Tăcerea e marele maestru. Ea vorbeşte inimii omului. Tăcerea nu e golul vidului:
Dumnezeu locuieşte aici. - Pere Jacques
Autor: pr. James V. Schall, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu
Dumnezeu este "neliniştit" în Fiinţa Sa
"'Neliniştită este inima mea'... Aşa cum spune Sfântul
Augustin, inima nu este satisfăcută cu nimic altceva decât cu Dumnezeu şi numai
în felul acesta inima devine plină de iubire. Neliniştită este inima noastră
căutându-L pe Domnul şi rămâne astfel, în ciuda tuturor eforturilor de
anesteziere care se fac astăzi ca să "elibereze" omul de această nelinişte. Nu
numai noi suntem însă neliniştiţi căutându-L pe Dumnezeu; inima Lui este
neliniştită în aşteptarea noastră. Dumnezeu ne caută. Şi nici El nu cunoaşte
liniştea până când nu ne găseşte. Neliniştită este inima Domnului şi de aceea a
pornit la drum spre noi - la Betleem, pe Calvar, de la Ierusalim în Galileea şi
până la capătul pământului."
- Papa Benedict al XVI-lea, Solemnitatea Epifaniei, 2012
(L'Osservatore Romano, 11 ianuarie 2012).
"Tăcerea nu este deloc ceva pur şi simplu negativ; şi nu
înseamnă simpla absenţă a vorbirii. Este o lume pozitivă şi completă în sine
însăşi. Tăcerea are măreţie prin simplul fapt că există. Adică - şi în aceasta
constă măreţia sa - tăcerea e existenţă pură."
- Max Picard, Lumea Tăcerii, 1948.
"Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu
există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe
noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o
mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva,
prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să
vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa
unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre."
- Papa Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru a XLVI-a Zi Mondială
a Comunicaţiilor, 20 mai 2012.
* * *
Ne-am obişnuit cu ideea că Dumnezeu se află în pace şi repaus.
Dacă nu ar fi aşa, înseamnă că i-ar lipsi ceva absolut necesar pentru ca
beatitudinea în care există să fie completă. Dumnezeu nu a creat lumea fiindcă
avea nevoie de ceva care Îi lipsea. Şi totuşi, cosmosul, deşi nu era necesar
nici din punctul de vedere al Domnului şi nici din al lumii, a fost creat cu un
scop, să spunem aşa un scop uman. Revelaţia creştină este unică, fiindcă are la
bază faptul că Dumnezeu iese din viaţa Sa Trinitară "ca să locuiască printre
noi". Întruparea implică faptul că în lume lipsea ceva ce numai Domnul putea să
împlinească sau cel puţin să inspire.
Atunci când a creat acea fiinţă liberă şi inteligentă pe care o
numim "om", Dumnezeu şi-a asumat un risc. El a creat lumea pentru ca să ia
părtaşi alte fiinţe raţionale şi libere. Procedând astfel, ştia însă că
libertatea nu ar fi avut sens dacă răspunsul omului faţă de El nu ar fi fost
liber. Iar Dumnezeu nu poate face astfel încât să excludă posibilitatea ca omul
să se ridice împotriva Lui. Dacă ar fi făcut altfel, înseamnă că Dumnezeu ne-ar
fi creat în acelaşi timp liberi, dar şi fără libertate. În felul acesta omul
reprezintă riscul pe care Dumnezeu şi l-a asumat, în sensul că Dumnezeu, creând
omul, l-a lăsat liber. Dacă n-ar fi fost aşa, omul n-ar fi avut nici o
importanţă şi nici un merit.
Riscul decurge aşadar din însăşi natura şi scopul Creaţiei.
Scopul Domnului a fost să invite alte fiinţe libere în propria Sa viaţă
Trinitară. Creaţia este pentru om şi nu omul pentru Creaţie. Pentru a realiza
acest scop, Dumnezeu trebuie, să spunem aşa, să joace corect. El nu putea să
facă lumea un loc determinist, unde ceea ce doreşte El se împlineşte automat
chiar şi atunci când se referă la fiinţele libere. Semnificaţia creării unor
fiinţe reale, finite, libere şi raţionale este ca planul lui Dumnezeu să fie
liber acceptat de către acestea. Şi dacă iniţial planul nu a fost acceptat, după
cum se vede, Dumnezeu a trebuit să răspundă liber şi inteligent, aşa cum a
făcut-o, la alegerea liberă a omului.
Acest răspuns al Domnului se află la originea noţiunii
utilizate de Papa Benedict al XVI-lea privind faptul că Dumnezeu este
"neliniştit" în fiinţa Sa. Lumea noastră nu este pur şi simplu una în care
căutăm răspuns la ceea ce suntem, un răspuns la propria noastră nelinişte.
