COMERȚUL NU TREBUIE DEMONIZAT, CI UMANIZAT

Teza „descreșterii” și Doctrina socială a Bisericii
de Stefano Zamagni*

ROMA, joi, 5 mai 2011 (ZENIT.org).- Propunerea descreșterii fericite are un precedent ilustru: teoria statului staționar pentru prima dată elaborată de marele filosof și economist englez J. S. Mill, care a trăit la jumătatea secolului al XIX-lea. Mill a vorbit de statul staționar pentru a semnifica situația în care taxa de creștere netă a economiei este egală cu zero. Succesiv, alți economiști și gânditori au formulat ipoteze analoge. Amintesc, printre alții, pe Nicholas Georgescu Roegen cu programul lui de „bioeconomie”, avansat în anii ʼ70. Nu trebuie să ne mirăm, deci, dacă din când în când, preocuparea pentru sustenabilitate și frica față de viitor împing cercetătorii din diferite orizonturi culturale (de ex. J. S. Mill era un mare liberal) să avanseze propuneri ca cea a descreșterii fericite.

Poziția Doctrinei Sociale a Bisericii (DSC) se detașează și se diferențiază de aceasta din urmă, nu atât pe planul diagnozei – multe puncte care sunt împărtășite și deja acceptate de toți – cât mai ales pe cel al terapiei. Pentru a rămâne în sfera metaforei medicale, am putea spune: există o boală serioasă, dar în loc să se încerce să fie tratată de la rădăcină – așa cum desigur este posibil, chiar dacă dificil – ne resemnăm la (chiar dacă mai mult sau mai puțin lentă) eutanasierea pacientului.

De ce Doctrina socială a Bisericii nu acceptă teza Descreșterii

Doctrina Socială a Bisericii nu acceptă – nici nu ar putea să facă acest lucru – o atare perspectivă a discursului. Să vedem de ce. În primul rând, pentru că trebuie precizat că conceptul de dezvoltare are puțin de-a face cu cel al creșterii. Etimologic vorbind, dezvoltarea înseamnă „eliberarea de încurcături, adică de constrângerile” care limitează libertatea persoanei și a agregaților sociale în care aceasta se exprimă. Această noțiune de dezvoltare a fost pe deplin formulată în epoca umanismului civil (secolul al XV-lea) și decisivă, în acest sens, a fost contribuția Școlii de gândire franciscane: a căuta căile de dezvoltare înseamnă a iubi libertatea. Trei sunt dimensiunile dezvoltării umane, tot atâtea câte sunt și dimensiunile libertății: dimensiunea cantitativ-materială, căreia îi corespunde libertatea de la; cea socio-relațională, căreia îi corespunde libertatea de a; cea spirituală, căreia îi corespunde libertatea pentru.

Nu este sigur că eliminând creșterea (cantitativă) se va avea o dezvoltare (calitativă)

În condițiile actuale, este totuși adevărat că dimensiunea cantitativ-materială acționează asupra celorlalte două, dar aceasta nu legitimează deloc concluzia că, reducând (sau anulând) creșterea – care privește tocmai dimensiunea cantitativ-materială – s-ar favoriza avansarea celorlalte două dimensiuni. Mai mult încă, se poate demonstra – dar nu este locul aici – că adevărat este contrariul. Iată de ce Doctrina Socială a Bisericii (și mai ales Caritas in Veritate), vorbește de dezvoltare umană integrală, de o dezvoltare, adică, care trebuie să țină în armonie și echilibru mutual cele trei dimensiuni amintite mai sus. Aceasta se realizează cu ajutorul unei mutări a compoziției - și nu a nivelului – coșului bunurilor de consum: mai puține bunuri materiale, mai multe bunuri relaționale și mai multe bunuri nemateriale. Este posibil acest lucru? Desigur că este, așa cum sfera studiilor de economie civilă de mai mult timp încearcă să demonstreze.

Nu Descreșterea, ci Economia civilă

Antidotul, deci, actualului model consumist – dintotdeauna condamnat de Doctrina Socială a Bisericii – nu este descreșterea, cât mai ales economia civilă – un program de cercetare și de gândire tipic italian, care a fost dominant în Europa până la jumătatea secolului al XVII-lea, iar de atunci a fost întunecat de programul de cercetare a economiei politice. Să observăm diferențele: în vreme ce economia civilă este finalizată binelui comun, economia politică punctează mai ales spre binele total. Acolo unde aceasta din urmă crede că poate rezolva problemele sferei economico-sociale sprijinindu-se pe principiile schimbului de bunuri echivalente și pe redistribuirea din partea Statului, economia civilă adaugă acestor două principii pe cel de reciprocitate, care este exigența practică a fraternității. Marea noutate a Enciclicii Caritas in Veritate este cea de a fi restituit fraternității (cf. cap. III) acel rol central în sfera economicului pe care Revoluția Franceză și utilitarismul lui Bentham îl eliminaseră complet. Tocmai din acest motiv, Caritas in Veritate primește atenție și consensuri până acum neînregistrate de o enciclică aproape peste tot, începând cu America de Nord.

Comerțul nu trebuie demonizat, ci trebuie umanizat

Oricât de paradoxală poate apărea, teza descreșterii se limitează să pună semnul minus paradigmei economiei politice, dar nu constituie depășirea ei: tocmai din acest motiv, nu poate fi reținută ca putând rezolva multele și gravele probleme care tulbură societățile noastre. Dacă se continuă să se demonizeze comerțul, aceasta va deveni cu adevărat un infern. Provocarea, în schimb, este cea a umanizării lui. Doctrina Socială a Bisericii nu va putea niciodată să accepte regresiuni de nici un fel: cei care cultivă concepția timpului ca și kairos, și nu kronos, știu că dificultățile se depășesc schimbând direcția de privire asupra realității – așa cum ne amintește celebra frază a Sf. Francisc - și nu prin operații care ar reconduce înapoi acele/indicatoarele istoriei. Dacă se poate înțelege ispita reîntoarcerii la „cele vechi”, nu o poate justifica, desigur, cel care – ca și Doctrina Socială a Bisericii – acceptă în totalitate o antropologie personalistă care, în vreme ce refuză individualismul, nu poate îmbrățișa partea opusă, cea a comunitarismului. În ambele cazuri, rezultatul final ar fi într-adevăr nihilismul. Ne dorim ca cei care, în bună credință se luptă pentru descreșterea fericită, să ajungă să înțeleagă punctul aici clarificat, chiar dacă pe scurt.

--------

*Stefano Zamagni este profesor ordinar de Economie Politică la Universitatea din Bologna.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Sursa: www.zenit.org