Istoria comunismului (II)

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce

vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.

Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!

Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.

Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.

Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.

Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.

”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză. În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.

Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora. În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale. În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.

Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, - muncitorii moderni, proletarii”;

”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.

Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului. Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.

Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”. Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.

Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii? N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere. Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:

”Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”

În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii. De terorişti, da!

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-ii---188329

Istoria comunismului (I)

Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au

început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.

Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.

În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare. Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.

În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.

Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!

Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.

Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.

Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.

Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.

Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.

După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!

Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871. Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.

Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment. Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.

Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât. Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).

Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.

În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.

Sursa: http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-i---188214

Duminica, zi de odihnă în Imperiul Roman

Stabilirea duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos

şi de odihnă legală i se datorează în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în înţelepciunea sa, a decis să le ofere tuturor creştinilor posibilitatea de a avea o zi liturgică săptămânală. Până la vremea respectivă, cu excepţia iudeilor care păzeau cu stricteţe sabatul, nu exista o reglementare de natură religioasă sau politică să le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni şi de a se îngriji de propriile îndatoriri de credinţă.

Iată ce ne mărturiseşte Eu­sebiu de Cezareea des­pre planul Sfân­tu­lui Constantin cel Ma­re de a reglementa duminica drept zi de odihnă şi prăznuire pen­tru întreaga populaţie a Im­pe­riului Roman: „De altfel, fe­ri­ci­tul Constantin s-a îngrijit ca toa­tă lumea să poată face ca ei, fi­i­ndcă-şi pusese în gând să fa­că treptat din tot omul un în­chi­nător la Dumnezeu. Aşa a ho­tărât el prin lege ca ziua în­chi­nată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor im­periului, iar cea din ajunul sâm­betei să fie şi ea o zi aleasă - cred eu spre aducere-aminte a ce­lor săvârşite, după tradiţie, de Mântuitorul în asemenea zi­le. În tot cazul, întreaga sa oas­t­e a fost învăţată de el să cin­steas­­că osârdnic această zi a Mân­tuitorului - chemată şi «zi a luminii» sau «a soarelui»; sol­da­ţilor care împărtăşeau şi ei dum­nezeiasca credinţă le era a­cum îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestin­ghe­riţi“ (Eusebiu de Cezareea, „Via­ţa lui Constantin cel Ma­re“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amin­tesc trei lucruri foarte impor­tan­­te pentru subiectul de faţă. În primul rând, Sfântul Con­stan­tin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de păs­tra­re a duminicii ca zi de o­dih­nă şi de sărbătoare în cadru pri­vat, atât pentru sine, cât şi pen­tru familia sa. Observând be­neficiul spiritual şi fizic im­por­­tant pe care îl aducea a­ceas­tă decizie, a hotărât să extindă păs­trarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru cetă­ţe­nii care erau creştini, cât şi pen­tru cei de altă religie. De a­se­menea, pentru prima dată ni se vorbeşte aici de începutul du­­minicii încă din ajunul zilei de sâmbătă, lucru care va con­du­­ce mai târziu la introducerea Ve­cerniei ca primă slujbă litur­gi­­că a zilei în întreg teritoriul Im­periului Roman. Totodată, Sfân­tul Constantin cel Mare a o­ferit posibilitatea întregii sale ar­mate de a păstra duminica drept zi de odihnă şi prăznuire, lu­cru nemaiauzit până la mo­men­tul respectiv. Armata era prac­tic singura instituţie care nu avea o zi de odihnă, fiind în a­lertă permanentă. Desigur, da­că exista un pericol imediat, sol­daţii urmau să intervină ca în­tr-o zi obişnuită, dar aveau drep­tul, în cazul în care nu e­xis­­ta o situaţie de urgenţă, să se recupereze fizic şi psihic în cursul duminicilor.

Rugăciune specială pentru armată

Armata romană avea, în mod evident, un fel de rugă­ciu­ne generalizată care se utiliza în cursul bătăliilor. Ne aducem a­minte de exemplul soldaţilor creş­tini care au fost rugaţi de con­fraţii lor să se roage atunci când, într-o bătălie cu marco­ma­­nii, armata romană ajun­se­se într-un caz grav de însetare. A­cest fapt se petrecea în vremea împăratului Marcus Au­re­l­ius. Desigur, exista un ritual de rugăciune înaintea bătălii­lor importante. De aceea, Sfân­tul Constantin cel Mare a decis să instaureze o rugăciune co­mu­­nă pentru toţi soldaţii săi. A­ceasta a fost următoarea: „Pe Ti­ne singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cu­noaş­tem, pe Tine într-ajutor Te che­măm; de la Tine ne-am do­bân­dit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi ară­ta­tu-ne-am, Ţie recunoştinţă Îţi da­torăm pentru bunurile do­bân­dite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dă­­rui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pen­tru împăratul nostru Con­stan­tin dimpreună cu evla­vi­o­şii săi fii, fierbinte ne rugăm: via­ţă dă-le cât mai lungă şi de bi­ruinţă plină!“ (Ibid., p. 167). Ob­servăm caracterul destul de ge­neral al acestei rugăciuni ca­re este alcătuită din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Ca­re este recunoscut drept ade­vă­ratul Împărat, un fapt ese­n­ţi­al. Astfel, se evita părerea ge­ne­rală a păgânilor că împ­ă­ra­tul roman era un fel de zeu. De a­semenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldaţii să fie con­ştienţi că fiecare biruinţă pe ca­re o obţinuseră era de fapt un rod al conlucrării cu Dumnezeu şi nu un simplu rezultat al dis­ci­­plinei lor de fier sau al mobili­ză­rii generale în momentele-cheie ale bătăliilor. Totodată, el a inclus în final şi o cerere pen­t­ru propria sa persoană şi fa­milia sa, deoarece astfel fide­li­tatea soldaţilor şi conlucrarea cu aceştia puteau fi întărite şi din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împăratul Con­stantin a decis să in­scrip­ţio­­neze semnul crucii pe scuturi. „Aşijderi a pus el să fie tre­cut şi pe arme mântuitorul semn al crucii, după cum oas­tea însăşi, odată echipată şi ga­ta de luptă, n-avea să mai înal­ţe înaintea ei nici unul din au­ri­­tele chipuri de odinioară, ci nu­mai mântuitorul însemn de bi­ruinţă“ (Ibid., p. 167). Astfel, sim­bolistica armatei era schim­ba­tă şi conţinutul creştin al a­ces­teia era amplificat.

Închiderea templelor idoleşti

Cu toate că religia păgână nu a fost interzisă în imperiu, Sfân­tul Constantin cel Mare a de­cis să închidă unele temple un­de se săvârşeau fie jertfe sân­geroase, fie aveau loc destră­bălări. „În fe­lul acesta pre­o­­ţea Constantin Dum­nezeului său. Tuturor popoa­relor aflate sub adminis­tra­­ţie romană, precum şi milita­ri­lor, porţile tutu­ror templelor idoleşti le-au fost cu desăvârşire închise; aduce­rea de jertfe a fost şi ea oprită cu totul. O lege dată pen­tru gu­ver­­natorii provinciilor ho­tăra de asemenea cinstirea zi­lei Dom­nului; ba, la îndemnul îm­­pă­­ratului, aceştia au început să cinstească şi zilele amintirii mu­­cenicilor, acordându-le în bi­se­rici cuvenita sărbătorire şi fă­când împăratului pe plac în toa­te“ (Ibid., p. 168).

În pofida faptului că era un sim­plu catehumen, Sfântul Con­­stan­tin cel Mare s-a consi­de­­rat, po­trivit unei expresii foarte ni­me­rite, un fel de „episcop al ce­lor din afară“, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea. Iată tex­tul în cauză: „Fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la pri­mirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de episcop, sau - cum l-am putut eu însumi au­zind zicând - «Voi sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bi­­sericii; pe mine, însă, m-a a­şe­zat Dumnezeu episcop al ce­lor aflate în afara ei». În duhul a­cestor vorbe, Constantin şi-a păs­torit toţi supuşii cu multă chib­zuinţă; şi îi îndemna din răs­puteri să meargă pe calea u­nei vieţi cuvioase“ (Ibid., p. 168). Această „episcopie“ nu tre­­buie în­ţeleasă ad litteram, fi­ind cât se poate de clar că nu avea o va­loare sacramentală, ci doar în sens de „supraveghere“. A­ceas­tă supraveghere consta în a­sigurarea păcii, a toleranţei re­ligioase, dar şi a bunăstării pen­tru întreaga populaţie a im­pe­riului. Sfântul Constantin cel Mare pregătea în mod tai­nic convertirea unui întreg im­pe­riu. O convertire care avea să înceapă cu el însuşi şi urma să fie continuată şi de urmaşii săi, chiar dacă aceştia au avut de împărţit o moştenire poate prea grea pentru tinereţea lor. (Articol semnat de Adrian Agachi şi publicat în “Ziarul Lumina” din data de 5 decembrie 2013)

Papa Francisc anunţă că anul 2015 va fi dedicat vieţii consacrate

29.11.2013, Vatican (Catholica) - Uniunea Superiorilor

Generali a avut a 82-a Adunare Generală, desfăşurată la Roma între 27 şi 29 noiembrie. Relatarea a trei experienţe au furnizat baza pentru reflecţii şi întâlniri despre provocările în conducere în lumina Magisteriului şi urmând exemplul dat de Papa Francisc. Sfântul Părinte a ales să se întâlnească cu Superiorii pentru trei ore, în locul unei scurte întâlniri cum se prevedea: nu a fost pregătit un discurs în avans, în schimb a avut loc o discuţie lungă, colocvială şi fraternă, formată din întrebări şi răspunsuri. La sfârşit a anunţat tema pentru 2015.

Primul grup de întrebări au fost despre identitatea şi misiunea vieţii consacrate. Tuturor creştinilor li se cere o abordare radicală, a afirmat Papa, dar persoanele consacrate sunt chemate de Domnul într-un mod special: “Ei sunt bărbaţi şi femei care pot trezi lumea. Viaţa consacrată este profeţie. Dumnezeu ne cere să zburăm din cuib şi să fim trimişi la frontierele lumii, evitând ispita de a le ‘domestici’. Acesta este cel mai concret mod de imitare a Domnului.” Întrebat despre situaţia vocaţiilor, Pontiful a subliniat că există Biserici tinere care aduc roade noi. Aceasta conduce desigur la o re-evaluare a inculturării carismei. Biserica trebuie să urmeze exemplul lui Matteo Ricci, cerând iertare şi privind cu ruşine spre eşecurile apostolice provocate de neînţelegerile în acest spaţiu. Dialogul intercultural trebuie să preseze pentru încorporarea în conducerea institutelor religioase a unor persoane de diferite culturi, exprimând diferite moduri de trăire a carismei.

Papa a insistat asupra importanţei formării, pe care a prezentat-o ca având patru piloni fundamentali: spiritual, intelectual, comunitar şi apostolic. Este obligatorie evitarea oricărei forme de ipocrizie şi clericalism prin intermediul unui dialog cinstit şi deschis despre toate aspectele vieţii: “formarea este o lucrare artizanală, nu o formă de poliţie”, a afirmat el; “urmăreşte să formeze persoane consacrate cu inimă gingaşă, nu acidă, nu asemenea oţetului. Cu toţii suntem păcătoşi, dar nu corupţi.” Întrebat despre fraternitate, Sfântul Părinte a spus că aceasta are o mare putere de atracţie şi presupune acceptarea diferenţelor şi conflictelor. Uneori este dificil să trăieşti fraternitatea, dar fără ea nu pot exista roade. Mai multe întrebări au privit relaţia dintre persoanele consacrate şi Bisericile particulare de care aparţin. Papa a confirmat că personal a experimentat posibilele probleme: “Noi, Episcopii, trebuie să înţelegem că persoanele consacrate nu sunt ajutoare ale noastre, anexe, ci carisme care îmbogăţesc Diecezele.”

Ultimele întrebări au privit frontierele misiunii persoanelor consacrate. “Ele trebuie căutate în funcţie de carisme”, a răspuns Episcopul Romei. Situaţiile de excludere rămân primele priorităţi, s-a mai spus. Alături de aceste provocări s-a amintit misiunea culturală şi educativă din şcoli şi universităţi. Pentru Papa, pilonii educaţiei sunt “transmiterea cunoştinţelor, transmiterea metodelor, transmiterea valorilor. Prin aceste mijloace se comunică credinţa. Educatorul trebuie să fie la înălţimea celor pe care îi educă şi trebuie să dea atenţia potrivită modului în care îl proclamă pe Isus Cristos unei generaţii în schimbare.” Înainte să plece de la întâlnirea cu cei 120 de Superiori Generali, Sfântul Părinte a anunţat că 2015 va fi dedicat vieţii consacrate. A adăugat: “Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi pentru credinţa şi slujirea voastră. Vă mulţumesc pentru mărturia voastră şi pentru umilinţele prin care trebuie să treceţi.”

Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri?

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi

pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o “o falsă onoare” adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.

Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de “mariologie ecumenică” redactat în anul 1998, după ani de studiu, de cătreGroupe des Dombes: “Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine”.

Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea “medaliei miraculoase” au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia “neprihănită” şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.

De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24 noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.

La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: “Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.

Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine. Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.

Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, “riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum – uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei – se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc”.

Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de “datorie” sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul “privilegiu” nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul “singular” menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2 februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul “unic” al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.

În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar “răscumpărarea cea mai sublimă” – sublimiori modo redempta – contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al “plinătăţii de har” a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura MameiSfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-lea.

Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediulsola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale “sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.

Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească – sfinţenie negativă – a fost umplută de harul sfinţitor – sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.

De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

Mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori...

La audienţa generală de miercuri, Sfântul Părinte a continuat

reflecţia asupra iertării păcatelor, amintind că Cristos, după înviere, i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”.

Dar, a subliniat Pontiful, „trebuie mai ales să ne amintim că protagonistul iertării păcatelor este Spiritul Sfânt. El este protagonistul!

În prima sa apariţie în mijlocul Apostolilor, în cenacol, Isus cel Înviat suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Spiritul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23).

Sfântul Părinte a explicat că Isus, transfigurat în trup, devine persoană nouă, care oferă darurile pascale, roade ale morţii şi învierii: pacea, bucuria, iertarea păcatelor, carismele, dăruindu-l mai ales pe Spiritul Sfânt care este izvorul tuturor darurilor. Suflul lui Isus, însoţit de cuvintele prin care comunică Spiritul, indică transmiterea vieţii, a vieţii celei noi regenerată de iertare. Însă, înainte de a împlini gestul de a sufla şi a dărui Spiritul Sfânt, Isus îşi arată rănile mâinilor şi ale coastei, răni ce reprezintă preţul mântuirii noastre. Spiritul Sfânt ne aduce iertarea lui Dumnezeu „trecând prin rănile lui Isus”.

Papa Francisc: „Isus a voit să păstreze aceste răni. Şi în acest moment, în Cer, îi arată Tatălui rănile prin care am fost răscumpăraţi. Şi prin puterea acestor răni, păcatele noastre au fost iertate. Isus şi-a dat viaţa pentru pacea şi bucuria noastră, pentru prezenţa harului în sufletul nostru şi pentru a ne fi iertate păcatele”.

În cateheza de la audienţa generală, Succesorul lui Petru s-a oprit şi asupra unui alt element: puterea de a ierta păcatele, dăruită de Isus Apostolilor, Biserica fiind depozitara puterilor cheilor. Catehismul Bisericii Catolice explică în paragraful cu numărul 981 că „Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Spiritului Sfânt”.

Episcopul Romei a explicat că, prin suverana sa îndurare, Dumnezeu iartă pe fiecare dar, El însuşi a voit ca toţi cei care îi aparţin lui Cristos şi Bisericii sale să primească iertarea prin intermediul preoţilor şi episcopilor săi, după cum se spune în paragraful 986 al Catehismului Bisericii Catolice: „Din voinţa lui Cristos, Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi în mod obişnuit în sacramentul Pocăinţei”.

Papa Francisc: „Prin ministerul apostolic, devin părtaş la îndurarea divină, păcatele îmi sunt iertate, fiindu-mi dăruită bucuria. În acest mod, Isus ne cheamă să trăim reconcilierea şi în dimensiunea eclezială, comunitară”.

Sfântul Părinte a evidenţiat că Biserica, care este sfântă dar care are totodată nevoie de penitenţă, însoţeşte parcursul nostru de convertire de-a lungul întregii vieţi. Biserica nu este stăpâna puterii cheilor, ci slujitoare a ministerului îndurării, bucurându-se ori de câte ori poate oferi acest dar divin.