Această nelinişte a fost pusă în noi chiar de la început, fiindcă suntem creaţi
- şi invitaţi - să participăm la viaţa de pace şi linişte în Dumnezeire. Un
astfel de răspuns implică o providenţă activă din partea Domnului. Răspunsul său
constant la răul din om este să găsească ceea ce este bun şi să scoată din
acesta ceva şi mai bun, respectând totuşi libertatea omului. Acesta este ceea ce
se numeşte "planul divin pentru mântuirea omului".
Oare noi am auzit vreodată această "nelinişte" dumnezeiască în
sufletele noastre? Într-un anumit sens, am putea-o numi har. Harul nu este
simplă dreptate. Felul în care Dumnezeu ne-a mântuit, prin Cruce - cale pe care
nimeni dintre noi nu ar fi ales-o -, reprezintă ceva dincolo de aşteptările
noastre. Calea Domnului se înscrie însă în ordinea libertăţii, atât umane, cât
şi divine. Şi totuşi, se întâmplă ceva plin de risc în noi. Aceasta este
semnificaţia cea mai profundă a iadului. Faptele noastre nu sunt lipsite de
importanţă. În fiecare zi luăm hotărârea ce suntem şi ce anume vom fi. Facem
aceasta în cadrul limitelor propriilor vieţi, indiferent unde şi când se
desfăşoară. Ni s-a dat suficientă funie, cum se spune, să ne spânzurăm, şi mai
mult decât suficientă pentru ca să înţelegem darul mântuirii. Aceasta este
semnificaţia relaţiei între dreptate şi îndurare. Într-adevăr, aşa cum spune Sf.
Paul, harul Domnului este "suficient" pentru noi. Nimeni dintre noi! ,
niciodată, nu este lăsat singur. Dar suntem lăsaţi liberi.
* * *
În continuarea acestei reflecţii de la Epifanie asupra
"neliniştii" lui Dumnezeu, Papa Benedict al XVI-lea a scris o scurtă dar
puternică reflecţie despre tăcere în Mesajul pentru Ziua Mondială a
Comunicaţiilor Sociale. Sfântul Părinte se arată conştient de ceva ce observăm
în fiecare zi în şcolile şi universităţile noastre, şi anume lipsa tăcerii în
vieţile elevilor şi studenţilor. Cu internetul şi telefoanele celulare şi
diferitele alte gadgeturi, fiecare poate fi ocupat toată ziua sau noaptea, în
fiecare zi a anului, ascultând şi vorbind.
"O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată
spre întrebări în căutare de răspunsuri", scrie Sfântul Părinte. "Motoarele de
căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru
multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele
noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi al răspunsurilor;
ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe
care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte".
Privind astăzi lumea digitală, avem impresia nu a libertăţii,
ci a unui gen de sclavie, a incapacităţii de a se mai baza pe memoria sau
experienţa umană. Întotdeauna se va găsi o autoritate care să modifice, să
contrazică sau să confirme ceea ce fiecare crede că ştie. Puţini sunt cei care
ar putea să nege importanţa cunoaşterii "faptelor" şi accesibilitatea lor
imediată. Totuşi, Sfântul Părinte are dreptate. Este oarecum straniu să ai
răspunsuri înainte de a pune întrebări, sau să fii mânat de nevoi de care nici
măcar nu erai conştient cu câteva clipe înainte.
Din nou, nu prea ne mai desfăşurăm viaţa într-o lume a tăcerii.
O clipă de tăcere aproape ni se pare o risipă iresponsabilă de timp, când am
putea să facem ceva folositor. În celebra introducere la opera sa "Despre
Îndatoriri", Cicero îl citează pe Marcus Tullius Scipio care spunea că
"niciodată nu a fost mai puţin leneş decât atunci când nu avea nimic de făcut şi
niciodată mai puţin singur decât atunci când era lăsat cu sine însuşi".
Creştinii ar adăuga la aceste cuvinte memorabile că, pentru noi, aceasta
înseamnă să vezi faţa lui Dumnezeu. Şi să învăţăm să vorbim cu El. El nu este o
fiinţă izolată sau inertă. "Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc",
ne spune Pontiful roman, "comunicarea se deteriorează, fie pentru că provoacă o
anumită confuzie, fie, dimpotrivă, pentru că creează o atmosferă de răceală; în
schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi
semnificaţie".
* * *
În lumea de astăzi, a tuturor informaţiilor şi noutăţilor,
următoarea afirmaţie a Papei este aproape şocantă: "Tăcerea este parte
integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut".
Cuvântul ne aduce realitatea. Fiecare lucru care există merită şi invită la
meditaţie. Dar adeseori noi privim doar la suprafaţă lucrurile, chiar şi unii pe
alţii. "Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe
sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune,
de cuvintele ori ideile noastre". În tăcere vocea celorlalţi ajunge şi se face
auzită în noi. Dar dacă nu am reflectat noi înşine ce anume este aceasta, nu
ne-am întrebat şi nu am cercetat despre ce e vorba, nu vom recunoaşte cu
uşurinţă ceea ce auzim. Tăcerea nu este destinată să ne închidă în noi, ci să ne
facă liberi să ascultăm ceea ce nu este al nostru.
"O reflectare profundă ne ajută să descoperim relaţia dintre
evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să
evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtăşirea de
opinii bine gândite şi pertinente, dând naştere unei adevărate cunoaşteri
împărtăşite". Aristotel considera că ceea ce au în comun cei mai buni prieteni
este consensul asupra celor mai înalte lucruri. Sfântul Părinte subliniază că
mare parte din ceea ce cuplurile căsătorite ştiu unul despre celălalt au aflat
în tăcere. Multe persoane acordă atenţie "întrebărilor ultime ale existenţei
umane: de ce exist? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce pot să sper? Este foarte
important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de
întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar
şi din invitaţie la reflecţie în tăcere, care uneori poate fi mai elocventă
decât un răspuns grăbit".
Este uimitor cât de mulţi studenţi trec prin universităţi fără
ca măcar să se întrebe cu privire la aceste probleme de bază şi la răspunsurile
la ele, chiar şi în tăcere. Într-adevăr, cât de mulţi oameni trec prin viaţă
fără să îşi fi pus aceste întrebări?! Cultura conspiră să nu răspundă niciodată
la ele, fiindcă ea însăşi este închisă faţă de izvorul tăcerii şi revelaţiei în
care se aud aceste răspunsuri. Ea neagă existenţa unei ordini în natură şi în
sufletul omului, ca şi înţelepciunea şi planul lui Dumnezeu acţionând în
istorie. Prin urmare, nu este nimic de căutat şi nici un răspuns de auzit.
Cultura doreşte ca răspunsul să fie: "Nu există răspunsuri. Prin urmare,
toleraţi totul; negaţi adevărul din orice". Sfântul Părinte adaugă însă pe drept
cuvânt: "Omul nu se poate mulţumi cu un superficial şi tolerant schimb de opinii
şi de experienţe de viaţă sceptice".
Sfântul Părinte se întreabă dacă nu ar fi binevenite cel puţin
câteva situri web care să ne îndrume spre tăcere şi meditaţie. El subliniază că
chiar şi numai un verset din Sfânta Scriptură ne poate înrădăcina în realitatea
transcendentului. Dar ajungem la sensul acestuia numai în tăcere, chiar dacă
citim sau auzim versetul mai întâi în public. Papa Benedict al XVI-lea
reaminteşte frumoasa omilie din Sâmbăta Sfântă, despre întreaga lume aflată
deodată în tăcere, ca şi cum a plecat ceva şi se aşteaptă ceva.
Pontiful revine apoi asupra temei principale din cartea sa,
Isus din Nazaret : "Dacă Dumnezeu ne vorbeşte chiar şi în tăcere, noi
descoperim la rândul nostru în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi
despre Dumnezeu". Toate lecturile din Vechiul şi Noul Testament, toţi erudiţii
subliniază faptul că Isus a fost Cine a spus El că a fost. A fost Cuvântul care
a locuit între noi. "Eu şi Tatăl una suntem". De aceea, lumea nu va mai fi
niciodată aceeaşi, oricât de mult am dori să fie la fel - tocmai din cauza
acestui fapt. "Contemplaţia în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne
îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simţi suferinţa lui şi a-i oferi lumina
lui Cristos..."
Planul de mântuire al lui Dumnezeu se împlineşte în istoria
noastră prin cuvânt şi faptă. În lumea noastră zgomotoasă, totul conspiră la a
ne împiedica să vedem cum planul de mântuire lucrează în vieţile noastre şi ale
celor pe care îi iubim. Dar planul se împlineşte. În tăcere auzim; în lumină
vedem. O Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale nu înseamnă nimic dacă ceea ce se
comunică nu este esenţa a ceea ce suntem. Vedem cel mai bine această profunzime
în tăcerea care ne învaţă ce înseamnă pentru noi şi pentru semenii noştri
cuvintele şi Cuvântul.
Autor: pr. James V. Schall, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial