Pastorul luteran Dietrich Bonhoeffer, martir al rezistenţei antinaziste în Germania lui Hitler

de Emanuel Contac

                                                 Introducere

Viaţa şi teologia pastorului luteran Dietrich Bonhoeffer, spânzurat de nazişti la 9 aprilie 1945, în lagărul de la Flossenbürg, exercită o fascinaţie specială pentru creştinii occidentali. Cea mai proaspătă dovadă este faptul că recenta sa biografie (Pastor, Martyr, Prophet, Spy – A Righteous Gentile vs. the Third Reich), publicată în aprilie 2010, s-a vândut în 160.000 de exemplare într-un an de la momentul lansării.
În textul de mai jos, parte a unui studiu amplu dedicat prezentării activităţilor antinaziste ale lui Bonhoeffer, vom prezenta câteva dintre etapele formării lui ca teolog capabil să formuleze critici serioase faţă de statul totalitar german, într-o perioadă în care imensa majoritate a compatrioţilor săi fie au fost seduşi de propaganda lui Hitler, fie au cedat presiunilor exercitate de regimul său.


Barcelona şi New York

După obţinerea titlului de doctor în teologie (iulie 1927) la Universitatea din Berlin, Bonhoeffer decide să parcurgă stagiul de vicariat la Barcelona, într-o comunitate de expatriaţi. Până la excluderea sa din învăţământ, în 1935, tânărul teolog avea să fie atras în egală măsură de viaţa academică şi viaţa bisericească. La finalul primei săptămâni din februarie 1928, pleca deci la Barcelona. Era prima ieşire pe termen lung, departe de familie, într-un mediu complet nou, într-o comunitate cu oameni marcaţi de materialism şi foarte puţin interesaţi de dezbaterile intelectuale care animau viaţa Berlinului, de unde venea Bonhoeffer. Activitatea de predicare şi catehizare a fost dublată de cea social-caritabilă. În calitate de coordonator al biroului organizaţiei Deutsche Hilfsverein de la Barcelona, Bonhoeffer a ajuns să intre în contact cu persoane dintre cele mai stranii: vagabonzi, criminali, foşti membri ai legiunii străine, îmblânzitori de lei care abandonaseră Circul Krone, dansatoare de la cabaretele spaniole etc.
Aici întâlnesc oameni aşa cum sunt, departe de mascarada „lumii creştine”; oameni cu patimi, tipuri criminale, oameni mărunţi cu scopuri mărunte, lefuri mărunte şi păcate mărunte; sunt oameni care se simt fără casă în ambele sensuri şi care încep să se dezgheţe când li se vorbeşte cu bunătate – oameni adevăraţi; pot spune doar că am impresia că tocmai aceşti oameni sunt mai mult sub har decât sub mânie şi că lumea creştină este cea aflat mai mult sub mânie decât sub har.


Deşi sofisticatele predici sau prelegeri ţinute de Bonhoeffer în biserica din metropola spaniolă treceau adesea peste capetele enoriaşilor, la finalul anului de stagiatură, tânărul pastor a fost invitat să rămână la Barcelona, dar a preferat să revină în Germania. Fiind prea tânăr pentru a fi hirotonit ca pastor, a început să-şi pregătească teza de Habilitation în vara şi iarna anului 1929. În februarie anul următor, a pus ultimele retuşuri, iar formalităţile au avut loc pe 18 iulie 1930.

În a doua parte a anului 1929, s-a conturat posibilitatea de a pleca în Statele Unite ca student. Deşi în opinia lui Bonhoeffer teologia americană era inexistentă, perspectiva de a studia într-o altă cultură s-a dovedit totuşi suficient de atrăgătoare. Pe 6 septembrie 1930, părinţii îşi luau rămas bun de la el pe nava Columbus, în portul Bremerhaven. Era începutul unei perioade care a marcat decisiv concepţia lui Bonhoeffer despre implicarea socială. Prieteniile pe care le-a legat aici cu Erwin Sutz, Paul Lehmann şi Jean Lasserre l-au influenţat profund, pentru tot restul vieţii. Albert F. Fischer, unul dintre colegii lui de la Union Theological Seminary, printre puţinii studenţi de culoare din vremea aceea, l-a familiarizat cu situaţia socială dificilă a locuitorilor din Harlem, cartier situat în apropierea seminarului.

