Înfricoşata judecată

În societatea europeană de astăzi, aflată în plin proces de

secularizare, omul contemporan îşi pune tot mai puţin problema comuniunii sale cu Dumnezeu şi în consecinţă problematica unei judecăţi universale şi înfricoşătoare la sfârşitul lumii.

Structura omului secular de astăzi este una a individului blocat în Carpe diem care este marcat de febra împovărătoare şi bolnăvicioasă a consumismului ajuns din plan material în plan dialectic. Omul se defineşte astăzi ca fiind autonom, excluzând din viaţa sa prezenţa lui Dumnezeu şi, în definitiv, consecinţele nerespectării poruncilor date de Bunul Dumnezeu. Acest lucru în contextul în care unica valoare a societăţii europene contemporane este doar justiţia umană, iar cea divină aproape este greu să o mai găseşti în gândirea axiologică occidentală de astăzi. Omul societăţii consumiste îşi resetează gândirea creştină care are ca obiectiv mântuirea trecută prin filtrul criteriilor înfricoşatei judecăţi din dorinţa de a-şi da frâu liber pornirilor carnale inoculate şi amplificate de consumism fără a se mai gândi la consecinţele faptelor sale în perspectiva vieţii veşnice. Este mai comod să excludă valorile creştine din viaţa sa pentru ca astfel să se arunce cu totul în groapa aşa-ziselor libertăţi individuale care nu sunt altceva decât tentaţia libertinajului extrem al păcatului neascultării faţă de Dumnezeu şi care îl duc la pierderea obiectivului existenţei umane, şi anume vieţuirea veşnică cu îngerii în Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea.

Pentru omul credincios judecata universală de la sfârşitul veacurilor este înfricoşătoare deoarece este completă şi definitivă, iar el nu poate afirma cu toată puterea că a făcut în timpul vieţii sale tot binele în raport cu semenii săi.

De ce este înfricoşătoare dreptatea lui Dumnezeu? Este înfricoşătoare pentru că noi suntem nedrepţi. Noi considerăm lucrurile nedrepte ca fiind dreptatea. Este înfricoşătoare dreptatea lui Dumnezeu pentru că este iubire, este înfricoşătoare pentru că noi nu o înţelegem şi atunci când Dumnezeu ne pune în faţă criteriile judecăţii rămânem şocaţi de simplitatea lor. Criteriile judecăţii sunt cele ale milei creştine, fiind simple şi extraordinare. Ca să ajungi în Împărăţia lui Dumnezeu, ca să trăieşti veşnic cu Dumnezeu este nevoie de foarte multă simplitate. Nu îţi cere să te rogi de 25 de ori pe zi, îţi cere doar să te rogi. Nu ai nişte reglementări stricte, nu există o reţetă a mântuirii, ci singura chezăşie a mântuirii este urmarea lui Hristos.

Dreptatea noastră nu este dreptatea lui Dumnezeu. De aceea dreptatea lui Dumnezeu este înfricoşătoare. Criteriile de evaluare a dreptăţii noastre sunt de cele mai multe ori false.  La judecată ţi se vor pune înainte exemple din timpul tău, deci nu vei fi judecat pe criterii din alte timpuri. Cei mai mulţi dintre noi trăim în afara criteriilor pe care le fixează Hristos foarte clar pentru mântuire. Din păcate, chiar dacă stăm toată ziua cu Scriptura deschisă, în inima noastră nu îl avem tot timpul pe Hristos.

Noi, prin faptele noastre, arătăm că nu răspundem iubirii lui Dumnezeu care ne-a dat darul vieţii şi lumea să o stăpânim. Cum ar trebui să răspundem iubirii lui Dumnezeu? Dumnezeu ne cere să-I răspundem cu iubirea faţă de semenii noştri, astfel vedem în ei chipul lui Dumnezeu şi ne arătăm iubirea faţă de El. Aici e marea taină că nu ne cere Dumnezeu lucruri spectaculoase, ci lucruri simple, dar pe care de cele mai multe ori nu suntem în stare să le săvârşim. Dacă ne cerea mai mult decât puteam duce atunci am fi avut justificare, însă ne cere foarte puţin din timpul nostru, ne cere poate 5-10 minute din timpul zilnic, dar nici acelea nu suntem în stare să le dedicăm Lui. De asemenea, indiferenţa faţă de aproapele este unul dintre păcatele cele mai grave, pentru această indiferenţă suntem condamnaţi la pierderea Împărăţiei cerurilor.

Mântuirea o dobândim în măsura în care suntem milostivi în viaţa noastră pământească. Acesta este criteriul fundamental al judecăţii universale de la sfârşitul veacurilor. (Editorial semnat de Pr. dr. Ciprian Florin Apetrei şi publicat în Ediţia din 23 februarie 2014 a săptămânalului Lumina de Duminică)