Cartea profetului Isaia la Părinţii Bisericii

de Alain LeBoulluec
Isaia în Noul Testament

Isaia este cartea biblică citată (preponderent în varianta Septuagintei) cel mai frecvent, după Psalmi, în scrierile Noului Testament. Trei citate sunt atribuite, în Evanghelia după Matei, chiar lui Iisus: când îi alungă pe negustori din templu (Is. 56,7 în Mt. 21,13; cf. Mc. 11,17; Lc. 19,46), când le reproşează fariseilor că încalcă Legea (Is. 29,13 în Mt. 15,8-9; cf. Mc. 7,6-7) şi poporului că nu vrea să înţeleagă (Is. 6,9-10 în Mt. 13,14-15; cf. Lc. 8,9; Mc. 4,12 recurge la altă traducere grecească; aceleaşi versete se regăsesc în Fp. 28,26-27 după textul Septuagintei şi în In. 12,40, într-o altă formă a textului). În Evanghelia după Luca, Iisus Îşi aplică Sieşi cuvintele din Is. 61,-2 (Lc. 4,18-19.21: El a fost uns şi a adus vremea harului) şi din Is. 53,12 (Lc. 22,37: vestirea pătimirii). În alte locuri, epopeea lui Iisus este prezentată ca împlinire a cuvintelor lui Isaia (Is. 7,14 în Mt. 1, 23: îngerul apărut în vis îl încredinţează pe Iosif de neprihănirea Mariei; Is. 40,3 şi Mt. 3,3: propovăduirea lui Ioan Botezătorul – cf. Lc. 3,46; In. 1,23; Is. 8,23-9,1 în Mt. 4,15-16: misiunea lui Iisus în Galileea; Is. 53,4 în Mt. 8,17: vindecările făcute de Iisus; Is. 42,1-4, după un text care se îndepărtează oarecum de Septuaginta, în Mt. 12,18-21: slujirea mesianică a lui Iisus; Is. 62,11, împreună cu Zah. 9,9, în Mt. 21,5: intrarea în Ierusalim). Şi Evanghelia după Ioan se referă la Isaia (Is. 54,13 în In. 6,45: învăţătura Tatălui duce la Iisus; Is. 53,1 şi 6,9-10 în In. 12,38-40: necredinţa evreilor; mesianismul lui Iisus este atestat de Isaia: In. 12,41). Faptele apostolilor întemeiază pe pasaje din Isaia: judecata lui Ştefan asupra Templului (Is. 66,1-2 în Fp. 7,49-50), tema orbirii iudeilor (Is. 6,9-10 în Fp. 28,26-27) şi a misiunii îndreptate către neamuri (Is. 49,6 în Fp. 13,47, cuvânt aplicat lui Iisus de Simeon în Lc. 2,32); autorul citeşte împreună cu Filip şi cu eunucul etiopian „vestea cea bună a lui Iisus” în Is. 53,7-8 (Fp. 8,32-33.35) şi, împreună cu Pavel, învierea lui Iisus în Is. 55,3, şi Ps. 15,10 (Fp. 13,34-35). Citatele din Isaia se găsesc abundent în Epistolele lui Pavel: despre destinul lui Israel şi taina mântuirii în Rom., taina lui Hristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu în 1Cor., implicaţiile morale ale harului clipei prezente în 2Cor. (Is. 49,8 în 2Cor. 6,2 şi Is. 52,11 în 2Cor. 6,17). Modul în care Pavel aprofundează cu ajutorul lui Isaia reflecţia asupra misiunii lui Hristos este marcat de o mare libertate în forma citatărilor şi în asocierea lor cu alte pasaje din Scripturi. Textul lui se îndepărtează uneori de Septuaginta; de pildă, Is. 28,11-12 în 1Cor. 14,21: Origen îi apropie forma de versiunea, posterioară, a lui Aquila, (Filocalia 9,2). Epistola către Evrei (2,13) aplică în mod explicit Is. 8,18 la Iisus. La acestea se adaugă numeroasele aluzii şi reminiscenţe presărate în scrierile Noului Testament, precum şi referirile abundente din Apocalipsa lui Ioan. În Noul Testament, Isaia este prin excelenţă profetul lui Mesia şi al misiunii lui Iisus (şi a apostolilor Lui), atât la propriul său popor, cât şi în faţa neamurilor. Această imagine domină lecturile creştine din primele secole, până într-atât încât Ieronim poate spune, după Eusebiu, în Prefaţa Comentariului la Isaia: „nu este doar un Profet, ci un Evanghelist şi un Apostol”.
* *

ISAIA LA PRIMII PĂRINŢI

Cele mai vechi scrieri, fără a depindede Noul Testament, îi dau Profetului un rol important. Astfel, Clement al Romei pune pe buzele lui Hristos Is. 53,1-12, în 1Cor. 16,3-14, pentru a da o pildă a umilinţei lui Hristos ca slujitor. Epistola lui Barnabas se sprijină pe pasaje din Isaia pentru a polemiza cu cultul iudeilor şi pentru a stabili caracterul mesianic al lui Iisus.

La Iustin, ceva mai târziu, atât în Apologia, cât şi în Dialogul cu Trifon, referirea la versiunea Septuagintei pentru Isaia este fundamentală în argumentarea acestui caracter mesianic. Dialogul insistă asupra înlocuirii în Legământ a lui Israel cu neamurile. Îi atribuie lui Hristos prima cântare a Slujitorului (Is. 42,6-7 în Dial. 122,3 şi Is. 42,1-4 în Dial. 123,8). Extrage un sens milenarist din Is. 65,17-25 (Dial. 81,1-2). Zămislirea feciorelnică a Mariei este comentată frecvent, pornind de la Is. 7,14, a cărei traducere din Septuaginta este apărată de mai multe ori, mai ales în Dial. 84,3. Citatele din Isaia sunt adesea foarte lungi, ca în Dial. 25,2-5 (Is. 63,15-64, 11), şi numeroase (110 în Dialog, dintr-un total de 150 de citate biblice).

În Demostraţia propovăduirii apostolice a lui Irineu (păstrată în traducere amenească), Isaia este de asemenea cartea cel mai des folosită din toată Biblia. Sunt o prezenţă pregnantă la Irineu texte mesianice ca profeţia despre Emanuel (Is. 7,10-16 în Împotriva ereziilor III 21,4), arborele lui Iesei (Is. 11,1-10 în Demonstraţia 59) şi al patrulea cânt al Slujitorului (Is. 52,13 –53,5 în Demonstraţia 68). În argumentaţia sa teologică, el dezvoltă explicaţiile lui Iustin (de exemplu, la Is. 7,14 în Împotriva ereziilor III 21,6), adăugând noi referiri la Profet.

Clement din Alexandria reţine din Isaia exemplele de pedagogie divină, recurgând la exegeza alegorică, şi compară învăţătura Profetului cu doctrinele gânditorilor greci, poeţi sau filozofi. Fără a lăsa deoparte versetele mesianice, le conferă uneori valoare simbolică.

La Tertulian, martor de bază pentru vechile traduceri latine ale Septuagintei, Isaia este, alături de Geneză, cartea cel mai des citată din Vechiul Testament. Aflate în număr mare în Împotriva lui Marcion, aceste citate joacă un rol de seamă şi în controversele cu iudeii pe tema împlinirii profeţiilor, şi cu eretici ca Hermogene şi Praxeas. Textul Septuagintei pe care îl traduce Tertulian aparţine tipului alexandrin.

La Ciprian, Isaia rămâne profetul mesianic care Îl vesteşte pe Hristos, anunţă repudierea lui Israel şi mântuirea neamurilor.

COMENTARIILE LA ISAIA

Începând cu secolul al III-lea, Părinţii au compus comentarii la Cartea lui Isaia. Al lui Origen, în treizeci de cărţi, s-a pierdut, cu excepţia a trei fragmente (dintre care două se referă la Is. 26,19). A exercitat însă o influenţă puternică. A fost folosit de Eusebiu al Cezareei şi de Ieronim. Ei precizează că acesta din urmă se oprea la viziunea fiarelor în pustie (Is. 30,6). Origen compusese şi o lucrare de un alt gen, sub formă de „note” punctuale, în care două fragmente (despre Isaia 39,7 şi 66,1) s-au păstrat în catenae-le exegetice. Ţinuse, de altfel, predici despre Profet; din cele 25 de omilii ale lui Origen, pe care le cunoştea Ieronim, numai 9 au ajuns până la noi, în traducerea latină a lui Ieronim; ele se referă în mare parte la chemarea şi la viziunea profetului, capitolul 6 (5 omilii, celelalte 4 referindu-se la Is. 7,10-15; 4,1; 8,18-20 şi 10,10-14). Origen vedea în cei doi Serafimi din Is. 6 pe Fiul şi pe Sfântul Duh, doctrină criticată de Teofil al Alexandriei şi de Ieronim.

Primul comentariu grecesc din secolul al IV-lea este al lui Eusebiu al Cezareei, din perioada imediat următoare Conciliului de la Niceea. Cunoscut vreme îndelungată numai fragmentar, prin tradiţia catenae-lor, este accesibil în prezent într-o formă care se apropie de cea completă datorită scholiilor marginale descoperite în 1933 de A. Möhle, într-un manuscris biblic de la Florenţa Laurentianus 11.4, din secolul al XI-lea. Lemele biblice au dispărut, dar lungile citate existente în comentariu permit reconstituirea textului biblic al lui Eusebiu. Acesta aparţine recensiunii hexaplare a Septuagintei. Eusebiu indică de şapte ori până la ce verset din Isaia ajungea un tom al lui Origen; el citează şi explică celelalte traduceri greceşti, a lui Aquila, a lui Symmachus şi a lui Theodotion; unele interpretări alegorice provin de la Origen. Lucrarea lui Eusebiu a exercitat o influenţă puternică asupra comentatorilor ulteriori, cu precădere asupra lui Ieronim şi a lui Teodoret al Cyrului. Această operă de exegeză comportă o autocelebrare instituţională a Bisericii, istoria ei dezvăluindu-se ca împlinirea evenimentelor prezise de profet şi ca principalul spaţiu al lucrării lui Dumnezeu; Imperiul Roman face deopotrivă parte din planul providenţial, dar ca o realitate secundară. Se regăseşte tratată abundent, tot cu sprijinul unui mare număr de referiri la Isaia, în Demonstraţia evanghelică şi în Eglogele profetice, tema a creştinismului care ia locul iudaismului. Comparaţia cu apologetica din Dialogul cu Tryphon al lui Iustin pune în valoare trăsături originale, pe fundalul unor interpetări comune: criticarea cultului iudaic insistă asupra limitării geografice a Legii mozaice, localizate la Ierusalim; respingerea lui Israel este pusă mai puternic în legătură cu căderea Ierusalimului; interesul pentru aproprierea creştină a profeţiei este mai slab datorită faptului că Eusebiu se opunea montanismului; chiar dacă temele cristologice şi mesianice sunt aceleaşi în ansamblu, există unele excepţii (Is. 8,4 nu mai este aplicat la magi şi la Irod, ci la cucerirea Damascului şi a Samariei de către asirieni; legea cea nouă din Is. 51,4-5 nu mai este Hristos Însuşi, ci legea Bisericii creştine; ratificarea legământului cu Noe în Is. 54,8-9 este o făgăduinţă făcută acestui organism politic). Pe de altă parte, metoda are mai multă rigoare, datorită celor dobândite de ştiinţa lui Origen. Pentru chestiunile de fond, îl consultă pe Origen ca autoritate recunoscută, luându-şi totuşi destulă libertate şi nu recurge la alegorie decât atunci când sensul istoric nu îi era limpede. Modificările interpretării lui Isaia, în comparaţie cu Eglogele profetice (contemporane cu prigoana lui Diocleţian) şi cu Demonstraţia evanghelică (după edictul de la Milano) se explică prin noile circumstanţe (unificarea Imperiului sub Constantin şi situaţia privilegiată a Bisericii): scade miza escatologică, creşte interesul pentru istoria veterotestamentară şi pentru Biserica din prezent, iar formulările teologice vădit subordinaţioniste sunt evitate cu scrupulozitate, din cauza dezbaterilor deopotrivă tranşate şi reînnoite de Conciliul de la Niceea. În Comentariul la Isaia, dintre strategiile prin care creştinii revendicau privilegiul de a fi adevărata parte a Domnului, Eusebiu o preferă pe cea care percepe o dezvoltare de la vechiul la noul Legământ, având drept consecinţă mişcarea inversă prin care creştinismul pretinde să-lînlocuiască pe Israel chiar şi în trecut, ca Verus Israel. Ierusalimul restaurat este Biserica instituţională, întemeiată pe Logos, cu ierarhia sa care provine din „rămăşiţa” lui Israel, structură indicată prin reluarea alegorică a Is. 54,11-13.

Ieronim cunoştea un comentariu al lui Didymus Orbul, în 18 cărţi, la capitolele 40–66 din Isaia. Trebuie să fi comentat însă şi Is. 1–39. Nu au rămas decât nişte aluzii în Comentariul la Zaharia.

S-a pierdut, de asemenea, comentariul lui Apollinarie al Laodiceei, pe care Ieronim îl prezintă ca fiind literal şi foarte succint.

Un Comentariu la Isaia, limitat la primele 16 capitole ale cărţii profetice, a fost transmis printre lucrările lui Vasile al Cezareei. Argumentul cel mai puternic împotriva autenticităţii este faptul că Nil al Ancyrei (care a murit în 430) citează această lucrare fără să-i numească autorul, pe când mai mulţi teologi de mai târziu, printre care Ioan Damaschinul, i-o atribuie lui Vasile. Au fost de asemenea observate diferenţe de stil între acest comentariu şi scrierile episcopului din Cezareea. Ele se pot totuşi explica prin genul literar, mai puţin îngrijit. Cert este că autorul e un episcop capadocian din a doua jumătate a secolului al IV-lea, care cunoştea lucrările lui Vasile şi care s-a folosit pe larg de o bună parte dintre ele. Prologul insistă asupra dispoziţiilor morale şi religioase necesare pentru a primi inspiraţia profetică şi pentru a înţelege profeţia. Această învăţătură este o constantă a Comentariului, unde trece şi printr-o interpretare simbolică a textelor Scripturii. Implică o desăvârşită solidaritate între cunoaşterea primită de profet, înţelegerea interpretului care trebuie „să construiască şi să elaboreze expresiile concentrate în formule scurte” – propriul înţelepciunii fiind de a „prelungi” cuvintele, după Prov. 1,24 – şi predicarea învăţăturii, care îi edifică pe ascultători. Lucrarea Duhului se răsfrânge numai în „sufletele netede şi transparente”. Viziunile Profetului nu corespund unor realităţi exterioare; este vorba de o contemplaţie intelectivă, „Duhul reprezentând natura divină prin enigme”. Profetul nu vede numai viitorul, ci şi acele elemente ale prezentului care scapă privirii, precum şi „tainele inimii” (cf. 1Cor. 14,25). De aceea alegoria morală ocupă un loc de seamă în Comentariu, unul dintre principalele ei instrumente fiind etimologia. Autorul respinge concepţia unei profeţii extatice: „Nu, Duhul nu cufundă sufletele în întuneric, ci face ca intelectul, purificat de petele păcatelor, să poată contempla cele inteligibile”. Prologul justifică obscuritatea Scripturii profetice prin necesitatea unui efort – singurul în stare să garanteze păstrarea celor dobândite. „Se cuvine ca purităţii vieţii să-i stea alături cercetarea statornică a Scripturii, pentru ca natura înaltă şi mistică a profeţiilor divine să se întipărească în suflet printr-un exerciţiu neîntrerupt.” În corpul propriu-zis al Comentariului, explicarea istorică a profeţiilor, în cadrul Vechiului Testament, este în permanenţă îmbinată cu aplicarea lor la prezentul şi trecutul Bisericii. Iar exegeza ilustrează pretutindeni ultima remarcă a prologului: „Ceea ce îl priveşte pe Hristos se află răspândit în întreaga profeţie, cuvintele referitoare la istorie fiindîntotdeauna legate strâns de sensul mistic.”

De la Ioan Hrisostomul s-a păstrat un comentariu incomplet, care se opreşte la Is. 8,10. A existat o continuare, înregistrată tahigrafic, ilizibilă pentru scribul aflat la originea tradiţiei manuscrise. O tradiţie armeană, care adaugă un comentariu la restul cărţii lui Isaia, i-l atribuie în mod eronat lui Ioan Hrisostomul. Exegeza din acest comentariu este de tip antiohian, istorico-literal, fără să neglijeze metaforele. Aplică totuşi profeţiile nu la Ierusalim, ci la Biserică (cum ar fi Is. 2,2). Nu este lăsată deoparte controversa cu iudeii, situaţie ce corespunde actualităţii antiohiene. Ioan Hrisostomul a mai compus, mai târziu (în 386-387), Omilii despre Ozias, în strânsă legătură cu Comentariul său la Isaia, şi o omilie la Is 45, 7.

Din secolul al V-lea s-a păstrat un comentariu amănunţit al lui Chiril al Alexandriei, care ocupă un întreg tom în Patrologia greacă a lui Migne (t. 70). Este dominat de tipologia cristologică. Aceasta ţine de ceea ce Chiril, evitând termenul „alegorie” numeşte „teorie”, comportând şi interpretarea morală. Istoria ocupă un loc important în această lucrare, atât prin situarea conţinutului profeţiei în trecutul lui Israel, cu referiri la alte cărţi biblice, cât şi prin raportarea la vremea lui Hristos şi a apostolilor ori la cea a Bisericii. Citatele foarte lungi şi digresiunile ample îi conferă acestei lucrări o structură sinuoasă.

Încercând să cunoască starea recesiunii lucianice a Septuagintei la exegeţii care au folosit-o, August Möhle, însărcinat cu stabilirea textului lui Isaia, a redescoperit în 1929 Comentariul la Isaia al lui Teodoret al Cyrului, pe care Papadopoulos-Kérameus îl menţionase doar în 1899, în inventarul alcătuit pentru manuscrisul nr. 17 de la mănăstirea Sfântului Mormânt de la Constantinopol. A. Möhle a editat acest comentariu în 1932, pornind de la manuscrisul amintit. Jean-Noël Guinot a reluat textul lui grecesc, adăugându-i o introducere, o traducere în limba franceză şi numeroase note. În această lucrare, compusă cu puţin înainte de 447, Teodoret a preluat probabil câte ceva de la Teodor al Mopsuestiei – al cărui comentariu la profet s-a pierdut –, acordând însă un spaţiu ceva mai amplu profeţiilor mesianice aplicate la Hristos. Îndatorarea lui faţă de Eusebiu este destul de redusă, în pofida înrudirii tematice. Asemănările cu Chiril se limitează la tonalitatea generală a interpretării.

Lucrarea lui Hesychius din Ierusalim asupra lui Isaia aparţine unui gen cu totul diferit, cel al notelor sumare, pe marginea textului biblic, privitoare la unele cuvinte sau la sensul unor enunţuri succinte.

Cât despre Părinţii latini, dat fiind că s-au pierdut comentariile lui Victorinus din Poetovio şi Ambrozie, iar cele opt omilii ale lui Zenon din Verona, cu un ton marcat antiiudaic, la Is. 1 şi 5, sunt succinte, lucrarea cea mai importantă pentru cunoaşterea textului Septuagintei şi a interpretării ei este monumentala operă a lui Ieronim: el traduce adesea în latină din Septuaginta, după ce dă traducerea textului ebraic, compară textul original cu versiunea grecească, foloseşte celelalte trei traduceri greceşti, exploatează lucrările exegetice ale înaintaşilor săi şi oferă propriile explicaţii. Informaţii utile pot fi extrase şi din Scrisorile sale 18A şi 18B, asupra exegezei la Is. 6,1-9 la Grigore din Nazianz şi la Origen.

Anumite pasaje din Isaia sunt puncte de articulaţie ale interpretării patristice. Capitolul 1, cu Is. 6,9-10, susţine polemica împotriva iudaismului, de o virulenţă care variază de la un autor la altul. Is. 6,1-7, viziunea din Templu, alimentează reflecţia teologică sau doctrina privind legăturile dintre cele două Testamente (reprezentateuneori de cei doi Serafimi). Proclamarea Trisaghion-ului (Is. 6,3) a intrat în uzul liturgic. Profeţia despre Emanuel (Is. 7,10–9,7) este referinţa fundamentală pentru lectura cristologică. Is. 7,14 nu încetează să fie obiect de dezbatere în legătură cu fecioria Mariei. Is. 11,1-10 (arborele lui Iesei, darurile Duhului, pacea universală, speranţa neamurilor) este de asemenea un text capital. Is. 40,3-5 îl evocă pe înainte-mergător, Ioan Botezătorul, şi permite insistenţa asupra continuităţii dintre profeţi şi evanghelie. În privinţa cânturilor Slujitorului (Is. 42,1-7; 49,1-9a; 50,4-9a; 52,13–53,12), foarte prezente în Noul Testament, cu excepţia celui de-al treilea (din care există doar o reminiscenţă a v. 8, în Rom. 8,33), se poate spune că pe ele se întemeiază doctrina creştină a mântuirii aduse de Iisus. Cât despre ungerea din Is. 61,1-2, ea atestă misiunea mesianică a lui Iisus.

(traducere din franceză de Ioana Costa)
Fragment din Introducere la Isaia, Septuaginta 6/I, Polirom-Colegiul Noua Europă, Bucureşti, Iaşi, 2011.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/