Deşi UTS avea deja o tradiţie de aproape o sută de ani când a sosit Bonhoeffer ca student, cursurile de dogmatică şi de exegeză lipseau aproape cu desăvârşire. La auzul unor citate din lucrarea lui Luther De servo arbitrio, unii dintre studenţi au izbucnit în râs. Când nu era luată în răspăr în felul acesta, dogmatica serioasă pe care o studiase Bonhoeffer în Germania era pur şi simplu ignorată, deoarece nu rezona cu interesele profesorilor şi studenţilor. În schimb, curriculumul era dominat de cursurile de etică şi de cele de analiză şi prezentare a culturii şi societăţii americane contemporane.

Sejurul american al lui Bonhoeffer se încheia oficial în vara anului 1931. În absenţa lui, situaţia în mediul universitar german devenise tulbure. La universitatea din Berlin, studenţii evrei fuseseră ţinta unor virulente atacuri verbale („Moarte evreilor”!) sau al unor grave agresiuni fizice (unii au fost aruncaţi pe fereastră). Adolf Deissmann, rector al universităţii în 1930–1931, n-a îndrăznit să cheme poliţia în campusul universitar. Erau primele semne prevestitoare ale unui rău mult mai amplu care avea să culmineze cu Noaptea de Cristal şi cu distrugerea comunităţii evreieşti din Germania şi din Europa. Deşi aflat în SUA, Bonhoeffer era în general la curent cu principalele ştiri din ţara sa natală. Odată cu revenirea lui în Germania, începea doua faza a carierei sale, de lector universitar şi pastor. Potrivit principalului său biograf, în această perioadă Bonhoeffer preda într-o facultate a cărei teologie nu o împărtăşea şi predica într-o biserică a cărei încredere de sine o consideră nefondată.

Revenirea în Germania. O „experienţă evanghelică”?


Aflat la Bonn în iulie 1931, Bonhoeffer participă la unul dintre seminariile lui Karl Barth. Impresionat de o remarcă a lui Bonhoeffer, Barth se arată interesat să-l cunoască mai bine şi îl invită la un prânz (23 iulie 1931). Diferenţa de douăzeci de ani dintre cei doi teologi nu i-a împiedicat să devină prieteni şi să colaboreze strâns ca aliaţi pe acelaşi front al rezistenţei împotriva nazismului. În opinia lui Bethge, „este dincolo de orice dubiu că nu a existat niciun contemporan faţă de care Bonhoeffer să-şi fi deschis inima atât de complet cum şi-a deschis-o faţă de Karl Barth”.

Cândva în perioada 1931–1932, Bonhoeffer a fost marcat de puternice frământări lăuntrice urmate de ceea ce am putea considera o convertire, deşi el n-ar fi folosit niciodată acest termen pentru a o descrie. Fie că e vorba de o convertire sau nu, consecinţele acestui eveniment au început să fie foarte evidente pentru cei din jur. Spre deosebire de ceilalţi teologi de catedră, Bonhoeffer a început să aibă o abordare meditativă asupra Bibliei, diferită de cea exegetică sau cea omiletică. În 1932, studenţii lui erau uimiţi de această practică neobişnuită. Bonhoeffer a început să vorbească despre o viaţă în comun, de ascultare şi rugăciune care să înnoiască viaţa spirituală. În acest an, Bonhoeffer începe să păşească serios pe un drum care îmbină ancorarea personală în Dumnezeu şi vocaţia de profet pentru biserica din vremea sa. Într-o scrisoare din ianuarie 1936, adresată Elisabetei Zinn, Bonhoeffer îşi analiza retrospectiv această „experienţă evanghelică”:

M-am apucat de lucru [în teologie] într-o manieră necreştină. O ambiţie pe care au remarcat-o mulţi mi-a îngreunat mult viaţa. Apoi s-a întâmplat ceva, ceva care a schimbat şi transformat viaţa mea până în prezent. Pentru prima dată am descoperit Biblia... Predicasem adesea, fusesem foarte implicat în biserică, vorbisem şi predicasem despre ea, dar încă nu devenisem creştin. Ştiu că în acele momente preschimbasem învăţătura lui Isus Hristos într-un avantaj personal. Mă rog lui Dumnezeu ca aşa ceva să nu se mai întâmple. De asemenea, înainte nu mă rugam, sau mă rugam foarte puţin. Cu toată singurătatea mea, eram destul de mulţumit de mine. Apoi Biblia, şi în special Predica de pe Munte m-a eliberat de toate acestea. De atunci, totul s-a schimbat. Am simţit asta în mod clar, şi au simţit-o şi alţi oameni în jurul meu. A fost o mare eliberare. Mi-a devenit limpede că viaţa unui slujitor al lui Isus Hristos trebuie să aparţină bisericii, şi pas cu pas mi-a devenit tot mai clar cât de mult trebuie să merg. [...] Chemarea mea îmi este destul de limpede. Ce va face Dumnezeu cu ea nu ştiu... Trebuie să urmez calea. Poate că nu va fi una atât de lungă. Uneori ne-am dori să fie aşa (Fil. 1:23). Dar este un lucru minunat că mi-am realizat chemarea.

Predicile lui Bonhoeffer din această perioadă, uneori extrem de tăioase, sunt caracterizate de o efervescenţă profetică. Refuzând să se conformeze atmosferei sărbătoreşti de Ziua Reformei şi să accepte omagierea ipocrită a celebrei declaraţii a lui Luther („Hier stehe ich; ich kann nicht anders, Gott helfe mir. Amen”), Bonhoeffer rostea următoarele cuvinte în duminica alegerilor pentru Reichstag (6 nov. 1932), de la amvonul Bisericii Treimii (Dreifaltigkeitskirche) din Berlin:
Acum, când sărbătoreşte Reforma, biserica nu poate să-l lase pe bătrânul Luther în pace. El trebuie să sufere pentru toate lucrurile groaznice care au loc în biserică astăzi. Deşi este mort, îl proptim în biserică şi îl facem să-şi întindă mâna, să facă semn spre biserică şi să spună iar şi iar aceleaşi cuvinte încrezătoare, cu tot patosul lor: „Aici mă găsesc; nu pot face altfel” Nu reuşim să vedem că aceasta nu mai este biserica lui Luther, că Luther era tulburat şi agitat, strâns la zid de Diavol şi temător de Dumnezeu când a spus: „Aici mă găsesc” şi că aceste cuvinte cu greu s-ar potrivi să fie rostite de noi. Este o dovadă de uşurătate sau aroganţă ipocrită sau de neiertat să ne refugiem în spatele acestor cuvinte. Putem face altfel, sau cel puţin ar trebui să fim în stare să facem altfel, şi cu siguranţă nu ne-ar aduce nicio onoare înaintea lui Dumnezeu sau a omenirii dacă am face numai cum facem acum şi nu altfel. Niciunul dintre noi n-a făcut acest pas decisiv după care nu ne mai rămâne decât să ne rugăm lui Dumnezeu „Nu pot face altfel. Aşa să mă ajute Dumnezeu”. Putem şi trebuie să facem altfel.


