Domnia împăratului Constantin până la izbucnirea ereziei ariene

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman

în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirmă direct sau indirect că misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decât o captatio benevolentiae, menită să atragă popularitatea comunităţilor creştine aflate într-o creştere neîncetată. Această ipoteză nu poate fi eliminată, dar este improbabilă. Dacă ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îmbrăţişau încă o credinţă idolească sau alta? De ce ar fi încercat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorinţa de a fi binevoitor acolo unde predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea“ Bisericii care a avut loc în vremea sa este descrisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o privelişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de biserici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere sufle-tească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârşită“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfântului Constantin au atins fiecare pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aşteptată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de necesare în perioada respectivă, când misiunea liturgică a Bisericii începea să ia o amploare tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bine între ei. Toată asuprirea politică din perioada respectivă lăsase răni profunde. Mulţi se lepădaseră de credinţă. Alţii fuseseră nevoiţi să aleagă calea exilului. Mărturisitorii numeroşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comunităţilor, iar ierarhia bisericească încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toate aceste lucruri au fost îngăduite dintr-un scop pur politic, chiar şi aşa nu putem observa ce este de reproşat! Binefacerile care au rezultat din această gândire „politică“ au adus mai mult bine decât multe alte intenţii care au părut frumoase şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfântul Constantin cel Mare îi făgăduieşte acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia să acopere nevoile clericilor şi ale construirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cuvios nu se rezumă numai la a promite, ci afirmă mai departe: „Dacă însă vei vedea că lipseşte ceva ca să se îndeplinească de-cizia mea faţă de toţi aceia, va trebui să te adresezi cu toată încredinţarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat verbal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă satisfacă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înşelă-ciune să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-prefectului Patricius să se dea atenţia cuvenită tuturor celorlalte probleme şi îndeosebi acesteia şi să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea proble-mă“ (Ibid., p. 385). Grija demonstrată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate întocmai o regăsim şi în alte documente ale epocii respective. Bunele intenţii pe care Sfântul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări politice aşa cum încearcă să ne facă să credem unii cercetători preocupaţi doar de dimensiunea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul citat anterior ne dezvăluie o persoană atentă şi la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea în momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezolvarea situaţiei controversate care sfâşia unitatea comunităţilor creştine din regiunea respectivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a membrilor ierarhiei bisericeşti constă, aşa cum o cer atât regulamentele speciale de ordin interior, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi renunţarea la orice implicare în viaţa politică. Ceea ce uită multe persoane este că Sfântul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Încheiem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ideea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreuneze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inutile: „Întrucât reiese dintr-o mulţime de fapte că dispreţul faţă de religie, pe care se bazează respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile publice, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor omeneşti o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfinţenia pe care trebuie să o observe şi prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceea să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Caecilian, serviciul lor în slujba acestei sfinte religii şi cărora lumea s-a obişnuit să le spună clerici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinităţii, ci, dim-potrivă, să nu fie deloc tulburaţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinităţii, cu atât mai mare este binele pe care-l aduc în treburile publice“ (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare membru al clerului are o sarcină unică şi care nu încetează niciodată: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toată inima sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)