Suntem obsedaţi de iubire. Sau “iubire”. Cu sau fără ghilimele, este evident că acest ceva numit iubire ocupă minţile, inimile, emoţiile, vieţile şi portofelele speciei homo sapiens. Cu toate acestea, rar ne aplecăm asupra a două întrebări: De ce iubim? şi Ce este iubirea? Acestea nu sunt doar întrebări bune în discuţii filosofice – sunt întrebări importante, puternice pe care le putem folosi când vorbim cu ateii şi scepticii, pentru că orice întrebare despre iubire va duce în final, dacă este urmărită conştiincios şi îndelung, la răspunsul lui Dumnezeu, care este Iubire.
Ce este acest ceva numit iubire?
Un om care s-a aplecat timp îndelungat şi cu multă profunzime asupra cauzelor şi manifestărilor iubirii a fost Papa Ioan Paul al II-lea. “Omul nu poate trăi fără iubire”, a scris el în Redemptor Hominis, prima sa Enciclică. “Rămâne o fiinţă imposibil de înţeles pentru el însuşi, viaţa sa nu are sens dacă iubirea nu îi este revelată, dacă nu întâlneşte iubirea, dacă nu o experimentează şi nu o posedă, dacă nu participă în mod intim la aceasta”. Aceasta este o afirmaţie cu care ar putea fi de acord şi Sfântul Pavel şi John Lennon, pentru că spune un lucru evident pentru omul cugetător, creştin sau nu: Am nevoie de iubire. Vreau să iubesc. Sunt făcut pentru iubire.
Dar ce este iubirea? Multe lucrări profunde – scrise de minţi luminate precum Părinţii Bisericii, Toma d’Aquino, Ioan al Crucii, Karol Wojtyla şi Papa Benedict al XVI-lea – au analizat această întrebare pe larg şi în detaliu. Au sondat adâncurile a numeroase tipuri de dragoste – familială, sexuală şi creştină (agape). Voi începe cu trăsăturile de bază ale definiţiei iubirii dintre oameni. Filosoful tomist Josef Pieper scria în cartea sa esenţială “Despre dragoste” că această iubire este personală, activă şi evaluatoare. Ea măsoară ceea ce este frumos, drept şi – mai ales – bun, şi le afirmă ca fiind astfel. “Iubirea”, afirmă Pieper, articulând o înţelegere filosofică, “este deci un aspect al voinţei. [...] A confirma sau a afirma ceva deja îndeplinit – iată ce se înţelege mai precis prin a iubi” (“Despre dragoste”, II).
Ce minunat că exişti!
Dar ce se doreşte prin iubire? Când spunem cuiva: “Ce bine că exişti, că eşti!” – ce dorim să spunem? Întrebarea nu este nici pe departe atât de abstractă sau obtuză pe cât ar putea să sune, pentru că pune serios la îndoială pretenţia frivolă că omul de unul singur poate “crea un sens”, deoarece dragostea nu înseamnă să faci ceva ex nihilo (din nimic), ci înseamnă recunoaşterea şi afirmarea a ceea ce deja există. Sau, altfel spus, când vedem binele în altul, alegem să îmbrăţişăm şi să preţuim acel bine. Pieper face aşadar o distincţie esenţială: “Ceea ce îndrăgostitul, privind la cel iubit, spune şi vrea să se înţeleagă nu este: Ce bine că eşti aşa (aşa isteţ, de nădejde, capabil, priceput), ci: Ce bine că eşti; ce minunat că exişti!” (“Despre dragoste”, II).
Acest punct de vedere aparent simplu are ramificaţii profunde, deoarece este o afirmare a ceea ce există. Presupune recunoaşterea faptului că ceva din afara mea este în mod obiectiv bun şi demn de dragostea mea. Pentru că realitatea poate fi cunoscută şi are un înţeles obiectiv – nu un “înţeles” subiectiv, schimbător -, atunci şi dragostea este posibilă şi poate fi cunoscută. Aceasta dă naştere, desigur, întrebării: “De unde provine în cel din urmă înţelesul obiectiv al iubirii, dacă nu din mine însumi?” Este o întrebare de obicei ignorată de sceptici, dar care merită pusă atât celor care neagă existenţa lui Dumnezeu, cât şi celor care resping existenţa unui adevăr obiectiv: “Dacă dragostea ta pentru partener sau familie este subiectivă şi de genul ‘astăzi este, mâine nu este’, ce valoare însemnată sau de durată are ea cu adevărat?”
Adevăratul îndrăgostit, argumentează Pieper, înţelege intuitiv, chiar dacă nu cu o logică precisă, că o afirmare a bunătăţii persoanei iubite “ar fi inutilă, dacă nu ar fi implicată şi o altă forţă, înrudită cu creaţia – şi, mai mult, o forţă care nu doar precede propria sa dragoste, ci una care încă lucrează şi la care însuşi îndrăgostitul participă şi ajută prin iubire” (“Despre dragoste”, II). Iubirea oamenilor, aşadar, este o imitare, o reflecţie a iubirii divine care a creat tot ce există, inclusiv pe fiecare dintre noi. În cuvintele Papei Benedict al XVI-lea, în Deus Caritas Est, “există o anumită relaţie între iubire şi Divin: iubirea promite infinitate, eternitate – o realitate mult mai mare şi cu totul diferită de existenţa noastră de zi cu zi”. Chiar şi Sartre, care nu este cunoscut ca fiind un om bucuros de prea multe, a remarcat în Fiinţa şi Neantul, “Acesta este fundamentul bucuriei din iubire [...]; simţim că existenţa noastră este justificată” (3.I).
