DESPRE BOALĂ

Un dat de fapt care impresionează citind evangheliile este numărul mare de bolnavi în trup și la cap (îndrăciții) pe care Isus i-a întâlnit în ministerul său istoric. Putem să presupunem că întâlnirea cu această umanitate desfigurată de suferință a semnat în mod decisiv înseși umanitatea lui Isus, în sensul compasiunii și al atenției față de oameni în necesitățile lor. Înseși misiunea lui este prezentată de Isus prin următoarele cuvinte: „Nu sunt cei sănătoși care au nevoie de medic, dar cei bolnavi; nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (Mc 2, 17). Deci și planul teologic este implicat, iar vindecările pe care Isus le face apar ca „evanghelie în act”, ca manifestări ale Împărăției lui Dumnezeu, ca profeții timpului în care „nimeni nu va mai spune: Eu sunt bolnav” (Is 33, 24). Dar cum apare boala în lumina Scripturii? Ea este esențial o realitate în care cel bolnav este chemat să asculte din nou, să recitească condiția și istoria lui. Este o optică nouă de unde se poate privi realitatea. Cartea lui Iob, marele bolnav, demonstrează bine acest lucru. Boala„dezvăluie” realitatea, în sensul că o dezbracă, o despoaie de toate înfrumusețările și mistificările și, în vreme ce o arată în cruzimea ei, o și restituie adevărului ei. Boala amintește omului că viața nu este în puterea lui, că nu-i este imediat posibil, și că suferința este cazul serios al vieții. Desigur, efectele bolii sunt multe, niciodată clare, totdeauna imprevizibile, și sunt și din cele mai diversificate: abrutizare, răzvrătire, îndepărtare, împietrire, dar și simplificare, regăsire a centrului și al esențialului vieții, rafinare, purificare…

În boală, omul este chemat la responsabilitatea de a „dota cu sens” propria suferință. boala nu este purtătoare de un sens deja dat, ba mai mult, din diferite puncte de vedere, ea distruge sensurile și finalitățile pe care omul le atribuise vieții lui. Și acest lucru este valabil și pentru creștin: nici el, de fapt, „nu cunoaște vreo cale care să păcălească boala, dar mai degrabă o stradă – împreună cu Dumnezeu – prin care să treacă prin aceasta. Întunericul nu este absența, ci ascunderea lui Dumnezeu, în care noi – urmându-L – îl căutăm și îl găsim din nou” (Erika Schuchardt). Probabil, chestiunea umană și spirituală mai gravă care astăzi iese la lumină în privința bolii este cea a reducerii ei la o problemă tehnică, care se naște dintr-o optică exclusiv clinică cu care este considerată, sustrăgând-o, de fapt, problemei sensului. În fond, doctrina biblică (dar răspândită și în Apropiatul Orient antic): era vorba de un element cultural comun, nu de un dat revelat) care leagă în vreun fel boala de păcat, încerca să răspundă problemei sensului bolii, introducând-o într-un context în care ea devine „interpretabilă” și putea să fie înțeleasă, personalizată și inserată într-un cadru relațional. Astăzi asistăm în schimb la o specie de îndepărtare a bolii, îndepărtare care se însoțește cu anestezierea durerii: individul a devenit un formidabil „consumator de anestezie” (Ivan Il'ic). Această viziune „tehnică” despre boala riscă și să uite că bolavul este o totalitate suferindă, și nu poate fi redus la un mădular sau la un organ suferind în interiorul unei viziuni parcelate ce dezumanizează și de-contextualizează boala, extrapolând-o din originea ei biografică.

Bolnavul, și acest lucru ar trebui să fie ținut cont de cei care îngrijesc și asistă bolnavii, este înainte de toate o persoană. Apare aici și perspectiva ghetizantă a unei „spiritualități creștine a bolnavilor”: „Nu avem nevoie de o farmacie spirituală, ci de buna hrană comună. Bolnavii nu cer o capelă de infirmerie, ci Biserica. Avem nevoie numai de o spiritualitate eclezială. Nu cerem ca pentru noi să se deschidă o nouă școală de spiritualitate, în care toate problemele vieții să fie examinate și adaptate situației celor care au familiaritate cu bacilul lui Koch sau cu morbul lui Pott, și în care totul să fie văzut într-o optică de bolnavi și într-un miros de spital. Să se înceteze să ni se adreseze și să ni se vorbească în calitate de bolnavi, ca și cum nu s-ar vrea să se știe nimic altceva despre noi; înainte să fim niște bolnavi, suntem oameni și fii ai lui Dumnezeu”. Astfel, acum mai mulți ani în urmă, se exprima o asociație catolică de bolnavi. Creștinul, în fața bolii, este chemat să înfrunte toate necunoscutele pe care orice om le întâlnește în boală, este chemat să traverseze fazele care însoțesc apariția și evoluția bolii (să ne gândim la fazele identificate de doctorul E. Kübler-Ross: șoc, negare, mânie, tratativă, depresie, acceptare, pace), să se vadă confruntat cu reacțiile la care el însuși nu s-ar fi așteptat (disperare sau titanism, resemnare sau revoltă) și încă, să compună noua lui situație cu credința.  

Cu siguranță, el va putea afla ajutor și mângâiere în rugăciune și în credință, dar va și putea pune în mod radical în criză credința și imaginea de Dumnezeu până atunci avută: desfacerea trupului uman devine și clivarea imaginii de Dumnezeu care este creatorul acelui trup. Cel care se îngrijește de bolnavi nu are ce rețete să-i dea, nici nu poate să facă din căpătâiul bolnavului pupitru pentru o predică sau un tratat teologic. Nici o eroare nu ar fi mai gravă decât cea de a ne prezenta în fața celui bolnav cu o „știință” (ceea ce bolnavul trebuie să facă), care ar deveni imediat o „putere” care face din cel bolnav nu numai o victimă, ci și un vinovat. Singurul ajutor pe care însoțitorul îl poate da este să stea lângă cel bolnav, arătându-se prezent și împărtășind slăbiciunea și neputința celui bolnav și ținând cont de cadrul relațional pe care bolnavul îl stabilește. Bolnavul este maestrul însoțitorului și nu contrariul. Cu bolnavul se identifică Isus, nu cu cel care merge să-l viziteze sau cu cel care-l însoțește: „Am fost bolnav și ați venit să mă vizitați” (Mt 25, 36). Deci, și în Biserică, bolnavul trebuie văzut nu într-o optică simplu asistențialistă, ci asumat ca purtător al unui magister: trebuie să se pună în ascultarea lui, să învețe de la el, în situația lui de slăbiciune.   

Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità,
Rizzoli, 1999 pp.193-196