Critici faţă de Führerprinzip

Anul 1933 a însemnat o schimbare drastică în politica internă a Germaniei, o dată cu învestirea lui Hitler în funcţia de cancelar, pe 30 în ianuarie 1933. La două zile după acest eveniment, Bonhoeffer a ţinut un discurs radiofonic intitulat „Schimbări cu privire la conceptul de Führer, în concepţia tinerei generaţii”. Discursul său nu-şi propunea să-l atace direct pe Hitler, ci era o critică a unui concept care circula deja de mai multă vreme în spaţiul intelectual german. De altfel, prezenţa lui Bonhoeffer la microfonul postului Funk-Stunde (din strada Potsdam nr. 10) fusese programată cu mai bine de două săptămâni înainte de alegerile pentru Reichstag. Deşi textul fusese bine gândit pentru a se încadra în timpii de antenă alocaţi, în mod neaşteptat, emisiunea a fost întreruptă înainte ca Bonhoeffer să rostească ultimele cuvinte, în care avertiza cu privire la pericolul transformării Führerului într-un idol şi într-un Verführer („Amăgitor”). În ciuda speculaţiilor lui Bethge, este improbabil ca oamenii lui Goebbels să fi preluat controlul atât de repede asupra postului de radio berlinez. Mai plauzibilă este ipoteza că, nefiind obişnuit să vorbească la radio, Bonhoeffer nu s-a încadrat în timpul alocat discursului. Supărat de cele întâmplate, Bonhoeffer s-a grăbit să trimită în aceeaşi zi o circulară explicativă prietenilor săi. Discursul radiodifuzat (publicat într-o versiune prescurtată în ziarul conservator Kreuzzeitung) a fost apoi transformat într-o prelegere ţinută la două universităţi germane. Următoarea salbă de citate profetice ilustrează cu prisosinţă discernământul lui Bonhoeffer şi capacitatea sa extraordinară de a identifica duhul veacului:

Oamenii şi mai ales tinerii vor simţi nevoia de a da liderului autoritate asupra lor, atât vreme cât nu se simt ei înşişi maturi, puternici, suficient de responsabili pentru a împlini exigenţele aşezate în această autoritate. Liderul va trebui să fie conştient în mod responsabil de această restricţie asupra autorităţi. Dacă liderul îşi înţelege funcţia diferit de cea stabilită astfel, dacă liderul nu le oferă celor conduşi detalii clare cu privire la natura limitată a misiunii sale şi cu privire la responsabilitatea lor, dacă liderul încearcă să devină idolul pe care îl caută cei conduşi (ceea ce oamenii conduşi speră întotdeauna de la liderul lor) atunci imaginea liderului se transformă în cea a unui amăgitor, atunci liderul acţionează incorect atât faţă de cei conduşi, cât şi faţă de sine. Liderul adevărat trebuie să fie mereu capabil să dezamăgească. [...] Liderul trebuie să respingă în mod radical ispita de a deveni un idol, adică autoritatea supremă a celor conduşi. [...] Liderul şi funcţia care se transformă în dumnezei îl batjocoresc pe Dumnezeu şi (...) trebuie să se prăbuşească.

Intuiţiile lui Bonhoeffer cu privire la ceea ce urma să aducă regimul lui Hitler s-au dovedit extrem de exacte. La începutul lui februarie, teologul îi împărtăşea lui R. Niebuhr faptul că Germania urma să aibă parte de schimbări substanţiale, la nivel economic, politic şi social. „Dar o şi mai mare ameninţare este o cumplită barbarizare a culturii noastre. [...] Calea care stă înaintea bisericii rareori a arătat atât de sumbră”. Şi totuşi, în aceeaşi epistolă, Bonhoeffer dădea glas unui optimism neaşteptat: „Trăim în timpuri extrem de interesante şi aproape că nu ţi-ai dori să le schimbi cu altele”.


Incendierea Reichstagului (pe 27 februarie) a permis restrângerea libertăţilor şi instaurarea unui regim semi-dictatorial, în care domnia legii era drastic diminuată. Au urmat un boicot al magazinelor evreieşti (1 aprilie) şi introducerea „clauzei ariene” (7 aprilie). Pe plan bisericesc, regimul a propus alinierea tuturor instituţiilor din Germania la linia partidului. Aşa-numitei Gleichschaltung nu i-a scăpat nici Biserica Evanghelică. Urmare a circumstanţelor tumultuoase din perioada Reformei, Biserica Evanghelică era constituită ca federaţie de douăzeci şi opt de biserici regionale pe care Hitler şi-ar fi dorit să le unifice într-o singură Reichskirche, sub conducerea unui Reichsbischof. Marioneta aleasă de Hitler pentru acest rol a fost Ludwig Müller (foto), fost capelan în Marină, dedicat trup şi suflet proiectului de anexare ideologică a bisericii de către nazişti. În primă fază, proiectul a fost zădărnicit, dat fiind că la alegerile bisericeşti din 27 mai cel ales în funcţia de episcop a fost Friedrich von Bodelschwingh, un personaj antipatic „Creştinilor Germani”. Manifestările de huliganism, intimidările şi violenţa la care s-au dedat „Creştinii Germani”, ajutaţi de trupele SA, au dus la demisia lui Bodelschwingh. În această situaţie de criză, Bonhoeffer şi prietenul său Gherhard Jacobi au propus o soluţie radicală – intrarea în grevă a pastorilor luterani –, dar sugestia lor nu s-a bucurat de aprobarea celorlalţi clerici. Cu aproape o săptămână înainte de alegerile bisericeşti programate pentru 23 iulie, Bonhoeffer analiza lucid situaţia într-o scrisoare către prietenul său elveţian Erwin Sutz:

Am fost complet absorbit de ceea ce se petrece în biserică. Suntem acum pe punctul de a ajunge la o decizie despre care cred că va fi de o maximă importanţă pentru politica bisericească. Nu am nicio îndoială că victoria va fi a Creştinilor Germani şi că aceasta va aduce în perspectivă contururile noii biserici, iar întrebarea va fi dacă o vom mai putea susţine ca biserică. Mă tem că ne prăbuşim treptat, dar constant că nu vom mai avea tăria de a acţiona împreună. Atunci vom reveni la adunările mici, neautorizate.

În aceeaşi scrisoare, Bonhoeffer anunţa că i s-a propus să meargă la Londra ca pastor german responsabil cu activitatea ecumenică. Aşa cum anticipa Bonhoeffer, la alegerile din 23 iulie Creştinii Germani au obţinut o majoritate copleşitoare (70%) iar omul lui Hitler a fost ales ca Reichsbischof. Lupta pentru Biserică intra în faza ei critică. În perioada următoare, implicarea lui avea să se diminueze, fiindcă dăduse curs invitaţiei lui Heckel de a merge ca pastor la Londra. Pe 30 iulie, săvârşea slujbele din Bisericile germane Sydenham şi St. Paul şi era intervievat de comitetul comun al celor două biserici. Totuşi, nu era decis să renunţe complet la sfera academică, de aceea în august i-a scris lui Lütgert pentru a avea promisiunea că se va întoarce la post după terminarea activităţilor sale în Anglia.

Bethel şi Barmen

Până la plecare efectivă în Anglia, lui Bonhoeffer i-a mai rămas totuşi un răgaz pentru a se implica în lupa pentru Biserică. În august lucra febril la redactarea unei confesiuni care să ducă la limpezirea situaţiei din biserică: „Vrem să încercăm să-i facem pe Creştinii Germani să-şi declare intenţiile”, îi scria el de la Bethel bunicii sale nonagenare. Prima versiune a acestui document a fost pregătit de Bonhoeffer şi Hermann Sasse. În decursul lunii august documentul a fost extins şi revizuit prin contribuţia altor cercetători, astfel încât pe 31 august, Bodelschwingh îl trimitea unui grup de douăzeci de teologi spre evaluare.

Secţiunea 6.5 („Biserica şi statul”) preciza că „orice autoritate lumească, fie bună sau rea, se află nu pe tărâmul mântuirii, ci pe tărâmul morţii”. Deşi atât puterea temporală cât şi Biserica sunt de la Dumnezeu, ele sunt separate de graniţe care nu pot fi transgresate: „Biserica nu poate fi niciodată absorbită de guvernarea lumească, adică nu poate fi «integrată» în structura unui stat. Conţinutul proclamării ei o plasează întotdeauna împotriva autorităţii temporale”. Terminologia folosită în partea a doua acestui articol devine şi mai aspră: Biserica are menirea de a-i păzi pe oameni de înşelăciunea Diavolului, care îi îndeamnă pe oameni să se închine statului ca unuia care dă viaţă şi mântuire. Cât despre conflictele dintre Biserică şi stat, ele apar în două situaţii: (1) când Biserica încearcă să devină un factor politic şi (2) când autoritatea lumească vrea să transforme Biserica într-un instrumentul politic. „Respingem doctrina mincinoasă a statului creştin, indiferent de tipul acestuia. Autorităţile, fie în ţările păgâne, fie în cele creştine, îşi îndeplinesc bine slujba când exercită puterea săbiei în mod drept şi rămân între graniţele lor”. În finalul secţiunii era condamnată erezia potrivit căreia Biserica este sufletul sau conştiinţa statului.

Din nefericire, adnotările unora dintre teologii care au citit textul au diluat sau chiar eliminat multe aspecte radicale propuse de Bonhoeffer şi colegii lui. Unul dintre teologii care au influenţat decisiv textul final al Confesiunii de la Bethel, propunând formulări moderate cu privire la relaţia dintre Stat şi Biserică, a fost chiar Adolf Schlatter, cu care Bonhoeffer studiase NT la Tübingen. Deşi era îngrijorat de imixtiunile statului în viaţa Bisericii, teologul afirma totuşi că instituţiile prezente în creaţie (căsătorie, familie, naţiune, proprietate, vocaţie şi autoritate lumească) au valoarea absolută a unei reglementări (Satzung) divine şi că încălcarea acestor instituţii „ne face vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne închide accesul către Hristos”. Imaginea armonioasă a relaţiei dintre Stat şi Biserică pe care a introdus-o Schlatter în textul final al Confesiunii a fost prea mult pentru Bonhoeffer şi Sasse, drept care aceştia şi-au retras semnătura.

Atitudinea conciliantă a lui Schlatter faţă de nazism era desigur prevalentă în mediul teologic al vremii. „Sinodul Brun” al Uniunii Vechii Prusii adoptase „clauza ariană” pe 6 septembrie, deci răul fusese făcut. La câteva zile după acest veritabil „sinod tâlhăresc” (cum îl numea Bonhoeffer în cercul de prieteni), Karl Barth era întrebat de mai tânărul său coleg:

Vă întreb în numele multor prieteni, pastori şi studenţi, vă rog să ne spuneţi dacă socotiţi că se mai poate rămâne într-o biserică ce a încetat să fie creştină, adică dacă putem exercita în interiorul ei oficiul de pastor când acest oficiu a devenit un privilegiu pentru arieni. [...] Câţiva dintre noi sunt foarte atraşi de ideea de „biserică liberă”. Diferenţa dintre situaţia noastră de astăzi şi cea a lui Luther, am putea spune, este că Biserica Catolică l-a excomunicat pe Luther, considerând tezele sale o erezie, dar regimul nostru bisericesc nu poate face asta fiindcă îi lipseşte complet până şi conceptul de erezie.


Deşi era de-acord că situaţia era gravă, Barth se arăta rezervat faţă de ideea lui Bonhoeffer privind ieşirea din Biserică: „Dacă trebuie să fie schismă, trebuie să vină de partea cealaltă. Probabil va veni imediat, sub forma unui răspuns la protestul în numele pastorilor creştini evrei”. În Germania, pastorii alertaţi de cursul evenimentelor au format aşa-numitul Pfarrernotbund, o ligă pastorală care să răspundă situaţiei de criză prin care trecea Biserica. Critici mult mai dure au fost exprimate într-un document adresat de pastorii din Berlin Sinodului Naţional al Bisericii Evanghelice Germane, organizat la Wittenberg pe 27 septembrie 1933. Sub presiunea opiniei publice, episcopul Müller a renunţat (temporar) la introducerea clauzei ariene.

În toamna aceluiaşi an, Bonhoeffer a plecat la Londra pentru a-şi începe propriu-zis activitatea de pastoraţie la cele două comunităţi germane. Procesul de aliniere a Bisericii Evanghelice din Germania şi-a urmat cursul sub direcţia dată de Heckel şi Müller. Deşi departe de Berlin, Bonhoeffer şi-a păstrat interesul pentru evoluţia situaţiei din Germania şi a continuat să zădărnicească acţiunile de dezinformare ale Creştinilor Germani. În noiembrie 1933 Bonhoeffer avea ocazia de a-l cunoaşte personal pe George Bell, episcopul de Chichester, pe care îl întâlnise deja la unele reuniuni ecumenice. Acesta a devenit probabil cel mai bun şi mai influent prieten al lui Bonhoeffer în Anglia. Informaţiile de primă mână venite de la Bonhoeffer au constituit, prin intermediul lui Bell, un mijloc puternic de contracarare a intoxicărilor mediatice practicate de Müller.
La începutul anului 1934 conflictul dintre Pfarrernotbund şi Müller a intrat într-o nouă fază. Pe 4 ianuarie episcopul Reichului reintroducea clauza ariană şi, într-o încercare disperată de a pune capăt opoziţiei făcute de grupul condus de Martin Niemoller (foto), a emis aşa-numitul „decret-botniţă” (denumit oficial „Decretul pentru Restaurarea Ordinii în Biserica Evanghelică Germană”). Sfidarea acestui decret de către mii de pastori germani, care au criticat samavolnicia de la amvoane, nu a fost fără consecinţe. Din dorinţa de a pacifica situaţia, care îi crea numeroase probleme de imagine, pe 25 ianuarie Hitler a primit în audienţă un grup de pastori în frunte cu Niemoller. Pentru a-i intimida pe reprezentanţii Bisericii Mărturisitoare, la semnalul lui Hitler, Göring a derulat înregistrarea unei conversaţii telefonice potenţial sediţioase, între Niemoller şi unul dintre colegii lui. În cazul în care Niemoller ar mai fi avut vreo iluzie cu privire la caracterul lui Hitler, ele trebuie să se fi spulberat odată cu percheziţia casei sale (în aceeaşi seară) şi mai cu seamă odată cu explozia unei bombe artizanale plasate în holul casei sale, câteva zile după acest eveniment. Arestarea şi internarea lui într-un lagăr de concentrare în 1937 n-a fost probabil o surpriză pentru cei care au ştiut să citească semnele vremurilor în 1934.


Pe fondul acestei situaţii tensionate, în perioada 29–31 mai 1934 liderii Bisericii Mărturisitoare au organizat un sinod la Barmen. Documentul adoptat la acea întâlnire, redactat în mare măsură de Karl Barth, a purtat numele „Declaraţia de la Barmen”. La câteva zile de la adoptare, documentul apărea în ziarul londonez Times, prin mijlocirea episcopului de Chichester. Acesta era momentul în care Biserica Mărturisitoare se declara Biserica legitimă în Germania. Totuşi, eforturile lui Bonhoeffer de a determina organizaţiile ecumenice să recunoască Biserica Mărturisitoare drept singura Biserică legitimă pe teritoriul Germaniei nu au dat roade. În tot acest timp, situaţia politică din Germania luase o turnură sinistră, după „Noaptea Cuţitelor Lungi” (29 iunie), o acţiune de purificare a SA, în timpul căreia au fost executate sute de persoane. Deşi prezentată ca o încercare de îmblânzire a organizaţiei SA, „Noapte Cuţitelor Lungi n-a avut menirea de a înlătura un element violent din sânul guvernului nazist, ci doar l-a înlocuit cu un alt sistem, mai sinistru, mai invaziv, unul care poseda susţinerea deplină din partea Führerului şi a resurselor statului”.
____________________
Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviului de la Sighet „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX” (3-4 iunie 2011).

Sursa: http://www.oglindanet.ro/