Mame de sfinţi

Despre rolul femeii s-a scris şi vorbit mult. Naşterea şi

creşterea de prunci, slujirea Bisericii şi a societăţii, ca înfrânare a egoismului ce apare în familie, înseamnă o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă un imn închinat mucenicilor. Femeia trebuie să fie permanent călăuzită de dorinţa de a se jertfi. Aceasta trebuie să apară chiar de la căsătorie, nu numai la momentul naşterii de prunci. Soţii care nu-şi înfrânează egoismul în doi vor deveni până la urmă netransparenţi chiar şi lor înşişi. Din fericire, un astfel de scenariu poate fi evitat luând aminte la grăitoarele exemple ale femeilor sfinte care au împodobit Biserica prin virtuţile lor şi stau mărturie veşnică pentru urmaşele lor dintotdeauna.

Mama! Ce cuvânt viu, ce semnificaţie aparte are! Atunci când vrem să vorbim despre mamele noastre suntem adesea puşi în încurcătură, de aceea parcă acest cuvânt atât de încărcat cu o nespusă iubire ni se pare, fără îndoială, suficient. Ce ar mai putea lămuri stângăcia cuvintelor noastre de vom vrea să vorbim despre mamele noastre? Având imaginea ei precum o icoană înaintea ochilor, în faţa căreia ne plecăm întotdeauna cu respect şi o sărutăm cu sfială, căutând să dobândim liniştirea, pacea după care tânjim mereu şi de care ne este dor, pace pe care numai o mamă o dăruieşte deplin şi necondiţionat fiind hăruită de Dumnezeu, mulţumim cu înflăcărare pentru acest mare dar pe care El ni l-a dat şi pentru care poate că niciodată nu ne vom simţi vrednic de a-l fi primit.

Iubirea are multe forme şi se înfăţişează felurit, dar iubirea mamei este unică. Mângâierea ei alungă suferinţele de tot felul, aşa cum nimeni altcineva nu ar putea să o facă. Deşi iubirea unei mame este sădită natural de Dumnezeu în sufletul ei, curăţia şi neprihănirea ei nu încetează să ne uimească. Hăruite pentru creşterea copiilor, mamele nu sunt doar valori sau modele, ci eroine, făclii aprinse, candele veghetoare, femei nu doar bune sau virtuoase, ci chiar sfinte. Chipul mamei aduce nădejde în orice moment, zâmbetul ei luminează calea copiilor ei pretutindeni, iar îmbrăţişarea ei caldă domoleşte toate simţirile, umple de vigoare şi aduce o necontenită bucurie.

Nu avem oare de învăţat de la mamele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur sau a Fericitului Augustin? Desigur că admirăm aceste „râuri curgătoare de miere ale înţelepciunii“, dar ne amintim mai puţin de izvoarele pământeşti din care aceste râuri au izvorât. Îi mărim pe aceşti „uriaşi“ ai Duhului, dar rareori mintea noastră aleargă la acele persoane sfinte şi pline de respect care i-au născut, i-au crescut şi i-au dăruit din tot sufletul Bisericii lui Hristos.

„Fiul unor astfel de lacrimi nu poate pieri“

Un exemplu atât de îndrăgit este cel al Sfintei Monica, mama Fericitului Augustin. Născută din părinţi creştini la Tagaste în prima jumătate a secolului al IV-lea, în nordul Africii,  s-a căsătorit devreme cu un funcţionar păgân din aceeaşi zonă, un bărbat violent şi cu obiceiuri urâte. Deşi căsnicia ei nu era deloc una fericită, Sfânta Monica nu contenea în săvârşirea faptelor bune, întărindu-le adesea pe celelalte soţii şi mame din Tagaste, lucru pentru care era foarte iubită şi respectată. Trei copii au rezultat din această căsătorie. Neputând să le asigure botezul, a suferit foarte mult când Augustin s-a îmbolnăvit. Însă atunci când acesta şi-a revenit a fost trimis la studii la Cartagina. Deşi tatăl lui se botezase, Sfânta Monica primeşte o nouă lovitură când vede că fiul ei petrece în dezmierdări. Căutând ajutor la un episcop, Sfântul Ambrozie, acesta îi dă răspunsul atât de cunoscut astăzi: „Fiul unor astfel de lacrimi nu poate pieri“. După 17 ani de împotrivire din partea fiului ei şi de zbucium sufletesc, Monica îl va vedea botezat de arhiepiscopul Milanului în biserica Sfântului Ioan Botezătorul. După îndelungi lupte duse pentru creştinarea soţului şi a fiului ei, Sfânta Monica părăseşte această lume şi este îngropată la Ostia.

