joi, 15 decembrie 2011

Despre Ezdra 8:17: Templul Dumnezeului nostrum

În relatarea lui Ezdra (Ezdra 7-10; Neemia 8), o notiţă fugitivă atrage atenţia la o analiză mai atentă: "Şi le-am dat acestora însărcinare către Ido, care era căpetenie în ţinutul Casifia, şi le-am pus în gura lor ce să grăiască cu Ido şi cu fraţii lui, şi cu cei încredinţaţi templului din ţinutul Casifia, ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru" (Ezdra 8:17). Despre ce templu poate fi aici vorba?

Pentru a înţelege miza teologică deosebită a acestui verset, trebuie să mergem mai adânc în timp. În 622 î.Hr., în anul al 18-lea de domnie, regele Iosia a descoperit în timpul lucrărilor de renovare de la templu cartea Legii (sefer hattora) (4 Regi 22:8). Citindu-i-se din cartea respectivă, reacţia regelui este sugestivă: "Şi-a sfâşiat hainele sale" (v. 11), pentru că a fost speriat de ameninţările din textul respectiv. În capitolul următor, 23, se relatează cum regele Iosia declanşează o reformă religioasă pe baza cărţii descoperite: "Apoi s-a dus regele în templul Domnului şi toţi Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au mers cu el, şi preoţii şi proorocii şi tot poporul de la mic până la mare şi au citit în auzul lor toate cuvintele cărţii legământului, ce s-a găsit în templul Domnului" (4 Regi 23:2). Regele a încheiat înaintea Domnului legământ ca poruncile auzite să fie urmate (v. 3), de aceea, obiectele idolatre sunt scoase afară din templul din Ierusalim şi distruse. În v. 5 se spune că "i-a izgonit pe preoţii idolilor (kemarim) pe care-i puseseră regii Iudei" şi care îi tămâiaseră pe idoli (Baal, Aşera, astrele), însă în v. 8 i-a scos afară pe "preoţii (cohanim) din cetăţile lui Iuda", stricând "înălţimile de la porţi". Biblia sinodală traduce termenul cohanim prin "preoţii idoleşti", dar de fapt aceştia sunt preoţi levitici. În v. 9 se precizează că aceşti preoţi ai înălţimilor (cohanei habbamot) "nu aduceau jertfe pe jertfelnicul Domnului celui din Ierusalim, ci mâncau numai azime cu fraţii lor".
Reforma lui Iosia şi Deuteronomul
Contextul întăreşte ideea că aceşti cohen-i sunt preoţi levitici. Cei din Ierusalim sunt numiţi fraţii lor, înţelegându-se deci că ar fi avut dreptul, dacă doreau şi mergeau în Ierusalim, să aducă jertfe împreună cu aceia. Ei trebuie deosebiţi de preoţii idolatri, kemarim, despre care nu se spune că aveau descendenţă levitică (cei din Ierusalim nu sunt fraţii lor). Şi în Septuaginta se observă această diferenţă: preoţii idolatri sunt numiţi komarim (o transliterare a formei ebraice, într-o pronunţie apropiată), pe când pentru cea de-a doua grupă se foloseşte termenul obişnuit pentru preoţi, hiereis.
Rezultă aşadar că, pe lângă purificarea de idoli, reforma lui Iosia a însemnat şi altceva, mult mai interesant: interzicerea sanctuarelor din provincie, aşa-zisele "înălţimi", la care slujeau preoţi levitici. Erau sanctuare iahviste, deci reforma religioasă a echivalat cu o adevărată centralizare a cultului. Templul din Ierusalim rămâne singurul sanctuar legal, celelalte fiind interzise. Sunt ucişi şi preoţii (cohanim) din Samaria, pentru că aceştia au abdicat de la credinţa iahvistă (v. 20).
Această reformă centralistă a regelui Iosia şi-a lăsat o amprentă profundă asupra Bibliei ebraice. Întreaga istorie de la Moise până la sfârşitul regatului sudic, la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni din 586 î.Hr., este prezentată în cărţile Deuteronom, Iosua, Judecători, 1-4 Regi avându-se în fundal necesitatea existenţei unui singur sanctuar.
În Pentateuh însă, primele patru cărţi prezintă ca o normalitate ridicarea de sanctuare şi în alte locuri, unele fiind înfiinţate chiar de patriarhi (Avraam în Mamvri şi Beer-Şeba, Iacob în Betel etc.). Doar Deuteronomul conţine expres porunca sanctuarului unic: "Să pustiiţi toate locurile în care popoarele ce le veţi supune au slujit dumnezeilor lor, cele din munţii înalţi, cele de pe dealuri şi cele de sub orice copac umbros. […] Iar Domnului Dumnezeului vostru să nu-I faceţi aşa; ci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate seminţiile voastre, ca să-Şi pună numele Său asupra lui, să veniţi să-l cercetaţi" (Deuteronom 12:3-5). Aşadar, jertfele pot fi aduse doar în locul ales, sugerându-se că este unul singur şi fiind identificat desigur cu Ierusalimul.
De altfel, cartea Legii descoperită în templu a fost identificată de cercetători tocmai cu Deuteronomul, în forma sa primară (cap. 12-26). Manualele de studiu biblic îi acordă paternitatea identificării lui De Wette, deşi au fost autori şi înainte de el care au făcut afirmaţii în aceeaşi direcţie (John W. Rogerson, W.M.L. de Wette Founder of Modern Biblical Criticism: An Intellectual Biography, JSOT Press, Sheffield, 1992, JSOTSupp 126, p. 42).
Preotul Ezdra
Această concepţie deuteronomică şi deuteronomistă a devenit de la sine înţeleasă în redactarea sacerdotală a Pentateuhului, unde Cortul Sfânt (Ieşire 25-31; 35-40) este descris ca un precursor al Templului din Ierusalim.
În perioada postexilică, în noua configurare politică în care Iudeea a fost inclusă (provincie în cadrul satrapiei "Dincolo de Eufrat" sau Transeufratene), centralizarea cultului este fundamentul reîntoarcerii în patrie a exilaţilor şi al demersurilor de rezidire a Templului din Ierusalim distrus în 586 î.Hr.
Acum Ezdra, "preotul şi cărturarul, care propovăduise în Israel cuvintele poruncilor Domnului şi ale legilor Lui" (Ezdra 7:11), se reîntoarce în ţară, în anul al şaptelea de domnie a lui Artaxerxe (dacă ar fi Artaxerxe 1 Longimanul [465-425 î.Hr.], atunci ar fi anul 458 î.Hr., dar dacă ar fi Artaxerxe 2 Ochus [405-359 î.Hr.], atunci ar fi vorba de anul 398 î.Hr. - cf. H.G.M. Williamson, Ezra and Nehemiah, Sheffield Academic Press, Sheffield, ed. 2, 1996, p. 13).
Revenind la textul nostru din Ezdra 8:17, observăm că se apelează la un oarecare Ido, din ţinutul Casifia, unde se găsea un "sanctuar" (ebr. maqom, literalmente "loc [sfânt]"). Dintre cei "încredinţaţi" templului de acolo sunt recrutaţi slujitori pentru templul din Ierusalim ("ca să ne aducă slujitori pentru templul Dumnezeului nostru"). Despre Casifia nu se cunoaşte nimic, nici despre Ido; Blenkinsopp consideră că Ido însuşi ar fi fost preot (Joseph Blenkinsopp, "Temple and Society in Achaemenid Judah", în: Philip R. Davies [ed], Second Temple Studies 1. Persan Period, JSOT Press, Sheffield, 1991 (JSOTSupp 117), p. 52). Dar ceea ce interesează cel mai mult în acest text este faptul că templul iahvistic din Casifia este implicit recunoscut de către preotul Ezdra, care se va implica prin ajutorul de personal primit în organizarea vieţii religioase din Ierusalim.
Altfel spus, se apelează la un templu iahvistic ilegal din perspectiva Deuteronomului (cartea Legii) şi reformei regelui Iosia în legătură cu centralizarea cultului. N-ar fi nici o problemă dacă recunoaşterea templului din Casifia ar fi venit de la un laic, dar cel care solicită sprijinul este chiar preotul Ezdra, restauratorul vieţii religioase prin excelenţă din perioada persană, postexilică.
Temple în afara ţării
Totuşi, exemplul nu este singular. În Elefantina, adică în sudul Egiptului, s-a descoperit o arhivă substanţială de papirusuri scrise în limba aramaică, provenind de la o comunitate iudaică stabilită acolo. În Elefantina a funcţionat un sanctuar dedicat lui Iahve la sfârşitul sec. 5 î.Hr. pe care populaţia egipteană l-a distrus în cele din urmă din cauza jertfelor practicate de iudei chiar în apropierea templului zeului Khnum, cel reprezentat cu cap de berbec (cf. Bezalel Porten et al., The Elephantine Papyri in English. Three Millennia of Cross-Cultural Continuity and Changes, E.J. Brill, Leiden, 1996 [DMOA 22], scrisorile B17 şi B21 din 410 î.Hr. şi puţin după 407 î.Hr., pp. 135-137; 148-149).
De asemenea, după Iosif Flaviu (Antichităţi 13:62-73), Onias 3 a primit permisiunea de la faraonul Ptolemeu 6 şi de la regina Cleopatra să ridice un templu dedicat lui Iahve în Leontopolis.
Se poate deduce de aici că reforma lui Iosia nu a avut rezultatul scontat. Chiar şi după reforma lui Iosia, miza reformei nu a fost recunoscută de către toate grupările iudaice. Dar ceea ce face din textul din Ezdra 8:17 un exemplu singular este recunoaşterea implicită a unui sanctuar din afara Israelului ca valabil; mai mult Ezdra, simbolul iudaismului prin excelenţă, apelează la suportul de personal de acolo. Această aprobare indirectă a existenţei unui templu în afara Israelului concordă cu direcţia universalismului local prezentă la unii profeţi (Sofonie, adaosuri la Isaia, Maleahi şi Iona). Pentru a te închina adevăratului Dumnezeu nu trebuie neapărat să apelezi la templul din Ierusalim, ci se deschide posibilitatea cultului local, în diaspora.

