De la „a plecat într-o lume mai bună“ la Vămile Văzduhului
În general, este dificil să ne dăm seama de influenţa pe
care o au filmele artistice moderne asupra credinţei oamenilor, însă în privinţa
subiectului morţii lucrurile se clarifică destul de uşor. Chiar şi în rândul
poporului român, deşi pe meleagurile noastre s-a auzit de Hristos de 2.000 de
ani, au prins rădăcini învăţături străine şi păreri ce arată o tratare în uşor
şi greşită a stării sufletelor după moarte.
Să ne amintim cum este prezentată această taină a morţii în
filme - cele mai multe, rodul minţilor de peste Ocean -, avem de-a face cu ceva
minunat şi luminos. Foarte luminos.
Conform scenariilor hollywoodiene, ai murit şi sufletul
plonjează în "tunelul de lumină", iar apoi bâldâbâc în Rai, la o şuetă cu
Creatorul. El este un tip simpatic, practic e prieten la cataramă cu tine, îţi
spune nişte chestii de bun-simţ şi dacă e cazul te retrimite pe Pământ, să mai
faci câteva fapte bune.
Delicios, relaxant şi foarte, foarte convenabil. Aşa moarte aş
vrea şi eu, păcat că nu mă întreabă nimeni.
În ceea ce-i priveşte pe cei rămaşi pe Pământ, lucrurile sunt
şi mai drăguţe: câteva îmbrăţişări, cu lacrimi în ochi, la căpătâiul mortului şi
declaraţia ritoasă cum că "S-a dus într-o lume mai bună!" completează scena, ca
să nu spunem circul. Toată lumea e relaxată, se consideră că moartea înseamnă o
automată primire în Rai şi să te ferească sfântul să zici altceva, căci rişti să
fii călcat în picioare la cimitir.
Se acceptă în mod unanim că mortul lor drag e primit la
Dumnezeu, în lumea mai bună decât aceasta. Se consideră că doar un Stalin, un
Hitler sau un Jack Spintecătorul sunt condamnaţi. În rest, toţi merg la Rai, iar
de la această viziune până la hălăduirea pe "întinsele plaiuri ale vânătoarei",
la care visau rudele lui Winettou, nu e decât un pas.
Teorii liniştitoare pentru urmaşii mortului, liniştitoare ca
orice ignoranţă crasă, însă dăunătoare pentru traseul spiritual al fiecăruia,
prin îmbrăţişarea credinţei că moartea este aproape întotdeauna trecerea într-o
"lume mai bună", fără eforturi speciale, fără pocăinţă, fără tot şirul de
virtuţi care se cer cultivate de om în creştinismul autentic, cel despre care ne
învaţă Biserica, nu filmele.
Acest tip de raportare ultra-relaxată la taina morţii este
probabil la fel de greşită ca şi cea aflată la capătul opus al simţirii -
tânguiala fără căpătâi, în absenţa rugăciunii, smulgerea părului, revolta
împotriva celor vii, a lui Dumnezeu, a "sorţii nefaste".
Una este o plutire în lumea viselor, drogaţi cu lumină,
cealaltă o alunecare pe pârtie, cu schiurile sărite din picioare.
Consolări facile
Am avut ocazia să văd că această viziune naivă şi
desacralizantă asupra morţii a pătruns destul de adânc în conştiinţa oamenilor
tineri şi educaţi, cu prilejul morţii mamei mele, când amici sau rude, din
dorinţa firească de a mă consola, îmi pictau aceste trasee hollywoodiene ale
sufletului după moarte: "S-a dus într-o lume mai bună, a scăpat de suferinţă,
acum e fericită!", îmi spunea cineva.
"De unde ştii?", îmi venea să întreb, sub imperiul descrierilor
creştine ale trecerii din lumea aceasta în cealaltă, descrieri în care nu
găseşti norişori şi naivităţi încântătoare, ci îngeri care iau sufletul şi-l
apără prin Vămile Văzduhului de spiritele diavoleşti care dau pe faţă păcatele
omului.
Este o luptă care se poate termina şi cu ajungerea sufletului
în locurile pline de scrâşnirea dinţilor, nu doar cu happy-end.
Ne dăm cu uşurinţă seama câtă decădere spirituală este în acele
fantezii cinematografice roz despre moarte, dacă le punem faţă în faţă cu
atitudinea marilor sfinţi care, şi după ani şi ani de viaţă trăită la cel mai
înalt nivel duhovnicesc, tot nu considerau că mântuirea li se cuvine, nu credeau
că au bătut palma cu Dumnezeu, nu bălteau în relaxare, ci, dimpotrivă, cu cât
urcau mai mult, cu atât se smereau mai mult şi cereau mila Domnului, încă
pocăindu-se. Pustnice de prim rang, precum Teodora de la Sihla şi Maria
Egipteanca, după zeci de ani de rugăciune înaltă şi viaţă sfântă, au cerut
spovedanie şi împărtăşanie - împletindu-se până la final cu Biserica şi Tainele
ei - pentru a fi cu adevărat gata de moarte.
Biserica ne învaţă că după moarte urmează pentru suflet un
traseu complicat, în care vor fi cântărite toate ale sale - de la cea mai "mică"
vorbă la cea mai măreaţă faptă, ne învaţă că defuncţii au nevoie de rugăciunile
şi milosteniile celor care sunt încă în trup, şi nu e cazul de o consolare
facilă, vecină cu nesimţirea (non-simţirea) duhovnicească. Precum nu e nevoie
nici de datul cu capul de pereţi pentru separarea de cei dragi.
Realitatea că sufletul ajunge în a treia zi de la despărţirea
de trup în faţa lui Iisus Hristos, pentru ca apoi să i se arate pe rând
splendorile Raiului şi grozăviile Iadului, iar la a patruzecea zi de la moarte
(judecata particulară) i se hotărăşte de către Dreptul Judecător locul unde va
sta până la judecata definitivă este un temei absolut suficient pentru a părăsi
acele prostioare cinematografice - e drept, relaxante - şi a ne întoarce cu faţa
definitiv către teologie şi Biserică, unde găsim învăţături reale despre
adevăratul traseu al sufletului după moarte.
Dumnezeu nu ţi-e dator cu o nemurire, nu vei ajunge să-ţi
revendici cu tupeu locul din Rai, nu Dumnezeu îţi va întinde primul mâna, ci tu
îţi vei pleca genunchii, după ce ţi i-ai tocit toată viaţa. Şi apoi,
poate...
Experienţele sfinţilor
Relatări despre existenţa Vămilor Văzduhului prin care trece
orice suflet după moarte găsim în scrierile mai multor sfinţi şi autori
bisericeşti. Cea mai detaliată şi cunoscută este probabil aceea din Viaţa
Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), în care se istoriseşte trecerea prin vămi
a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte ea într-o vedenie unui ucenic al
sfântului, pe nume Grigorie.
Episcopul Ignatie redă în scrierile sale experienţe ale vămilor
din vieţile sfinţilor: Marele Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie),
Nifon de Constanţia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi
(sec. al IV-lea, 23 decembrie), Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec.
al VI-lea, 21 iulie), Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (sec. al
VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Simeon cel Tânăr de la Muntele Minunat (sec. al
VII-lea, Prolog, 13 martie)
şi Macarie cel Mare (19 ianuarie).
Sfântul Columba, întemeietorul mănăstirii de pe insula Iona din
Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh
pentru sufletele abia plecate. Ştim aceasta de la Sfântul Adamnan († 704), care
a povestit că într-o zi Sfântul Columba şi-a chemat călugării şi le-a spus:
"Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării stareţului Comgell, care se îneacă
în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu
puterile vrăjmaşe care încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui
străin care se îneacă împreună cu ei". Apoi, după rugăciune, a spus:
"Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste
suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin şi l-au mântuit întru slavă, de
dracii fioroşi."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial