Diac. Sorin Mihalache: În ultimul secol, teorii precum Relativitatea Restrânsă sau cea Generală, dar şi rezultate din cercetările mecanicii cuantice au schimbat profund datele şi reprezentările noastre despre lume. În mod neaşteptat, odată cu descoperirile fizicii, s-au deschis numeroase câmpuri de lucru, de dialog cu filosofia şi teologia. Fizica a readus, de fapt, pe agenda dezbaterilor şi reflecţiilor, teme consacrate altădată metafizicii: natura spaţiului şi a timpului, legătura dintre conceptele matematice şi realitatea înconjurătoare, începutul şi sfârşitul universului. În acelaşi timp, au ieşit la iveală o serie întreagă de teme fascinante pentru publicul larg: splendoarea imenselor galaxii, giganticul cosmos în care trăim, structurile şi legităţile cuantice din abisul materiei, miraculoasa ordine matematică din regnul particulelor fundamentale, energia ascunsă în vid, expansiunea universului... Cum vedeţi revoluţia aceasta petrecută în fizică şi afinitatea neaşteptată a unora dintre datele ei către reflecţia filosofică, ecourile acestei revoluţii în câmpul mai larg al edificării noastre cu privire la lume?
Fizica a avut dintotdeauna o importantă componentă metafizică. Să nu uităm că primul nume sub care au fost cunoscuţi filosofii a fost cel de "Φνσικοι" - adică "fizicieni". Remarcabil este însă altceva: dacă până la un moment dat metafizica se regăsea doar în fizica teoretică, ea este acum tulburător de prezentă şi în fizica experimentală. "Acum" înseamnă de când a început era marilor "maşini", de la acceleratoarele de particule care au tot împins cunoaşterea "înapoi în timp" până spre începuturile Universului, până la telescopul Hubble, care ne-a dus până aproape de marginile Universului vizibil. De altfel, marele dramaturg Friederich Dürennmatt, în timp ce vizita LEP, colliderul de electroni-positroni, predecesorul LHC, împreună cu Herwig Shopper (director general CERN, 1981-1988), a spus: "Acum înţeleg că LEP este o maşină filosofică" (Jetzt verstehe Ich dass LEP eine phylosophische Maschine ist).
Mecanica cuantică şi Relativitatea au ieşit de ceva timp din manuale şi din revistele de specialitate şi acum cochetează cu mass-media. Mass-media le-a cerut, fizicienii le-au oferit. De bucuria lor şi dintr-o reală nevoie de comunicare. Şi dacă cineva m-ar întreba de ce avem nevoie de comunicare, răspunsul meu ar fi simplu şi scurt: pentru că, dacă ne gândim bine, comunicarea este primul pas spre comuniune.
În multe privinţe, descoperirile fizicii sunt contraintuitive: efectul tunel, energia care poate da naştere perechilor particulă-antiparticulă, vidul care ascunde energie (efectul Casimir) şi multe altele. Aflăm că prin corpul nostru trec miliarde de neutrini, în fiecare secundă, fără ca noi să resimţim aceasta, fără ca ei să întâlnească vreun obstacol, că particulele care alcătuiesc trupurile noastre şi obiectele lumii sensibile nu au consistenţa pe care o vădesc lucrurile pe care le atingem şi cântărim... Din perspectivă teologică, se pare că materia însăşi indică celor ce se mărginesc la studiul proprietăţilor ei prilejuri de uimire, scoţând la iveală adevărate "invitaţii" adresate experienţei şi raţiunii, în vederea depăşirii limitelor fixate de reperele contingente, un fel de pregătire pentru a putea crede ceva mai mult decât ceea ce este validat de simţuri... S-ar putea vedea, în toate aceste descoperiri, exerciţii pregătitoare pentru o deschidere nouă a minţii omeneşti către forme mai cuprinzătoare de înţelegere, către paradox şi antinomie, către ceea ce depăşeşte planul sensibil al vieţii?
Albert Einstein obişnuia să spună că nu tot ce contează poate fi numărat (cântărit, de exemplu) şi nu orice poate fi numărat contează: "Not everything that counts can be counted and not everything that can be counted counts". Pentru că dacă mă limitez la a număra, la cantitate, la "să te pipăi şi să urlu este" a lui Arghezi - pierd inefabilul.
Am aflat destule şi am înţeles suficient de mult ca să realizăm că nici tipul nostru de judecată de până acum nu se mai potriveşte cu ceea ce urmează să înţelegem. Sunt idei, concepte contraintuitive în fizică? Tot ce ne trebuie este antrenamentul de a opera cu ele. Cum îi spune Regina de Cupă lui Alice în Ţara Minunilor: trebuie să fim pregătiţi "să gândim până la şase lucruri imposibile înainte de micul dejun". Mare provocare adresată minţii omeneşti, dar una pe măsura celor aşteptate de la noi de Cel care ne-a creat. Şi care ne călăuzeşte şi ne veghează prin credinţa pe care ne-a dat-o. Căci, aşa cum spunea "originatorul" marilor tulburări care ne-au făcut să privim altfel lumea care ne cuprinde şi pe care o cuprindem, Max Planck, "oricine este implicat serios în muncă ştiinţifică de orice fel realizează că deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei sunt scrise cuvintele: "Trebuie să ai credinţă". Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa."
Multe dintre rezultatele contraintuitive ale fizicii ultimului secol se deschid, într-un mod neaşteptat, dar edificator, către afirmaţii pe care le întâlnim în gândirea patristică şi în teologia răsăritului creştin. Părintele Dumitru Stăniloae, de exemplu, face, în mod indirect, o referire la celebra consecinţă a Teoriei Relativităţii Restrânse, chiar în manualul de teologie dogmatică. Făcând aluzie, desigur, la relaţia celebră Eâmc2, părintele Stăniloae afirmă că materia dovedeşte că "esenţa ei este energetică", sugerând că ea poate fi mediu de lucrare a lui Hristos, că se poate umple de Duhul Sfânt (pr. Dumitru Stăniloae, "Teologie Dogmatică Ortodoxă", vol. II, Editura EIMBOR, 2007, p. 15). O idee similară formulează şi Jean Guiton, după o discuţie cu doi fizicieni: dacă materia lumii sensibile este mai degrabă energie, aceasta ne sugerează că ea este mai aproape de spirit. Cum comentaţi, ca fizician, aceste interpretări? Cum receptaţi deschiderea aceasta a teologiei ortodoxe spre rezultatele fizicii?
Teologia porneşte de la Dumnezeu pentru a înţelege lumea, Fizica se luptă să înţeleagă lumea şi ajunge la El. Aristotel îşi deschide Metafizica sa cu cuvintele: "Orice om are sădită în el dorinţa de a cunoaşte". Acest om, care vrea să ştie, să cunoască şi este şi dispus să gândească, se află ca într-o casă cu multe ferestre şi prin fiecare fereastră are acces la lume. Teologia este o fereastră, fizica o alta, alte ştiinţe şi preocupări omeneşti - alte ferestre. Lumea însă este aceeaşi. O mare de energie din care la început s-a întrupat "ceva" ce astăzi numim materie şi pe care am învăţat (nu totdeauna spre bine) să o transformăm la loc în energie. De fiecare dată folosind un mediator: operatorul, experimentatorul, teoreticianul - omul. Duhul Sfânt prin el este totdeauna prezent şi are grijă ca totul să se desfăşoare după Lege. Unul dintre marile eforturi actuale ale oamenilor de ştiinţă este "încorporarea" dimensiunii spirituale în structura noastră materială. Suntem, cum a spus Niels Bohr, şi actori, şi spectatori pe scena vieţii, care este atât de mare şi de copleşitoare, încât nu ajungem să o cuprindem întreagă prin simţurile noastre. Suntem, sub diferitele noastre forme, când undă, când corpuscul, când materie, când energie. Făcuţi în trup, ne naştem în spirit prin botezul care ne îmbracă în Hristos. Tot ce facem ca fizicieni este să regăsim această unitate.
Universul vine spre noi, prin lumină. Spectroscopia a scos la iveală capacităţile extraordinare ale luminii de a relata "fapte" petrecute în vremuri şi în spaţii îndepărtate ale Universului. Prin intermediul proprietăţilor ei, putem cunoaşte imensitatea cosmosului, cu o precizie neaşteptată, rămânând în siguranţă pe Pământ. La capătul celălalt al realităţii fizice, istoria cercetării ştiinţifice a dovedit cum abisul lumii, microcosmosul de această dată, altfel greu de pătruns, se deschide spre om: radioactivitatea, prezentă în stare naturală în cazul unor elemente, a creat premisele necesare cercetătorilor pentru descoperirea structurii nucleului. Lumea, aşadar, pare să se deschidă către explorarea omului: trăim într-un Univers care ne invită parcă să îl explorăm. Ar putea fi recuzate aceste afirmaţii, pe motivul că sunt simple metafore, fără acoperire? La urma urmei am putea spune că Universul este imens şi că vârsta şi dimensiunile sale, prea mari pentru om, ar putea la fel de bine să indice, cuiva care vrea să interpreteze aşa, că nu are nici o legătură cu omul şi că noi nu avem nici o înzestrare care să ne vădească o anumită capacitate de explorare şi de cunoaştere a lui.