Autor: A. Mihăilă

Sfaturi practice în Biserică: „Să luăm aminte!... Sfintele, sfinţilor!“

Deşi uşor defectuos în exprimarea lingvistică a mesajului său, iată un îndemn liturgic la maximă trezvie euharistică, ce te situează în parametrii spirituali ai unei introspecţii ultimative. În rânduiala Sfintei Liturghii, el răsună după cutremurătorul moment al prefacerii Darurilor şi imediat după rostirea publică, angajantă, a Rugăciunii Domneşti. Această atenţionare trimite la un ultim act de conversie morală. Dacă până atunci ai încercat să prevezi miracolul încorporării tale mistice la Trupul Domnului, rătăcind, poate, printre străduinţele la care te cheamă discursul liturgic, acum te afli în faţa momentului esenţial. Sfintele Taine ţi se oferă, iar tu trebuie să-ţi scrutezi penitenţial şi purificator fiinţa pentru a te învrednici să le primeşti. Unirea sacramentală cu Hristos este acum imediată, pe punctul de a se împlini.
În acest context, este bine de ştiut că expresia respectivă constituie o reminiscenţă liturgică a formulei apostolice: "De este cineva sfânt să vie (să se apropie), iar de nu este, să se pocăiască!" (Didahia celor 12 Apostoli X, 6). Cu alte cuvinte, "cele sfinte sunt numai pentru cei sfinţi", adică sunt destinate celor care s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtăşire. În acelaşi timp, cei care acum, reanalizându-şi cugetul pentru ultima oară, descoperă că n-au făcut totul pentru a dobândi "haina de nuntă" (Mt. 22, 12), nu s-au "cercetat" pe ei înşişi (I Cor. 11, 28) spre pocăinţă şi îndreptare sunt, iată, îndemnaţi să o facă.
Termenul "sfinţi" este întrebuinţat cu sensul comun pe care îl avea în Biserica primară, desemnând pe toţi credincioşii care nu s-au despărţit de Hristos prin păcate de moarte. La acest moment din ritual sfintele erau înălţate şi puse astfel sub privirile tuturor credincioşilor prezenţi, cu scopul de a-i determina la o meditaţie şi mai intensă asupra vredniciei lor pentru cuminecare. Rugăciunea rostită de preot în taină, dar şi imnul cu care se răspunde acestor cuvinte, "Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin", vin să completeze ideea că singurul sfânt în sens absolut este Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat pentru izbăvirea umanităţii şi spre mărirea Tatălui ceresc. Numai prin milostivirea Sa ne învrednicim şi noi a primi "cereştile şi nemuritoarele Taine" ale mântuirii.
Aşadar, avem în faţa conştiinţelor noastre o afirmaţie cu conţinut teologic şi moral de supremă însemnătate pentru viaţa creştină. Sfinţenia desăvârşită a lui Hristos ni se împărtăşeşte, dar nu indiferent de măsura "sfinţirii" la care suntem chemaţi prin asceză personală. Pe cât de adânc este îndemnul de a nu ne prezenta oricum în faţa Sfintei Euharistii, pe atât de eronat este refuzul prelungit, adesea permanentizat, al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, din motive de nevrednicie. Creştinul care nu trăieşte plenar, euharistic Dumnezeiasca Liturghie, ci doar asistă spectatorial, stimulat exclusiv de un vag criteriu estetic, ratează comuniunea reală şi mântuitoare cu Iisus Hristos. E doar pe jumătate creştin, chiar dacă, poate, frecventează slujbele Bisericii. "Sfintele" se dau, într-adevăr, "sfinţilor", ca dar divin, dar această incomensurabilă dovadă a iubirii lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă autosuficienţi şi nepăsători spiritual, dar nici să ne descurajeze, lăsându-ne "prea multă vreme departe de Împărtăşire" (din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Rugăciunea a doua).

Autor: M. D. Ciobotă

miercuri, 14 decembrie 2011

Pruncușorul Isus, plinătatea gingășiei lui Dumnezeu față de oameni

Mai deunăzi am auzit o vorbă care zice: România este o țară foarte frumoasă, păcat că-i locuită de români. Eu aș parafraza această vorbă și spun așa: Creștinismul este o religie foarte frumoasă, păcat că-i locuit de creștini. Nu cred că este adevărată nici o iotă din afirmația de mai sus. De ce? Pentru că nici o religie nu a avut un Dumnezeu care s-a născut copil, așa cum numai un copil poate fi. Nici o religie nu are o sărbătoare a Crăciunului și așa frumoasă ca a noastră. Ba chiar aș spune că Dumnezeu, ca să fie într-adevăr Dumnezeu, numai copil poate să fie, pentru că numai copii se aseamănă cu Dumnezeu: construiesc castele mari și frumoase dintr-o mână de nisip, se bucură atunci când văd o floare frumoasă, râd cu gura până la urechi atunci când fac vreo ghidușie, știu să mulțumească oricui și pentru un zâmbet, iar sărutul dat de ei nu are egal în lume. Numai copiilor le plac poveștile și nu se satură niciodată să le asculte, așa cum nu se satură Dumnezeu de poveștile omului, care mai de care mai interesante. Cred că tocmai din aceste motive, și altele încă, Dumnezeu Tatăl l-a trimis în lume pe Cristos sub chip de copil, ca să înmoaie inimile oamenilor cu gingășia care izvorăște din privirea lui divină. Creștinismul nostru este frumos pentru că Dumnezeu nu a trimis un îngeraș care să ne aducă mântuirea promisă de veacuri, ci l-a trimis pe Fiul său sub chipul unui copilaș care are nevoie de toate, un copilaș care plânge și îi este foame, dar care are mai ales nevoie de dragoste din partea noastră. Cine ne putea aminti mai bine și mai frumos condiția noastră originară decât un copilaș? Cine ne putea aminti mai bine și mai repede că depindem unul de celălalt și toți împreună de Dumnezeu, decât numai un copilaș neajutorat? Creștinismul nostru este frumos pentru că Dumnezeul nostru este Frumosul, pentru că noi creștinii suntem frumoși în fața lui Dumnezeu chiar dacă ne mânjim toată ziua cu păcate. Nu sunt oare frumoși și simpatici copilașii care se mâzgălesc peste tot cu cariocile sau care sunt plini de praf ? Creștinismul este frumos, pentru că Dumnezeul nostru a binevoit să vină în mijlocul nostru pe când noi eram încă păcătoși, morocănoși și pretențioși, ca niște copii alintați: Isus vine în lume în miez de noapte, cu delicatețe, pentru ca, trezindu-ne să ne surprindă ochii cu darul luminii sale divine. Însă nu numai creștinismul este frumos, ci și creștinii care trăiesc în el, pentru că Frumosul face creștinii să fie frumoși. Sărbătoarea Nașterii lui Cristos Isus captează, electrizează, face tot omul mai bun, mai darnic, mai iertător, mai credincios. Ieslea pe care creștinii o pregătesc în biserici și în care-l așează pe Pruncușor este ca un tabernacol, un chivot preasfânt care atrage privirile tuturor. În noaptea sfântă se dezleagă limbile tuturor creștinilor și cu toții îngână colindele care au fermecat copilăria când, la fereștile consătenilor, încotoșmănați în hăinuțe calde și cu nasul înghețat răspândeau plini de bucurie Vestea cea Mare, milostivirea lui Dumnezeu care s-a făcut trup și a coborât între noi. Iată de ce-mi place religia creștină și ceea ce ea-mi propune. În brațele lui Dumnezeu, la sânul Maicii Domnului, mă simt nu numai în siguranță, dar am certitudinea bucuriei veșnice care mă așteaptă acolo sus. Iar când voi fi strâns din această lume vreau ca să fiu întâmpinat de Pruncul Isus, care să mă dezmierde cu mânuțele lui gingașe și fragede. Nașterea Pruncului Isus Om Dumnezeu să reamintească tuturor oamenilor de bunăvoință demnitatea la care am fost chemați, acea de a fi copii preaiubiți ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voință omenească am fost renăscuți, ci din duh și apă am fost făcuți fii ai lui Dumnezeu; Nașterea Pruncușorului Isus să ne dezlege baierele inimii și a buzelor pentru a cânta împreună cu îngerii: Mărire întru cei de sus, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Și Cuvântul s-a făcut trup, și a locuit între noi…
Autor: Pr. Pătrașcu Damian
Articol publicat în Revista Mesagerul Sf. Anton

Evreul și musulmanul...

Ițic merge la spital și acolo vede un musulman rănit care avea nevoie de o transfuzie de sânge. Cuprins de milă, merge la rabin să-l întrebe dacă poate dona sânge unui musulman. Rabinul spune: sigur, Ițic, doar și el este om!
Merge Ițic și donează sânge. După ceva timp, primește din partea musulmanului o mașină și mult aur, ca mulțumire.
După un an, Ițic merge din nou pe la spital și acolo îl vede pe același musulman rănit care avea nevoie de o transfuzie de sânge. Cuprins de milă, merge la rabin să-l întrebe dacă poate dona sânge unui musulman. Rabinul spune: sigur, Ițic, doar și el este om!
Merge Ițic și donează sânge. După ceva timp, primește din partea musulmanului o sticlă de vin, drept mulțumire.
După încă un an, Ițic merge din nou pe la spital și acolo îl vede pe același musulman rănit care avea nevoie de o transfuzie de sânge. Cuprins de milă, merge la rabin să-l întrebe dacă poate dona sânge unui musulman. Rabinul spune: sigur, Ițic, doar și el este om!
Merge Ițic și donează sânge. După ceva timp, primește din partea musulmanului o felicitare, drept mulțumire.
Ițic, scandalizat, merge la rabin și-l întreabă: Dragă rabine, de ce a fost atât de avar musulmanul cu mine, ultima dată.
La care rabinul: Ițic, nu uita că acum în trupul musulmanului curge sânge de evreu!

luni, 12 decembrie 2011

Bucuria şi taina alterităţii

Biserica în sine este un eveniment de comuniune înrădăcinat în taina treimică. Comuniunea eclesială se hrăneşte din comuniunea treimică. Comuniunea treimică este modelul şi sursa de viaţă a comuniunii eclesiale. O întreagă eclesiologie a comuniunii a fost dezvoltată mai cu seamă în cea de-a doua jumătate a secolului XX atât în spaţiul ortodox, dar şi în cel romano-catolic: Ioannis Zizioulas, Yves Congar, Jean Marie Roger Tillard sunt doar câţiva teologi care au scris în direcţia unei eclesiologii a comuniunii. Comuniunea eclesială se revelează în orice act al Bisericii, în existenţa oricărei structuri bisericeşti. Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea "Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă" afirmă despre arhitectura bisericilor ortodoxe că reflectă actul comuniunii omului cu Dumnezeu. Forma boltită a acestora exprimă braţele dumnezeieşti care îmbrăţişează pe om, dragostea lui Dumnezeu Tatăl care prin cele "două braţe, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt" (Sfântul Irineu de Lyon), cuprinde proniator creaţia în sânul său. Comuniunea dintre Dumnezeu şi om e posibilă în Răsăritul ortodox prin harul dumnezeiesc necreat. Dumnezeu nu este exilat, ci întâlneşte creaţia în harul Său necreat. Nu întâmplător Biserica Răsăriteană vorbeşte de Dumnezeu Atotţiitorul, ceea ce exprimă o atotputernicie care nu striveşte, ci care proniază, îngrijeşte şi se preocupă. Biserica este spaţiul comuniunii omului cu Dumnezeu, dar şi cu ceilalţi.

În Biserică fiecare realitate se înţelege şi se descoperă nu în sine însăşi, ci mereu în relaţie cu alteritatea. Omul nu poate fi definit în afara relaţiei lui cu Dumnezeu şi cu semenii. Aşa cum afirma Nicolae Berdiaev, "a-l vedea pe om în afara relaţiei lui cu Dumnezeu înseamnă să nu-l mai vezi deloc". Omul îşi are modelul şi sursa reală de existenţă în Mântuitorul Iisus Hristos. În Hristos Dumnezeu şi omul coexistă. Unirea ipostatică a celor două firi în Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu arată că finalitatea umanului este în comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu este singurul care poate explica existenţa omului, o poate susţine veşnic şi o poate hrăni adecvat. Adevărul omului nu este în om, ci în Dumnezeu. De aceea Biserica este realitatea în care adevărul omului se rosteşte permanent pentru că aici existenţa umană este articulată în Dumnezeu şi în semen. Prin Taina Botezului omul intră în comuniunea eclesială plină de iubirea dumnezeiască. În Taina Mirungerii primeşte pecetea propriei vocaţii prin lucrarea Duhului Sfânt pentru a funcţiona complementar în Trupul lui Hristos, iar în Euharistie primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos. Toate Tainele Bisericii, inclusiv Taina Sfântului Maslu, Taina Sfintei Cununii, Taina Hirotoniei şi Taina Spovedaniei, mărturisesc existenţa comunională.

Existenţa omului este împlinită în interiorul relaţiei cu semenii şi împreună în Dumnezeu. Karl Barth afirmă în Dogmatica sa: "Eu sunt în măsura în care sunt într-o relaţie. Eu sunt - adevăratul şi deplinul Eu sunt - poate fi parafrazat: Eu sunt în măsura în care întâlnesc." Cea mai autentică şi deplină întâlnire a omului cu omul este în Biserică pentru că aici celălalt nu mai este "iadul" lui Sartre, celălalt nu mai este o ameninţare în drumul egoist al propriei dezvoltări, nu mai este concurentul nostru, ci şansa mântuirii noastre. Nu există relaţie de comuniune cu Dumnezeu care să excludă în acelaşi timp pe celălalt. Societatea actuală este un conglomerat de indivizi, de anonimi ferecaţi în carapacea egoismului. Măsura adevăratei existenţe este dată de comuniune, şi nu de izolare. Taina Bisericii este taina unirii omului cu Dumnezeu şi cu omul. În afara acestei vieţi totul este "ruină, masacru, distrugere", spune părintele Stăniloae.

Autor: V. I. Coman

Opiniile gnostice eronate despre căsătorie: antice sau încă actuale?

Excesele gnostice din primele secole cu privire la atitudinea faţă de căsătorie şi în special sexualitatea maritală au fost întotdeauna criticate de scrierile Părinţilor din perioada respectivă. Cu toate acestea, există până în prezent anumite persoane care încă mai păstrează unele opinii gnostice şi care consideră că acestea reprezintă de fapt poziţia oficială a Bisericii.

În cele ce urmează vom discuta care erau părerile gnostice eronate legate de Taina Cununiei şi de sexualitatea maritală şi cum sunt ele contracarate de Biserica Ortodoxă.
Cele două extreme majore
Gnosticismul nu a reprezentat niciodată o erezie unitară, ideile eronate pe care le-a prezentat fiind destul de numeroase şi adaptate în funcţie de regiunea şi grupul care le promova. În general însă, gnosticii aveau o părere nefavorabilă faţă de trup. Ei considerau că întreaga lume materială fusese creată de un demiurg rău şi că materia în sine este rea şi condamnabilă. Trupul uman, aşadar, aparţinea unei lumi rele şi ţinea încătuşat în sine sufletul. Pe de altă parte, gnosticii credeau că sufletul uman reprezintă o părticică din divinitate, care trebuie să se întoarcă la natura sa iniţială. Pentru a reuşi însă acest lucru, sufletul uman avea nevoie să se elibereze într-o formă sau alta de trupul rebel, plin de pofte şi de nevoi. Una dintre nevoile considerate ca fiind înrobitoare şi pur fizică era, din punct de vedere gnostic, cea sexuală. Sexualitatea a fost privită în două moduri de grupările gnostice. Pe de o parte, unii gnostici au condamnat sexualitatea şi au considerat că orice act de acest gen este nepermis deoarece nu face nimic altceva decât să ţină sufletul în continuare ca prizonier al trupului. Ei făceau apel în special la anumite texte din epistolele pauline (în special Epistola către Romani), dar evitau afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel cu privire la importanţa căsătoriei (vezi spre exemplu 1 Corinteni 7, Efeseni 5). Pe de altă parte, alţi gnostici, păstrând aceeaşi opinie legată de materialitatea rea a trupului, au ajuns la concluzia că avem nevoie de o sexualitate fără limite pentru a ne desprinde de lumea materială. Probabil că extazul obţinut în urma actului sexual era privit drept o modalitate de contact cu divinitatea, prin o uitare, fie şi pentru câteva secunde, a existenţei trupeşti. Desigur, căsătoria a fost privită drept ceva inutil şi periculos de ambele grupări. Primii o respingeau pentru că nu mai vedeau niciun rost al căsătoriei în afara naşterii de copii, interzisă de ei de la bun început, iar ceilalţi erau ferm convinşi că un singur partener nu este suficient şi încurajau adesea poligamia (pentru mai multe detalii cu privire la gnosticism vezi studiul lui Antti Marjanen, "Gnosticism", în: Susan Ashbrook Harvey and David G. Hunter (eds.), The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2008, pp. 203-221).
Argumentele grupării care susţinea ascetismul sever
Gnosticii de acest gen susţineau trei argumente principale în favoarea respingerii sexualităţii maritale şi a căsătoriei în general (prezentate într-o formă succintă de Eric Fuchs, "Sexual Desire and Love. Origins and History of the Christian Ethic of Sexuality and Marriage", James Clarke & Co., Cambridge, 1979, p. 90). Primul dintre acestea constă în faptul că sexualitatea reprezintă o necurăţie în sine, care ne împiedică să ajungem la o viaţă spirituală desăvârşită. Viaţa spirituală putea fi întreţinută doar prin castitate şi evitarea oricărui prilej care putea să conducă la stabilirea unei căsătorii sau întreţinerea de relaţii sexuale. Spre deosebire de această idee, Biserica nu a considerat nici un moment sexualitatea drept un domeniu al necurăţiei, care împiedică accesul la o viaţa duhovnicească. Sexualitatea, atât timp cât este împlinită în cadrul binecuvântat al căsătoriei şi păstrează limitele normale, fără a trece graniţa spre perversiuni, poligamie sau relaţii cu persoane de acelaşi sex, nu poate fi considerată nici necurată, nici interzisă. Al doilea motiv afirmat de gnosticii care susţineau acest ascetism sever constă în ideea că, de fapt, căsătoria aparţine doar Legii vechi, dar a fost desfiinţată de Hristos. Acesta este un argument interesant şi extrem de provocator, deoarece gnosticii considerau că sexualitatea este un element înrobitor, de care am fost eliberaţi prin venirea Domnului. Vom observa în alt material cum a fost "încreştinat" acest argument într-o formă care respecta Tradiţia Bisericii. Al treilea argument consta în ideea că Mântuitorul Însuşi a fost celibatar şi, prin urmare, pentru a putea să îi păstrăm exemplul până la capăt, trebuie să facem acelaşi lucru. Ceea ce pierdeau gnosticii din vedere aici era faptul că Mântuitorul nu putea fi căsătorit (vezi argumentele prezentate în articolul meu intitulat "Pseudoproblema celibatului Mântuitorului Hristos", publicat în ziarul "Lumina" pe data de 16.11.2011) din mai multe considerente. De asemenea, chiar dacă Mântuitorul ar fi fost căsătorit, aceasta nu ar fi reprezentat o calitate care trebuia urmată instrinsec. Mântuitorul a fost iudeu ca neam şi a avut meseria de tâmplar în tinereţe. Oare toţi creştinii ar trebui să treacă la iudaism sau să fie tâmplari, doar pentru că aşa a fost şi Mântuitorul?
Argumentele grupării care susţinea sexualitatea excesivă
Basilide este principalul gnostic care a încercat să explice argumentele în favoarea actelor sexuale repetate în faţa ucenicilor săi. Din punctul său de vedere, o sexualitate indiferentă putea fi permisă oricând, deoarece nu implica o înrobire trupească. Cu alte cuvinte, atât timp cât nu simţeai mare lucru din punct de vedere amoros pentru o altă persoană, lucrurile erau în regulă. Ideea aceasta este tot mai la modă în zilele noastre. Basilide probabil că ar fi fost fericit dacă ar fi aflat când trăia că promiscuitatea sexuală pe care o propovăduia va ajunge să fie considerată drept ceva normal în zilele noastre. Cu toate acestea, idealul lui Basilide rămânea cel al lipsei oricărei manifestări sexuale din partea ucenicilor săi. Această variantă, a sexualităţii excesive, era permisă celor slabi, care nu se puteau abţine sexual total.
Efectele moderne
În prezent, Biserica Ortodoxă se confruntă cu două idei gnostice aflate la mare căutare în prezent. Prima dintre acestea constă în condamnarea sexualităţii de anumite persoane care se consideră probabil desăvârşite spiritual doar prin faptul că sunt caste. Condamnarea este rareori directă, de obicei se încearcă inducerea ideii că sexualitatea maritală este un lucru "permis", dar la care ar fi bine să renunţăm sau să îl păstrăm doar într-o formă rară şi, dacă se poate, indiferentă. Cea de-a doua idee gnostică, apărută în general la tineri, este cea a promiscuităţii sexuale. Se caută doar împlinirea trupească, fără nici o rezonanţă sufletească a actului sexual. Basilide are mai mulţi ucenici indirecţi astăzi decât a visat vreodată!
Biserica Ortodoxă, însă, nu condamnă niciodată sexualitatea maritală, atât timp cât aceasta nu trece dincolo de limitele stabilite, păstrând fidelitatea faţă de partener şi lipsa de perversiuni. De asemenea, Biserica Ortodoxă nu permite sexualitatea premaritală, poligamia sau alte manifestări de acest gen, care au la bază în mod clar patima desfrânării. Din păcate, perioada modernă ne dezvăluie încă o dată faptul că o condamnare oficială a unei erezii nu are absolut nici un efect dacă oamenii nu decid să îşi schimbe viaţa şi să renunţe la acele opinii greşite pe care le-au îmbrăţişat...

Autor: A. Agachi

duminică, 11 decembrie 2011

Botezul pruncilor sau botezul la maturitate?

Chiar dacă în primele secole creştine se poate vorbi de o acceptare generală a botezului copiilor, practica aceasta mai întâmpina şi unele reţineri. Se ştie că au fost şi cazuri de atitudini oscilante în legătură cu practica botezării pruncilor. În secolul al III-lea, constatându-se probabil că unii dintre creştinii botezaţi în copilărie nu transpun în practica de zi cu zi promisiunile făcute la Botez în numele lor, Tertulian propune să fie amânat botezul până la maturitate. "De ce să supui pe naşi la pericol? ... Să vină deci (la Botez) când vor creşte, când vor putea fi instruiţi; să devină creştini când vor putea să-l cunoască pe Hristos" (Liber de baptisma, 18).

Numeroşi catehumeni adulţi şi prozeliţi, parţial din superficialitate şi iubire de lume, parţial din prudenţă pioasă şi teamă superstiţioasă de a nu tulbura virtuţile tainice ale botezului, şi-au amânat botezul până când vreo nenorocire sau boală grea îi împingea la acest ritual. Amânarea botezului în acele zile era echivalent cu amânarea pocăinţei şi a convertirii.
Mulţi părinţi creştini amânau botezul copiilor, uneori din indiferenţă, alteori din teama că ar putea, prin viaţa lor ulterioară, să piardă slava botezului şi iertarea tuturor păcatelor pe care o aduce botezul, înrăutăţindu-şi astfel situaţia, pentru că botezul nu mai putea şi nu mai poate fi repetat. Unii creştini îşi puneau - uneori retoric - întrebarea ce folos aduce copiilor această Sfântă Taină, dacă, primind-o, adesea mor înainte chiar de a fi fost în stare s-o priceapă, iar alţii doreau, din motive duhovniceşti, să întârzie botezarea celor mici. Acest obicei a continuat să mai fie întâlnit până în secolul al V-lea.
Se cunosc cazurile unor celebri Părinţi ai Bisericii care, din această ultimă pricină prezentată mai sus, n-au primit botezul decât la maturitate: Sfântul Ioan Gură de Aur la 24 de ani, Rufin şi Fer. Augustin la 25 de ani, Sfântul Vasile cel Mare la 27 de ani, Sfântul Grigorie de Nazianz la 30 de ani, Fericitul Ieronim la 20 de ani, Paulin de Nola la 35 de ani. Deşi avuseseră mame deosebit de pioase, nu au fost botezaţi decât în momentul convertirii lor din perioada adultă. Dar ulterior au regretat şi au dezaprobat această atitudine de amânare a botezului, admonestându-i pe contemporanii lor pentru această amânare nejustificată. Amintind de botezul lor la vârsta maturităţii, au scris mărturisiri deosebit de emoţionante.
Părinţii Bisericii au criticat tergiversarea primirii Botezului
Sfântul Vasile cel Mare, într-o cuvântare întreagă purtând titlul Îndemn la Sfântul Botez, critică obiceiul oportunist al acelora care amânau botezul cât mai mult posibil, chiar până în preajma morţii, nu din motive de pietate însă, ci din indiferentism ori din calcul. Dorind să-şi petreacă viaţa în plăceri nepermise, în fapte lubrice, în huzur şi nerespectarea întru totul a legilor divine, unii îşi închipuiau că îşi pot rândui viaţa într-un mod samavolnic, de vreme ce Botezul le va ierta toate păcatele. Ei recurgeau la botez tocmai pe patul morţii ca să aibă asigurat Raiul şi să fie eliberaţi astfel de incertitudinea dobândirii lui.
Unii dintre aceştia primeau catehizarea despre Hristos şi Biserică, dar amânau împărtăşirea de El vreme îndelungată. Sfântul Chiril al Alexandriei dezaprobă aceasta şi scrie: "... ei rezervă luminarea (adică botezul - n.n.) prin Duhul şi harul prin Botez pentru o lungă amânare şi pentru un timp prea îndelungat, adică pentru bătrâneţe. Căci multă pagubă vine de aci şi uneori pe neaşteptate. Fiindcă chiar dacă îşi va împlini voia, nădejdea nu-i este sigură. Căci chiar dacă ajunge la împlinire scopul lui, el se sfinţeşte, dar nu are prin aceasta decât iertarea păcatelor şi redă Stăpânului talantul nerodit, fără să se fi ocupat cu lucrarea lui" (Glafire la Ieşire, Cartea a II-a, 2). Doar prin Botez vine harul dumnezeiesc, astfel că cei care amânau botezul toată viaţa şi-l primeau pe patul morţii primeau doar iertarea păcatelor, neputându-se bucura de toate efectele binefăcătoare ale Botezului, nu mai puteau progresa duhovniceşte, nu-şi puteau dezvolta talanţii dăruiţi lor de Dumnezeu la naştere, în viaţă afundându-se tot mai mult într-o continuă decrepitudine spirituală.
Celor care amânau din varii motive botezul, Sfântul Vasile le lansează persuasive exortaţii la botez, când zice: "Eşti tânăr? Întăreşte-ţi tinereţea cu frâul botezului! Ai trecut de floarea vârstei? Nu-ţi păgubi strânsura, nu pierde talismanul" (Omilii şi cuvântări, Omilia a XIII-a, V). Sfântul Vasile subliniază şi alt fapt, şi anume că, dacă li s-ar împărţi acelora care amână primirea botezului ceva din bogăţiile acestei lumi, ei nu s-ar gândi nicidecum să tărăgăneze primirea lor, însă atunci când în botez li se dă belşug de daruri dumnezeieşti, ei tergiversează primirea acestora: "De-aş împărţi în biserică aur, nu mi-ai spune: Voi veni mâine şi îmi vei da mâine!, ci te-ai grăbi să ceri, ca să se împartă aurul îndată şi te-ai supăra dacă aş amâna pe altă dată împărţirea. Dar pentru că marele Dăruitor nu-ţi oferă un metal care-ţi ia ochii, ci curăţenia sufletului, pretextezi, înşiri scuze, ca şi cum ar trebui să fugi de darul ce ţi se oferă. O, minune! Te înnoieşti, fără să fii topit; eşti plăsmuit din nou, fără să fii strivit; eşti vindecat, fără să suferi dureri şi totuşi nu te gândeşti ce har ţi se dă!" (ibidem, Omilia a XIII-a, III). Pentru Sfântul Părinte, chiar cel care începe viaţa se cuvine să aibă înaintea ochilor sfârşitul vieţii sale, iar cel în vârstă este îndemnat să primească Botezul pentru că-l renaşte şi-l întinereşte spiritual: "Dacă ţi-ar promite un medic să te facă, prin operaţii şi noi medicamente, tânăr din bătrân cum eşti, n-ai dori oare să vină ziua aceea în care să te vezi readus la vârsta puterii? Dar când botezul îţi făgăduieşte să-ţi înflorească din nou sufletul tău, pe care tu l-ai învechit, iar din pricina fărădelegilor l-ai îmbătrânit şi l-ai murdărit, dispreţuieşti pe Binefăcător şi nu alergi la făgăduinţă! Nu doreşti să vezi cum se naşte din nou fără de mamă omul, cum omul cel învechit şi stricat de poftele înşelăciunii (Efes. 4, 22) ajunge iarăşi plin de viaţă, întinereşte şi se reîntoarce la adevărata floare a tinereţii?" (Omilii despre Sfântul Botez, XIII, 5).
"Să nu laşi păcatul să stăpânească în copilul tău; consacră-l încă din faşă!"
În anul 381, Sfântul Grigorie de Nazianz opinează ca Botezul să se amâne cel puţin până la vârsta de trei ani, ca să poată singuri copiii să înţeleagă cele tainice şi să poată răspunde, când ei pot percepe parte din taină şi pot răspunde (la întrebări), şi chiar dacă încă nu înţeleg totul, îşi pot forma totuşi o anumită impresie (Cuvântarea a XL-a despre Botez). Este sigur că se dorea doar o responsabilizare a celor botezaţi faţă de propriul Botez şi faţă de învăţătura creştină. Însă aceste atitudini n-au fost împotriva validităţii sau eficienţei Botezului copiilor. Acelaşi autor - Sfântul Grigorie de Nazianz - pledează pentru Botezul copiilor. Astfel, într-o cuvântare de-a sa (Cuvântarea a XL-a despre Sfântul Botez) face o destăinuire şi mărturiseşte că nu ar dori nimănui să trăiască teama prin care a trecut el când, tânăr fiind, se găsea pe mare şi a izbucnit o furtună care ameninţa să-i nimicească corabia. Pentru că nu fusese botezat, îl cuprinse o nesfârşită frică, nu că va pieri în valuri, ci că va trece în viaţa cealaltă încărcat de păcate. E mai bine atunci, şi aceasta constituie concluzia la care a ajuns, să fii sfinţit fără s-o ştii, adică să primeşti Botezul de mic, decât să mori fără pecetea iniţierii creştine.
Ca o concluzie lămuritoare în privinţa aceasta, Sfântul Grigorie de Nazianz sublinia următorul fapt: "Ai un copil? Nu lăsa ca răutatea să prindă cumva ocazia: să fie sfinţit din copilărie, de la această vârstă să fie sfinţit de Duhul" (Cuvântarea a XL-a despre Sfântul Botez). Acelaşi Sfânt al Bisericii noastre mustră o mamă când îi spune: "Să nu laşi păcatul să stăpânească în copilul tău; consacră-l încă din faşă. Ţi-e frică de pecetea divină din cauza slăbiciunii naturii, ce slăbiciune a credinţei! Ana şi-a dedicat fiul, pe Samuel, Domnului chiar înainte de a se naşte; şi imediat după naştere l-a educat să fie preot. În loc să te temi de slăbiciunea umană, încrede-te în Dumnezeu". Se ştie că în ceea ce-l priveşte pe Samuel, acesta a ajuns nu numai profet, ci şi preot la Şilo, judecător în Israel şi a pregătit calea domniei lui Mesia Care S-a născut din neamul regelui David.
Tăierea împrejur şi binefacerile aduse de Botez copiilor
Nici Sfântul Grigorie al Nyssei nu e de acord cu cei ce amână botezul (Cuvânt către cei ce amână Botezul), iar Sfântul Ioan Gură de Aur se declară pentru neamânarea botezului copiilor. În Omilia a XL-a la cartea Facerii, Sfântul Ioan, printre altele, vorbeşte în cuvinte encomiastice despre patriarhul veterotestamentar Avraam, care a împlinit îndată ce i s-a poruncit şi a pus semnul poruncit de Dumnezeu, tăierea împrejur adică, lui Ismail (fiul său), tuturor celor născuţi în casa sa şi celor cumpăraţi cu bani, precum i-a poruncit Dumnezeu (Fac. 17, 23). Şi s-a tăiat şi el împrejur (Fac. 17, 23). Şi Avraam era de nouăzeci şi nouă de ani când şi-a tăiat împrejur marginea trupului, iar Ismail era de treisprezece ani (Fac. 17, 24-25). "Să nu socoteşti - continuă Sfântul Ioan Gură de Aur - că fără rost ne-a însemnat nouă Scriptura numărul anilor, ci ca să cunoşti de aici multa ascultare a dreptului, că la adânci bătrâneţe a îndurat în linişte durere pentru porunca lui Dumnezeu. De asta Scriptura face numărătoarea anilor. Şi s-a tăiat împrejur nu numai el, ci şi Ismail şi toţi cei din casa lui.
Nu-i puţin lucru, iubite, să-ţi tai un trup sănătos şi să-l faci să sufere! Şi doctorii taie un mădular bolnav, dar durerea nu e la fel. Ei taie un mădular mort, ca să spun aşa, lipsit de puterea vieţii. Aici însă, un bătrân - era de o sută de ani - a îndurat senin durerea, totodată s-a grăbit să împlinească şi porunca lui Dumnezeu, făcându-i mai râvnitori şi pe fiul său şi pe cei din casa sa, ca să nu şovăie, ci să săvârşească cu multă grabă porunca lui Dumnezeu. Ai văzut câtă putere are un om virtuos? Îi învaţă să meargă pe urmele lui pe toţi cei din casa sa. Şi ceea ce vă spuneam ieri, aceea vă spun iarăşi şi acum. Pentru aceea a poruncit Dumnezeu ca să se taie împrejur copiii când sunt mici de tot, pentru ca să nu simtă durerea, când li se taie trupul". Apoi Sfântul Ioan îndeamnă la o comparaţie între cele ce s-au întâmplat atunci la tăierea împrejur şi la cele ce se întâmplă astăzi, la botezul creştin, punând în lumină iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi binefacerea nespusă ce ne-a dat-o nouă. Acolo era durere şi osteneală în tot ce se făcea; şi nu era alt folos de pe urma tăierii împrejur decât că prin semnul acesta îi făcea cunoscuţi şi-i despărţea de celelalte neamuri. Tăierea noastră împrejur, harul botezului adică, vindecă fără de durere, ne este pricinuitor a mii de bunătăţi şi ne umple pe toţi cu harul Duhului.
Apoi, Sfântul Ioan face o menţiune preţioasă pentru tema dezbătută aici şi spune că "nu este un timp anumit când îl putem primi (botezul adică - n. n.), ca dincolo; această tăiere împrejur nefăcută de mână omenească o putem primi şi când suntem mici de tot şi când am crescut mari şi când suntem bătrâni. În această tăiere împrejur nu-i vorba de durere, ci de lepădarea poverii de păcate şi de dobândirea iertării greşelilor săvârşite în toată viaţa noastră. Iubitorul de oameni Dumnezeu a văzut covârşitoarea noastră slăbiciune, a văzut că avem nevoie de doctorie puternică, pentru că bolile de care zăceam erau greu de vindecat. De aceea, rânduind cu nespusa Sa iubire de oameni mântuirea noastră, ne-a dăruit înnoirea prin baia celei de a doua naşteri, ca, lepădând pe omul cel vechi, adică faptele cele rele, şi îmbrăcând pe cel nou, să mergem pe calea virtuţii" (Omilii la Facere II).
"A fost amânată curăţirea mea prin Botez ca şi când ar fi fost necesar să mă mai murdăresc…"
Vom aminti în acest sens şi o mărturisire deosebit de patetică a Fericitului Augustin: "Ai văzut, Doamne, când eram copil, iar într-o zi deodată am fost cuprins de o fierbinţeală la apăsarea stomacului, fiind gata să mor, ai văzut, Dumnezeul meu, căci erai păzitorul meu, cu ce avânt al sufletului şi cu ce credinţă am cerut Botezul Hristosului Tău, al Domnului şi Dumnezeului meu, de la pietatea mamei mele şi mamei noastre a tuturor, de la Biserica Ta. Şi, tulburată, mama trupului meu - pentru că năştea în inima ei curată, în credinţa Ta, cu mult mai drag mântuirea mea veşnică - deja se îngrijea să fiu iniţiat în Tainele mântuitoare şi să fiu spălat, mărturisindu-Te pe Tine, Doamne Iisuse, spre iertarea păcatelor, dacă nu m-aş fi însănătoşit imediat. Aşadar, a fost amânată curăţirea mea prin Taina Botezului, ca şi când ar fi fost necesar să mă mai murdăresc, dacă trăiesc, pentru că după acea spălare vina ar fi fost mai mare şi mai periculoasă în murdăria păcatelor. (...) Te rog, Dumnezeul meu, şi aş vrea să ştiu, dacă şi Tu ai vrea, cu ce scop am fost amânat ca să nu fiu botezat atunci, oare spre binele meu au fost parcă dezlegate curelele păcatului meu sau nu au fost? Aşadar, de ce şi acum se aude de peste tot în urechile noastre: "Lasă-l să facă, căci încă nu este botezat". Şi totuşi, când este vorba despre sănătatea trupului, noi nu zicem "Lasă-l să se rănească şi mai mult, căci încă nu a fost vindecat". Cu cât mai bine aş fi fost eu însănătoşit - şi despre acest lucru era vorba cu privire la mine - prin vegherea mea şi alor mei, pentru ca, primind mântuirea sufletului meu, această mântuire să fie pusă la adăpost prin ocrotirea Ta, Care mi-o dăduseşi.
Într-adevăr, ar fi fost mai bine. Dar multele valuri ale ispitelor care se vedeau că mă ameninţă, după copilărie, le cunoscuse chiar mama" (Confessiones - Mărturisiri -, cartea I, XI).
Naşul îşi ia angajamentul de a se îngriji de viaţa spirituală a finului
În ceea ce priveşte această practică a năşitului, trebuie să se înţeleagă că ceea ce naşul sau părinţii mărturisesc în locul copilului trebuie să o declare copilul toată viaţa de atunci înainte, ca să se împlinească în el promisiunea acelei zile, ca sămânţa din acea zi să devină rod. De bună seamă, cei mai mulţi dintre noi, când am fost botezaţi, eram incapabili de a face ceva şi nu ne amintim nicidecum momentul acela. Dar aceasta nu înseamnă că botezul nostru nu ar avea efect, importanţă sau semnificaţie, deoarece în această Taină a Bisericii, Dumnezeu Însuşi este Cel care acţionează şi lucrează în om. Părinţii trupeşti i-au dat copilului viaţă (în calitate de colaboratori ai lui Dumnezeu), nume, ereditate biologică şi psihologică. Unicul lucru pe care nu i-l pot da este harul lui Dumnezeu, prezenţa Sfintei Treimi, prin har, în sufletul său. Este un dar pe care îl fac copilului lor, dar acesta nu poate fi impus, deoarece la această iniţiativă a lui Dumnezeu, el trebuie apoi să-şi dea adeziunea personală, sub forma libertăţii, a asentimentului şi a supunerii. Un dar care "va fi experimentat în viaţă, după măsura în care îl primim, îl acceptăm şi îl cultivăm. Tocmai de aceea botezul copiilor cere o comunitate care să ajute şi să educe la inserarea în acest proces de sinergie". Naşul îşi ia de bunăvoie angajamentul de a îngriji de viaţa sufletească a finului său, învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe, pentru ca micul neofit să conştientizeze lucrarea harului în viaţa sa şi să o facă activă, rodnică, pentru a fi un mădular sănătos al Sfintei Biserici. Finul, de asemenea, este dator cu ascultare, gratitudine şi respect faţă de naş în aceeaşi măsură în care arată acestea şi faţă de părinţii săi trupeşti.
Concluzionând, putem sublinia că, în general, predilecţia unora pentru amânarea Botezului n-a devenit regulă, ci până la urmă s-a dovedit un argument în favoarea pedobaptismului.
Provocările ridicate şi astăzi de oponenţii botezului pruncilor - cei mai mulţi dintre ei fiind neoprotestanţi - constituie încă un motiv pentru care ar trebui să conservăm şi să apărăm adevărata mărturisire în acest sens. În plus, pentru că acei care continuă să amâne botezul pruncilor tergiversează de fapt şi le refuză acest mijloc de binecuvântare copiilor care au stringentă nevoie de el, ar trebui să fim cu toţii mai angajaţi nu numai în conservarea mărturisirii acestei practici a administrării botezului copiilor, ci şi în apologia şi promovarea ei până la sfârşit, pentru ca acei care se află în greşeală să vadă adevărul şi să nu mai refuze nou-născuţilor apa dătătoare de viaţă a Botezului.

Autor: L. Petcu

vineri, 9 decembrie 2011

Apocalipsa la oră exactă

În paralel cu filmele despre apocalipsă, oarecum fără legătură cu ele, circulă o seamă de ştiri absolut enervante. Ni se vesteşte aproape zilnic faptul că Pământul urmează să fie lovit de o cometă, de o molimă sau de o altă catastrofă, dându-ni-se, uneori, şi data precisă la care ar veni sfârşitul iminent al lumii. Dacă, la începutul acestui lanţ de ştiri, au existat destule persoane înspăimântate, astăzi, "ameninţaţi" cu alte şi alte pericole aberant hiperbolizate, am descoperit că a devenit chiar amuzantă vestea apocalipsei. Şi, probabil, chiar pe această reacţie se mizează, ceea ce este cu adevărat îngrijorător.
Cu toţii am citit ori am ascultat o fabulă de-a lui Esop, Ciobanul mincinos. Sau măcar am văzut la televizor varianta ei americană, animată şi redenumită. Iat-o, este scurtă: "Un cioban pus pe şotii obişnuia să strige: - Săriţi, săriţi! A venit lupul la oi! Ceilalţi ciobani veneau fuga să-l ajute şi atunci el se prăpădea de râs. Într-o bună zi, lupul a venit cu adevărat la stână. Ciobanul a strigat după ajutor, dar nu a mai venit nimeni şi lupul i-a mâncat liniştit toate oile."
Vi se pare că istorioarele siropos-tragice şi nenumăratele ştiri prevestitoare de "iminente" apocalipse au ceva în comun cu această fabulă? Nu greşiţi. Atât de mult s-a vorbit, se vorbeşte şi, fără îndoială, se va tot vorbi despre sfârşitul lumii "la oră exactă", încât simpla aducere în discuţie a acestui subiect pare neserioasă. Astfel, una dintre cele mai mari temeri ale omenirii s-a metamorfozat într-un soi de glumă spusă de nenumărate ori, pierzându-şi tot farmecul, devenind enervantă şi plictisitoare. Iar noi am devenit imuni la orice gând îngrijorător despre un final colectiv, privind această lume ca pe un film cu buget redus drastic şi scontând pe un happy end previzibil.
Şi mai apare o problemă, foarte gravă: dezbrăcarea apocalipsei de sensul religios. Odată ce aplicăm acest tratament iresponsabil, profeţiile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan par a avea valoarea unui scenariu obişnuit, greu de citit dacă nu este însoţit de efectele speciale caracteristice producţiilor cinematografice. Dispărând perspectiva creştină, firească, ochii ni se închid şi mintea refuză să mai perceapă sfârşitul lumii, aşa cum o cunoaştem, ca pe un început al judecăţii obşteşti şi un pas decisiv întru veşnicie. Până la urmă, în vârtejul de idei şi întâmplări al secularizării, ultima zi a Pământului sub această formă familiară devine la fel de îndepărtată ca şi ultima noastră zi. Asta dacă privim prin lentilele deformate ale ochelarilor pe care ateismul modern ne învaţă să îi purtăm cu mândrie, omiţând cumplitele efecte adverse: pierderea lui Dumnezeu şi îngroparea propriului nostru suflet sub ruinele unui nou, arogant turn Babel.
Se spune că unele persoane cu dare de mână îşi construiesc adăposturi subterane, spre a fi protejate de împlinirea vreunui "scenariu apocaliptic". Adevărul este însă că singurul adăpost îl găsim în acel edificiu pe care suntem sfătuiţi să îl ignorăm, pentru a părea "luminaţi". În biserică, locul unde umanul se împlineşte în divin nu spre a evita ineluctabilul sfârşit hărăzit materiei aşa cum o ştim, ci spre a desăvârşi reala menire a sufletelor noastre. Căci omul care Îl are pe Dumnezeu nu priveşte finalul lumii nici cu teamă, nici detaşat-ironic, ci are atitudinea celui pregătit să se întoarcă la Tatăl său Ceresc. Simplu şi fără "scenarii".

