Descopera acum cine este adevaratul tau model in viata !

Fa intai calculul, apoi duci in jos cursorul pentru a vedea cine este eroul/eroina ta.
Fara smecherii !!!

Calcul :

1.Alege un numar intre 1-9
2.Inmulteste cu 3
3.Adauga 3
4.Inmulteste din nou cu 3
5.Ai obtinut un numar format din 2 sau 3 cifre.
6.Aduna-le
Numarul obtinut va arata cine este modelul tau.

Acum mergi in jos.

1.Albert Einstein
2.Audrey Hepburn
3.Barbara Streisand
4.Amadeus Mozart
5.Bill Gates
6.Ghandi
7.Maica Tereza
8.Roger Federer
9.Damian Patrascu
10.J.F.Kennedy

Stiu, stiu ca am carisma.
Poate intr-o zi vei putea sa fii ca mine.
De ce mustacesti?

P.S. Nu mai incerca cu alte numere,eu sunt modelul tau si trebuie sa accepti asta.Acum click pe Forward,sterge numele meu si pune-l pe al tau in dreptul cifrei 9 si bucura-te de reactia prietenilor tai.

DESPRE ZAVISTIE SI URACIUNE

din Ioan Gură de Aur, ”Margaritare”
Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de oameni ca zavistia (pizma), această boală este mai grea şi decât iubirea de argint. Pentru că iubirea de argint atunci când dobândeşte bani se bucură. Iar zavistnicul când altul păgubeşte şi-şi pierde munca lui atunci se bucură şi facere de bine socoteşte nenorocirile şi pagubele altora.

Dar ce este alta mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează iar din binele altora se topeşte şi lipseşte pe sine de a nu merge în rai nici în lumea aceasta n-are nici un bine. Căci în ce chip mănâncă cariul lemnul şi molia lâna, aşa şi zavistia de tot şi sufletul şi oasele oamenilor celor zavistnici, care mai răi sunt decât fiarele şi dracii, că fiarele au pentru treaba hranei sau de noi fiind întărâtate se pornesc cu mânie. Iar oamenii zavistnici, când le face cineva bine ca şi cum le-ar face vreo strâmbătate la fel, dracii spre noi oamenii sunt nemilostivi şi amar vrăjmaşi iar spre ceilalţi draci care sunt tovarăşii lor au dragoste.

Iar zavistnicii fug de adunarea şi de vorba cea firească şi nici mîntuirea lor nu o poftesc pentru că se zice că zavistia nu ştie a cinsti ceea ce este de folos, unii ca aceştea pururea se află plini de tulburare şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad că nu este alt păcat mai rău decât zavistia, adică decât pizma, pentru că preacurvarul se alege cu ceva dulceaţă şi apoi în scurtă vreme se curăţeşte de păcat că îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte şi acelea îl opresc şi se pocăieşte şi se mântuieşte, iar zavistnicul mai înainte de cel ce se zavistuieşte, el pe sine se munceşte şi se pedepseşte şi nu părăseşte păcatul niciodată şi se face ca porcul ce se tăvăleşte în gunoi şi se aseamănă cu diavolul, că în ce chip diavolul se bucură de pierzarea şi stricăciunea noastră aşa şi cel ce zavistuieşte pe alţii, când li se întâmplă vecinilor câte o pagubă sau alt rău, atunci se veseleşte şi se odihneşte pentru primejdiile altora şi binele altora îl are cu răul său şi în ce chip rîmele se hrănesc din gunoaie aşa şi zavistnicii aceştia cu primejdiile altor oameni se-ngraşă şi sunt împreună şi vrăjmaşi şi luptători firii omeneşti, pentru că ceilalţi oameni când văd o vită necuvântătoare întristându-se când e înjunghiată le pare rău, iar zavistnicii când văd pe cineva că li se face bine, ei se fac fiare sălbatice şi de răutatea zavistiei lor le piere firea şi li se îngălbenesc obrajii şi tremură ca şi Cain.

Ce alt rău va fi mai mare ca această ameţeală şi nebunie? Spune-mi frate ce tremuri aşa şi te roşeşti? Ce rău ţi s-a făcut ţie ticăloase? Că s-a făcut fratele tău slăvit şi strălucit ţi s-ar cădea să te bucuri şi să slăveşti pe Dumnezeu, căci vezi trupul cel asemenea ţie parte luminoasă şi strălucită.

Ce zici, că prin mine ar vrea Dumnezeu să se slăvească. Bucură-te dar îmbogăţindu-se şi sporind fratele, că se slăveşte iarăşi Dumnezeu prin tine, că deşi a fost vrăjmaş şi potrivnic, iar Dumnezeu printr-însul s-a slăvit, s-ar cădea să faci pentru aceasta pe vrăjmaşi prieteni, iar tu faci pe prieten vrăjmaş. De vreme ce Dumnezeu se slăveşte prin norocul aceluia, dar tu în ce chip arăţi pe Dumnezeu ca împărat al aceluia pentru facerea de bine?

Drept aceia zic că de-ar face cineva măcar semne şi minuni, sau curăţenia fecioarei s-o aibă sau postire sau mâinile să şi le-ntindă spre milostenie, sau jos pe pământ să doarmă, încât pentru aceste bunătăţi să ajungă să fie tocmai ca îngerii şi să aibă patima zavistiei unul ca acela este mai păcătos şi mai pângărit decât toţi păcătoşii.

Că de vreme ce ai iubi pe cei ce ne iubesc n-avem mai multă plată ca păgânii, dar cel ce-i urăşte pe cei ce-l iubesc pe el şi-l zavistuieşte, unde va sta ticălosul? Că deşi decât războiul este mai rău zavistnicul. Pentru că cel ce dă război dezlegându-se pricina certei a încetat războiul, iar zavistnicul niciodată nu se face prieten nimănui şi în ce chip cel ce năpăstuieşte nu năpăstuieşte ci se năpăstuieşte, aşa şi cel ce ponegreşte pe vecinul lui, pe sine se dă şi se sinucide, iar de vom face la toţi binele şi nouă ne facem binele.

Pentru că de vom vedea pe cineva că este rău nu cum că nu a suferit nimic acela, ci încă şi multă plată are de la Dumnezeu, pentru că nu cel ce pătimeşte răul ci cel ce face răul este vrednic muncii şi pedepsei dacă nu va da la aceia pricină de hulă cum se cade, însă nu este cu putinţă să zică de toţi odată rău de nu-şi va aduce el pricinile asupra lui. Drept aceia mulţi din acestea cad la deznădăjduire şi la neruşinare. Măcar de ai şi avut strâmbătate de la aceia, dar tu pentru ce-ţi faci ţie strâmbătate? Nu ştii că cel ce dă rău pentru rău îşi înfinge cuţitul în sine? Pentru aceia de vei vrea să-ţi foloseşti ţie, aceluia să-i faci bine, şi către cel ţi-a făcut strâmbătate în acest fel că măcar de ai şi grăit rău nu eşti în vrăjmăşie.

Drept aceea nu zice rău de altul niciodată, că să nu te pângăreşti pe sine şi să-ţi dai sufletul muncii, nici să amesteci balega cu tină ca să faci cărămizi, ci împleteşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici nu scoate balegă (necurăţie) din gura ta, ca gândacii, că cei ce batjocoresc şi necinstesc pe alţii întâi ei dobândesc împuţiciunea şi putoarea. Drept aceea pe cel ce este batjocorotor şi grăitor de cuvinte împuţite, toţi îl urăsc, toţi se scârbesc de el ca de gândaci şi ca de nişte lipitori ce se hrănesc în gunoi.

Iar pe omul cel bun care are gură curată, ca pe un mădular al lor şi ca pe un frate bun îl au toţi fraţii, că cine i-a făcut strâmbătate dreptului Abel, fără numai zavistia lui Cain? Nu l-a făcut mai curând să fie trimis în mâinile lui Dumnezeu, deşi nevrând şi el avea cu sine mii de răutăţi şi a murit moarte rea.

Cine i-a făcut stricăciune lui Iacob? Isav fratele lui pizmuindu-l dar Iacob nu era plin de tot binele? Şi Isav a fost gonit de la moşia lui şi umbla în străinătate având numai pe vicleşug şi pe zavistie soţie.

Ce i-au făcut feciorii lui Iacob lui Iosif cel prea frumos deşi până la sânge de moarte au ajuns? Nu mureau aceia de foame? Şi erau cuprinşi aceia de toate nevoile iar Iosif cel zavistuit se făcea împărat a tot Egiptul drept aceea şi tu oricare ai fi aceasta să ştii, că cu cât îl zavistuieşti atât de mari bunătăţi îi faci celui pe care îl zavistuieşti, iar pe tine te faci vrednic de atâtea munci împreună cu dascălui tău diavolul.

Pentru că Dumnezeu este cunoscător de inimi şi toate le vede, ori de vor fi bune ori de vor fi rele şi când vede pe cel ce-i fac alţii strâmbătate că rabdă cu mulţumire, atunci îl face pe acela mai bun decât ceilalţi iar pe cei ce fac strâmbătăţi îi munceşte că de munceşte pe cei scumpi şi nemilostivi, cu mult mai vârtos va munci pe cei zavistnici şi asupritori.

Ce-ţi pare rău frate pentru binele fratelui tău? S-ar cădea să ne pară de cei ce pătimesc rău, dar nu de cei ce sunt la bine, pentru că curvarul are oarece dulceaţă şi de aceea păcătuieşte la fel şi hoţul are ca motiv sărăcia. Dar tu ce zavistuieşti ce răspuns ai să dai? Nici un răspuns, numai pagubă şi răutate mai rea, că de vreme ce Hristos porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri; şi noi să urâm pe cei ce ne iubesc pe noi, ce seamă vom da lui Dumnezeu? Diavolul numai zavistuieşte pe oameni iar nu pe diavoli, iar tu fiind om zavistuieşti pe oameni.

Mare păcat este zavistia fraţilor şi noi de cela ce-l bântuieşte un drac necurat ca acesta şi aşa îl face ca nici un bine să nu aibă la dânsul pentru că se zice, că zavistic nu ştie a cinsti ceia ce este de folos. Această patimă a zavistiei o avea împăratul Saul, avea drac şi când îl apuca, chema pe David de citea psaltirea şi fugea dracul şi dacă se tămăduia, iarăşi încerca să-l ucidă pe făcătorul lui de bine.

Şi de veţi vrea să vă povestesc, câte mii şi mii de faceri de bine i-a făcut David lui Saul şi câte răutăţi i-a făcut Saul lui David ascultă. Evreii aveau război cu cel de neam străin Amalic şi aveau frică mare şi multă şi nimeni nu cuteza să intre în luptă ci îşi aştepta fiecare moartea în toate zilele. Atunci David s-a dus de la oi la oaste ca să vadă războaiele şi să se bată şi mulţi îl opreau să nu meargă mai vârtos fraţii lui şi tocmai împăratul Saul văzând tinereţea lui. Iar David văzând pe războinicul barbar Goliat, semeţindu-se în uciderile lui şi-n vitejie, se aprinse inima lui lui David, se repezi asupra războinicului, dădu împăratului îndrăznire mai multă înainte de luptă şi de biruinţă şi zise împăratului, nu te întrista domnul meu pentru războinicul acesta, că eu voi merge de-i voi tăia capul”, precum l-a şi tăiat.

Pentru această biruinţă şi acest bine mare nu era cineva vrednic să ia stema de pe capul lui Saul şi s-o puie pe capul lui David? Şi încă tot nu i-ar fi făcut cinstea deajuns ce I se cădea. Iar David şi viaţa şi împărăţia a dăruit-o lui Saul, dar să vedem şi facerile de bine şi darurile. Căci dacă a tăiat capul viteazului şi luând biruinţa şi prăzile se-ntoarse şi se duse la oile lui pe care le păzea, atunci au ieşit fetele din cetatea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului când venea cu oastea lui şi jucând ziceau; “Saul a biruit mii iar David zeci de mii”. Adică Saul să aibă mii iar David zeci de mii. Aceste laude ale lui David dacă le auzi Saul, pizmuia şi se urgisea foarte mult asupra lui David şi de atunci încerca să-l omoare. Acest fel de răutate este zavistia, că multe ori face şi ucidere, nu pofteşte să vadă cu blândeţe binele şi scopul sau sănătate vecinilor lui că se arde de zavistie văzând binele pe care-l au ceilalţi fraţi.

Şi ascultă şi altă istorie veche că împăratul Gherarei pentru multă vreme zavistuind, că vedea ţarinile şi semănăturile lui Avraam în toate zilele sporindu-se şi se temea şi pururea îl gonea de pe locul lui şi zice Scriptura că a semănat Isac în pământul acela şi a avut mult orz. Văzut-ai iubire de cinste a lui Dumnezeu spre robul său? Văzut-ai mare facere de bine care i-a făcut la prietenul său? Dar să vedem şi pizma şi zavistia împăratului cum a fost. Du-te de la noi din hotarele noastre că te-ai făcut mai tare decât noi. Şi adevărat mai tare era că avea ajutorul lui Dumnezeu cu el.

Unde alungi dar pe cel drept? Nu ştii că oriunde va merge este şi Dumnezeu cu dânsul? De-l vei alunga să meargă şi-n pustiu şi acolo şi mai strălucit decât tine se va arăta, căci Dumnezeu de multe ori întocmeşte pentru împotrivirile potrivnicilor, a căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

DESPRE APOKATASTAZĂ ÎN GÂNDIREA LUI ORIGEN

Pentru că încă se mai debitează multe erori grosolane pe seama lui Origen, mai ales cu privire la argumentul apokatastazei, m-am hotărât să traduc un material din Dicționarul gândirii lui Origen, material care, cu siguranță, este cunoscut de puține persoane, dar care preferă să se inspire din studii și materiale vechi, tendențioase în interpretarea gândirii marelui Maestru Alexandrin, ba uneori unii fiind împinși și de o mare ignoranță, ca să nu spun grobianism cras.
Semnificația și folosirea termenului

Termenul apokatastază, pasibil de o serie de variații semantice, în funcție de folosirea lui în câmp astronomic, juridic, medical, politic în limbajul profan (Oeopke, în Theologisches Wörterburch zum Neuen Testament, 1, pp. 388-392), și deja folosit de autorii bisericești precedenți lui Origen în sens de împlinire, de eliberare (Méhat, p. 214) și de restaurare în starea de la început (Siniscalco, p. 395) se îndreaptă în gnosticii valentinieni, probabil și în Clement Alexandrinul (Sachs, p. 619) și mai ales în Origen spre această ultimă semnificație: după această accepție este folosit pentru a indica situația finală a creaturilor, cu referință la recuperarea inițialei condiții în Dumnezeu (Ex. ex. Theod. 22, 3; 3, 61, 5; Heracl, fr. 34 in CIo 13, 299). Din impostarea gnostică, Origen respinge destinarea apokatastezei numai celor pneumatici și caracterul său de mișcare de recompunere internă a materiei pneumatice divine, dată fiind presupunerea gnostică a consubstanțialității pneumaticilor cu Dumnezeu.

Apokatastaza în De Principiis

Pentru a înțelege doctrina origeniană despre apokatastază (termen tradus de Rufin prin restitutio omnium, perfecta universae creaturae restitutio), opera cea mai importantă este cu siguranță De Principiis, pentru că tratează despre aceasta cu o mai mare organicitate începând cu motivațiile de fond, dar trebuie spus imediat că se găsesc confirmări ale doctrinei în toată perioada și în toate genurile literare ale operei origeniene. În prima dintre tratări (există cel puțin trei), special dedicate în De Principiis evenimentelor finale (1, 6, 1), Origen începe identificând sfârșitul cu realizarea universului, în sensul pozitiv al împlinirii unui scop, de perfecțiune obținută (rerum perfectarum consummatarumque… indicium), care poate fi înțeles numai de cel ce are o instruire perfectă (perfectum et eruditum sensum debet adhibere), așa cum subliniază intenționala repetare a adjectivului perfectus în traducerea rufiniană. La baza conceptului este prezentă ambivalența, voit menținută, a termenului grecesc telos (sfârșitul/ținta), care corespunde definiției aristotelice și stoice a sfârșitului, ca ceea ce din cauza căreia se acționează și care nu este ulterior cauza a nimic (FrPs: PG 12, 1053A). Imediat după, Origen precizează: „sfârșitul lumii va avea loc atunci când fiecare va fi supus pedepsei datorate propriilor păcate; și numai Dumnezeu cunoaște timpul în care fiecare va primi ceea ce merită”. Înainte, deci, va avea loc supunerea tuturor ființelor, în timpul cunoscut de Dumnezeu pentru fiecare, la pedepse, apoi va veni sfârșitul/ținta, după o perspectivă perfect inversă față de cea retribuționistă, care consideră evenimentele ultime ca pedeapsă și premiu. Sensul este clarificat de fraza imediat succesivă: „credem că bunătatea lui Dumnezeu prin Cristos va rechema toate creaturile la un unic sfârșit, după ce va fi învins și supus și pe adversari”. Sfârșitul/ținta creaturilor este, deci, unic/ă. Textele scripturistice de sprijin introduse în acest moment demonstrează funcțiunea inițială, în doctrina origeniană despre apokatastază, dezvoltată de textul paulin din 1 Cor 15, 24-28, la rândul lui interpretare midrashică a Psalmului 109, 1. Lectura a ceea ce rămâne din producția origeniană arată cum inspirația de la 1 Cor 15, 24-28 conține, mai mult sau mai puțin acoperit, o constantă aluzie la apokatastază (cf. de exemplu: CIo 32, 25-41; H36Ps 2, 1; HLv 7, 2). Asupra textului paulin, și în particular asupra versetelor 25-26, care în tratarea din De Principiis, 1, sunt mai degrabă parafrazate decât explicate, Origen revine în continuarea operei, pentru că acesta constituie punctul cel mai delicat al interpretării sale și se poate ipotiza că, probabil, era un argument dezbătut atât în interiorul școlii cât și, probabil, în exteriorul ei. El explică că supunerea dușmanilor din 1 Cor 15, 25, nu este altceva decât mântuirea lor: „așa cum supunerea Fiului Tatălui înseamnă reintegrarea perfectă a întregii creații, tot la fel supunerea dușmanilor Fiului semnifică mântuirea în el a creaturilor și reintegrarea celor pierduți” (De Principiis, 3, 5, 7). Cât privește distrugerea morții din 1 Cor 15, 26, Origen afirmă: „trebuie să înțelegem distrugerea ultimului dușman ca distrugere nu a substanței, care este făcută de Dumnezeu, ci a înclinației voinței dușmane care își are originea nu de la Dumnezeu, ci de la același dușman. De aceea, va fi distrus nu pentru a nu mai exista, dar pentru a nu mai fi dușman și moarte” (De Principiis, 3, 6, 5). Critica este de acord să întrezărească în această expresie afirmația finalei mântuiri a Diavolului, din moment ce liberul lui arbitru, exercitat în rău, se va reîntoarce la sfârșit la Dumnezeu (=binele). Nu pot exista dubii cu privire la identificarea morții, ca ultim dușman, cu diavolul, pentru că Origen specifică clar acest lucru și în alte locuri (HLv 9, 11; HIos 8, 4). Precizarea faptului că nu este substanța diavolului cea care va fi distrusă se datorează polemicii constante împotriva gnosticilor și împotriva acelor ortodocși care susțineau distrugerea materială, respectiv al ilicilor și a celor răi. Eliminarea escatologică a răului și subzistența veșnică numai a binelui este, deci, focus-ul doctrinei apokatastazei, în jurul căreia pot fi dezvoltate alte argumentări.

Funcțiunea antignostică a doctrinei apokatastazei

Fundamentului scripturistic al apokatastazei identificat de Origen în 1 Cor 15, 24-28, el îi adaugă axioma filosofică grecească după care „sfârșitul este totdeauna asemănător începutului: și cum unul singur este sfârșitul a toate, tot la fel trebuie să înțelegem unul singur începutul a toate” (De Principiis, 1, 6, 2). Această afirmație introduce referința la preexistență, deja tratată precedent (De Principiis, 1, 4), cu intenția de a aminti unicul început al ființelor raționale și succesiva diferențiere în așteptarea unicului sfârșit/țintă. Din diferențierea creaturilor față de inițiala participare la Dumnezeu derivă multiplicitatea condițiilor diferite, astfel că reintegrarea va urma căi diferențiate și va face necesară existența mai multor lumi (De Principiis, 1, 6, 3): astfel, axioma sfârșitului asemănător începutului susține atât primitiva și finala egalitate a creaturilor în apokatastază (cf. De Principiis, 3, 6, 3), cât și inițiala și finala lor inegalitate la începutul și la sfârșitul fiecărei lumi/eon (De Principiis, 2, 1, 1; 2, 1, 3). Formularea unicului sfârșit/țintă lasă spațiu pentru interogația dacă Origen a conceput sau nu o cădere generalizată a ființelor raționale și un sfârșit progresiv final al lor față de inițiala condiție. Aici este necesar să punem în lumină cum strânsa legătură dintre „arché” și „télos” în gândirea origeniană, exprimată de axiomă, evidențiază valența antignostică a complexului reflecției. Apokatastaza, odată împlinită purificarea creaturilor de pedepsele derivate din exercitarea liberului arbitru, confirmă inseparabila legătură dintre bunătatea și dreptatea divină, împotriva divizismului operat de gnostici și marcioniți în Dumnezeu și în creaturi, și eliminarea răului, pentru că este numai o realitate contingentă, împotriva ontologizării ce derivă din impostarea gnostică și marcionită. Stabilind că Dumnezeu este unic principiu al ființei (=bine=dragoste), Origen este, de fapt, pus în imposibilitate să admită din punct de vedere teoretic finala preexistență a răului – văzut de el din punct de vedere platonic ca non-existență – chiar și numai într-o singură creatură, pentru că astfel s-ar constata victoria asupra atotputerniciei divine, cu consecința sustragerii răului din sfera contingenței. Origen reiterează această convingere și în texte mai târzii: cf. CIo 32, 30, 33 (Simonetti 1997, p. 76), CMtS 8 și, mai ales clara enunțare a motivației de la baza apokatastazei în CC 8, 72: „într-o zi Logosul va fi stăpân al întregii naturi raționale, și va transforma orice suflet în perfecțiune, care îi este proprie Lui, în momentul în care fiecare individ, folosind numai propria libertate, va alege ceea ce vrea Logosul și se va găsi în starea pe care o va fi ales. În același timp, noi credem improbabil că, așa cum se întâmplă pentru boli sau pentru rănile trupului, unde unele cazuri sunt rebele oricărei arte a medicinii, să se verifice același lucru în sfera sufletelor și, că, consecințele păcatului nu ar putea fi vindecate de Dumnezeu, supremul rațional. De fapt, Logosul și puterea lui vindecătoare sunt mai puternice decât toate relele care sălășluiesc în suflet și, deci, Logosul întrebuințează puterea lui asupra fiecăruia, după voința lui Dumnezeu: sfârșitul tratamentului înseamnă distrugerea răului. Dacă apoi aceasta se verifică astfel că răul nu se mai poate întoarce deloc, sau că se mai poate întoarce, nu este cazul să tratăm în acest moment”. Aici apokatastaza este prezentată ca o vindecare universală produsă de Logos, medic suprem (Fernández, p. 174). Insistența asupra liberei alegeri finale a creaturii în adeziunea lui la Logos și dubiul avansat în concluzie despre posibilitatea unei noi îndepărtări de la Dumnezeu, demonstrează că Origen a observat bine pericolul negării libertății creaturii, implicită în asumarea apokatastazei, și a încercat să-i suplinească postulând o serie nelimitată de lumi, astfel ca să permită fiecărei creaturi în parte, prin infinite evenimente, libera convertire către Dumnezeu.

Apokatastaza: ipoteză sau certitudine?

Față de logica internă a doctrinei lui Origen asupra apokatastazei, și armonia cu restul gândirii lui, este inadecvat să se exercite, așa cum s-a făcut deseori cu scop ascuns sau evident apologetic, un reductivism hermeneutic, după care el ar fi menținut la nivel de speranță sau de auspiciu doctrina apokatastazei, sau ar fi lăsat o margine de incertitudine asupra efectivei ei realizări. Incertitudinea, ca și cum a vorbi despre o mântuire a tuturor creaturilor raționale, nici una exclusă, sau de o mântuire pentru toate în afară de una sau oricare ar fi soluțiile echivalente, ar avea în acest caz sensul unei renunțări din partea lui Origen la fundamentul însușii al gândirii lui, adică la identificarea atotputerniciei, bine și dreptate în Dumnezeu. Precauția sau caracterul ipotetic al unor formulări sunt de atribuit în funcție de context: 1) conștientizării dificultății teoretice constituite din exigența de a salvgarda liberul arbitru, despre care s-a vorbit mai înainte; 2)metodei euristice, de aplicat totdeauna, după Origen, atunci când se vrea a se acosta cu limbaj uman misterul divin pe care omul îl întrezărește prin aproximare; 3) exigenței pedagogice de a nu zădărnici efortul moral al celor slabi prospectându-le lor o mântuire finală sigură dar și îndepărtată. Prudența lui Origen, deci, înseamnă conștientizarea aporiilor condiției umane, menține zone de umbră asupra unor aspecte ale apokatastazei (cf. de exemplu problema corporalității), dar nu atinge substanța convingerii lui, pentru că această doctrină nu este numai rezultatul natural și ireversibil al unei constelații de idei, ci, dincolo de toate și peste toate, este reflexul unei atitudini existențiale care se bazează pe convingerea de netăgăduit că în Dumnezeu bunătatea și dreptatea se identifică și că unica soluție pentru a nu le separa, căzând astfel în lațul gnosticilor și al marcioniților, este a considera răul tranzitoriu și pedeapsa medicinală. Astfel că este adevărat că în Predici, Origen lasă totdeauna posibilitatea de a înțelege semnificația ultimă a apokatastazei celui care nu se oprește numai la litera cuvintelor lui (H36Ps 2, 1 și 2, 5; HIos 8, 5; HIer 17, 3). Una din argumentările (Crouzel 1973, p. 146), aduse pentru a nega totalitatea apokatastazei s-a bazat pe Scrisoarea către prietenii din Alexandria, scrisă de Origen, pentru a se disculpa de acuzația de a fi susținut mântuirea diavolului (Rufin, De adult., 7; Ieronim, Apol., 2, 18), acuzație care rezultă, deci, cel puțin din ceea ce cunoaștem noi, prima eroare doctrinală ce i-a fost atribuită. Respingând insinuarea, Origen îi acuză de calomnie pe adversari și de nebunie pe cei ce susțin o atare opinie. Credem că protestul origenian trebuie contextualizat. Faptul că anumite formulări nuanțate și făcând aluzie la doctrina apokatastazei se explică bine în context omiletic, nu trebuie să uităm că aici ne aflăm într-un context de auto-apărare. Origen se limitează, văzând scopul, să reitereze scopul învățăturii lui conținut în scrisoare: după această scrisoare, el nu afirmă niciodată că diavolul va fi mântuit. Ba din contră, spune că va fi distrus, ținând cont de ceea ce spune 1 Cor 15, 26, chiar dacă specifică, de mai multe ori, ce trebuie să se înțeleagă prin distrugere. Ieronim, imediat după ce a reprodus fragmentul scrisorii, ne informează (Apol., 2, 19; cf. Rius Camps, pp. 84-85) despre polemica lui Origen cu valentinianul Candidus, care constituie cealaltă față a medaliei, adică învățătura origeniană despre diavol. Candidus îl acuza pe Origen că acesta susținea că natura diavolului trebuie să fie mântuit, plecând de la punctul de vedere opus, pentru care, în baza distincției gnostice dintre naturi, cea diavolului este destinată pierzării. Răspunsul lui Origen reamintește distincția în creaturile raționale dintre natură și voință și, acesteia din urmă îi atribuie sarcina de a deveni dușman al lui Dumnezeu: consecința care rezultă este că nu există ființe destinate mântuirii din natură, așa cum nu există ființe destinate pierzării din natură, ci numai din cauza liberului lor arbitru. Se cade din nou, deci, în ordinea ideilor examinate precedent, în comparație cu care, nici scrisoarea, nici polemica cu Candidus nu prezintă contradicții cu doctrina epokatastazei. Este însă neîndoielnic că în scrisoare, Origen se inspiră dintr-o atitudine mai prudentă față de cea ținută în predici, ale cărei motivații istorice le putem numai ipotiza.

Apokatastaza ca împlinire a mijlocirii lui Cristos

Apokatastaza înseamnă exaltare și împlinirea mijlocirii lui Cristos care, pentru Origen, îmbrățișează totalitatea creaturilor raționale, așa cum afirmă în CIo 1, 255: „s-a oferit odată pentru totdeauna pentru toate ca jertfă, nu numai pentru oameni dar și pentru fiecare ființă dotată cu Logos” (CMt 13, 8; H36Ps 2, 1). Făcând abstracție de problema dacă Origen, în ciuda textului amintit mai sus, care declară unicitatea sacrificiului lui Cristos (cf. și CRm 5, 10), a ipotizat , în alte lumi sau la sfârșitul lor, o repetiție a acestuia (Simonetti 1972, p. 12), este fără îndoială că numai apokatastaza motivează până la capăt moartea lui Cristos, pentru că îi sancționează efectul universal. Și iarăși 1 Cor 15, 24-28 furnizează ghidul către gândirea lui Origen: «dacă noi vom înțelege ce vrea să spună a fi supuși lui Cristos, mai ales în lumina acestui fragment al lui Paul: „și atunci când totul îi va fi supus, și el, adică Fiul, va face act de supunere față de Cel care i-a supus toate lucrurile” (1 Cor 15, 28), atunci vom înțelege în mod demn bunătății Dumnezeului universului, Mielul lui Dumnezeu, care i-a asupra sa păcatul lumii» (CIo 6, 296). În De Principiis 3, 5, 7, Origen explică ce vrea să spună finala supunere a lui Cristos Tatălui: ea nu este altceva decât restaurarea creației și împlinirea planului divin, devenit posibil de victoria lui Cristos asupra dușmanilor săi. Nu este vorba, deci, de supunerea personală a lui Cristos, care totdeauna este supus Tatălui, dar de cea a totalității creaturilor ca și trup mistic al lui Cristos. În această privință Origen se exprimă cu mai mare claritate într-un text omiletic, grație și exemplului mădularelor umane, care, dacă unul se simte rău, tot trupul suferă: „Cristos, deci, unde tot neamul omenesc, ba mai mult, probabil totalitatea creației este trupul iar noi mădularele lui, fiecare în partea lui, dacă careva dintre noi, care suntem numiți mădularele lui se simte rău și suferă din cauza vreunui păcat… și nu este supus lui Dumnezeu, pe bună dreptate, acesta, adică Cristos, se spune că nu este încă supus pentru că sunt mădularele lui cei care sunt supuși lui Dumnezeu” (H36Ps 2, 1). În CIo 10, 232 și 236, Origen numește „înviere perfectă” cea a trupului mistic al lui Cristos, înțelegând cu aceasta apokatastaza, și văzând-o prefigurată în Ez 37 (viziunea oaselor înviate) și în învierea lui Cristos în a treia zi: „atunci toate aceste oase, casa lui Israel toată, va fi înviată în a treia mare zi a Domnului, pentru că moartea va fi învinsă (cf. 1 Cor 15, 26). În acest fel învierea lui Cristos de pe patima crucii, care a avut deja loc, închide în sine și misterul învierii întregului trup al lui Cristos”. Imaginea mădularelor trupului îi folosește lui Origen pentru a exprima persistența fiecărei individualități în parte în finala reîntâlnire cu Dumnezeu, prin Cristos: numai Dumnezeu, însă, va putea să facă deosebire între mădulare, restabilind în același timp egalitatea dintre părțile mai nobile și cele mai puțin nobile (CIo 10, 237).

Versetul din 1 Cor 15, 28, despre supunerea finală a lui Cristos Tatălui, alimenta în timpul lui Origen numeroase discuții (De Principiis 3, 5, 6), prestându-se tezelor adopțianiste și sabeliene. Interpretarea lui Origen a suscitat noi polemici și a provocat o serie de înțelegeri eronate, ca de exemplu acuzația de a atribui un sfârșit împărăției lui Cristos (Thphl. Al.: Ep 92, 2; 96, 5 ,7, 8).

Traducere din A. M. CASTAGNO (sub îngrijirea), voce „apocatastasi”, în Origene. Dizionario, Ed. Città Nuova, Roma, 2000, pp. 24-28.

REFLECȚIE DUMINICA A VI-A DE PESTE AN - ANUL A

„Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. Nu am venit să desfiinţez, ci să desăvârşesc” (Mt 5, 17).

Toate cele trei lecturi biblice de astăzi ne pun în față și ne invită să reflectăm asupra unui aspect deseori înțeles greșit de către oameni, și anume: să fim înțelepți. Mulți cred că a fi înțelept înseamnă a cunoaște multe lucruri, științe, etc. Aceasta este însă numai o față a înțelepciunii, pentru că poți fi foarte deștept, dar plin de tine, orgolios, mânios, lăudăros, profitor al darurilor lui Dumnezeu, atribuindu-ți-le, ca și cum ar fi meritul tău. Mai exact, cel orgolios, se crede alpha și omega în această lume. Un fel de Dumnezeu, sau, așa cum spunea Pr. Gârleanu într-una din predicile lui: Eva, când a auzit că va deveni dumnezeoaică, au început să-i sticlească ochii. Știința fără înțelepciune mai mult strică decât să ajute pe cineva. Pentru a înțelege mai bine acest lucru, îl voi exemplifica printr-o pildă luată din înțelepciunea musulmană. Se spune că într-o noapte fără lună, un dervisciu (ascet musulman), trecând aproape de o fântână abandonată auzi o voce care cerea ajutor. Cine este acolo jos?, întrebă dervisciul, aplecându-se spre gura fântânii."Sunt un gramatic și, deoarece nu cunoșteam drumul, fără să-mi dau seama am căzut în această fântână adâncă, aici unde mă aflu acum, practic imobilizat,", răspunse vocea.

"Așteaptă puțin, prietene, merg să caut o scară și un coardă", spuse dervisciul.

"Un moment, te rog", răspunse gramaticul. "Sintaxa și pronunțarea ta sunt defectuoase; te rog să le corectezi".

"Dacă acest lucru este atât de important pentru tine, mai important decât esențialul", strigă dervisciul, "atunci este mai bine pentru tine să rămâi acolo până când eu voi merge să învăț să vorbesc corect".

Și-și urmă drumul.

În cuvinte puține, înțeleptul gândește înainte să deschidă gura. Așadar, știința fără înțelepciune, este ca un țambal zăngănitor, parafrazându-l pe Apostolul neamurilor. Textul biblic din prima lectură mai exprimă un alt adevăr fundamental care este bine să însoțească înțelepciunea, atunci când spune: înţelepciunea lui Dumnezeu este mare, el este atotputernic şi vede toate. Ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, el cunoaşte toate faptele oamenilor. Înțelepciunea fără umilință, fără teama de Domnul este zero, pentru că acolo unde nu există umilință, mintea omului, sufletul lui se umple de orgoliu. Numai el le știe pe toate, numai el are dreptate, se ia la trântă cu toții, ba chiar și cu Dumnezeu. Spunea foarte frumos cineva: Cimitirul este plin de oameni de neînlocuit. Așa se crede omul înțelept care nu este umil: se crede de neînlocuit, crede că lumea a început cu el, și fără el totul se va ruina. Vorba cu cimitirul ne arată că nu este chiar așa. Cu toate acestea, fiecare om este invitat să-și valorifice talanții cu o atitudine de înțelepciune umilă, conștient fiind că omul, de la sine, nu-și poate adăuga nici măcar un fir de păr pe capul lui și că, fără Mine nu puteți face nimic. Izvorul înțelepciunii noastre nu se află în noi ci în Dumnezeu care, în înțelepciunea lui, îi înalță pe cei smeriți, iar pe cei îngâmfați și mândri îi doboară la pământ, așa cum frumos se exprimă Sf. Fecioară Maria, mama umilinței, atunci când o vizitează pe verișoara ei Elisabeta.

Evanghelia de astăzi ne mai prezintă un aspect încă și mai profund al înțelepciunii. Omul înțelept nu este sclavul legii, al literei, ci o depășește, o sublimează, adică, cu ajutorul dragostei dă un trup cuvântului divin, vrea să facă mai mult decât spune legea. Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi», iar dacă cineva va ucide, va fi tras la judecată. 22 Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată. Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: «Să nu săvârşeşti adulter!» 28 Eu însă vă spun: cine se uită la femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulterul cu ea în inima lui. A mai spus: «Cine îşi lasă soţia, să-i dea dovadă de divorţ». 32 Eu însă vă spun: oricine îşi lasă soţia, în afară de cazul că trăieşte nelegitim cu ea, o împinge la adulter, iar cine se căsătoreşte cu o femeie divorţată săvârşeşte adulter. 33 Aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci nici un jurământ fals», şi «Să ţii jurământul făcut Domnului». 34 Eu însă vă spun: să nu vă juraţi deloc, nici pe cer, căci este tronul lui Dumnezeu, 35 nici pe pământ, căci este scăunelul picioarelor sale, nici pe Ierusalim, căci este cetatea marelui rege. 36 Să nu juri nici pe capul tău, pentru că nici măcar un fir de păr nu-l poţi face alb sau negru. 37 Când spuneţi «da» să fie «da», când spuneţi «nu» să fie «nu». Tot ce este în plus vine de la Cel Rău".

Dacă reflectăm cu atenție la aceste vorbe ale lui Isus și le aplicăm vieții noastre, nu vi se pare că de cele mai multe ori trăim ca în Vechiul Testament? Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Se pare că aceasta este porunca pe care o trăim cel mai adesea în relațiile noastre cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înșine. Cristos ne invită astăzi să trăim o altă înțelepciune, bazată pe iubire, pe conștiință. Cristos ne invită astăzi să depășim litera legii, să nu mai fim copii, care ascultă de părinți numai de frică sau din vreun interes personal. Este bine ca noi să punem în practică iubirea de înțelepciune numai pentru sine, și nu în vederea obținerii vreunei recompense, chiar și divine. Perfecțiunea iubirii constă tocmai în această gratuitate totală, așa cum se exprimă un autor oriental: să faci toate din iubire față de Dumnezeu, fără a aștepta recompensă nici măcar din partea lui. Cel care este înțelept cu adevărat, iubește gratuit, îl iubește pe Dumnezeu pentru că este Dumnezeu, și nu pentru ceea ce face El. Îl iubește pe aproapele pentru sine, și nu pentru ceea ce face sau ar putea face acest aproape al său.

Așadar, învățătura de astăzi este aceasta: să punem în practică știința, dar cu înțelepciune; această înțelepciune să fie una umilă; cel înțelept nu este sclavul legii și al literei. Sf. Fecioară Maria, Scaunul Înțelepciunii să mijlocească pentru noi pe lângă tronul divin toată înțelepciunea de care avem nevoie.

SĂ NE BUCURĂM...

Un pacient către doctor:
-Domnule doctor, de ce întrebați mereu pe clienții dumneavoastră ce mănâncă și cât mănâncă, oare aceasta vă ușurează diagnosticul?

-Nicidecum, dar după răspunsurile primite știu cam câți bani să le cer

O femeie întreabă:

-Bărbatul tău mi-a spus că duce acasă o viață de câine.
-Exact: intră în casă cu picioarele murdare, se tolănește lângă sobă și pândește mâncarea.

O femeie întreabă:-Nu vă este teamă că o să răcească băiețelul dumneavoastră?
-De ce să răcească?
-Păi sunt nouă grade sub zero.
-Ce știe un copil atât de mic de gradele termometrului?!

La tribunal
-Dumneata ai mai fost condamnat odată pentru același motiv: ai făcut-o pe doamna aceasta vacă! Te condamn la 5000 lei amendă.
-Domnule judecător, prima oară am fost condamnat numai la 1000 lei. De ce mi-ați mărit pedeapsa?
-O voce din sală: s-a scumpit carnea de vacă!

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (III): Ioan al XXIII-lea şi sfântul paroh de Ars

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Roncalli.
De Mauro Piacenza

Fericitul Ioan al XXIII-lea a dedicat o întreagă enciclică sfântului paroh de Ars, la primul centenar de la naşterea sa pentru cer. În ea, temele fundamentale ale fecioriei şi celibatului pentru Împărăţia cerurilor, dezvoltate de Pius al XI-lea şi, mai ales, de Pius al XII-lea, sunt receptate de Ioan al XXIII-lea şi declinate progresiv în figura exemplară a sfântului Ioan Maria Vianney, pe care el îl prezintă drept chintesenţă a preoţiei catolice.

Pontiful scoate în evidenţă că toate virtuţile necesare şi proprii ale unui preot au fost primite şi trăite de sfântul Ioan Maria Vianney, şi pune accentul, în textul enciclicei, pe asceza sacerdotală, pe rolul rugăciunii şi al cultului euharistic şi pe respectivul zel pastoral.

Citându-l, chiar dacă indirect, pe Pius al XI-lea, enciclica recunoaşte că, pentru îndeplinirea funcţiilor sacerdotale, se cere o sfinţenie mai mare decât aceea cerută de starea călugărească, şi afirmă că măreţia preotului constă în imitarea lui Isus Cristos. Afirmă Ioan al XXIII-lea: "Castitatea strălucea în privirea lui, s-a spus despre Parohul de Ars. Realmente, cel care intră la şcoala lui este uimit, nu numai de eroismul cu care acest preot a redus în sclavie trupul său (cf. 1Cor 9,27), dar şi de accentul de convingere, cu care el reuşea să tragă după el mulţimea penitenţilor săi". Reiese cu claritate că, pentru fericitul Ioan al XXIII-lea, în parohul de Ars este de evidenţă luminoasă legătura dintre eficacitatea ministerială şi fidelitatea faţă de continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor, şi cum aceasta din urmă nu este determinată de exigenţele slujirii, ci, din contra şi împotriva oricărei reduceri funcţionaliste a preoţiei, tocmai slujirea, în înflorirea ei cea mai amplă, este determinată, aproape cauzată de fidelitatea faţă de celibat. Continuă Pontiful: "Această asceză necesară pentru castitate, departe de a-l închide pe Preot într-un egoism steril, face inima lui mai deschisă şi mai pregătită pentru toate necesităţile fraţilor săi: "Când inima este curată - spunea foarte bine Parohul de Ars - nu poate face altceva decât să iubească, pentru că a regăsit izvorul Iubirii care este Dumnezeu"".

Din această argumentare perfect teologică se înţelege bine că Duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii sunt în opoziţie diametrală. Aşadar avem parametrii pentru a înţelege şi pentru a construi.

În enciclică este scoasă în evidenţă legătura constitutivă dintre celibat, identitate sacerdotală şi celebrarea Misterelor divine. Accent deosebit este pus pe legătura dintre ofranda euharistică a Jertfei divine şi dăruirea zilnică de sine, şi în celibatul sacru. Deja în anul 1959, magisteriul pontifical recunoştea, astfel, că mare parte din dezorientarea cu privire la fidelitatea şi la necesitatea celibatului ecleziastic depindea, şi de fapt depinde, de înţelegerea necorespunzătoare a raportului său cu celebrarea euharistică. De fapt, în ea, nu în mod funcţionalist, ci real, preotul participă la oferirea unică şi irepetabilă a lui Cristos, care totuşi este actualizată şi re-prezentată în mod sacramental în Biserică pentru Mântuirea lumii. O astfel de participare implică oferirea de sine, care trebuie să fie integră, de aceea una care să includă şi propriul trup în feciorie.

Aşadar, cine nu vede că între Euharistie-cult divin şi preoţia primită prin hirotonire există o legătură vitală? Destinele cultului şi preoţiei sunt legate împreună. Este imposibil a avea grijă de un domeniu fără a avea grijă de celălalt. Trebuie să reflectăm atunci când facem formarea sacerdotală şi trebuie să fim conştienţi şi de faptul că de soarta reformei clericilor este legată soarta noii evanghelizări în mod absolut indispensabile.

Este valabil şi astăzi, poate cu accente de dramatism mai mare, indicaţia fericitului Pontif: "Noi le cerem preaiubiţilor noştri preoţi să se examineze periodic cu privire la maniera în care celebrează Sfintele Taine, cu privire la dispoziţiile spirituale cu care urcă la Altar şi cu privire la roadele pe care se străduiesc să le aibă". Euharistia este, astfel, în acelaşi timp izvor al celibatului sacru şi "probă de examinare" a fidelităţii faţă de el, banc de probă concret al realei oferiri de sine Domnului.

(După L'Osservatore romano, 5 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (II): Pius al XII-lea şi "Sacra virginitas"

de Mauro Piacenza
Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Pacelli.

O contribuţie determinantă din punctul de vedere magisterial a fost dat de enciclica Sacra virginitas, din 25 martie 1954, a slujitorului lui Dumnezeu Pius al XII-lea. Ea, ca toate enciclicele acelui Pontif, străluceşte prin modul doctrinal clar şi profund de a pune problema, prin bogăţia de referinţe biblice, istorice, teologice, spirituale, şi constituie şi astăzi un punct de referinţă de importanţă deosebită.

Dacă, în sens strict, enciclica are ca obiect formal, nu celibatul ecleziastic, ci fecioria pentru Împărăţia cerurilor, cu toate acestea sunt în ea foarte multe idei de reflecţie şi referinţe explicite la condiţia celibatară şi a preoţiei.

Documentul se compune din patru părţi: prima schiţează "adevărata idee despre condiţia feciorelnică", a doua identifică şi răspunde la câteva erori ale epocii, care nu-şi pierd caracterul lor problematic nici astăzi, a treia parte schiţează raportul dintre feciorie şi sacrificiu, în timp ce ultima, în mod de concluzie, schiţează câteva speranţe şi câteva temeri legate de feciorie.

Fecioria, în prima parte, este prezentată ca un mod excelent de a trăi urmarea lui Cristos. "De fapt, ce înseamnă a urma dacă nu a imita?", se întreabă Pontiful. Şi răspunde: "Toţi aceşti discipoli au îmbrăţişat starea de feciorie pentru conformitatea cu Mirele Cristos. (...) Caritatea lor arzătoare faţă de Cristos nu se putea mulţumi cu legături de iubire cu el: era avea absolută nevoie de a se manifesta cu imitarea virtuţilor sale şi, în mod special, cu conformitatea cu viaţa Sa consacrată în întregime pentru binele şi pentru mântuirea neamului omenesc. Dacă preoţii (...) respectă castitatea perfectă, acest lucru, în definitiv, este pentru că Învăţătorul lor divin a rămas el însuşi feciorelnic până la moarte".

În realitate, şi desigur nu întâmplător, pontiful aseamănă condiţia feciorelnică sacerdotală cu aceea a călugărilor şi călugăriţelor, arătând, în felul acesta, că celibatul, care diferă din punct de vedere normativ, are în realitate acelaşi fundament teologic şi spiritual.

Un alt motiv al celibatului este găsit de către pontif în exigenţa, legată de mister, a unei libertăţi spirituale profunde. Afirmă enciclica: "Tocmai pentru că slujitorii sacri să se poată bucura de această libertate spirituală a trupului şi a sufletului, şi pentru a evita ca să se amestece în afaceri pământeşti, Biserica latină cere de la ei ca să asume în mod voluntar obligaţia castităţii perfecte", şi adaugă: "Însă slujitorii sacri nu renunţă la căsătorie numai pentru că se dedică apostolatului, ci pentru că slujesc la altar".

În felul acesta, rezultă că se uneşte cu motivaţia apostolică şi misionară, în magisteriul lui Pius al XII-lea, tocmai cea cultuală, într-o sinteză care, dincolo de orice polarizare, reprezintă unitatea reală şi completă de motivaţii în favoarea celibatului sacerdotal.

De altfel, deja în exortaţia apostolică Menti nostrae, acelaşi Pius al XII-lea afirma: "Prin legea celibatului, Preotul, departe de a-şi pierde paternitatea, o măreşte la infinit, pentru că el dă naştere la copilaşi, nu pentru această viaţă pământească şi trecătoare, ci pentru viaţa cerească şi veşnică".

Misionaritatea, sacralitatea slujirii, imitare realistă a lui Cristos, rodnice şi paternitate spirituală constituie, aşadar, orizontul de referinţă al celibatului sacerdotal de care nu se poate face abstracţie, nu independent de corectarea unor erori mereu latente, cum ar fi necunoaşterea excelenţei obiective, şi desigur nu prin sfinţenie subiectivă, a stării feciorelnice faţă de cea matrimonială, afirmarea imposibilităţii umane de a trăi condiţia feciorelnică sau înstrăinarea celor consacraţi faţă de viaţa lumii şi a societăţii. În această privinţă pontiful afirmă: "Sufletele consacrate la castitatea perfectă nu sărăcesc pentru aceasta propria personalitate umană, deoarece primesc de la Dumnezeu însuşi un ajutor spiritual imens mai eficace decât "ajutorul reciproc" al soţilor. Consacrându-se direct celui care este principiul lor şi comunică viaţa lui divină, nu se sărăcesc ci se îmbogăţesc".

Aceste afirmaţii ar putea să fie suficiente pentru a răspunde, cu claritatea necesară, la atâtea obiecţii cu caracter psihico-antropologic, care sunt aduse şi astăzi celibatului sacerdotal.

Ultima şi fundamentala temă tratată de enciclica Sacra virginitas este aceea, mai propriu-zis sacerdotală, a raportului dintre feciorie şi sacrificiu. Afirmă pontiful, citându-l pe sfântul Ambrozie: "Castitatea perfectă nu este decât un sfat, un mijloc capabil de a conduce mai sigur şi mai uşor la perfecţiunea evanghelică (...) acele suflete «cărora le-a fost dat» (Mt 19,11). Ea nu este impusă, ci propusă". În acest sens, este dublă invitaţia lui Pius al XII-lea pe urma marilor părinţi: pe de o parte, el afirmă obligaţia de "a măsura bine forţele" pentru a înţelege dacă suntem în măsură să primim darul de har al celibatului, încredinţând întregii Biserici, în acest sens, în special zilelor noastre, un criteriu sigur de discernământ onest; pe de altă parte, scoate în evidenţă legătura intrinsecă dintre castitate şi martiriu, învăţând, cu sfântul Grigore cel Mare, că virtutea castităţii şi martiriul reprezintă, în orice timp, cea mai înaltă şi eficace formă de mărturie.

Apare evident pentru toţi că, mai ales în societatea noastră secularizată, continenţa perfectă pentru Împărăţia cerurilor reprezintă una din mărturiile cele mai eficiente şi cele mai capabile să "provoace" în mod salutar inteligenţa şi inima contemporanilor noştri. Într-un climat tot mai mult, şi aproape violent, eroticizată, castitatea, mai ales a celor care în Biserică sunt împodobiţi cu preoţia ministerială, reprezintă o provocare, şi mai elocventă, făcută culturii dominante şi, în definitiv, întrebării însăşi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre posibilitatea de a-l cunoaşte şi de a intra în raport cu el.

Mi se pare necesar acum să scot în evidenţă o ultimă reflecţie despre enciclica lui Pius al XII-lea, deoarece ea, mai mult decât celelalte, apare în mod clar împotriva curentului faţă de multe din obiceiurile răspândite astăzi printre destul de mulţi membri ai clerului şi în diferite locuri de "formare". Citându-l pe sfântul Ieronim, pontiful scoate în evidenţă că "pentru păzirea castităţii foloseşte mai mult fuga decât lupta deschisă (...) şi această fugă constă nu numai în a îndepărta cu grijă ocaziile de păcat, ci mai ales în a înălţa mintea, în timpul acestor lupte, către Cel căruia i-am consacrat fecioria noastră. «Priviţi din nou frumuseţea Celui care vă iubeşte», recomandă sfântul Augustin".

Astăzi ar apărea aproape imposibil pentru educator să transmită valoarea celibatului şi a curăţiei pentru tinerii seminarişti, într-un context în care, de fapt este imposibil să se supravegheze vizionările, lecturile, folosirea internetului şi cunoştinţele. Dacă este tot mai evidentă şi necesară implicarea matură a libertăţii candidaţilor într-o colaborare voluntară şi conştientă la opera de formare, nu mai puţin enciclica evaluează ca o eroare, şi suntem pe deplin de acord, a permite celui care se pregăteşte la preoţie orice experienţă, fără discernământul necesar şi cuvenita dezlipire de lume. A permite asta echivalează cu a nu înţelege nimic despre om, despre psihologia lui, despre societatea şi despre cultura care ne înconjoară. Înseamnă a fi închişi într-un fel de ideologie preconcepută care merge împotriva realităţii. E suficient să privim în jurul nostru. Cât realism este în versetele psalmului: "Au ochi şi nu văd"! Trebuie să destăinui, la sfârşitul acestui scurt excursus despre enciclica lui Pius al XII-lea - dar acelaşi lucru l-aş putea spune pentru Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea - că rămân întotdeauna surprins de modernitatea şi actualitatea sa. Deşi rămâne focalizarea proeminentă asupra aspectului sacral al celibatului şi asupra legăturii dintre exercitarea cultului şi a fecioriei pentru împărăţia cerurilor, magisteriul acestor doi pontifi prezintă celibatul întemeiat în mod cristologic, fie în direcţiunea configuraţiei ontologice cu Cristos preot-feciorelnic, fie în cea a lui imitatio Christi.

Dacă în pare apare justificată lectura care vede în magisteriul papal despre celibat, anterior Conciliului Ecumenic al II-lea din Vatican, o insistenţă asupra argumentărilor sacrale-rituale, şi, în cel de după Conciliu, o deschidere spre motivaţii mai cristologico-pastorale, totuşi trebuie recunoscut - şi acest lucru este fundamental pentru corecta hermeneutică a continuităţii, adică pentru hermeneutica "catolică" - că fie Pius al XI-lea, fie Pius al XII-lea subliniază pe larg motivaţiile cu caracter teologic. Celibatul rezultă, din pronunţările menţionate, nu numai deosebit de oportun şi potrivit pentru condiţia sacerdotală, ci intim legat cu însăşi esenţa preoţiei, inclusiv ca participare la viaţa lui Cristos, la identitatea lui şi, de aceea, la misiunea lui. Desigur nu este o întâmplare că acele Biserici de rit oriental care hirotonesc şi viri probati, nu admit deloc la hirotonirea episcopală preoţi uxorati!

(După L'Osservatore romano, 30 ianuarie - 1 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

DESPRE UMILINȚĂ

Prima cale este umilința,
a doua cale este umilința,
a treia cale este umilința,
și ori de câte ori mă vei întreba,
de tot atâtea ori
îți voi răspunde la fel.
(Sf. Augustin)

Suntem uneori înclinați spre o falsă umilință și aceasta ne împiedică să obținem adevărata umilință. Trebuie să fim atenți împotriva acestui risc. Umilința nu constă în a nu vedea darurile naturale, inteligența, harurile, cultura pe care o avem, pentru că aceasta ar fi un a nu vedea darurile pe care Dumnezeu n-i le-a dat și, deci, mai mult decât umilință, ar fi vorba de ingratitudine.


Dacă suntem abili în muzică, în conversație, în pictură, în învățarea limbilor străine sau în alte domenii, nu înseamnă umilință a le nega. Ar trebui să-i mulțumim Domnului pentru aceste daruri. Ceea ce este contrar umilinței este a ne atribui meritul de a le avea, prezentându-ne frumoși cu ceea ce a, primit de fapt de la Dumnezeu. Umilința nu constă în a ne înjosi și în a ne îngenunchea în fața altora.

Acest fel de a ne comporta deseori este numai o mantie care acoperă orgoliul; uneori scopul, poate inconștient, al celui care se înjosește, este acela de a obține de la alții lauda pe care ne-o negăm nouă înșine. A repeta continuu: Ah, eu nu sunt bun de nimic! este contrar duhului evangheliei și bucuriei pe care orice creștin ar trebui să o arate în cuvintele lui. Din adevărata umilință nu se naște niciodată descurajarea. Dacă ne descurajăm, acest lucru se întâmplă deoarece ne gândim mai mult la succesul nostru decât la preamărirea lui Dumnezeu, pentru că nu suntem perfect resemnați, pentru că orgoliul nostru este rănit iar voința noastră este contrariată; cu alte cuvinte: pentru că în ceea ce facem suntem împinși de motive lumești, căutăm consensul oamenilor mai degrabă decât pe cel al lui Dumnezeu. Adevărata umilință ne face pregătiți să abandonăm proiectele noastre, dacă este Dumnezeu cel care vrea acest lucru. Să ne examinăm asupra acestui aspect, pentru a vedea dacă umilința noastră nu este una falsă.

Suntem cu toții doritori ca Dumnezeu să asculte rugăciunile noastre iar El este totdeauna gata să facă acest lucru. Piedicile, atunci când apar, provin totdeauna din partea noastră, iar una din piedicile principale este lipsa de umilință. Dacă Dumnezeu rezistă celor superbi, rezultă că nu este dispus să asculte rugăciunile lor: motiv pentru care prima condiție pentru a fi ascultați în rugăciune este cea de a fi umili în fața lui Dumnezeu. Atunci și numai atunci rugăciunile noastre vor ajunge la tronul Celui PreaÎnalt. S-a spus: Rugăciunea celui care se umilește străpunge norii. Una din formele cele mai periculoase de orgoliu este disprețuirea altora și în aceasta putem cădea noi, fără a ne da seama, atunci când ne rugăm. Atunci când fariseul, plin de sine, îi mulțumea lui Dumnezeu că nu este asemenea publicanului, probabil nu-și dădea seama că rugăciunea lui îl ofensa pe Dumnezeu. Orgoliul îl orbea (Lc 18, 10-14).

Și deseori ne orbește și pe noi. Iar noi poate nu ne dăm seama că, atunci când în rugăciunile noastre ne bucurăm cu noi înșine în a vedea că nu cădem în anumite păcate al altora, nu putem să-i fim plăcuți lui Dumnezeu, atât pentru că ne exaltăm pe noi înșine fără să merităm, cât și pentru că îi disprețuim pe alții fără a avea acest drept.

Cum este posibil să ne menținem umili atunci când ne rugăm? Ce să facem? Înainte de toate este necesar să ne gândim la mizeriile noastre și la bunele calități pe care le vedem în alții, sau pe care le-am putea vedea dacă orgoliul nostru nu ne-ar face orbi, distrați sau indiferenți față de ceea ce alții au bun. Este apoi necesar să se cultive gândul că harurile care ne-au fost dăruite în mod liber din partea lui Dumnezeu fac mai vinovată ingratitudinea noastră și multele noastre infidelități față de obligațiile noastre.

Dintre toți fii lui Adam, nimeni, niciodată, nu a ajuns la umilința Sf. Fecioare Maria. Care sunt motivele acestei mărimi? Maria nu a aflat în sine nici un păcat sau imperfecțiune pentru care să se umilească în fața lui Dumnezeu; în ciuda acestei realități, nici un păcătos nu s-a umilit așa cum a făcut-o ea. Umilința ei nu consta în a recunoaște propriile păcate (pe care nu le avea), ci în a recunoaște propria nulitate în fața ochilor lui Dumnezeu. Trebuie să învățăm de la Maria să recunoaștem că în noi nu există nimic bun, în afară de ceea ce ne-a fost dăruit de Dumnezeu

Sf. Fecioară Maria, chiar dacă avea dreptul la locul cel mai înalt, a căutat totdeauna locul din urmă. Există o lege care se confirmă totdeauna: cel care merită ultimul loc caută totdeauna primul loc, iar cel care merită primul loc, caută totdeauna ultimul loc. Dușmanii lui Dumnezeu nu iubesc să se umilească, prietenii însă recunosc locul cel din urmă ca cel mai potrivit pentru ei.

Eu sunt prieten sau dușman al lui Cristos? Pentru a afla acest lucru, ajunge să răspund la această întrebare: aspir la locurile cele mai înalte, sau la cele din urmă? Umilința Mariei se hrănea din dorința de a fi asemenea Fiului ei în toate. Atunci când l-a văzut coborând din ceruri pe pământ, nu a dorit altceva decât să se umilească până în praful pământului. S-a pus spiritual sub picioarele tuturor și s-ar fi pus încă și mai jos dacă acest lucru ar fi fost posibil. Nu avea altă posibilitate dacă voia să se asemene până la capăt cu Fiul ei. Iar Maria a făcut acest lucru cu inima plină de bucurie: s-a umilit fericită că se poate umili. Dacă, deci, Maria este Regina și Mama mea, eu voi încerca să o imit cultivând în inimă dorința de a mă umili. Dacă a făcut ea acest lucru, Neprihănita Mamă a lui Dumnezeu, de ce nu ar trebui să-l fac eu care sunt un mizerabil vierme al pământului?

PASIUNEA PENTRU CITIT ȘI PENTRU CULTURĂ

Citeam în cartea lui Adrian Marino Viața unui om singur că un intelectual, după ce a fost eliberat din pușcărie, nemaigăsind loc de muncă și nici alte surse financiare pentru a putea trăi și pentru a achiziționa cărți, și-a vândut dinții. Cu banii primiți a cumpărat cărți. Teribilă pasiune, boală pentru citit.... Astăzi, în lumea lui copy-paste, nu cred că se mai întâmplă și nici nu se poate întâmpla un asemenea eveniment. Am devenit cu toții niște simpli google-ari. Auzi-i mai deunăzi un profesor, care s-a scăpat, altminteri dintr-o respectabilă instituție, că nu a mai cumpărat o carte de mai bine de trei ani!?!
Punct și de la capăt. Nervi și pathos ZERO, ZERO TĂIAT ÎN PATRU, cum bine spunea Pr. Albert Petru.

Când făceam masterul la Roma, conducătorul tezei, Doamna Maria Grazia Mara, mi-a băgat în cap un cuvânt care nu mi-a ieșit nici astăzi: scava (sapă). Mă invita tot timpul să citesc printre rânduri, căci textele - afirma ea - spun de zece ori mai mult printre rânduri; îmi spunea tot timpul să pun întrebări textului; să mestec textul înainte de a trece mai departe, ca să gust toată seva conținută în acesta. Rezultatul este unul teribil de frumos, extraordinar: încet încet începe să ți se deruleze textul, conținutul, contextul, autorul, etc., prin fața ochilor, ca un film. Și toată această experiență devine la un moment dat PASIUNE pentru citit, pentru cercetare. Nu mă caracterizează aciditatea, acreala intelectuală, dar mi se pare că ceea ce lipsește cel mai mult în zilele noastre este pasiunea pentru lucrul bine făcut (nu-i așa, proverbul cel mai uzitat al românului este: merge și-așa!), și în special pasiunea pentru citit. De ce oare? Tot comunismul ne-a distrus papilele gustative ale cititului? Tot guvernul, tot Băsescu este de vină, așa cum vrea să ne convingă peste tot opoziția daltonistă-copil capricios? Nu cred! Și atunci? Ce am putea să facem ca să ne trezim într-o dimineață din letargia lucrului prost făcut, cu febră de 45, și tremurând, să punem repede mâna pe o carte și să o devorăm? Aștept reacții...
Succesuri, moncher.... vorba unei duduie neînțărcate...

PLÂNGERILE UNUI COPIL AVORTAT

Dragă mamă,


Înainte să mă țeși în sânul tău, Dumnezeu mă cunoștea deja și, mai înainte încă să ies la lumină, mă consacrase să fiu al său. În timp ce eram țesut în profunzimile trupului tău, era El cel care în secret forma oasele mele și punea în ordine mădularele mele (Ier 1, 5; Ps 138, 15-16).

Mă deschideam vieții și tu mi-ai negat viața. Eram o făptură nouă, cu inima mea care palpita în tine, aproape de inima ta, fericit că exist și nerăbdător să mă nasc pentru a vedea lumea. Voiam să ies la lumină, să văd chipul tău, surâsul tău, ochii tăi, și tu în schimb m-ai făcut să mor. M-ai chinuit fără ca eu să mă pot apăra. De ce? De ce ai omorât creatura ta?

Visam să fiu în brațele tale, să fiu sărutat de buzele tale, să simt parfumul și armonia vocii tale. Aș fi devenit o persoană importantă și utilă în societate, iubită de toți. Poate aș fi devenit un om de știință, un artist, un învățător, un medic, un inginer, poate un apostol al lui Dumnezeu. Poate aș fi avut și eu un soț/soție pe care să-l iubesc, fii de crescut, părinți de îngrijit, prieteni cu care să împărtășesc bucuriile și tristețile mele, săraci de ajutat: bucuria tuturor celor care m-ar fi cunoscut.

Era frumos să stau în sânul tău la căldură și în siguranță, aproape de inima ta, și să aștept marea zi a luminii pentru a mă întâlni cu tine. Visam deja să alerg printre câmpuri pline de flori, să mă tăvălesc prin iarba proaspătă, să alerg după tine și să mă joc de-a v-ați ascunselea și apoi să-ți culeg o floare cu mânuțele mele, pentru a-ți spune că te iubesc, și apoi să fiu îmbrățișat și umplut de săruturi. Aș fi devenit soarele casei tale și bucuria vieții tale.

Mă formam bine, știi? Eram frumos, perfect și sănătos așa cum ești tu și cu tata. Picioarele mele, mânuțele mele, creierul meu, se formau în grabă, pentru că voiam să văd minunea care este lumea, să văd soarele și luna, stelele și să stau cu tine, mamă! Dar tu nu m-ai vrut! Nici acum nu pot să înțeleg cum ai putut să mă elimini fără să ți se rupă inima. Este o oroare care mă tulbură și aici sus în cer. Nu pot să cred că mama mea m-a ucis!

Cine te-a înșelat până la acest punct? Tu, care ești fiica Tatălui, cum ai putut să-l trădezi pe Tatăl fiului său? De ce ai făcut să plătesc eu eroarea ta? Pentru ce m-ai judecat un intrus, un străin în planurile tale? De ce ai disprețuit harul de a fi mamă? Cei perverși ți-au corupt inima și tu nu ai voit să asculți Biserica, care învață binele adevărului și adevărul binelui. Nu ai crezut în Dumnezeu, nu ai voit să asculți cuvântul lui de iubire, nu ai voit să urmezi calea adevărului. Ai vândut sufletul tău pentru o farfurie de linte, ca Esau (Gen 25, 29-34). Oh! Dacă ai fi ascultat conștiința ta care urla în tine. Ai fi aflat pacea! și eu aș exista încă. Pentru o clipă de încercare, Dumnezeu ți-ar fi dăruit o veșnicie de glorie. Pentru puțin timp consumat pentru mine, El ți-ar fi dat veșnicia.

Ți-aș fi procurat multă bucurie, mamă! Aș fi fost copilul tău pentru toată viața, tezaurul tău, iubirea ta, lumina ochilor tăi. Te-aș fi iubit cu o iubire adevărată toată viața mea. Te-aș fi însoțit în tot cursul vieții tale, te-aș fi sfătuit în îndoieli, te-aș fi întărit în încercări, ajutat în muncă, bucurat în suferință, consolat în singurătate, premiat în dragoste, asistat în moarte, iubit pentru totdeauna. Nu m-ai vrut! Satana te-a înșelat, păcatul te-a legat, luxuria te-a sedus, societatea te-a corupt, bunăstarea te-a orbit, frica te-a oprimat, egoismul te-a învins, Biserica te-a pierdut. Tu, mamă, erai rodul vieții și ai privat viața de rodul ei! Ai uitat poruncile și le-ai considerat legi pentru copii, în timp ce, într-adevăr, sunt porunci divine săpate în stâncă, care nu vor trece, nici după ce lumea nu va mai fi (Mt 5, 17-18). Dacă ai fi observat porunca iubirii! Ai fi fost considerată mare în împărăția cerurilor (Mt 5, 19).

Nu știi că eu aveam deja un suflet nemuritor și că te-aș fi precedat în cealaltă viață? Nu-ți amintești de cuvintele lui Isus: Nu vă fie frică de cei care ucid trupul, da nu au putere să ucidă sufletul; temeți-vă mai degrabă de cel care are putere să facă să se piardă și sufletul și trupul în iad (Mt 10, 28). Diavolul, care a ucis trupul meu, nu putea să ucidă și sufletul meu. Pentru aceasta eu voi fi reproșul tău în viața de apoi, până când nu vei veni la mine în paradis. Ucigând momentam trupul meu, ai riscat să ucizi pentru totdeauna sufletul tău. Dar sper, mama mea, ca Domnul să aibă milă de tine astfel ca într-o zi tu să poți veni aici, în lumină. Eu te iert, pentru că satana te-a înșelat și tu ai mâncat (Gen 3, 13), dar va trebui să ispășești păcatul și neascultarea ta. Să știi că Dumnezeu este drept și îndurător. Atunci când te vei fi purificat, când vei fi cunoscut sfințenia legii divine și prostia vanității omenești, atunci când vei fi experimentat dizgrația de a-l pierde pe Dumnezeu, atunci vei fi pregătită să vii la mine și eu te voi primi cu bucurie, te voi îmbrățișa, te voi săruta și te voi mângâia pentru greșeala pe care ai comis-o. Eu te iubesc și te iert.

Într-adevăr, înainte să te primească în brațele sale, Domnul mă va întreba: Fiule,ai iertat-o pe mama ta? Iar eu îi voi răspunde: Da, Părinte! Pentru moartea mea îți cer să-i dai viață ei. Apoi El va putea să te privească fără mânie. Nu-ți va fi frică de El, ba mai mult încă, te vei minuna de imena lui iubire și vei plânge de bucurie și de recunoștință, pentru că și Isus a murit pentru noi. Vei înțelege atunci cât de mult merita El iubirea noastră. Vezi, mamă? Eu voi fi mântuirea ta, după ce tu ai fost ruina mea. Eu te voi scoate din focul cel veșnic, pentru că am plătit pentru tine și pot decide dacă să te primesc sau nu în paradis. Dar să nu te temi! Cine trăiește în acest loc de iubire, nu poate să vrea decât binele, mai ales pentru mama. Vino, plânge pe inima mea, după ce eu am plâns atât de mult pe inima lui Dumnezeu!

În glorioasa zi a învierii, atunci când vei vedea trupul meu luminos, frumos, tânăr și perfect ca al tău, îți vei da seama cât de încântător ar fi fost fiul tău pe pământ. Îi vei vedea acești ochi delicioși ca ai tăi, această gură și acest nas care se aseamănă cu gura și nasul tău, aceste brațe armonioase, aceste mâini delicate, aceste picioare frumoase ca ale tale, și îmi vei spune atunci: Da, tu ești cu adevărat carne din carnea mea și oase din oasele mele (Gen 2, 23), eu te-am țesut. Iartă-mă! Iartă răul pe care ți l-am făcut, bogăția mea! Iartă egoismul meu și proasta mea frică! Am fost nesăbuită și imprudentă. Șarpele m-a înșelat (Gen 3, 13). am greșit! Dar... vezi? Acum sunt curată ca și tine și-l pot vedea pe Dumnezeu, pentru că mi-a purificat inima, a ispășit păcatul meu, a sfințit duhul meu, a meritat premiul meu, a păstrat credința mea, a perfecționat dragostea mea. În sfârșit, am înțeles! Mulțumesc, iubire, pentru că te-ai rugat pentru mine și m-ai așteptat până acum!

Vei spune, mamă: Vino, tezaurul meu, dă-mi mâna și să-l lăudăm împreună pe Domnul așa: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care în îndurarea sa ne-a regenerat prin viața, moartea și învierea Lui, pentru o speranță vie, pentru o moștenire care nu se corupe și nu putrezește (1 Pt 1, 3). Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, drepte și adevărate sunt căile Tale, Rege al neamurilor! Cine nu se va teme de Tine, Doamne, și cine nu va preamări numele Tău? Pentru că numai Tu ești sfânt, toate neamurile vor veni și se vor închina înaintea Ta, pentru că judecățile tale drepte s-au făcut cunoscute (Apoc 15, 3-4). Ție, care ești Răscumpărarea: laudă, onoare și glorie să-ți fie în vecii vecilor. Amin.