PENTRU O PASTORAȚIE A CĂSĂTORIEI INDISOLUBILE

Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei şi faptul de a nu se căsători “pentru împărăţia lui Dumnezeu” reprezintă cele două noutăţi neaşteptate şi surprinzătoare ale evangheliei. A le vesti lumii ebraice şi mai ales celei păgâne – despre conduita căreia avem descrierea impresionantă şi realistă în primul capitol din Scrisoarea către Romani a sfântului Paul – însemna a propune principiile şi normele care duceau la o răsturnare nemaiauzită şi la o reînnoire radicală. Biserica, fidelă faţă de cuvântul lui Cristos, a făcut aceasta de la început, pornind nu de la un dialog al culturilor, care ar fi fost surde şi n-ar fi înţeles, ci de la alte trei convingeri precise: prima, că acele noutăţi traduceau planul lui Dumnezeu cu privire la om şi realizau o promovare umană perfectă; a doua, că transmiterea acelei evanghelii reprezenta o misiune permanentă şi non volubilă a predicării creştine; a treia, că acele noutăţi erau însoţite de har, care ştie să atingă şi să convertească inima omului.


Căsătoria este indisolubilă

Ne oprim aici asupra indisolubilităţii căsătoriei creştine în faţa practicii divorţului. Afirmaţia lui Cristos este peremptorie şi incontestabilă: repudierea a fost o condescendenţă faţă de “împietrirea inimii”, dar era contrară planului originar al lui Dumnezeu cu privire la bărbat şi la femeie. “La început nu a fost aşa” (Mt 19,8). În proiectul Creatorului, bărbatul şi femeia în căsătorie sunt destinaţi să formeze “un singur trup”, motiv pentru care omul nu trebuie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Prin urmare – declară Isus – “Cine îşi lasă femeia, în afară de desfrânare, şi se căsătoreşte cu alta, comite adulter” (Mt 19,9). Şi este valabil fie pentru bărbat fie pentru femeie: “Dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter” (Mc 10,12).

În discuţiile actuale, vii şi confuze adesea chiar în interiorul Bisericii, primul punct, care trebuie amintit fără incertitudini, se referă tocmai la această indisolubilitate. Adică, trebuie să iasă în evidenţă că divorţul, adică recăsătorirea, contrastează cu voinţa lui Isus şi nu corespunde planului divin sau motivului pentru care au fost creaţi bărbatul şi femeia. Cu alte cuvinte, o căsătorie care poate fi desfăcută contrazice şi strică acel plan “iniţial” la care Cristos a voit să-l conducă în mod peremptoriu pe cel care alege să fie discipolul său. Desigur, omul este liber să nu devină discipol al lui Cristos, însă dacă devine, nu poate să conceapă un model propriu şi diferit de căsătorie.

Totuşi, ceea ce astăzi apare mai grav şi îngrijorător nu sunt comportamentele de infidelitate, ci pretenţia unei mărturisiri creştine care să fie însoţită cu înceţoşarea sau contestarea referitoare la principiul categoric al indisolubilităţii căsătoriei, având convingerea că o relaxare a acestei indisolubilităţi este semn de umanitate mai mare din partea Bisericii, faţă de o concepţie – însăşi cea a lui Cristos – care ar fi prea severă şi nemiloasă.

Desigur, indisolubilitatea căsătoriei nu este perfect comprehensibilă în afara evangheliei; ea trezeşte în mod instinctiv surprindere şi reacţie. De altfel, la propunerea ei din partea lui Cristos, discipolii au reacţionat imediat: “Dacă aşa stau lucrurile cu bărbatul şi femeia, este mai bine să nu se căsătorească” (Mt 19,10). Însă el nu corectează proiectul său din această cauză. În orice caz, faptul de a fi “un singur trup” este sigiliul care marchează unirea nupţială a creştinului, adică a credinciosului, care o consideră conform judecăţii lui Cristos, deci conform sensibilităţii credinţei. Nu uimeşte faptul că, atunci când credinţa dispare, urmează în mod fatal şi respingerea acestei prerogative a căsătoriei, strâns legată cu conţinutul crezului creştin.

Prima pastoraţie a Bisericii faţă de cei divorţaţi – adică acei creştini căsătoriţi valid care au încheiat o altă legătură conjugală – şi prima înţelegere faţă de aceia dintre ei care îndrăgesc cu sinceritate credinţa lor creştină nu poate să constea într-o justificare a divorţului, ci, dimpotrivă, trebuie să amintească şi să facă să se înţeleagă, cu o atenţie luminată, înainte de toate valoarea indisolubilităţii.

Aceasta nu înseamnă indiferenţă în faţa unor situaţii de multe ori extrem de complexe, mai ales atunci când după divorţ a urmat formarea altor nuclee familiare, cu prezenţa copiilor, care au dreptul să-i aibă şi să-i simtă aproape pe tata şi pe mama. O atenţie înţeleaptă faţă de aceste situaţii va şti să susţină, să sfătuiască şi chiar să aline, cu discernământ prudent şi delicat, şi cu soluţii variabile în funcţie de cazuri, lăsând lui Dumnezeu judecata cu privire la fiecare responsabilitate: o duritate grosolană sau un tratament grăbit nu sunt niciodată evanghelice, aşa cum nu este insensibilitatea faţă de multele suferinţe care se găsesc adesea în căsătoriile eşuate.

Dar în toate acestea va trebui mereu să iasă în evidenţă fără ezitare căsătoria indisolubilă ca singura conformă evangheliei şi prin urmare alegerea şi starea divorţului ca alegere şi stare ca anormale în profilul creştin şi eclezial, în ele însele complet diforme de planul nupţial voit de Dumnezeu şi revelat de Isus Cristos. În sinteză, calea la care nu se poate renunţa pentru vindecarea în sens creştin a căsătoriei este aceea de a-i reafirma indisolubilitatea şi de a face referinţă la evanghelie. De fapt, e vorba de a înţelege că ea nu este o pură interdicţie şi constrângere.

Apostolul Paul învaţă că faptul de “a fi un singur trup” de la “început” prefigura şi anticipa misterul nupţialităţii însăşi a lui Cristos faţă de Biserică (Ef 5,31-32). Căsătoria, în proiectarea sa divină, a fost imediat o profeţie şi o anticipare a acestei legături de iubire faţă de Biserică, pe care Isus a consumat-o pe cruce şi care este destinată să marcheze starea nupţială a discipolilor săi. Mai mult, însăşi căsătoria necreştină – sau naturală, cum se spune, care are validitatea sa şi valoarea sa – este în stare de neîmplinire, de suferinţă şi de aspiraţie obiectivă, până când nu se converteşte şi nu se rezolvă în căsătoria pe care Cristos a definit-o ca aparţinând întemeierii sale divine “iniţiale”. Numai că pentru aceasta sunt necesare credinţa, pentru a o primi, şi harul, care este mijlocit de sacrament, pentru a o trăi.

Cum se ştie, astăzi este motiv de discuţii animate împărtăşania dată divorţaţilor recăsătoriţi. Însă, pentru a înţelege termenii problemei, este important înainte de toate să se scoată în evidenţă valoarea fie a împărtăşaniei euharistice, fie a apartenenţei la Biserică, şi tocmai acest lucru ni se pare pe larg neînţeles şi absent, fie în consideraţia credincioşilor, fie uneori şi în cea a păstorilor, care, în schimb, ar trebui cei dintâi să facă din aceasta obiect de reflecţie.

Împărtăşania euharistică nu constă într-un simplu confort religios, într-un fel de satisfacţie spirituală, sau într-o iniţiativă lăsată fiecărui creştin, care desigur nu încetează să facă parte din Biserică, deşi este divorţat, sau într-un drept care poate revendicat de acesta. Pe de o parte, împărtăşania euharistică reprezintă cea mai intimă unire cu trupul şi sângele lui Isus Cristos, asumarea lui sacramentală (adică reală), consimţământul deplin la voinţa sa, împlinirea şi desăvârşirea raportului cu el. Pe de altă parte, condiţia celui divorţat – trebuie deosebită clar de păcatul infidelităţii, care poate să fie iertat, ca orice păcat – înseamnă o stare de contrast evident faţă de planul divin de căsătorie revelat şi voit de el pentru discipolii săi şi în care indisolubilitatea este inclusă în mod intrinsec. Exact această antinomie între condiţia divorţatului şi conţinutul Euharistiei trebuie să fie evidenţiată înainte de toate.

Dar şi valoarea şi semnificaţia apartenenţei ecleziale sunt în mod obişnuit neglijate în problema împărtăşaniei date celor divorţaţi. Participarea la masa euharistică comportă şi manifestă propriul a fi pe deplin în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica. Euharistia şi Biserica se implică reciproc.

În această privinţă, trebuie reafirmate cu claritate două lucruri. Primul: că divorţatul nu este exclus din Biserică, nu numai pentru că Biserica în diferite forme îl îndrăgeşte şi se roagă pentru el, dar şi pentru că el însuşi este chemat să se roage, ba chiar să ia parte la rugăciunea Bisericii în adunarea liturgică. Al doilea: că, din cauza divorţului, datorită unui alt obiect al alegerii sale libere, divorţatul se află într-o situaţie disonantă din punct de vedere eclezial şi euharistic. Nici nu trebuie să uimească faptul că se afirmă, pe de o parte, că nu trebuie să neglijeze adunarea euharistică fără ca, pe de altă parte, să primească trupul şi sângele lui Cristos.

Tradiţia Bisericii are aceste forme reduse de participare: catehumenii, de exemplu, nu participau la toată celebrarea; categoria penitenţilor la rândul său se abţinea, aşteptând ca, după ce s-a îndeplinit itinerarul penitenţial, primind Euharistia să reintre în comuniunea deplină cu Biserica.

Există apoi împărtăşania spirituală, adică de dorinţă, destul de greşit înţeleasă şi devenită aproape nesemnificativă, dar căreia sfântul Toma îi recunoştea o eficacitate foarte mare, datorită faptul că se dobândeşte acelaşi rod ultim – sau “realitate” (res) – al Euharistiei. Neadmiterea la împărtăşania sacramentală ţine vie în conştiinţa Bisericii faptul că divorţul este în contrast cu imaginea pe care o are Cristos despre căsătorie; că îmblânzirea radicalităţii ei este calea greşită pentru a restaura această imagine şi a reînnoi familia în sens evanghelic. Şi, pe de altă parte, nimănui, în măsura bunăvoinţei sale, nu-i este negat harul milostivirii şi al mântuirii. Nu e vorba de a fi convenţionali sau anticonvenţionali, ci pur şi simplu de a şti ce este pentru un creştin Euharistia, care nu este un bine sau o proprietate de care preotul poate să dispună.

Atitudinea Bisericii era deja enunţată clar de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, într-o scrisoare adresată episcopilor din Biserica catolică: divorţaţii care s-au recăsătorit civil “se află într-o situaţie care în mod obiectiv contrastează cu legea lui Dumnezeu şi de aceea nu pot să aibă acces la împărtăşania euharistică, atât timp cât durează această situaţie”. “Această normă nu are deloc un caracter de pedeapsă sau oricum discriminator faţă de divorţaţii recăsătoriţi, ci exprimă mai degrabă o situaţie obiectivă care face în sine imposibil accesul la împărtăşania euharistică: ‘Ei sunt cei care nu pot fi admişi, din moment ce starea lor şi condiţia lor de viaţă contrazic în mod obiectiv acea unire de iubire dintre Cristos şi Biserică, semnificată şi realizată de Euharistie. În afară de aceasta, există un alt motiv pastoral special: dacă s-ar admite aceste persoane la Euharistie, credincioşii ar fi induşi în eroare şi confuzie cu privire la învăţătura Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei’ (Familiaris consortio)”. “A primi împărtăşania euharistică în contrast cu normele comuniunii ecleziale este deci un lucru contradictoriu în sine. Împărtăşania sacramentală cu Cristos include şi presupune respectarea orânduirii comuniunii ecleziale, chiar dacă uneori este dificilă această respectare, şi nu poate să fie dreaptă şi rodnică dacă credinciosul, voind să se apropie direct de Cristos, nu respectă această orânduire”.

Clerului din Aosta, la 25 iulie 2005, Papa Benedict al XVI-lea spunea: “A participa la Euharistie fără împărtăşire euharistică nu este egal cu nimic, înseamnă mereu a fi implicaţi în misterul crucii şi învierii lui Cristos. Este mereu participare la marele sacrament în dimensiunea spirituală şi pneumatică; şi în dimensiunea eclezială dacă nu strict sacramentală”. Şi adăuga: “Aşadar, trebuie să explicăm că, deşi lipseşte din păcate o dimensiune fundamentală, totuşi ei nu sunt excluşi de la marele mister al Euharistiei, de la iubirea lui Cristos prezent aici. Acest lucru mi se pare important, aşa cum este important ca parohul şi comunitatea parohială să facă în aşa fel ca aceste persoane să înţeleagă că, pe de o parte, trebuie să respectăm indisolubilitatea sacramentului şi, pe de altă parte, că iubim aceste persoane care suferă şi pentru noi. Şi trebuie şi noi să suferim cu ele, pentru că dau o mărturie importantă, pentru că ştim că în momentul în care se cedează din iubire se greşeşte împotriva sacramentului însuşi şi indisolubilitatea apare tot mai puţin adevărată”. S-ar putea spune că aceste reflecţii ale noastre sunt prea angajante pentru credincioşi. De fapt, sunt reflecţii conţinute pur şi simplu în mesajul creştin, care trebuie să facă parte din predica şi cateheza obişnuită a Bisericii, ocupată înainte de toate cu pastoraţia căsătoriei indisolubile.

(Articol apărut iniţial în traducere pe Ercis.ro)