CRUCEA, PROSLĂVIRE A LUI HRISTOS - Sf. Ioan Gură de Aur

Ziua în care urma să fie răstignit apropiindu-se, Domnul

spunea: «Părinte, a sosit ceasul, proslăveşte pe Fiul Tău» (loan XVII, 1). Proslăvirea Sa era crucea. Că proslăvirea Sa era crucea, Evanghelistul ne-o arată prin aceste cuvinte : «Nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus nu Se proslăvise» (loan VII, 39), cuvinte al căror sens este acesta: Harul nu fusese încă dat, pentru că vrăjmăşia la care oamenii erau hărăziţi nu fusese încă distrusă, fiindcă Hristos nu fusese încă ridicat pe cruce.

Da, crucea a risipit mînia lui Dumnezeu faţă de oameni, i-a împăcat cu El, a făcut din pământ un cer, a reunit pe muritori cu îngerii, a răsturnat fortăreaţa morţii, a distrus puterea diavolului, a nimicit influenţa păcatului, a izbăvit pământul de greşeală, a readus adevărul, a alungat diavolul, a răsturnat templele lor, a minat altarele lor, a oprit jertfele lor, a împlîntat virtutea, a puls temeliile Bisericii.

Crucea este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhului Sfînt.

Crucea este mîndria lui Pavel: «Să nu-mi fie a mă lăuda decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos» (Gal. VI, 14).

Crucea depăşeşte soarele în strălucire, ca raze, ca splendoare, căci atunci cînd soarele se întunecă, atunci străluceşte crucea, şi soarele nu se întunecă, pentru că cel din urmă ceas al lui a sunat, ci pentru că este eclipsat de splendorile crucii.

Crucea a rupt zăgazurile osîndei noastre şi a sfărîmat lanţurile morţii.

Crucea, în sfîrşit, este monumentul iubirii lui Dumnezeu. «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît şi pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară» (loan III, 16). «Fiind vrăjmaşi, scria Apostolul, ne-om împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său» (Rom. V, 10).

Crucea este parapet care nu poate fi străpuns, o armă nebiruită. Ea este siguranţa bogatului, comoara săracului, zidul care ne pune la adăpostul curselor duşmanului nostru, arma care ne apără contra atacurilor, biciul viciilor, gajul virtuţilor, un semn pe cît de nou pe atît de admirabil. «Neamul de acum cere un semn şi nu-i voi da alt semn decît acela al lui Iona» (Mat. XII, 39). «Iudeii cer semne, elinii înţelepciune, iar noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit» (I Cor. I, 22—23).

«Crucea pentru noi este Hristos Cel răstignit pe care Îl predicăm» (I Cor. I, 23).

Crucea a deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea, şi neamul omenesc hărăzit a pieri şi nevrednic chiar de pămînt, ea l-a adus de mînă în cereasca împărăţie.

Crucea ne-ar fi procurat şi ne-ar procura bunuri ca acestea — şi Domnul oare, ar fi refuzat să se sprijine de ea? Cine ar putea pretinde lucrul acesta ?

Dacă Hristos n-ar fi voit să sufere acest chin, cine ar fi putut să-L constrângă la aceasta ? Pentru ce ar fi însărcinat pe profeţi de a vesti răstignirea sa viitoare, dacă El nu ar fi trebuit şi nu ar fi vrut aha să fie răstignit ?

Pentru ce motiv ar fi denumit El crucea pahar, neavînd voinţa de a o suferi ?

Evident, El arată cu cîtă ardoare suspina după ea. O băutură răcoritoare nu este mai plăcută cerului gurii însetat, decît era crucea pentru Mântuitorul. Aşa se explică aceste cuvinte ale sale : «Mult am dorit să mănînc cu voi acest Paşte» (Luca XXII, 15). El nu vorbeşte în felul acesta fără raţiune, o face pentru motivul indicat acum, pentru că era spre seară, cînd trebuia să se urce pe cruce.

Cum, aşadar, El care numeşte crucea slava Sa, Care dojeneşte pe un ucenic, pentru că vrea să-L depărteze de ea, care caracterizează pe bunul păstor prin jertfa vieţii sale pentru oi, Care afirmă că doreşte viu ceasul patimii Sale şi Care se prezintă la ea cu deplina Sa voinţă, cum, zic, ar cere ca ea să nu aibă loc ? Dacă nu ar fi vrut să sufere, I-ar fi fost oare foarte greu de a opri pe cei care veneau să-L prindă ? Pe cînd ei se pregăteau să-L aresteze, El le zice : «Pe cine căutaţi ? Şi ei răspunseră: Pe Iisus. Eu sînt, răspunse Mîntuitorul, şi de îndată ei căzură la pămînt» (Ioan XVIII, 4—6).

Astfel, după ce a început prin a vorbi şi prin a Ie arăta cît Îi e de uşor să se dea deoparte de atingerea lor, El se lasă prins, învăţînd prin aceasta că, El nu cedează nici forţei, nici violenţei, că El nu-i silit să sufere contra voii Sale tirania asaltatorilor, ci că face aceasta cu o întreagă şi perfectă libertate şi după ce va fi pregătit acest eveniment cu mult timp înainte.

Şi într-adevăr, jertfa Lui Isaac nu era pentru noi decît o închipuire a crucii. De aici aceste cuvinte ale Mîntuitorului: «Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat» (Ioan VIII, 56). Patriarhul se va fi bucurat, aşadar, de o închipuire a crucii, şi Iisus Hristos să se dea în lături în faţa crucii însăşi ?

Moise, din parte-i, învinge pe Amalic, pentru că şi el arăta de asemenea figurativ crucea, în sfîrşit, vom găsi în Vechiul Testament mii de fapte prin care crucea a fost figurată. Şi pentru ce aceste evenimente figurative, dacă Acel Căruia crucea Îi era hărăzită nu voia s-o suporte?…

Hristos ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri, şi El ne dă această învăţătură prin pilda Sa, căci urcat pe cruce, zice : «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac» (Luca XXIII, 34).

Tot aşa rugăciunea din care ne face o datorie, o practică El mai întîi şi El ne învaţă felul în care să ne rugăm, El care posedă puterea de a ierta.

EI ne porunceşte să facem bine celor care ne urăsc, şi să tratăm bine pe cei care ne vorbesc de rău, dîndu-ne pilda Sa Însuşi pentru aceste învăţături.

El izbăveşte pe iudeii posedaţi de diavol, cu toate că iudeii Îi zic demoniac. Prigonit de ei, El îi încarcă de binefaceri. Înconjurat de ei cu uneltiri, El are grijă de hrana lor. Este spînzurat pe cruce de ei şi El le deschide Împărăţia cerurilor.

Nimeni să nu se ruşineze de misterele glorioase ale mântuirii noastre, ale acestor simboluri, izvor pentru noi a tot felul de bunuri şi cărora, le datorăm existenţa şi viaţa creştină.

Să ducem în tot locul crucea lui Hristos ca şi cum am purta o cunună.

Oare, nu prin cruce toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit ?

Iată pentru ce noi păstrăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea, noastră şi în inima noastră. Ea este semnul mîntuirii noastre a tuturor, a libertăţii noastre a tuturor şi a bunătăţii Domnului «căci El a fost dus ca un miel la junghiere» (Fapte VIII, 32).

Aşadar, cînd veţi face acest semn, aduceţi-vă aminte de misterul crucii şi potoliţi în voi ura şi toate celelalte patimi.

Cînd vă veţi închina, voi veţi da frunţii voastre o îndrăzneală francă, inspiraţi sentimente generoase sufletului vostru , nu am nevoie să vă spun ceea ce va face sufletul vostru cu adevărat liber. Astfel Pavel constrîngîndu-ne de a cuceri libertatea, care se cuvine demnităţii noastre, ne aminteşte de crucea şi sîngele Domnului prin care am fost răscumpăraţi, spre a nu mai deveni sclavi oamenilor.

Gîndiţi-vă la preţul care a fost dat pentru voi şi niciodată nu veţi deveni sclavi oamenilor. Preţul, despre care ne vorbeşte el, este crucea. Nu numai cu mîna trebuie să formăm semnul, trebuie să-i adăugăm voinţa, cum şi o credinţă profundă.

Faceţi-o în felul acesta pe faţa voastră şi nici unul din spiritele necurate nu va putea să vă reziste, pentru că va vedea în el sabia care l-a rănit mortal, pumnalul care i-a străpuns pieptul. Nu am putea să vedem locul în care sînt daţi morţii cei osîndiţi, fără să ne cutremurăm de oroare.

Ce trebuie, aşadar, să simtă diavolii în prezenţa acestei arme cu care Mîntuitorul i-a despuiat de toată puterea lor şi a tăiat capul dragonului ? Nu vă ruşinaţi de o atît de mare binefacere, ca nu cumva Hristos să se ruşineze de voi, cînd va veni în slava Sa, cînd acest semn va preceda pe Fiul lui Dumnezeu strălucind cu o lumină superioară aceleia a razelor soarelui. Căci atunci, crucea va apărea şi prin prezenţa sa elocventă va apăra contra universului întreg cauza Domnului, ea va dovedi că providenţa n-a lipsit niciodată.