Cum să invoci metafora pentru a recuza "fapte" din Univers? Metafora, conform dicţionarului, face posibilă folosirea de lucruri "la îndemână" pentru a explica alte lucruri sau fenomene de care nu putem sau nu ştim să ne apropiem. Şi aceasta, fără a intra în detalii specifice. Deschizându-ne mintea pentru a găsi în noi înşine explicaţiile. Este cheia care deschide porţi. Ce facem dincolo de ele - aici doar noi suntem răspunzători. Nu metaforele. Oricât de mare ar fi Universul sau interiorul unui nucleu atomic, oricât de departe ar fi ele în timp şi spaţiu, nu are nici o legătură cu capacitatea noastră de înţelegere şi astfel de cunoaştere. Pentru că ele, amândouă, se află în noi: încifrat, primul; explicit, al doilea. Doar vehiculele explorării trebuie puse la punct şi fabricate pe măsura unei asemenea călătorii. Şi încă ceva: metafora se defineşte de obicei ca o comparaţie fără termen de comparaţie. Şi atunci, ce altceva să folosesc vorbind despre Univers, care, nu-i aşa?, NU are cu cine să fie comparat! Cel puţin deocamdată. Metaforic sau direct, acest Univers ni s-a dezvăluit până foarte, foarte departe, chiar dacă nu încă mulţumitor de departe. Prin mărturia luminii. Dar, dacă lumina "ne aduce" Universul, ea nu face doar atât. Lumina codifică şi transportă informaţie. Este legătura noastră cu momentul inefabil al primei dezvăluiri a energiilor originare. Este singura mărturie neîntreruptă a tuturor timpurilor şi lucrurilor care au trecut. Pentru că nimic, nici măcar întunericul, nu a cuprins-o vreodată…
Trăim o epocă în care divertismentul a devenit industrie, cu experţi în psihologie angajaţi să realizeze produse cât mai seducătoare. Producţii cinematografice cu buget imens pun în circulaţie lumi ficţionare, efecte speciale, tărâmuri fantastice, personaje ieşite din comun, oferind creaţii artistice care par a fi mult mai vrednice de admiraţia noastră decât lumea reală în care trăim. Cel puţin la prima vedere ar putea părea că lumea noastră nu mai are prea multe lucruri interesante, că tainele lumii noastre fizice au fost deja epuizate, că lumea în care trăim nu are nimic interesant de spus, că nu mai are nimic uimitor. Şi-a epuizat lumea fizică tainele?
Dar toată viaţa e o taină, o minune! Noi suntem o taină. Faptul că putem cunoaşte, că putem desluşi legile naturii, toate acestea sunt o minune. Einstein folosea un cuvânt mai lumesc: miracol. Şi spunea că avem doar două feluri de a ne trăi viaţa: ca şi cum nimic nu este un miracol sau ca şi cum totul este un miracol. Depinde de alegerea pe care o facem. Aduceţi-vă aminte de Newton, cum spunea că, privindu-se pe sine, se vede ca un copilaş care se joacă pe malul mării, bucurându-se când găseşte o piatră mai rotundă sau o scoică mai frumoasă, în timp ce dincolo de el se întinde, nesfârşit, oceanul adevărului. Pietricelele colorate şi zornăitoare fabricate pe bandă rulantă de industria divertismentului sunt acolo, pe ţărmurile lumii, orbindu-ne şi asurzindu-ne tot timpul. Din nou, depinde de noi să reuşim să distingem, printre atâtea lumini înşelătoare, lumina necreată a Începutului, şi printre atâtea zgomote agresive, să auzim Cuvântul. Filmele - pe mine nu mă deranjează. Ele fac totuşi un lucru bun: măcar pe câţiva dintre cei care le privesc îi determină să caute, să afle mai multe şi chiar mai mult - să înţeleagă. "Tainele lumii noastre fizice", cum spuneţi dvs., nu se termină niciodată. Pentru că ele au fost semănate peste tot de Dumnezeu. Ne revine nouă privilegiul de a le căuta şi a le face să strălucească şi pentru ceilalţi. Şi nu este vorba aici de vreo obligaţie, ci de o mare şi minunată răsplată.
Economizarea vieţii tinde să ne deprindă cu obiceiul de a calcula totul în bani. De aceea, poate, când este vorba de o investiţie pentru cercetare, care se ridică la 8 miliarde de dolari, cum este acceleratorul de particule de la CERN, unii mai puţin familiarizaţi cu dezideratele cercetării fundamentale exclamă că se risipesc mult prea mulţi bani, în ciuda nevoilor extraordinare existente în ţările sărace. Vă rog să îmi îngăduiţi un posibil exemplu ca argument: Un studiu făcut în Marea Britanie constata că doar în această ţară se aruncă la coş mâncare nedesfăcută în valoare de 10 miliarde de lire sterline anual, încât nu în cercetare sunt resursele risipite. Sunteţi un comunicator de ştiinţă recunoscut, prezent în presa scrisă şi în audiovizual cu multe comentarii şi răspunsuri. Cum argumentaţi, pentru cei ce critică proiectele scumpe ale ştiinţei fundamentale, preocupările şi investiţiile în cercetare, în proiecte precum laserul ELI din România sau LHC?
Ce înseamnă mulţi bani? La nivelul celui mai mare institut de cercetări din ţară, IFIN-HH, bugetul anual este echivalentul a aproape 4 km de autostradă construită, şi nu la noi, în Germania, unde costurile sunt bine ţinute sub control. Păstrând aceeaşi comparaţie, construcţia ELI-NP în România, cel mai puternic laser din lume, înseamnă nici 50 km, iar cele 6 miliarde de euro cheltuite pentru construcţia LHC înseamnă 1.000 km!!! Transferul unui fotbalist mediu la o echipă din România costă cât un ciclotron pentru aplicaţii medicale. Nu spun - şi nimeni nu spune! - să nu se mai facă autostrăzi şi să nu se mai joace fotbal, dar este de neînţeles ca televiziunile să fie în admiraţia banilor din fotbal şi să protesteze atunci când se construiesc mari instalaţii de fizică de care, în final, vor profita, de exemplu, medicina şi mediul. Şi mai ales: fiecare euro investit de exemplu la CERN sau la ESA - Agenţia Spaţială Europeană înapoiază celui care a investit între 3 şi 4 euro. Vă amintiţi pilda talanţilor? Aceşti oameni, cei care construiesc şi cercetează pentru alţi oameni, sunt cei care înmulţesc cu folos puţinul pe care l-au primit şi intră astfel, cum spune Cartea Sfântă, "întru bucuria Domnului".
"Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi"
Aţi putea formula un mesaj către tinerii de astăzi, pasionaţi de fizică şi de datele ei, cu privire la dialogul acesta înfiripat în România între teologie, filosofie şi ştiinţă?
Sir Francis Bacon, cel care ne-a transmis că experienţa senzorială este sursa cunoaşterii, spunea acum mai bine de 400 de ani un lucru formidabil: "Puţină ştiinţă îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Multă ştiinţă îl aduce înapoi". Atenţie: nu îl aduce "la El", ci "înapoi"! Pentru că, de fapt, omul nu pleacă niciodată de la Dumnezeu. Doar că uneori se mai înstrăinează. Iată ce face Cunoaşterea. Şi încă ceva. Cunoaşterea nu este ca un râu care tot curge, trece tot timpul pe lângă tine şi tot ce ai de făcut este să te scalzi în el şi să ieşi de acolo… cunoscător.
Nu. Cunoaşterea este un râu cu multe zăgazuri. În spatele cărora, rând pe rând, se adună apă, din ce în ce mai multă, până când trece de marginea de sus a zăgazului şi se prăbuşeşte peste tine, pentru ca apoi să-şi continue drumul. Din ce în ce mai liniştită. Până la zăgazul următor.
Dacă cineva m-ar întreba, i-aş spune să se urce fără ezitare în barca fizicii, întărită de vreo două mii de ani de toţi cei care au construit-o, au înfrumuseţat-o şi au făcut-o sigură şi majestuoasă. Să fie pregătit pentru fulgerul Cunoaşterii care, din când în când, ne luminează. Să fie pregătit pentru a primi această supremă Bucurie. Fără teamă, pentru că acolo, la capătul călătoriei, îl aşteaptă Dumnezeu să se întoarcă la El.
Carte de vizită
Andrei Dorobanţu este fizican teoretician, Communication Officer al Proiectului ELI-NP România (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei"). Realizator al emisiunii "Paşaport pentru Ştiinţă" (Bucureşti FM). În anul 2007, Uniunea Ziariştilor Profesionişti i-a acordat "Ordinul Ziariştilor" (clasa I - aur).
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial