Despre detaşare, avva Agathon

Avva Agathon a fost un călugăr itinerant. A fost un monah

care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a evita ataşamentul faţă de un loc anume. S-a mutat de fiecare dată când a simţit pericolul de a se lega în vreun fel de cele trecătoare. Apoftegma 6 ni-l prezintă într-o astfel de situaţie. A construit o chilie împreună cu ucenicii săi, dar, după prima săptămână, când a văzut că nu sporesc duhovniceşte, a cerut fraţilor să plece cu toţii în alt loc. Cei care depuseseră efort pentru a ridica acea chilie s-au tulburat. Au adus două argumente împotriva iniţiativei bătrânului: pe de o parte, ce rost are atâta muncă, dacă oricum nu se folosesc de roadele muncii, iar pe de altă parte, sminteala pe care o pot provoca oamenilor prin nestatornicia lor. Bătrânul nu răspunde la prima interogaţie (o consideră poate prea slabă), dar îl atenţionează pe frate că pe lângă cei care se vor sminti vor fi şi unii care vor zice: „Fericiţi aceştia, căci pentru Dumnezeu s-au mutat şi au dispreţuit tot ce-i lumesc“. Apoi a conchis: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată“. Atunci fraţii au înţeles şi şi-au cerut iertare de la bătrân, rugându-l să călătorească împreună cu dânsul.

Am putea numi apoftegma aceasta „despre detaşare“, deoarece avva Agathon, aşa cum este el portretizat în Pateric, este imaginea cuiva care nu s-a lipit de vreun loc sau de vreo posesiune. Toată încrederea lui a fost în ajutorul şi susţinerea lui Dumnezeu. Să trăieşti astfel înseamnă să iei cât se poate de în serios cuvintele Mântuitorului „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?… Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei“ (Matei 6, 25-26; 33-34).

Aşa trăiau avva Agathon şi pustnicii din pustia egipteană. Lăsau în seama lui Dumnezeu tot ce poate fi socotit grijă lumească. Începând chiar cu una dintre nevoile umane primare: nevoia de adăpost. De fapt, el face un pas mai departe faţă de ceilalţi asceţi ai deşertului. Cu toţii au venit în pustie mânaţi de dragostea lui Dumnezeu, căruia s-au dedicat şi de care au ajuns să depindă. Dar şi acolo, în condiţiile cele mai aspre, poţi ceda unui anumit confort care să se pună în calea sporirii tale duhovniceşti. Iar dacă Duhul este pe primul loc, celelalte renunţări nu sunt imposibile.

Trăind astfel, ajungi de neînţeles chiar pentru cei apropiaţi. La fel se întâmplă şi cu avva Agathon, căruia ucenicii nu-i înţeleg decizia şi se tulbură. Nu pricep nici rostul efortului depus şi se tem de judecata comunităţii. Bătrânul nu-i contrazice, într-adevăr unii se vor scandaliza văzându-le nestatornicia, dar se vor găsi mereu oameni care vor avea folos duhovnicesc văzând că inima pustnicilor e alipită de Dumnezeu, şi nu de cele vremelnice. Altfel spus, orice medalie are şi revers. Orice acţiune are susţinători, dar şi detractori. În jocul de aplauze şi huiduieli trebuie să fii cu inima curată. De aceea bătrânul nu se tulbură când se vede neînţeles chiar de ucenicii săi, ci le spune: „Cine vrea să vină, să vină, eu plec de îndată!“ Dumnezeu a lucrat însă la inimile ucenicilor, care, văzându-l pe bătrân neschimbat în decizia de a pleca, îi cer să îl însoţească.

Două sunt lucrurile majore pe care le putem învăţa din această a şasea apoftegmă despre avva Agathon. Pe de o parte, bătrânul este model desăvârşit de detaşare faţă de cele trecătoare. Pe de altă parte, tot el ne învaţă că trebuie să răbdăm judecăţile celorlalţi: fără împotriviri şi fără să încercăm cu orice preţ să le fim pe plac. 

(Articol publicat în "Ziarul Lumina" din data de 25 septembrie 2013)

Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede!

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc

la întâlnirea papei cu tinerii

Largo Carlo Felice, Cagliari,

duminică, 22 septembrie 2013

Dragi tineri din Sardinia!

Se pare că sunt câţiva tineri aici, nu-i aşa? Câţiva! Câţiva sau mulţi? Sunt mulţi!

Mulţumesc că aţi venit mulţi la această întâlnire! Şi mulţumesc “purtătorilor de cuvânt”. Văzându-vă, mă face să mă gândesc la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: unii dintre voi eraţi acolo, dar mulţi cu siguranţă aţi urmărit la televizor sau pe internet. A fost o experienţă foarte frumoasă, o sărbătoare a credinţei şi a fraternităţii, care umple de bucurie. Aceeaşi bucurie pe care o simţim astăzi. Îi mulţumim Domnului şi Fecioarei Maria, Stăpâna Noastră de Bonaria: ea este cea care ne-a făcut să ne întâlnim aici. Rugaţi-vă des ei, este o mamă bună, vă asigur de asta! Unele din “întrebările” [it. pregunte] voastre, din întrebări… dar, şi eu vorbesc un dialect aici! Unele din întrebările voastre sunt pe aceeaşi direcţie. Eu mă gândesc la Evanghelia de pe malul lacului Galileii, unde trăiau şi lucrau Simon – pe care Isus îl va numi după aceea Petru – şi fratele său Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan, şi ei fraţi, cu toţii pescari. Isus este înconjurat de mulţimea care voia să asculte cuvântul său; îi vede pe acei pescari lângă bărci în timp ce-şi curăţau năvoadele. Urcă în barca lui Simon şi îi cere să se îndepărteze un pic de ţărm şi astfel, stând aşezat în barcă, vorbeşte oamenilor; Isus, în barcă, vorbeşte oamenilor. Când a terminat, îi spune lui Simon să înainteze în larg şi să arunce năvoadele. Această cerere este o încercare pentru Simon – auziţi bine cuvântul: o “încercare” – pentru că el şi ceilalţi tocmai se întorseseră după o noapte de pescuit care a mers rău. Simon este un om practic şi sincer şi îi spune imediat lui Isus: “Învăţătorule, ne-am trudit toată noaptea şi nu am prins nimic”.

1. Acesta este primul punct: experienţa eşecului. În întrebările voastre era această experienţă: sacramentul Mirului – cum se cheamă acest sacrament? Mirul… nu-i aşa! S-a schimbat numele: “Sacramentul lui adio”. Primesc acesta şi pleacă din Biserică: e adevărat sau nu? Aceasta este o experienţă de eşec. Cealaltă experienţă de eşec: tinerii care nu sunt în parohie: aţi vorbit despre asta, voi. Această experienţă a eşecului, ceva care merge rău, o dezamăgire. În tinereţe sunteţi proiectaţi înainte, dar uneori se întâmplă să trăiţi un eşec, o frustrare: este o încercare, şi este importantă! Şi acum eu vreau să vă pun o întrebare vouă, dar nu răspundeţi cu glas tare, ci în tăcere. Fiecare în inima sa să se gândească, gândiţi-vă la experienţele de eşec pe care voi le-aţi experimentat, gândiţi-vă. Este sigur: cu toţii avem astfel de experienţe, cu toţii avem.

În Biserică avem de atâtea ori această experienţă: preoţii, cateheţii, animatorii se străduiesc mult, dedică atâtea energii, se implică total, şi la sfârşit nu văd rezultate mereu corespunzătoare eforturilor lor. Au spus asta şi “purtătorii voştri de cuvânt”, în primele două întrebări. Făceau referinţă la comunităţile în care credinţa apare un pic stinsă, nu mulţi credincioşi participă activ la viaţa Bisericii, se văd creştini uneori obosiţi şi trişti şi mulţi tineri, după ce au primit Mirul, pleacă. Sacramentul de rămas bun, de adio, aşa cum am spus eu. Este o experienţă de eşec, o experienţă care ne lasă goi, ne descurajează. Este adevărat sau nu? [Da, răspund tinerii] Este adevărat sau nu? [Da, răspund iarăşi].

2. În faţa acestei realităţi, pe bună dreptate voi vă întrebaţi: ce anume putem face? Desigur un lucru care nu trebuie făcut este acela de a vă lăsa învinşi de pesimism şi de neîncredere. Creştini pesimişti: este urât acest lucru! Voi tinerii nu puteţi şi nu trebuie să fiţi fără speranţă, speranţa face parte din fiinţa voastră. Un tânăr fără speranţă nu este tânăr, a îmbătrânit prea repede! Speranţa face parte din tinereţea voastră! Dacă voi nu aveţi speranţă, gândiţi-vă serios, gândiţi-vă serios… Un tânăr fără bucurie şi fără speranţă este îngrijorător: nu este un tânăr. Şi atunci când un tânăr nu are bucurie, când un tânăr simte neîncrederea vieţii, când un tânăr pierde speranţa, unde merge să găsească un pic de linişte, un pic de pace? Fără încredere, fără speranţă, fără bucurie? Voi ştiţi, aceşti vânzători de moarte, cei care vând moarte îţi oferă un drum pentru momentul când voi sunteţi trişti, fără speranţă, fără încredere, fără curaj! Te rog, nu vinde tinereţea ta acestora care vând moarte! Voi mă înţelegeţi ce vorbesc! Voi toţi înţelegeţi asta: nu vindeţi!

Să ne întoarcem la scena din Evanghelie: Petru, în acel moment critic, se joacă pe sine însuşi. Ce anume ar fi putut să facă? Ar fi putut să cedeze oboselii şi neîncrederii, gândind că este inutil şi că este mai bine să se retragă şi să meargă acasă. În schimb ce face? Cu curaj, iese din el însuşi şi alege să se încreadă în Isus. Spune: “Bine: la cuvântul tău voi arunca năvoadele”. Atenţie! Nu spune: după forţele mele, după calculele mele, după experienţa mea de pescar expert, ci “La cuvântul tău”, la cuvântul lui Isus! Şi rezultatul este o pescuire incredibilă, năvoadele se umplu, aşa încât aproape că se rupeau.

Acesta este al doilea punct: încrederea în Isus, încrederea în Isus. Şi când spun acest lucru, eu vreau să fiu sincer şi să vă spun: eu nu vin aici să vă vând o iluzie. Eu vin aici să spun: există o Persoană care poate să te ducă înainte: încrede-te în el! Este Isus! Încrede-te în Isus! Şi Isus nu este o iluzie! Încredere în Isus. Domnul este mereu cu noi. Vine pe malul mării vieţii noastre, se apropie de eşecurile noastre, de fragilitatea noastră, de păcatele noastre, pentru a le transforma. Nu încetaţi niciodată să vă repuneţi în joc, ca nişte buni sportivi – unii dintre voi ştiu bine asta din experienţă – care ştiu să înfrunte truda antrenamentului pentru a obţine rezultate! Dificultăţile nu trebuie să vă înspăimânte, ci să vă determine să mergeţi mai departe. Să simţiţi adresate vouă cuvintele lui Isus: Înaintaţi în larg şi aruncaţi năvoadele, tineri din Sardinia! Înaintaţi în larg! Fiţi tot mai docili faţă de cuvântul Domnului: el, cuvântul său, urmarea lui face rodnică angajarea voastră de mărturie. Când eforturile pentru a trezi credinţa printre prietenii voştri par inutile, ca truda nocturnă a pescarilor, amintiţi-vă că se schimbă totul cu Isus. Cuvântul Domnului a umplut năvoadele şi cuvântul Domnului face eficace munca misionară a discipolilor. A-l urma pe Isus este angajant, înseamnă a nu vă mulţumi cu ţinte mici, de importanţă modestă, ci a ţinti sus cu curaj!

Nu este bine – nu este bine – a ne opri la acel “n-am prins nimic”, ci a merge mai departe, a merge la acel “înaintează în larg şi aruncă năvoadele” din nou, fără a înceta! Isus repetă asta fiecăruia dintre voi. Şi el e cel care va da forţa! Există ameninţarea plângerii, a resemnării. Astea le lăsăm celor care o urmează pe “zeiţa plângere”! Voi, o urmaţi pe “zeiţa plângere”? Vă plângeţi încontinuu, ca la un priveghi funebru? Nu, tinerii nu pot să facă asta! “Zeiţa plângere” este o înşelăciune: te face s-o iei pe drumul greşit. Când totul pare oprit şi stătut, când problemele personale ne neliniştesc, greutăţile sociale nu găsesc răspunsurile corespunzătoare, nu este bine să ne lăsăm învinşi. Drumul este Isus: a-l face să urce în “barca” noastră şi să înaintăm în larg cu El! El este Domnul! El schimbă perspectiva vieţii. Credinţa în Isus conduce la o speranţă care merge dincolo, la o certitudine întemeiată nu numai pe calităţile şi abilităţile noastre, ci pe cuvântul lui Dumnezeu, pe invitaţia care vine de la el. Fără a face prea multe calcule umane şi a nu vă preocupa să verificaţi dacă realitatea care vă înconjoară coincide cu siguranţele voastre. Înaintaţi în larg, ieşiţi din voi înşivă; a ieşi din mica noastră lume şi a ne deschide lui Dumnezeu, a ne deschide tot mai mult şi fraţilor. A ne deschide lui Dumnezeu ne deschide la alţii! A ne deschide lui Dumnezeu şi a ne deschide la alţii. A face paşi dincolo de noi înşine, mici paşi, dar faceţi-i. Mici paşi, ieşind din voi înşivă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, deschizând inima la fraternitate, la prietenie, la solidaritate.

3. Al treilea – şi termin: este un pic lung! -: “Aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit” (v. 4). Dragi tineri din Sardinia, al treilea lucru pe care vreau să vi-l spun, şi astfel răspund la celelalte două întrebări, este că şi voi sunteţi chemaţi să deveniţi “pescari de oameni”. Nu ezitaţi să vă dedicaţi viaţa voastră pentru a mărturisi cu bucurie Evanghelia, în special celor de vârsta voastră. Eu vreau să vă povestesc o experienţă personală. Ieri am avut a 60-a aniversare a zilei în care am auzit glasul lui Isus în inima mea. Dar acest lucru îl spun nu pentru ca să faceţi un tort, aici, nu, nu o spun pentru asta. Ci este o amintire: 60 de ani de la acea zi. Nu o uit niciodată. Domnul m-a făcut să simt cu putere că trebuia să merg pe drumul acela. Aveam 17 ani. Au trecut câţiva ani înainte ca această decizie, această invitaţie, să fie concretă şi definitivă. După ce au trecut atâţia ani cu câteva succese, de bucurie, dar atâţia ani de eşecuri, de fragilităţi, de păcat… 60 de ani pe drumul Domnului, în urma lui, alături de el, mereu cu el. Vă spun numai asta: nu mi-a părut rău! Nu mi-a părut rău! Dar de ce? Pentru că eu mă simt Tarzan şi sunt puternic pentru a merge înainte? Nu, nu mi-a părut rău pentru că mereu, chiar şi în momentele cele mai întunecate, în momentele de păcat, în momentele de fragilitate, în momentele de eşec, l-am privit pe Isus şi am avut încredere în el şi el nu m-a lăsat singur. Încredeţi-vă în Isus: el mereu merge înainte, el merge cu noi! Dar, auziţi, el nu dezamăgeşte niciodată. El este fidel, este un însoţitor fidel. Gândiţi-vă, aceasta este mărturia mea: sunt fericit de aceşti 60 de ani cu Domnul. Dar un lucru în plus: mergeţi înainte.

Am vorbit prea lung? [Nu, răspund tinerii] Să rămânem uniţi în rugăciune. Şi să mergem în această viaţă cu Isus: asta au făcut sfinţii.

Sfinţii sunt aşa: nu se nasc deja perfecţi, deja sfinţi! Devin sfinţi pentru că, asemenea lui Simon Petru, se încred în cuvântul Domnului şi “înaintează în larg”. Ţinutul vostru a dat atâtea mărturii, chiar recente: fericitele Antonia Mesia, Gabriela Sagheddu, Iozefina Nicoli; slujitorii lui Dumnezeu Edvige Carboni, Simonetta Tronci şi părintele Antonio Loi. Sunt persoane obişnuite, care în loc să se plângă, au “aruncat năvoadele pentru pescuit”. Imitaţi exemplul lor, încredinţaţi-vă mijlocirii lor şi fiţi mereu bărbaţi şi femei de speranţă! Fără plângeri! Fără descurajare! Fără a vă trânti la pământ, fără a merge să cumpăraţi mângâiere de moarte: fără! Mergeţi înainte cu Isus! El nu eşuează niciodată, el nu dezamăgeşte, el este leal!

Rugaţi-vă pentru mine! Şi sfânta Fecioară Maria să vă însoţească.