Astăzi, ca şi în timpul strămoşilor noştri, acest semn a deschis porţile închise. El a neutralizat veninul mătrăgunei, a vindecat rănile cauzate de muşcătura fiarelor sălbatice. Este adevărat că, deschizând porţile iadului, a uşurat intrarea cerurilor, a răsturnat  barierele răului, a lipsit pe diavol de puterea sa, nu e nimic surprinzător că a biruit băuturile otrăvitoare şi fiarele sălbatice.

Iată semnul pe care trebuie să-l săpaţi în inima voastră alipiţi-vă strîns de acesta mântuire a sufletelor voastre.

Crucea a salvat lumea, ea a schimbat-o, a alungat eroarea, a readus adevărul, a făcut din pămînt un cer, a transformat oameni în îngeri.

Graţie crucii, departe de a ne teme de diavoli, noi trebuie să-i dispreţuim ; graţie crucii, moartea nu mai este moarte, ci este un semn ; graţie crucii, toate puterile duşmane zac la pămînt şi sînt călcate în picioare.

Dacă sînteţi întrebaţi: Adoraţi, aşadar, pe Cel Răstignit? Răspundeţi cu un glas şi cu o faţă care să exprime bucuria : Da, Îl ador şi-L voi adora mereu. Dacă sînteţi luaţi în rîs, deplîngeţi cu lacrimi o asemenea nebunie. Mulţumiţi Domnului pentru binefacerile minunate cu care El ne-a încărcat şi pe care nu am putea să le cunoaştem decît printr-o descoperire a cerului.

De aceea, dacă cineva va rîde, este pentru că «omul neduhovnicesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu» (I Cor. II, 14).

Aşa este cu copiii, în prezenţa lucrurilor mai serioase şi celor mai uimitoare. Întroduceţi pe un copil în mijlocul misterelor şi el va rîde. Aşa sînt păgînii, asemenea unor copii şi uneori chiar mai uşuratici, dar ei comit aceste copilării la vîrsta matură. Aşadar, sînt mai nefericiţi şi mai puţin scuzabili. Nouă ne este a striga cu glas tare şi răsunător, fie de ar fi prezenţi toţi păgînii de faţă, să răspundem cu mai multă hotărâre : Slava noastră, începătura a tot binele, cununa şi garanţia încrederii noastre este crucea.

SFÎNTUL IOAN GURĂ DE AUR
DESPRE CRUCE CA OBIECT DE VENERAŢIE
[Tratatul: Hristos este Dumnezeu, 9-10]

În timpul lui Hristos, unii dintre marii criminali erau arşi de vii, alţii erau omorîţi cu pietre sau piereau prin alte feluri de chinuri, dar cel care era răstignit, spînzurat pe o cruce de lemn, suferea odată cu această tortură şi blestemul de care era întovărăşit, cum este scris în Deuteronom : «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spînzurat pe lemn» (Deuteronom XXI, 23).

Acum acest lemn infam, acest lemn blestemat, acest spăimîntător simbol al morţii celor sceleraţi, este obiect de veneraţie şi de iubire. Crucea, acest giuvaier mai preţios decît lumea, înfrumuseţează coroana imperială mai mult decît orice obiect. Ea, care odinioară era universal obiect de oroare, azi îi vedem imaginea pretutindeni, la principi şi la supuşi, la femei şi la bărbaţi, la fecioare şi la persoanele căsătorite, la nobili şi la sclavi.

Fiecare face, în orice clipă, acest glorios semn pe partea cea mai nobilă a trupului său, este purtată, statornic, pe frunte ca un trofeu pe o coloană.

Am mai spus, acest semn se înalţă pe sfînta masă, el domină hirotonisirea preoţilor, el întovărăşeşte chiar trupul lui Hristos la cina mistică.

Crucea străluceşte peste tot, în interiorul caselor, pe pieţele publice, în pustie, pe drumuri, pe vîrful munţilor, în fundul podurilor, în mijlocul mărilor, pe năvi şi pe insule, pe paturi şi pe veşminte ; ea este gravată pe arbori, pe vasele de aur şi de argint, ea decorează sala ospăţului, ea străluceşte în mijlocul pietrelor preţioase şi al picturilor murale, este pusă pe vitele pe care un rău contagios le mistuie şi pe oamenii care sînt chinuiţi de diavoli, în război şi în pace, în vremea zilei şi a nopţii, în mijlocul sărbătorilor lumeşti şi al austerităţilor pocăinţei planează imaginea crucii, pentru că iubim mult acest semn de mîntuire, pentru că refugiindu-ne sub umbra ei simţim o fericire deosebită.

Toţi o îmbrăţişează cu iubire, nimeni nu mai roşeşte acum de această unealtă a morţii, de acest simbol al blestemului. Crucea este un giuvaier pe care toată lumea îl preferă cununilor, diademelor celor mai preţioase. Oroarea a făcut loc admiraţiei şi sila a făcut loc dorinţei. O vedeţi peste tot, încă o dată spun, pe vîrful edificiilor şi în interiorul caselor, în oraşe şi în singurătăţi, ea ornează pagina pe care o citiţi tot aşa de bine ca şi drumurile pe care vă purtaţi paşii. Aici bucuros aş întreba pe păgîni de unde vine că, unealta de anatemă şi de tortură a devenit un obiect de speranţă şi de iubire, dacă nu de la miraculoasa putere a Răstignitului ?

Dacă priviţi aceasta ca nimica, dacă rămîneţi încă în încăpăţînarea voastră, dacă respingeţi adevărul şi închideţi ochii la lumină, ascultaţi, am să vă demonstrez printr-un alt argument măreţia acestor lucruri.

Acest argument iată-l : Judecătorii au la dispoziţia lor multe feluri de unelte de chinuri : fiare, cruci, unghii de fier, bice cu plumbi, tot ceea ce poate sfîşia trupul şi să frîngă membrele. Cine ar vrea să ducă aceste unelte în casa sa ? Cine ar vrea să atingă mîna călăului, sau chiar să se apropie să vadă aparatul de tortură ? Nu le face oroare celor mai mulţi oameni acest lucru ? În loc de a le atinge sau chiar de a le vedea de aproape, toţi se depărtează îşi întorc privirea de la ele. Aşa era odinioară crucea. Ea avea chiar ceva mai respingător şi mai oribil, pentru că reamintea, cum am remarcat, nu numai ideea unei morţi violente, ci încă şi aceea a unei morţi blestemate, de unde vine aşadar, vă întreb, ca ea să fie înconjurată acum de atîtea mistere, să fie preferată tuturor comorilor, să fie aşezată deasupra tuturor distincţiilor pămîntului ? Pentru ce ne grăbim cu atîta ardoare şi încredere în jurul acestui lemn pe care a fost ţintuit trupul Preaslăvitei victime ? Pentru ce atîtea persoane, atît bărbaţi cît şi femei, încadrează în aur o bucăţică din acest lemn şi-l atîrnă la gîtul lor, ca cel mai frumos din ornamente ? Ce a devenit vechea semnificaţie a acestei unelte de răzbunare şi de moarte ? Este Creatorul a toate, Cel care le schimbă după placul Său, El singur care putea să înalţe deasupra cerurilor chiar simbolul ticăloşiei, celei mai ruşinoase dintre morţi. Profetul vedea toate acestea în viitor, cînd zicea : «Pacea mea fi-va cel, mai glorios triumf».

Această infamă cruce — revin încă şi nu aş obosi niciodată s-o repet — este de aici încolo un gaj de binecuvîntare, un zid tare şi sigur de apărare, o sabie morală contra diavolului, un frîu pentru turbarea diavolilor, flagelul puterilor duşmane.

Crucea a răsturnat domnia morţii, a sfărîmat porţile de aramă şi zăvoarele de fier ale infernalelor temniţe, a ruinat citadela spiritului răului, a smuls păcatului toată puterea lui, a scos lumea din osîndirea în care se afla, a vindecat rana pe care Însuşi Dumnezeu a făcut-o naturii umane. Ceea ce nu a putut face nici marea despărţită, nici stîncile sfărîmate, nici văzduhul învălmăşit, nici mana care a căzut în pustie vreme de patruzeci de ani şi a hrănit mii de oameni, nici legea dată poporului, nici semnele împlinite, fie în pustie, fie în Ţara sfîntă, singură crucea, acest lemn blestemat, care scîrbea pe toţi oamenii, obiectul unei dispreţuiri universale, a putut să împlinească deplin şi fără sforţări, odată ce-a fost scăldată în sîngele lui Hristos.

Pămîntul întreg, altădată atît de sterp în virtuţi, al cărui aspect era tot atît de dezolant ca şi acela al pustiului însuşi, incapabil cum era de a produce un bine, crucea l-a făcut dintr-o dată un rai, o mamă rodnică.