Papa Francisc: “Multe persoane nu înţeleg azi dimensiunea eclezială a iertării, căci individualismul şi subiectivismul domină mereu, chiar şi noi creştinii fiind afectaţi în acest sens. Sigur, Dumnezeu iartă personal pe orice păcătos care se căieşte, însă creştinul este legat de Cristos, iar Cristos este unit cu Biserica, pentru noi creştinii fiind un dar în plus, dar şi o îndatorire în plus aceea de a trece cu umilinţă prin ministerul eclezial. Şi trebuie să valorizăm acest dar, care este o cură, o protecţie şi siguranţa că Dumnezeu m-a iertat. (…) Dumnezeu ne iartă întotdeauna. Nu oboseşte niciodată să ne ierte! Nu trebuie să ne ruşinăm să mergem să ne mărturisim păcatele…. Cineva ar putea spune: Dar, părinte, mi-e ruşine să mă duc să-mi spun păcatele…”. La aşa ceva, mamele şi bunicele noastre ar spune că este mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori. Spovedindu-te, te înroşeşti o dată, Domnul îţi iartă păcatele şi mergi mai departe”.

Papa Francisc le-a explicat credincioşilor că nimeni nu este „scutit” de Sacramentul penitenţei: „Şi preoţii trebuie să se spovedească, şi episcopii: toţi suntem păcătoşi. Chiar şi papa se spovedeşte o dată la 15 zile, pentru că şi papa este un păcătos. Iar confesorul îmi ascultă mărturisirea, mă sfătuieşte şi Domnul mă iartă, pentru că toţi avem nevoie de iertarea sa!”

În a treia parte a catehezei, Sfântul Părinte a explicat de ce este preotul instrument al iertării păcatelor, spunând că iertarea lui Dumnezeu ne este dăruită în Biserică, fiindu-ne transmisă prin intermediul ministerului unuia dintre fraţii noştri: preotul, un om care – ca şi noi – are nevoie de îndurare, devine cu adevărat un instrument de îndurare, dăruindu-ne iubirea fără limite a lui Dumnezeu Tatăl. Da, aşa cum spuneam înainte, Dumnezeu te ascultă întotdeauna, însă în sacramentul Pocăinţei trimite un frate să-ţi aducă iertarea, în numele Bisericii.

Sfântul Părinte a pus în lumină faptul că slujirea oferită de preot ca trimis, din partea lui Dumnezeu, pentru a ne ierta păcatele este foarte delicată…

Papa Francisc: „Este foarte delicată şi necesită ca inima sa să fie în pace, ca preotul să aibă inima locuită de pace şi să nu-i trateze rău pe credincioşi, ci să fie blând, binevoitor şi îndurător; să ştie să semene speranţă în inimi şi, mai ales, să fie conştient că fratele sau sora care se apropie de sacramentul Pocăinţei caută iertarea aşa cum atâtea persoane se apropiau de Isus în căutarea vindecării. Preotul care nu are această dispoziţie sufletească este mai bine ca, până când nu se corectează, să nu administreze acest Sacrament. Credincioşii penitenţi au îndatorirea…? Nu! Au dreptul! Noi toţi avem dreptul, toţi credincioşii, să găsim în preoţi slujitori ai iertării lui Dumnezeu”.

La încheierea catehezei, Pontiful ne-a îndemnat să fim conştienţi de acest dar pe care ni-l oferă Dumnezeu, să fim conştienţi de această grijă şi atenţie maternă pe care o are Biserica faţă de noi.

Sfântul Părinte şi-a îndreptat de asemenea gândul către persoanele care suferă în Sardinia în urma aluviunilor, îndemnându-i pe toţi credincioşii prezenţi la rugăciune.

Sursa:ro.radiovaticana.va

În moarte se află sinteza vieții noastre

Avvenire, 27 ottobre 2013

de ENZO BIANCHI

Moarte, judecată, infern, paradis: așa cuna răspunsul Catehismului la întrebarea despre novissimi, adică despre realitățile ultime care așteaptă pe fiecare om. În paginile acestui ziar ne-am oprit deja asupra judecății și paradisului, dar în acest zile care preced memoria răsposaților am vrea să încercăm să citim moartea ca pe un eveniment uman și creștin, știind că astăzi trăim într-o atmosferă culturală care, despre moarte, nu mai vrea să audă și să știe nimic. Este chiar banală această constatare: moartea este refuzată, a devenit unica realitate concret „obscenă”, care nu mai trebuie văzută, contemplată, luată în considerație. Astăzi vrem să evităm să fim martorii morții care, însă, continuă să fie prezentă în viața familiarilor și a relațiilor noastre; mai ales, vrem să evităm să ne gândim la propria noastră moarte, care este unicul eveniment sigur care ne stă în față.

Este semnificativă o invitație făcută de André Comte-Sponville cititorilor săi, chiar într-o carte care se vrea a fi o „înțelepciune” pentru toți: „Cititorule, curaj! Pentru moarte ai tot timpul. Înainte de toate, angajează-te să trăiești!”. Nu întâmplător, și volcabularul morții este puțin frecventat. Există o anumită jenă a vorbi de „mort, moarte”; se preferă să se spună: „a plecat. A trecut dincolo. Nu mai este cu noi”... Acest lucru se întâmplă și la înmormântările celor care-și mai spun creștiin, dar care, deseori, mai ales în cazul unor persoane importante sau în cazul unei nenorociri publice, devin „evenimente” cu accente de spectacol. La aceste înmormântări, în loc să se accepte misterul morții, se vorbește de cel răposat, ne adresăm lui ca și cum ar fi încă viu, se încearcă aproape o reanimare a cadavrului, poate făcând ca alții să asculte vreun cuvânt al acestuia, sau, dacă era un cântăreț, vreun cântec al acestuia. Astfel se șterge moartea din viața noastră și din orizontul atât de necesar în căutarea unui sens, al unei direcții spre care să mergem.

Dar ceea ce apare nebunie este faptul că, pe lângă această eliminare a morții, se întâmplă spectacularizarea ei în mijloacele de comunicare. În aceste mijloace moartea pare să domnească, într-un flux de imagini care o expun, o arată, insistă asupra ei pentru „a face audiență” de catrastrofe eficiente, războaie, torturi, omucideri... Nu vrem să vedem moartea, și apoi încetinim în mașină pentru a vedea efectele accidentelor și să vedem victimele. Obișnuindu-ne cu imaginile morții în scenă, credem că îndepărtăm posibilitatea propriei noastre morți. În fond, și pentru creștini, tentația este cea de a face să tacă acele novissimi, realitățile ultime ale omului, să le uităm, și între acestea, mai ales moartea. Cu toate acestea, moartea continuă să aibă ultimul cuvânt asupra noastră, cel puțin în realitatea vizibilă, continuă să fie o țintă, un scop care ne așteaptă: este unica direcție (sens) al vieții pe care nu putem să-l mutăm, pentru că totdeauna viața se îndreaptă spre moarte. Martin Heidegger, în această lectură, a ajuns să afirme că omul „trăiește pentru moarte”.

Generația mea a mai primit de la marea tradiție creștină sfatul spiritual de a se exercita în moarte, de a se pregăti pentru evenimentul final, al trăirii morții. Moartea era o temă de meditație, nu funerară, nu doloristă, dar trebuia gândită ca „ceas” care ne așteaptă, ora judecății lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi, întlnire cu chipul lui Dumnezeu atât de căutat. În memoria mortis exista o tristețe, cea de a trebui să murim; exista o teamă de Dumnezeu (lucru diferit de frică!), pentru judecata sa care este îndurare, dar și dreptate; exista mângâiere pentru întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu viața veșnică. În amintirea morții trebuia să ne exercităm mai ales să gâdim că propria moarte trebuie să fie un „act”. Nu înțelegeam acest lucru când eram copil, dar crescând l-am înțeles. Pentru un creștin moartea nu poate fi un eveniment pasiv: nu este posibil să ne lăsăm să murim, dar este absolut necesar să putem face un act din acest eveniment final de care nu scăpăm. Desigur, în credință, și poate și cu multe dubii și anxietăți, dar este necesar să-i putem spune Domnului: „Tată, acea viață pe care mi-ai dat-o și pentru care îți mulțumesc, și-o dau înapoi, ți-o ofer ca sacrificiu viu (cf. Rom 12,1), sperând numai în îndurarea Ta”. Astfel, moartea devine un act, și astfel se moare în ascultare, poate acceptând cuvintele celui care însoțește pe cel muribund care, dacă este inteligent, știe să-i spună în momentul potrivit: „Mergi, du-te în numele Tatălui, în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a răscumpărat, în numele Duhului Sfânt care te-a sfințit”.

