REFLECȚIE DESPRE RUGĂCIUNE

„Rugăciunea este pentru religie ceea ce gândirea este pentru filozofie. Simțul religios se roagă așa cum organul de gândire gândește”. Această declarație a marelui poet romantic german Novalis (1772-1801) ne face să înțelegem imediat nu numai cât de fundamentală este rugăciunea în cadrul experienței religioase, dar și cât este de îndrăzneț a tenta o călătorie textuală în interiorul ei. Ba mai mult încă, un filosof, danezul Søren Kierkegaard (1813-1855), nu ezita în jurnalul său să compare rugăciunea cu respirația: „Pe bună dreptate cei din antichitate spuneau că a ne ruga înseamnă a respira. Aici se vede cât este de neghioabă a vrea să se vorbească de un «de ce?». De ce eu respir? Pentru că altfel aș muri. Așa stau lucrurile cu rugăciunea”.

A ne ruga, a respira, a gândi

Lui îi făcea ecou un teolog important ca Yves Congar (1904-1995), care, în opera lui Căile Dumnezeului celui viu (încă nu este tradusă în românește), confirma: „Cu rugăciunea primim oxigenul pentru a respira. Cu sacramentele ne hrănim. Dar, înaintea hrănirii, există respirația iar respirația este rugăciunea”. După această linie este ușor de înțeles cum a ne ruga antrenează întreaga ființă a creaturii într-o totalitate bine exprimată, de exemplu, de tehnicile orientale de contemplație „corporală” sau în tipica legănare a evreului care, în timp ce se roagă, mișcă și încheieturile trupului astfel ca să pună în aplicare ceea ce, în mod simbolic, evocase însuși apostolul Paul: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (Rom 12, 1).

Faimosul mistic german, care a trăit între secolele XIII-XIV, Meister Eckhart, sublinia că „trebuie să ne rugăm cu atâta fervoare încât să ținem strâns legate toate mădularele și facultățile umane, urechi, ochi, gură, inimă, și orice alt simț, și să nu încetăm până nu simțim că vrem să fim unul Cel care este prezent și pe care-l rugăm, cu Dumnezeu”. Dar putem să mergem și mai departe și să reținem, împreună cu filosoful austriac Ludwig Wittgenstein (1889-1951) că „a ne ruga înseamnă a ne gândi la sensul vieții”. Atunci când omul se adresează divinității caută, într-adevăr, nu numai să pătrundă în misterul interlocutorului său infinit, dar și să sape în misterul însuși al existenței sale, încercând să-i descopere un sens și o valoare.

În aceeași direcție s-ar putea, atunci, relua jocul de cuvinte creat de un alt filosof important al secolului al XIX-lea, germanul Martin Heidegger (1889-1976), când afirma că denken ist danken, adică a gândi înseamnă a mulțumi. Pentru aceasta am putea împărtăși o ultimă afirmație teoretică, cea a filosofului mistic evreu Abraham J. Heschel (1907-1972), care era convins că „posibilitatea de a ne ruga este marea recompensă a faptului că suntem oameni”.

Continuând cu reflecția noastră în jurul rugăciunii, putem vedea că această „activitate a omului” este prezentă în toate expresiile de religiozitate: sacrificiul, riturile, sărbătorile, dansul, voturile, mistica, teologia spirituală, muzica, și chiar magia. Dar ea poate i găsită și în afara perimetrului religios. Lui David Ben Gurion (1886-1973), faimosul om politic izraelian, agnostic, filosoful evreu credincios, Martin Bubber (1878-1965) făcea prezent: „Dacă ar fi vorba de un Dumnezeu despre care se poate vorbi, nici eu nu aș crede; dar, dat fiind faptul că este vorba de un Dumnezeu căruia i se poate vorbi, din acest motiv eu cred în El”. Rugăciunea, deci, este și un risc, o înfățișare pe pragul abisului și o invocare.

Înțelegem, atunci, de ce Sf. Augustin considera „maxima operă a omului a-l lăuda pe Dumnezeu”, iar Sf. Toma de Aquino insista asupra faptului că „rugăciunea este un act al rațiunii care aplică dorința voinței asupra celui care nu este în puterea noastră, dar ne este nouă superior, adică Dumnezeu”.

Traducere din: G. RAVASI, Preghiere. L’ateo e il credente davanti a Dio, Mondadori, Milano 2000, pp. 5-7.