Recunoscător nimănui în particular
Aici Pieper stabileşte o conexiune semnificativă, susţinând (după cum sugerează chiar remarca lui Sartre) că toată dragostea trebuie să conţină un element de recunoştinţă. “Dar recunoştinţa este un răspuns,” argumentează el, “este cunoaşterea faptului că cineva a fost raportat la altceva anterior, în acest caz la un cadru mai larg de referinţă universală care ia locul tărâmului cunoaşterii empirice imediate” (“Despre dragoste”, II). Acest lucru merită menţionat, pentru că există atei şi sceptici care insistă că este perfect logic, chiar lăudabil, să fii recunoscător. Recent, The Philosopher’s Magazine a publicat un articol intitulat “Să mulţumesc cui foarte mult?”, de Ronald Aronson, profesor eminent de Ştiinţe Umaniste la Wayne State University.
Articolul începe cu o evaluare destul de onestă şi directă a situaţiei cu care se confruntă ateii şi agnosticii: “A trăi fără Dumnezeu astăzi înseamnă a privi viaţa şi moartea aşa cum nicio generaţie înaintea noastră nu a mai făcut-o. Acest lucru presupune nu numai faptul de a da sens vieţilor noastre în absenţa unei fiinţe supreme, ci acum şi fără forţele şi tendinţele care au dat speranţă câtorva generaţii de secularişti… De la începutul secolului al XXI-lea, credinţa modernă că viaţa umană se îndreaptă într-o direcţie pozitivă a fost distrusă, lăsând loc credinţei religioase anterioare pe care o înlocuise sau niciunei credinţe”. Ce este aşadar de făcut? Aronson nu se pierde cu firea, îndemnându-şi tovarăşii necredincioşi să “realizeze un mod satisfăcător de a trăi în relaţie cu ce putem ştii şi ce nu putem ştii”.
Observând că iudaismul şi creştinismul tind să fie pline de recunoştinţă deoarece cred într-un Dumnezeu personal, el vine cu o sugestie destul de surprinzătoare, care merită analizată pe larg: “Există însă o alternativă la a-i mulţumi lui Dumnezeu pe de o parte şi a vedea universul ca o ‘loterie cosmică’ sau ca absurd, pe de alta. O alternativă la a fi recunoscător unei zeităţi sau la a ignora astfel de sentimente pe de-a întregul. Gândiţi-vă la căldura soarelui. La urma urmei, soarele este una dintre acele forţe care fac posibilă lumea naturală, viaţa plantelor, întreaga noastră existenţă. Poate să nu însemne nimic pentru noi personal, dar căldura de pe faţa noastră înseamnă, ne spune şi ne dă multe. Toată viaţa de pe Pământ a evoluat în relaţie cu această sursă de căldură şi lumină, inclusiv noi, oamenii. Existăm, în adaptarea noastră de milenii, datorită soarelui şi altor forţe fundamentale. Momentul meu de recunoştinţă a fost mult mai mult decât o plăcere de moment. Este un mod de a recunoaşte una dintre cele mai strânse, deşi impersonale, relaţii, cu forţele cosmice şi naturale care ne fac posibilă existenţa”.
De ce există totul?
Îi putem fi recunoscători, presupun, lui Aronson pentru sugestia sa, dar tot nu o găsim convingătoare. Noţiunea sa de “relaţie strânsă, deşi impersonală” este, în cel mai bun caz, paradoxală şi, în cel mai rău caz, ilogică. Este o încercare de a da sens unui lucru (creaţia) a cărui valoare a fost deja negată (din moment ce lumea şi vieţile noastre sunt produsele accidentale ale haosului molecular). Dacă înţeleg corect propunerea sa, omul ar trebui să îşi extindă reacţia personală, relaţională ca răspuns la o realitate care nu numai că este impersonală, ci nici nu posedă o bază sau valoare personală. Şi apoi ne oprim aici: “De unde provine totul? De ce există totul?”