Probabil, a face din moarte un act este ceea ce ne iartă păcatele, așa cum afirma cu mult curaj Marcu Călugărul (secolele V-VI). Probabil este extrema posibilitate de „obediență a credinței” (Rm 1,5; 16,26) pentru creștin, care, astfel, își mărturisește credința în îndurarea infinită a lui Dumnezeu. Tocmai pentru a predispune totul ca acest lucru să fie posibil, ar fi necesar ca cel care se află în boală să fie avertizat, dacă vrea, despre situația lui de bărbat sau femeie ajuns pe pragul morții, la sfârșitul vieții. Operație delicată, care nu trebuie făcută în orice caz și pentru toți, dar numai atunci când există o anumită maturiatte de credință, și atunci muribundul dorește să fie conștient de iminenta întâlnire cu Domnul său. Deci, moartea devine „acțiune”, act punctual, adevărată „adorație” a Creatorului, de recunoaștere că suntem o creatură voită de Dumnezeu în iubirea sa și care se reîntoarce la Dumnezeu care este iubire dintotdeauna (cf. 1Gv 4,8.16; 1Cor 13,8). Tocmai în această credință, omul mărturisește că nu este proprietarul propriei vieți, că nu-și decide el propriul sfârșit, dar îl primește, redând lui Dumnezeu respirația lui, duhul lui (cf. Sal 31,6; Lc 23,46).

Creștinului – trebuie să amintim – nu-i este cerut să sufere și nici să primească suferințele fizice ca și cum ar fi voite de Dumnezeu. Dumnezeu nu ne cere nici să ispășim păcatele noastre cu suferințe fizice, pentru că numai el știe cum să restaureze dreptatea pe care am ofensat-o și violat-o prin păcatele noastre. Este datoria lui, nu a noastră: să-l lăsăm pe El să fie Domnul vieții și a morții noastre. Pentru aceasta este necesar ca suferințele fizice să fie evitate cel mai mult posibil bolnavului muribund, astfel ca el să poată traversa ceasul morții numai răspunzând la ceea ce este umanizarea ei și împlinirea voinței lui Dumnezeu: să poată, adică, să trăiască boala și moartea continuând să iubească pe cei care rămân și acceptând, la rândul său, să fie iubit. Nimic mai mult. Aceasta este porunca ultimă și definitivă: a iubi până la sfârșit, până la extrem (cf. Gv 13,1), atât cât îi este posibil unei ființei umane.

Viața este un dar al lui Dumnezeu, ba chiar este darul lui Dumnezeu prin excelență, iar acest dar trebuie recunoscut și redat celui care ne este Tată. Da, astăzi, în evenimentul morții – trebuie să o spunem – se joacă fidelitatea creștinilor față de Domnul lor: creștinii știu, pentru că în botez au fost cufundați în moartea Domnului, sunt „con-morți cu Cristos”, că împreună cu Isus vor învia (cf. Rm 6,4-5.8; Col 2,12) și că acest telos (țintă) stă în fața lor ca o promisiune pentru cel ce perseverează ttodeauna, în ciuda căderii în păcate, în urmarea Domnului. Tocmai din acest motiv nu vor judeca pe cei care nu au lumina creșdinței, chiar dacă, tocmai datorită itinerariului de umanizare care este datoria tuturor, vor arăta și vor spune că moartea poate fi un act, actul culme al umanizării parcurse cu întreaga viață.

Deja Platon vorbea de necesitatea acelui “meléte thanátou” (Fedro 81a), a exercitării de a muri, și toată tradiția creștină a gândit și a indicat în ce constă această exercitate. Moartea nu poate fi privată de actul muririi, și fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul să-și spună: „Eu voi muri”. Ajuns la bătrânețe, trebuie să se gândească mai mult la moarte, eveniment care poate fi ultima mare acțiune a vieții noastre. Nimeni dintre noi nu poate prevedea propria moarte, dau va fi neașteptată sau după o lungă boală, dacă va fi în pace sau în dulceața celui care moare fără grave suferințe fizice sau în chinul celui care suferă chinuri care aproape că nu pot fi ușurate nici măcar cu medicamentele. Nimeni dintre noi nu poate știi, în ciuda declarațiilor făcute în această privință, dacă va muri în îndoială sau în credință.

Nu este întâmplător că, în rugăciunea cea mai simplă și cea mai cunoscută de către catolici, Bucură-te, Marie! se cere (și acest lucru se face în mod repetat recitând Rozariul): „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. A gândi că avem pe cineva care mijlocește pentru noi ca o mamă în ceasul morții este un bun exercițiu pentru a simți moartea ca soră și a-l lăuda pe Dumnezeu „pentru sora noastră moarte corporală”.

Unde este Dumnezeu? Unde este omul?

Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o

sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

Anonim