Sfaturi practice în Biserică: Canonul şi legătura permanentă cu Taina Spovedaniei

În condiţiile în care lumea modernă încearcă să şteargă noţiunile de păcat şi pocăinţă, ele sunt uneori greu de înţeles, chiar pentru creştinii practicanţi.
Pocăinţa a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Observând că pocăinţa este chintesenţa tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: "Aşa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni şi i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au şi încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, şi anume pocăinţa." Vorbind tot despre pocăinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: "Spovedeşte-te, plângi, căieşte-te, împlineşte această singură poruncă şi Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, ţi le voi dărui pe toate celelalte!"
Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăinţă, dar cel care se pocăieşte se spovedeşte în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relaţia dintre pocăinţă şi spovedanie, arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: "Căinţa îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruieşte Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică". De aceea, este necesar ca fiecare creştin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar şi ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtăşanii.
Fiecare creştin trebuie să îşi formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare trei-patru săptămâni), dar şi ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenţie imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greşeală mică, atât din motive practice, ce ţin de timpul şi spaţiul necesar unei spovedanii corecte, dar şi pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creştinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu şi de aproapele.
În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ţine mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării faţă de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conştiinţei pentru înţelegerea gravităţii păcatului şi restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtăşanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune şi metanii care să îl ţină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduieşte, dar nu îl poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic şi prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des şi de Sfânta Împărtăşanie. Mitropolitul Serafim Joantă spune că "cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată". Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtăşanie, cât şi prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.
Pocăinţa, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăţia cerurilor.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Fiţi sterpi şi împuţinaţi-vă


Numeroase sunt motivele care ne sunt oferite pentru justificarea programelor de control şi reducere a populaţiei: protecţia mediului, dezvoltarea explozivă a economiei, eradicarea sărăciei sau ajutorarea femeilor. Cred că aceste motive sunt greşite sub toate aspectele. De exemplu, prin eliminarea săracilor nu eliminăm sărăcia. Ştim cum să reducem sărăcia. Am văzut aceasta din nou şi din nou în decursul ultimului secol. Trebuie să întărim respectarea legii, să protejăm legile referitoare la proprietatea privată şi să încurajăm piaţa liberă să îşi exercite magia. Când li se dă oamenilor libertatea economică şi politică de a lucra în interesul familiilor şi comunităţilor lor, creşterea! economică demarează rapid.
Mai simplu spus, nu există un număr limitat de locuri la masa balului umanităţii, în circumstanţe politice potrivite. Principiul celor implicaţi în mişcarea de control al populaţiei este că ar trebui să stabilim un număr limitat de locuri la masă şi, atunci când se opreşte muzica, oricine nu are un loc la masă este eliminat. Aceasta este o viziune foarte îngustă. Oamenii au suficientă înţelepciune să nu umple peste măsură un acvariu; cu certitudine Dumnezeu a avut suficientă înţelepciune astfel încât să creeze o lume care să acopere peste măsură nevoile noastre pe măsură ce ne înmulţim. În ultimă instanţă, credem că Dumnezeu a creat lumea şi El este capabil să ne întreţină pe toţi.
A spune că lumea nu poate să întreţină toată populaţia aflată acum pe planetă sau în viitorul apropiat înseamnă a te îndoi într-un anumit sens de providenţa lui Dumnezeu. El a ştiut de la începutul timpurilor cum vor creşte numărul şi nevoile noastre , şi de aceea ne-a furnizat resursele necesare susţinerii acestei creşteri. Folosindu-ne inteligenţa, un alt dar de la Dumnezeu, am descătuşat noi căi de a construi o lume mai bună pentru noi şi pentru copiii noştri. Întreaga istorie a umanităţii arată că pe măsură ce a crescut numărul nostru, prosperitatea noastră a crescut şi mai rapid.
Ştiinţa nebună
La începutul secolului al XX-lea, unii au aplicat teoria lui Charles Darwin a "supravieţuirii celui mai puternic" chiar umanităţii, argumentând că prin mijloacele medicinii moderne salvăm oameni care altfel ar fi trebuit să moară. Punctul de vedere al primilor adepţi ai lui Darwin, precum Thomas Huxley şi alţii - buldogii lui Darwin cum au fost numiţi - era că trebuie să reducem numărul de copii născuţi din părinţi săraci, pentru că în mod evident sărăcia lor demonstrează că nu sunt potriviţi să crească copii. Într-o perioadă anterioară, sărăcia lor le-ar fi condamnat toţi copiii la moarte. Noi am scurt-circuitat procesul de selecţie naturală, au susţinut aceştia, prin aceea că am fost prea caritabili, prea creştini faţă de clasele de jos. Remediul este contracepţia pentru săraci, astfel încât să nu mai aibă copii, implementarea programelor de sterilizare şi, dacă totuşi concepţia are loc, atunci trebuie să facem avort la cerere, astfel încât aceşti copii din ! clasele de jos să poată fi eliminaţi înainte să vadă lumina zilei.
Această idee vine direct de la darwinişti, pe de o parte, şi de la malthusieni, pe de altă parte. Thomas Malthus, care a trăit cu o jumătate de secol înaintea lui Darwin, a prezis că resursele de hrană ale lumii se vor termina în 1898. Desigur, nu s-a întâmplat aşa. Pe măsura creşterii numărului nostru, am găsit căi de a produce mai multă hrană pe pământ mai puţin. Aceste idei s-au strecurat prin istorie şi au fost reluate prin anii 1960 de către biologul Paul R. Ehrlich. În cartea sa din 1968, "Bomba populaţiei", Ehrlich a prezis că va fi o mare foamete în anii 70. Am ajuns în anii 1970 şi, în loc să vedem o mare foamete în India - suprapopulaţia fiind cauza principală pentru Ehrlich -, am văzut o revoluţie verde, în care producţia de alimente a crescut până la punctul în care India nu numai că a fost capabilă să îşi asigure propriile nevoi alimentare, ci şi să devină în timp exportatoare de grâne.
Prevestitorii sfârşitului lumii - profeţii numărului limitat de locuitori, adepţii lui Malthus şi ai lui Paul Ehrlich - greşesc. Pe măsură ce ne înmulţim, lipsurile temporare sunt obişnuite. Dar într-o societate liberă, întreprinzătorii vor observa lipsurile şi vor reacţiona la acestea. Vor dezvolta mijloace noi de producţie, vor folosi materiale înlocuitoare, vor inventa mijloace de distribuţie mai eficiente. La sfârşitul zilei vor fi disponibile mai multe bunuri la un preţ mai mic.
Cultura pop(ulaţiei)
În general mişcarea de control al populaţiei este susţinută de o treime nedivină: controlorii radicali ai populaţiei, apărătorii radicali ai mediului şi mişcarea feministă radicală. Controlorii radicali ai populaţiei au cerut întotdeauna reduceri drastice ale populaţiei, datorită viziunii lor părtinitoare asupra omenirii. Garret Hardin (1915-2003), profesor de biologie la Universitatea din California, Santa Barbara, pentru o lungă perioadă de timp, a scris un eseu care se află acum în fiecare manual de biologie tipărit. În "Tragedia bunurilor comune", Hardin a afirmat că limita maximă pe care o poate susţine Pământul este de 100 de milioane de locuitori, şi că ar trebui să demarăm programe care să reducă populaţia până la numărul respectiv. Înfricoşător este că nu a spus ce avea de gând să facă cu restul de peste 6 miliarde dintre noi.
Ideea de paradis a apărătorilor radicali ai mediului este cea a Grădinii Edenului înaintea creării lui Adam şi a Evei. Ei consideră că atunci când au intrat în scenă Adam şi Eva, totul s-a schimbat în rău. Verzii radicali nu văd nici un loc pentru om în natură. Ei ne-ar elimina în întregime. Printre comentariile neplăcute făcute de promotorii mişcării de control al populaţiei, Prinţul Philip (consortul Reginei Elisabeta şi fost preşedinte al World Wildlife Fund) a spus odată că îşi doreşte să moară şi să renască sub forma unui virus care să distrugă omenirea. Lăsând la o parte nonsensul New Age al reîncarnării, faptul că cineva s-ar putea imagina pe sine ca pe o plagă mortală care să fie folosită pentru a şterge omenirea de pe faţa Pământului demonstrează o viziune extrem de distorsionată asupra umanităţii.
În cele din urmă, feministele radicale nu iubesc deloc copiii şi familiile. Elementele cele mai radicale ale acestei mişcări ar "emancipa" femeile scoţându-le cu totul din ciclul reproducerii. Aceste elemente diferite ale mişcării de control al populaţiei au înţeles cu decenii în urmă că programele de voluntariat nu merg, astfel încât s-au gândit că au nevoie de metode permanente. Iar metoda permanentă aleasă a fost, de la bun început, sterilizarea.
Lipsa obligatorie a copiilor
Gândiţi-vă la următorul lucru: poţi să îi dai unei femei pilule anticoncepţionale şi să îi spui să le ia cu regularitate în fiecare zi, dar nu poţi să o monitorizezi dacă refuză să le ia în intimitatea casei sale şi reuşeşte astfel să rămână oricum însărcinată. Chiar şi steriletele pot fi extrase de moaşe şi astfel o femeie poate din nou să rămână însărcinată. Odată ce unei femei i se face însă legarea trompelor şi unui bărbat i se face vasectomie, acest lucru este practic, într-o ţară săracă, ireversibil. Metodele permanente rezolvă "problema" reproducerii unei persoane prin scoaterea acesteia din ciclul reproducerii pentru totdeauna.
Singurele campanii care au avut un impact semnificativ asupra creşterii populaţiei au fost campaniile de sterilizare în masă. Acestea au potenţialul de a face să scadă rapid rata naşterilor şi de a o păstra scăzută. Lucrul acesta a fost demonstrat în China, unde fiecare avort forţat este urmat de sterilizare forţată. Intenţia este de a se asigura că femeia care a conceput un copil ilegal - ilegal potrivit politicii chineze a copilului unic - nu va reveni în sala de operaţie anul viitor, sau după încă un an, sau după încă un alt an, şi aşa mai departe. Am fost acolo, la începutul programului, în sălile de operaţie, când au început să fie practicate avorturile şi sterilizările forţate în provincia Guangdong, în 1980. Fiecare avort era urmat de legarea trompelor, şi acest lucru a dus la scăderea dramatică a numărului naşterilor în China în următorii ani.
Au făcut acelaşi lucru în India. Au trimis echipe mobile de sterilizare în zonele rurale şi le-au pus pe femei la rând pentru sterilizare. Le spuneau sătenilor: "Dacă doriţi să aveţi acces la reţeaua de irigaţii pentru recoltele voastre în acest an, atunci 50 sau 100 de femei trebuie să vină pentru legarea trompelor". Procedura era făcută rapid, în câteva minute la fiecare femeie. Practic, recordul pentru o ligatură în India este de aproape 2 minute şi 38 de secunde. Cine şi-ar dori să fie sub cuţit când medicul urmăreşte să stabilească un nou record pentru cel mai scurt timp în care se poate face o ligatură? Nu ţi-ai putea imagina că ar face o treabă prea bună sau că ar fi foarte atent la realizarea suturilor la finalul operaţiei. Mişcării de control al populaţiei îi place sterilizarea pentru că scoate din peisaj voinţa umană. Alegerea nu mai este un factor atunci când pe cale chirurgicală ai fost făcută incapabilă să mai poţi avea copii.
Genocidul rwandez, partea a II-a?
Cu încurajarea grupurilor finanţate de USAID (Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională), guvernul rwandez pare hotărât să lanseze o campanie naţională de sterilizare, care ar putea avea consecinţe demografice dezastruoase. Obiectivul este sterilizarea a 700.000 de bărbaţi în următorii trei ani. Este deosebit de tulburător faptul că această sterilizare are loc în Rwanda datorită genocidului care a avut loc acolo la începutul anilor 1990. Atunci, populaţia majoritară Hutu a atacat minoritatea Tutsi şi au fost omorâţi 800.000 de oameni, şi nu doar bărbaţi, ci şi femei şi copii au fost măcelăriţi cu macetele. "Hotel Rwanda" este un film dur care reaminteşte genocidul.
Rwanda este o ţară mică din mijlocul Africii. Este alcătuită în cea mai mare parte din teren arabil, bine irigat, pe care pot fi semănate culturi agricole. De asemenea, este una dintre ţările cel mai dens populate din Africa. Aş spune că acesta este un avantaj. Rwanda nu este o ţară atât de dens populată ca şi Olanda, care este cea mai dens populată ţară din lume - şi una dintre cele mai bogate. Şi totuşi, mişcarea pentru controlul populaţiei vede densitatea populaţiei ca pe o problemă şi vrea să lanseze o campanie de sterilizare pentru a reduce rata natalităţii.
Nu este o surpriză că acest lucru se întâmplă acum. Imediat ce administraţia Obama a intrat în funcţie, s-a cerut, şi Congresul Democrat a aprobat, un buget de un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. În timpul ultimului an al administraţiei Bush, bugetul a fost de aproximativ 500 de milioane de dolari. În ultimii doi ani, americanii au cheltuit câte un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. Au o administraţie care este foarte mult în favoarea avorturilor, în favoarea controlului populaţiei, şi care a dublat fondurile cheltuite pentru astfel de programe.
Rwanda este condusă de un dictator care deţine controlul atât asupra mijloacelor de informare în masă cât şi asupra parlamentului, şi care a fost convins că lucrul cel mai bun pe care îl poate face pentru dezvoltarea ţării este împiedicarea rwandezilor să aibă prea mulţi copii, prin sterilizarea a jumătate dintre bărbaţii aflaţi la vârsta reproducerii. Combinaţia dintre impulsul dat de către USAID, presiunea venită dinspre Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie şi un guvern care pare dispus să calce în picioare drepturile poporului rwandez este un amestec mortal.
În general este recunoscut dreptul universal al părinţilor de a decide singuri numărul copiilor lor şi distanţa dintre naşteri, dar când ai o campanie de control al populaţiei cu un obiectiv şi un calendar (în acest caz 700.000 de vasectomii în trei ani), autorităţile locale vor fi presate înspre atingerea obiectivelor, iar ei de asemenea vor presa oamenii să meargă la operaţie. De fiecare dată când se întâlnesc un obiectiv dificil şi un calendar, invariabil apar abuzuri. Toate piesele de la puzzle se potrivesc acum: fondurile din Statele Unite, presiunea din partea organizaţiilor internaţionale şi un guvern care a fost convins că problema o reprezintă populaţia sa. Rezultatul este o campanie care violează drepturile oamenilor. Mă tem foarte mult că această campanie se va finaliza printr-un alt atac al unui grup etnic asupra celuilalt.
De fiecare dată când se desfăşoară astfel de programe, grupul etnic majoritar ia în vizor minoritatea, şi aceasta deoarece nimeni nu consideră vreodată că oamenii din clasele privilegiate au prea mulţi copii. În India, campania de sterilizare a fost condusă de către casta conducătoare a Brahmanilor, dar ţinta campaniei au constituit-o cei din casta inferioară, a celor de neatins, pentru că cei din castele superioare au considerat dintotdeauna că cei din castele inferioare sunt prea numeroşi şi au prea mulţi copii. Întotdeauna "ceilalţi oameni" au prea mulţi copii. Mă tem că este ceea ce vom vedea în Rwanda.
Cheia opririi acestei campanii este tăierea fondurilor direct de la sursă. Banii vin de la contribuabilul american, astfel că într-un fel americanii se pot considera cu toţii complici la ceea ce se întâmplă în Rwanda, deoarece banii lor din taxe sunt daţi de către USAID unor organizaţii precum Family Health International şi IntraHealth International, care sunt foarte profund implicate în planificarea şi sprijinirea campaniei de sterilizare. Trebuie tăiate fondurile, tăiat bugetul USAID, şi luaţi banii de la programele de control al populaţiei, programe care sunt lipsite de viziune, nu au nici un sens şi provoacă încălcarea drepturilor omului. Banii aceia ar trebui folosiţi mai degrabă în programe de îngrijire de bază a sănătăţii. În loc să cheltuim zeci de milioane de dolari pentru sterilizarea a 700.000 de rwandezi, de ce să nu oferim tratamente contra malariei copiilor rwandezi? Furnizarea de vitamine şi suplimente alimentare ar ajuta la reducerea ratei mort! alităţii infantile şi a copiilor
Adevărul în această chestiune este că, dacă te interesează într-adevăr suprapopularea, obiectivul ar trebui să fie ajutorarea familiilor prin reducerea ratei mortalităţii noilor născuţi şi a copiilor. Motivul pentru care mulţi oameni au şase, şapte sau chiar opt copii este acela că mulţi dintre copiii lor mor înainte să ajungă adulţi. Un cuplu rwandez obişnuit se gândeşte: ei bine, dacă dorim ca doi-trei dintre copiii noştri să supravieţuiască şi să ajungă adulţi, atunci trebuie să avem şase sau şapte copii, deoarece ştim că jumătate vor muri până la vârsta de 20 de ani. Oferind servicii medicale de bază de calitate, reducem rata mortalităţii infantile, şi astfel scade în mod natural şi rata naşterilor: fără coerciţie, fără obiective, fără procente.
Splendoarea mulţimii
Lucrul pe care îngerii mai buni ai naturii noastre ne-ar spune să îl facem, sprijinirea stabilizării creşterii - şi nu împiedicarea venirii pe lume a noi vieţi - reprezintă tocmai ceea ce trebuie să facem pentru a modera creşterea populaţiei. Nu trebuie să ne temem de creşterea populaţiei planetei. Creşterile de până acum ale populaţiei au condus la inovaţie, la dezvoltare tehnologică, şi a determinat astfel progresul societăţii de la începutul timpurilor.
Dacă rămâneam relativ puţini ca şi număr, viaţa noastră tot ar fi fost dificilă, brutală şi scurtă. De-a lungul istoriei, oamenii au înţeles că o populaţie numeroasă, în creştere, este necesară pentru întemeierea unei aşezări înfloritoare. Chiar Vechiul Testament spune "Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului" (Proverbe 14,28). Cu toate acestea, în timpurile moderne avem o mulţime de oameni care ne spun că trebuie să limităm populaţia umană. În loc să vadă omenirea ca fiind încununarea şi slava creaţiei, aceşti oameni o văd ca fiind parazitul planetei.
Populaţia trebuie văzută ca o resursă - resursa umană fiind aceea fără de care nu poţi exista. Discutând despre investiţiile în viitorul ţărilor noastre, importanţa pentru dezvoltare a capitalului uman este cu mult mai mare decât cea a capitalului bancar. Preocuparea noastră ar trebui să fie creşterea capitalului uman, şi nu decimarea acestuia.
Steven Mosher este preşedintele Institutului pentru Cercetarea Populaţiei. Este un cercetător a cărui autoritate internaţională este recunoscută în chestiuni legate de China şi de populaţie, precum şi un orator şi autor apreciat. Trăieşte în Virginia împreună cu soţia sa şi cei nouă copii.

Steven Mosher
Traducător: Liliana Chelcan
Teme: Bioetică Social Analize