Înainte de binecuvântare, papa Francisc a adăugat aceste cuvinte:

Dragi tineri,

Înainte de a da binecuvântarea eu voiam să vă spun un alt lucru. Când eu spuneam să mergeţi înainte cu Isus, este pentru a construi, pentru a face lucruri bune, pentru a duce înainte viaţa, a-i ajuta pe alţii, pentru a construi o lume mai bună şi de pace. Dar există alegeri greşite, alegeri greşite, pentru că există alegeri de distrugere. Astăzi, în Pakistan, datorită unei alegeri greşite, de ură, de război, a fost făcut un atentat şi au murit 70 de persoane. Acest drum nu e bun, nu foloseşte. Numai calea păcii, care construieşte o lume mai bună! Dar dacă n-o faceţi voi, dacă n-o faceţi voi, n-o va face altul! Asta este problema, şi aceasta este întrebarea pe care v-o las: “Sunt dispus, sunt dispusă să iau un drum pentru a construi o lume mai bună?”. Numai asta. Şi să ne rugăm un Tatăl Nostru pentru toate aceste persoane care au murit în acest atentat din Pakistan. Tatăl Nostru…

Fie ca sfânta Fecioară Maria să ne ajute mereu să lucrăm pentru o lume mai bună, să luăm calea construirii, calea păcii, şi niciodată calea distrugerii şi calea războiului.

Să vă binecuvânteze Atotputernicul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Şi la revedere!

Origen, primul mare exeget al Orientului

În timpul persecuţiei lui Septimiu Sever, apare în Alexandria, într-o familie de oameni cu viaţă aleasă,

un prunc care avea să pecetluiască pentru multe veacuri teologia noastră ortodoxă. Acesta este Origen, fiul evlaviosului Leonida şi al unei femei pioase căreia istoria nu i-a descoperit numele.

Origen făcea parte dintr-o familie numeroasă, fiind primul născut între cei şapte fraţi. Cu toate acestea, a avut parte de o educaţie cu totul aleasă, fundamentată îndeosebi pe învăţarea Sfintei Scripturi, lucru întărit şi susţinut de autoritatea tatălui. De la el, tânărul alexandrin a învăţat să-L iubească pe Hristos până la sacrificiu. Aşa se face că, în timpul unei persecuţii, Leonida a fost prins de autorităţi şi aruncat în temniţă pentru mărturisirea credinţei creştine. Deşi era numai un copil, Origen a dorit din tot sufletul să-şi însoţească părintele pe drumul martirajului său. El s-a hotărât să meargă la închisoarea unde era ţinut părintele său şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu el. Pentru a-l opri, spune Eusebiu de Cezareea, mama sa i-a ascuns veşmintele, constrângându-l să rămână acasă. Tot Eusebiu mai spune că zelosul fiu i-ar fi scris tatălui înainte de execuţie îndemnându-l: „Ai grijă să nu-ţi schimbi gândul din cauza noastră!“ (Henri Crouzel, „Origen - personajul, exegetul, omul duhovnicesc, teologul“, Sibiu 1999, p. 47).
Din tinereţe - părinte şi învăţător

După moartea tatălui, Origen rămâne stâlpul familiei. Este nevoit să o sprijine pe mama sa şi să aibă grijă de cei şase fraţi mai mici. Cu toate că averea tatălui fusese confiscată de agenţii fiscului imperial, Origen intră în graţiile unei femei foarte bogate din Alexandria care-l susţine financiar pentru continuarea studiilor. În acest context, apare ereticul Paul care a încercat să-l ademenească cu vicleşugurile sale, însă nu reuşeşte să-l convingă să-şi părăsească credinţa în care se născuse.

La numai optsprezece ani, tânărul alexandrin preda gramatica în şcolile vremii, câştigând destul cât să-şi poată întreţine mama şi fraţii. Paralel cu educaţia laică, el se iniţiază şi în studiul Scripturii. Zilnic învăţa pe dinafară pasaje întregi pe care mai apoi le recita. Această deprindere o avea de la tatăl său, care socotea mai de folos Scriptura decât orice altă ştiinţă omenească. Eusebiu spune că „adeseori se apropia de copil când dormea şi-i descoperea cu respect pieptul ca şi cum un duh ar fi sălăşluit întrânsul şi-l săruta socotindu-se fericit că are un asemenea odor“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“ - partea I, Bucureşti, 1987, p 226). Datorită acestei pasiuni evidente pentru cercetarea celor sfinte şi pentru propovăduirea adevărurilor bisericeşti, Origen a fost criticat vehement de un fost coleg de studii, pe nume Porfiriu, un anti-creştin convins, filosof neoplatonic, ucenic, biograf şi comentator a lui Plotin. Scrisese o lucrare imensă, de cincisprezece volume, împotriva credinţei celei drepte. El îi reproşa lui Origen că, în loc să-şi pună calităţile intelectuale în slujba filosofiei şi raţiunii eline, „îndată a trecut la felul de viaţă potrivit legilor... trăind după stilul vieţii creştine şi împotriva legilor, dar având concepţie grecească, cu privire la lucruri şi divinităţi; el dădea ca suport unor mituri străine elemente de cultură grecească. El era în contact continuu cu Platon, cu operele lui Numeniu, ale lui Cornin, ale lui Apolofan, ale lui Moderat, ale lui Nicomah. El se întreţinea cu oameni iscusiţi în operele pitagoricienilor; se folosea şi de cărţile lui Chairemon stoicul şi ale lui Cornutus. De la aceştia a cunoscut el metoda alegorică a misterelor greceşti pe care a adoptat-o scrierilor iudaice“ (Ibidem, p. 228).
A transformat filosofia în asceză

Pe când avea numai 18 ani, Origen a primit din partea episcopului Demetriu autoritatea de a conducere Şcoala din Alexandria. Din această postură trebuia să se achite de trei mari obligaţii: comportarea în timpul persecuţiei, împletirea învăţăturii de la catedră şi de la amvon cu viaţa personală şi variatele exigenţe ale auditorilor de la cursurile sale (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985, p. 300).

Eusebiu spune că, în timpul persecuţiilor lui Aquila, guvernatorul Alexandriei, tânărul exeget a căpătat o faimă imensă, datorită dragostei arătate vădit celor care mergeau la martiriu. El îi vizita pe martiri în temniţă, la judecată şi chiar la moarte, de multe ori riscând să fie omorât cu pietre de mulţimile păgânilor. Datorită devotamentului celorlalţi, în jurul său s-au strâns numeroşi ucenici care aşteptau cuvânt de învăţătură şi povaţă de folos spre întărire şi credinţă. Din viaţa lui morală se desprindeau roadele celei mai curate filosofii, o filosofie trăită şi înţeleasă în sens ascetico-moal, un ethos înălţător spre viaţa veşnică mai ales prin martiraj (cf. Eusebiu de Cezareea, p. 227, nota 17). „Era de părere că creştinul trebuie să respecte tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului care spun că nu este îngăduit să avem două haine şi nici încălţăminte şi că nu se cade să ne arătăm îngrijoraţi de ziua de mâine“ (Ibidem, p. 228). Motivat de aceste convingeri, ducea o viaţă extem de sobră „stând departe de orice pofte alimentare ale unui trai înbelşugat. Ziua întreagă ducea viaţă de aspră asceză iar cea mai mare parte din noapte o închina studierii Sfintei Scripturi, ducând viaţa cea mai filosofică cu putinţă, pe de o parte prin deprinderea posturilor, iar pe de altă parte prin scurtarea timpului de somn, nefolosindu-se din capul locului de nici un pat şi de nici o pernă, ci dormind numai pe pământul gol“ (Ibidem).

Printr-o astfel de viaţă, Origen îşi provoca ucenicii la întrecere. Era o adevărată lecţie practică la care veneau nu numai creştini, ci şi păgâni, atraşi de filosofia „noului avvă“. Învăţătura lui era pe cât se poate de simplă şi tot pe atât de practică.
Moştenirea lui Origen pentru Biserică

Datorită persecuţiilor lui Caracala, Origen a fost nevoit să părăsească Alexandria şi să se stabilească în Palestina, unde şi-a reluat activitatea învăţătorească. Aici, episcopii locului i-au dat cinstea să predice în biserică, deşi nu era hirotonit. În 231, a fost trimis cu anumite treburi în Grecia unde primeşte hirotonia întru preot, lucru contestat mai târziu de episcopul Demetriu.

Cu toate acestea, dincolo de contestaţiile apărute ulterior, aportul marelui alexandrin la teologia patristică a fost şi rămâne inestimabil. Este primul care a expus într-un sistem închegat învăţătura Bisericii noastre. Prin patosul vieţii sale, de-a dreptul ascetice, a pus bazele literaturii duhovniceşti din care s-au împărtăşit Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul, atunci când au selectat din opera sa cele mai frumoase pasaje, dând naştere Filocaliei. Considerat pe bună dreptate „cel mai prolific scriitor al Antichităţii“ (H. Crouzel, p. 85), Origen a marcat decisiv teologia biblică, sistematică şi moral-duhovnicească a Bisericii primelor secole. Despre opera sa, marele patrolog grec Stylianos Papadopoulos spunea: „Numărul lucrărilor sale a fost atât de mare încât a devenit repede un mit. Sfântul Epifanie de Salamina vorbeşte de 6000. Fericitul Ieronim, care a văzut catalogul lucrărilor întocmit de Eusebiu de Cezareea, vorbeşte de 2000 de lucrări, dintre care aminteşte 800. Desigur sunt numărate separat omiliile şi titlurile de capitol ale lucrărilor exegetice, însă şi dincolo de această situaţie se justifică întru totul supranumele de neobosit în producţia literară care i s-a dat lui Origen. Din păcate cea mai mare parte din lucrările sale s-au pierdut sau nu s-au păstrat în originalul grecesc. Cauză a acestei pierderi au constituit-o disputele origeniste, condamnarea sa, climatul său original şi progresul teologiei“.

 (Prof. dr. Stylianos G. Papadopoulos, „Patrologie“, vol. I, Bucureşti, 2006, p. 390). (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 septembrie 2013, semnat de diac. Ioniță Apostolache)

Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava

Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii Parea ca varsa lava. Si chiar in clipa mortii hulira carturarii Cu fierea otelita il adapau strajerii... Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii Si-l ocarau talharii. Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama Alaturi Magdalena, in lunga ei marama, Tipa vazand urgia. Departe ucenicii priveau fara putere... N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga Cu el se naruise nadejdea lor intreaga Si fara mangaiere. Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecura fariseii cu fetele smerite Si barbile-argintate. Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste In vale,ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul Iisus, vegheat de oaste.

Autor: Vasile Voiculescu

Cruce si înviere

De n-ar fi fost un deal al Capatânii

Si crucea în hotarul nevazut,
Cu ziua-ntâi în capul saptamânii,
Strain mi-ar fi cuvântul “La-nceput”.

De n-ar fi stat în Vinerea cea mare
Pe crucea dintre cruci, Pascalul Miel,
Egiptul cu verdeturile amare,
M-ar fi robit pe veci de veci în el.

De n-ar fi fost Emausu-nserarii
Si pâinea frânta-taina de Strain,
N-as fi vazut lumina învierii,
Nici drumul meu înspre Ierusalim.

Autor: Nichita Stănescu

Ignoratio Scriptura, ignoratio Christi est! (Sf. Ieronim)

Citește, meditează, mestecă Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu căuta să afli cu tot dinadinsul ce vrea să-ți

spună. Lasă-l pe El să-ți spună ce are de spus; lasă-te căutat și găsit de Dumnezeu. 

Cinstim în tăcere și-n lanțuri

Cinstim in tacere Minunea si Taina

Pe care-o respecta profetii si sfintii,
Pe care lumina-si infasura haina
Tacand-o stiintei, lasand-o credintei.

Privim in tacere uimirea si teama
Cu care cerescul arhanghel graieste
Minunea si taina, Fecioara si mama,
Cand crucea si slava smerit le vesteste.

Simtim in tacere cum magii si-apleaca,
Genunchii si darul cazand rugaciunii,
Cand toata stiinta facandu-si sa taca,
Cu toata credinta se-nchina minunii.

Gandim in tacere cum neamuri si neamuri,
De veacuri te-nalta cu drag si cu teama,
Pe cruci si altare, pe steme si flamuri
Minune si taina, fecioara si mama.

Cinstim in tacere eterna minune,
Cu tot intelesul pastrat vesniciei
Si dragostea noastra alaurea pune
Hristos - Imparatul si Pruncul Mariei.

Autor: T. Dorz

File de acatist

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,

Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge plin cu apă vie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Dulcea mea Marie!

Bucură-te floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Ploaia cea de mană!

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Blândă fericire!

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară.
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te Maică pururea Fecioară
Sfânta mea Marie!

Autor: Zorica Latcu

La Mulți Ani, Sfântă Fecioară Marie!

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Mihai Eminescu
Rugăciune

Unde meri Ioane?

Ion si Gheorghe, prieteni vechi, se

intalnesc la un colt de strada.
Ion il intreaba pe Gheorghe:
- Unde meri, ma?
- Nu stiu! Da' tu unde meri, ma?
- Nu stiu!
- No, atunci hai p-aci ca-i mai aproape.