Emilia (mama Sfântului Vasile cel Mare), Nona (mama Sfântului Grigorie Teologul) şi Antuza (mama Sfântului Ioan Gură de Aur) au fost cele trei mame eroine care prin viaţa lor s-au învrednicit de bucuria de a fi trecute în rândul sfinţilor. Acestea au primit cununa cea neveştejită a slavei veşnice, dar şi laudele, cinstirea şi recunoştinţa creştinilor, pentru că familiile lor au dat mulţi sfinţi Bisericii.

Pedagog pentru cei nouă copii ai săi

Sfânta Emilia era originară din Cezareea Capadociei şi se trăgea dintr-un neam vestit de conducători. Tatăl ei, Martirios, se învrednicise de cununa muceniciei. La sosirea vremii s-a căsătorit cu un tânăr creştin din Pontul Neocezareeii, Vasile, fiul evlavioasei Macrina, ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Într-un interval de aproape 20 de ani (328-348), Dumnezeu le-a dăruit 10 copii, dintre care doar unul nu a supravieţuit. De educaţia elementară a copiilor s-a ocupat tatăl, dar în cadrul familiei pedagogul de fiecare zi a fost Emilia. Mama creştină i-a crescut pe toţi copiii „întru învăţătura şi certarea Domnului“ (Efeseni 6, 4). Ea le spunea istorii din Vechiul şi Noul Testament, le dădea textele inspirate de Dumnezeu ale Sfintei Scripturi în mâini spre a le cerceta, îi învăţa cântările Bisericii şi îi obişnuia să se roage. A adormit în Domnul la anul 370, fiind îngropată în mormântul soţului ei din biserica celor 40 de Mucenici, în micul oraş Ivor, lângă Annisa. Cât l-a afectat lipsa ei pe Vasile reiese şi dintr-o epistolă adresată lui Eusebiu, episcopul Samosatelor: „Acum unica mângâiere din această viaţă, mama mea, mi-a fost luată pentru păcatele mele. Şi să nu râzi de mine că la o asemenea vârstă mă plâng de faptul că sunt orfan, şi să-mi ierţi că nu rabd despărţirea de un suflet pe care nu-l socotesc ca valoare egal cu nimic dintre cele care dăinuie în această viaţă“.

„Mamă nu este cea care naşte copii, ci cea care-i creşte bine“

Nona, mama Sfântului Grigorie Teologul, s-a născut într-un sat din apropierea orăşelului Nazianz din părinţi neguţători. Compatriotul lor, Grigorie, s-a căsătorit cu Nona deoarece era de neam bun, evlavioasă, morală şi frumoasă, şi în fiinţa ei se împleteau toate virtuţile. Suferinţa ei de a-şi vedea soţul adept al unei secte ciudate ce amesteca înşelăciunea păgână şi respingătoarea lege iudaică a însufleţit-o să jertfească multe ore rugăciunii, întotdeauna cu aceleaşi cereri fierbinţi pentru mântuirea soţului ei, reuşind în cele din urmă să-l câştige pentru Hristos. Trecerea ei la cele veşnice a avut loc în timp ce se ruga în biserică, la un an după moartea soţului ei.

„Mama nu este cea care naşte copii, ci cea care-i creşte bine“, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Mama lui, Antuza, îi era cu siguranţă în minte la rostirea acestor cuvinte, şi asta nu pentru că el s-ar fi lăudat, ci pentru că într-adevăr, şi ea a fost un model de răbdare. Murindu-i soţul la vârsta de 20 de ani, nu s-a mai recăsătorit, ci şi-a dedicat restul vieţii purtându-i de grijă fiului ei.

Aşadar, vedem cum mamele creştine sunt lucrătoarele cele mai însemnate care îşi împlinesc lucrarea în urma lui Dumnezeu, care şlefuiesc sufletele copiilor şi le inspiră idealurile. Ele schimbă faţa societăţii şi creează cultura sufletului. Un părinte le adresa următoarele cuvinte: „Toţi bărbaţii vestiţi şi însemnaţi sunt odraslele voastre! Din matricea nevăzută de ochii omeneşti, cu toate că vă tăinuiţi, călăuziţi după voia voastră cursul istoriei. Sunteţi împărătesele neamului şi ale inimilor noastre! Prin urmare, bucurându-vă de acestea, să nu vă trădaţi vrednicia înaltă cu care v-a uns Dumnezeu“.

Sursa: www.ziarullumina.ro