Aronson îşi dă seama de această problemă şi apelează nu numai la “recunoştinţa noastră pentru forţe mai mari şi impersonale”, ci şi la dependenţa omului “de cosmos, soare, natură, generaţiile trecute de oameni şi societatea umană”. Ceea ce tot nu explică de ce există cosmosul, soarele şi natura, sau de ce acestea există astfel încât să susţină viaţa umană. Dăm la o parte intenţiile sincere şi iată-ne rămaşi cu un singur fapt: nu este de-ajuns. De-a lungul timpului, marea majoritate a oamenilor nu a găsit că este de-ajuns să îşi extindă recunoştinţa personală şi intimă către forţe biologice, impersonale, cărora nu le pasă de noi, care nu ne iubesc. A răspunde cu recunoştinţă soarelui, pământului desţelenit, pajiştii înrourate, complexităţii ADN-ului este ori un neo-păgânism sentimental, ori un semn al cunoaşterii naturale a omului că Cineva trebuie să fie responsabil pentru acele încântătoare – şi dătătoare de iubire – realităţi. Apoi, apare aici posibilitatea unui alt punct de discuţie cu scepticii de orice factură: “Eşti recunoscător pentru că trăieşti? Dacă da, are sens să fii recunoscător unor forţe şi obiecte imateriale, cărora nu le pasă deloc de existenţa ta?”
Romancierul şi eseistul Walker Percy, un fost ateu care credea în tinereţea sa că ştiinţa va furniza răspunsurile la toate întrebările şi problemele, a respins cu putere poziţia “recunoscător, dar nimănui în particular” într-un exuberant auto-interviu, “Întrebări pe care nu mi le-au pus niciodată”: “Viaţa aceasta ne dă prea multă bătaie de cap, este mult prea ciudată, pentru a ajunge la sfârşit şi când eşti întrebat ce ai făcut din ea, să fie nevoie să răspunzi: ‘umanism ştiinţific’. Nu va ţine. Ar fi un spectacol ieftin. Viaţa e un mister, dragostea e o încântare. De aceea cred că, în mod axiomatic, ar trebui să nu ne mulţumim cu nimic mai prejos decât misterul infinit şi încântarea infinită; adică Dumnezeu. De fapt, am această pretenţie. Refuz să mă mulţumesc cu orice altceva” (417).
Aronson, ca mulţi alţi sceptici, se arată curajos, dar în final se mulţumeşte cu prea puţin. Abordarea sa filosofică abia dacă este o versiune mai sofisticată a credinţei brute a scepticilor: creează-ţi propriul sens. Da, spune el în esenţă, sunt gata să admit că universul este divers şi plin de fenomene incredibile, dar la sfârşitul zilei concluzionez că tot nu are nicio altă însemnătate decât cea pe care i-o dau eu. Ironic, dar scepticul este cel care face un salt ilogic de credinţă. Din fericire, – sau mai degrabă, în mod providenţial – credinţa nu trebuie să fie duşmanul raţiunii, atât timp cât este credinţa în Persoana potrivită.
Iubirea este Dumnezeu
Cea mai convingătoare explicaţie pentru iubirea umană este iubirea divină. Aşa cum Papa Benedict al XVI-lea explică atât de bine în Deus Caritas Est, creştinismul deosebeşte cu grijă dragostea divină de cea umană, dar recunoaşte că ultima derivă din prima. Pe de o parte, omul nu poate cunoaşte şi înţelege virtutea teologală a iubirii prin puterile sale naturale. Totuşi, prin natura sa, omul este tras către Dumnezeu chiar cu ajutorul iubirii omeneşti – mai ales prin iubirea omenească. Şi istoria creştină – istoria lui Cristos – dă sens dorinţei omului de a iubi şi de a fi iubit. Surpriza mare este că iubirea lui Dumnezeu a fost revelată în deplinătatea ei în moartea Dumnezeului-Om, Isus Cristos, pe o cruce, apogeul marelui scandal al Întrupării, şi a fost validată apoi de marele mister al Învierii.
“În misterul Crucii lucrează iubirea”, scria Papa Ioan Paul al II-lea în Dominum et Vivificantem, “acea iubire care face omul să fie părtaş din nou la viaţa care este în Dumnezeu însuşi”. Această iubire permite omului să participe la viaţa Dumnezeului Întreit, care este iubire (1Ioan 4,16). Dragostea perfectă în şi a Treimii este sursa şi căminul iubirii. Lucrarea răscumpărătoare de iubire a Fiului ne uneşte cu El, Sfântul Duh perfecţionează voinţa noastră în iubire şi ne face mai asemănători cu Fiul, împreună călăuzind omul către iubitorul nostru Tată ceresc. Aceasta este calea vieţii şi iubirii divine, bucuria divinizării. “Dumnezeu însuşi”, rezumă Catehismul, “este o relaţie eternă de iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi ne-a destinat să fim părtaşi la ea” (CBC, nr. 221).
“Târziu te-am iubit, o, frumuseţe mereu veche şi mereu nouă” scria Augustin în Confesiunile sale. În tinereţe, el căutase iubirea în multe locuri, lucruri şi oameni. De ce? Deoarece ştia că a fost făcut să iubească şi să fie iubit. Fiecare om, în cel mai adânc cotlon al inimii, deţine aceeaşi cunoaştere, oricât de cicatrizată sau distorsionată ar fi. Unii chiar şi-au făcut din iubire un zeu, nevăzând că nu putem iubi, nici nu putem venera dragostea însăşi. Lennon cânta: “Nu avem nevoie decât de iubire”. Mai exact, nu avem nevoie decât de Acela care este Iubire. Iată un vers care merită cântat o viaţă şi mai mult.
Autor: Carl E. Olson
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, mai-iunie 2007
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial