RUGĂCIUNEA, O RELAȚIE

În interiorul oricărei tradiții religioase, rugăciunea, în formele și modalitățile ei, apare direct legată de chipul lui Dumnezeu la care ea vrea să ajungă. Iar Dumnezeul revelației biblice este Dumnezeul viu, care nu se află la capătul unui raționament al nostru, ci în libertatea iubitoare a actelor Lui, a intervențiilor Lui, care îl arată pe El însuși în căutarea omului. De aceea, este adevărat că, departe de a fi rodul sensului natural de auto-transcendență al omului, sau rezultatul înnăscutului său sens religios, rugăciunea creștină, care contestă orice autosuficiență antropocentrică, apare ca răspuns al omului la decizia gratuită și prioritară a lui Dumnezeu de a intra în relație cu omul. Este Dumnezeu cel care, după toate paginile biblice, caută, interpelează, cheamă omul, care este condus de ascultarea credinței, și în credință reacționează prin actul de mulțumire (binecuvântare, laudă, etc.) și de cerere (invocare, implorare, mijlocire, etc.), adică cu ajutorul rugăciunii sintetizate în cele două momentele fundamentale ale sale. În consecință, rugăciunea este oratio fidei (Iac 5, 15), elocvență a credinței, expresie a adeziunii personale la Domnul. În același timp, revelația biblică atestă și dimensiunea rugăciunii ca și căutare a lui Dumnezeu din partea omului: căutare ca și spațiu pe care omul îl predispune dezvăluirii, care rămâne liber și suveran, lui Dumnezeu; căutare ca deschidere a omului față de evenimentul întâlnirii în vederea comuniunii; căutare ca afirmare a alterității lui Dumnezeu însușii față de om, ca semn al faptului că El nu poate fi posedat de către om, chiar și atunci când este cunoscut de om; căutare ca element constitutiv al dialecticii iubirii, a relației de dialogicitate centrală în rugăciune.

Dacă rugăciunea creștină este răspuns dat lui Dumnezeu care ne-a vorbit mai întâi, ea este și invocație și căutare a lui Dumnezeu care se ascunde, care tace, care își ascunde prezența. dialectica iubitoare prezentă în cartea Cântarea Cântărilor, jocul de ascundere și de descoperire, de dorință și căutare dintre iubitor și iubit poate să fie aplicat și rugăciunii. Psalmii ne arată acest lucru: „O, Dumnezeule, de la răsăritul soarelui eu te caut, sufletul meu este însetat de tine, Dumnezeul meu… îți vorbesc în privegherile nocturne… ființa mea aderă la tine, dreapta ta mă îmbrățișează și mă susține” (Ps 63). Iar dialogul iubitor prezent în Cântarea Cântărilor este, în fond, realitatea spre care Scriptura vrea să ghideze omul în raportul lui cu Dumnezeu. Se pare că tocmai această dimensiune relațională este cea care exprimă mai bine proprium-ul rugăciunii creștine, rugăciune care se cufundă și trăiește în interiorul relației de alianță stabilit de Dumnezeu cu omul. Odată pusă această premisă fundamentală, putem spune că, dacă viața este adaptare la ambient, rugăciunea, care este viața spirituală în act, este adaptarea la ambientul nostru vital ultim, care este realitatea lui Dumnezeu, în care totul și toate sunt conținute. Esențială, ca dispoziție fundamentală a rugăciunii creștine, este acceptarea și mărturisirea propriei slăbiciuni. Exemplară în acest sens este atitudinea publicanului din parabola evanghelică (Lc 18, 9-14), care se roagă prezentându-se în fața lui Dumnezeu așa cum este el în realitate, fără a minți și fără măști, fără ipocrizii și fără idealizări, și acceptând ca propriu adevăr ceea ce Dumnezeu gândește despre el, privirea lui Dumnezeu asupra lui. Numai cine este capabil de o atitudine realistă, săracă și umilă, poate să stea în fața lui Dumnezeu, acceptând să fie cunoscut de Dumnezeu pentru ceea ce el este cu adevărat.

În sfârșit, ceea ce cu adevărat este important, este cunoașterea pe care Dumnezeu o are despre noi, în vreme ce noi ne cunoaștem numai în mod imperfect (cf. 1Cor 13, 2 și Gal 4, 9). Bază de plecare pentru rugăciune este, atunci, mărturisirea incapacității noastre de a ne ruga: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26). Din această mărturisire izvorăște deschiderea spre acceptarea vieții lui Dumnezeu în noi. Rugăciunea conduce subiectul să se decentreze de la propriul „eu”, pentru a trăi tot mai mult din viața lui Cristos în el, pentru a trăi sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru a trăi ca fiu în relația cu Tatăl. Această decentrare nu are nimic de-a face cu „a face gol în interioritatea proprie” pentru a maimuțări/imita comportamente spirituale aferente altor tradiții culturale și religioase. Este o decentrare finalizată iubirii, agape-ului. Într-adevăr, finalitatea rugăciunii creștine, care o distinge și de alte forme de meditație și de tehnici ascetice sau de concentrare, răspândite în religiile orientale, este caritatea, ieșirea din sine în vederea întâlnirii cu persoana vie a lui Isus Cristos, și pentru a ajunge să iubească oamenii „așa cum El ne-a iubit”. Deci, această relaționalitate, care este reflectată de viața Dumnezeului Întreit și care-l îmbrățișează atât pe Dumnezeu cât și pe oameni, este caracteristica fundamentală a rugăciunii creștine.           

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità,
Rizzoli, 1999 pp.105-108

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian