REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ

DACĂ NOI VOM TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE

NON DEBEMUS, NON POSSUMUS, NON VOLUMUS

Asistăm în ultima vreme, în societatea noastră, la o degradare accentuată a credinței, la o siluire a ei, cât și la o diluare și o slăbire evidentă a rațiunii umane. Nimeni nu mai este dispus să asculte de nimeni, de o parte și de alta folclorizarea credinței și orbirea rațiunii ducând la fanatism, și încă unul exacerbat. Și, totuși, pentru a ne putea întoarce la mal, e nevoie, înainte de toate să ne așezăm, în atitudine de ascultare, altfel riscând să ne cufundăm cu toții în irațional și în violență, comunitatea umană, dacă mai pot fi numite astfel cele două mari haite de lupi, gata să se sfâșie și să se divore una pe cealaltă. 

Nu trăim într-o lume modernă, nici într-una post-modernă, ci într-una a-modernă, în care prima poruncă a fost reformulată astfel: eu, EMOȚIONALUL, sunt DOMNUL DUMNEZEUL TĂU, să nu ai alți dumnezei în afară de mine. Iar faptul că tehnologicul avansează în ritm amețitor, nu spune nimic dacă viața noastră este mai umană decât a strămoșilor noștri.

Rațiunea trebuie ucisă, dacă încă mai respiră. 

M-am gândit, așadar, ce am putea face, și de unde am putea pleca, în mijlocul acestui întuneric, pentru ca rațiunea noastră ologită de atâtea lovituri, de cele mai multe ori din partea celor ce se proclamă credincioși, să înceapă a se repune pe picioarele ei, și pentru ca credința noastră să iasă din comoditatea supertiției, a folclorului și a fanatizării discursului religios.

Deoarece analfabetismul religios a ajuns la cote înspăimântătoare în țara noastră, iar repetenții se erijează ca maeștrii, lucrând în mod foarte meticulos și cinic la o confuzie deliberată și diabolic intenționată cu mințile noastre, vă propun în rândurile ce urmează o posibilă soluție, formulată magistral de teologul Paolo Ricca, și intervenind, acolo unde am crezut că este cazul, cu bâlbâielile mele în materie de credință și de rațiune.     

Ne aflăm în mijlocul unui mare Babel spiritual, într-o impresionantă confuzie de limbi, din cauza căreia sunt mulți astăzi cei care, așa cum spune profetul Isaia, „numesc răul bine și binele rău... schimbă amarul în dulce și dulcele în amar” (5,20); Sunt mulți cei care Îl numesc pe Dumnezeu opusul lui Dumnezeu, și care îl numesc Dumnezeu pe Moloh-ul lor însetat de sânge. Astfel, numele lui Dumnezeu este blasfemiat, deoarece este aplicat unui idol feroce și sângeros, care este contrafacerea perfectă a lui Dumnezeu. ASTFEL, CREDINȚA SE CONFUNDĂ CU IDOLATRIA, ZELUL CU FANATISMUL, SLUJIREA LUI DUMNEZEU CU VIOLENȚA UCIGAȘĂ (Isus a spus-o deja: „vine ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu” Ioan 16:2), cultul lui Dumnezeu cu cultul morții. În această confuzie teribilă, s-ar simți nevoia să nu se mai pronunțe numele lui Dumnezeu, obiectul a prea multe abuzuri, al prea multor violențe. „Ce alt cuvânt din limbajul uman a fost atât de maltratat, pătat și desfigurat?” Tot sângele nevinovat vărsat în numele ei i-a luat splendoarea. Toate nedreptățile pe care a fost obligată să le acopere i-au întunecat luciditatea. Uneori, a-L auzi pe Cel Preaînalt numit „Dumnezeu” mi se pare un blestem.”[1] Prin urmare, cineva ar vrea să tacă, așa cum a spus odată profetul Amos: „Liniște! Nu e momentul să pomenim Numele Domnului! (6,10). Nu e momentul să-l pomenim, dacă acest nume poate fi confundat cu unul dintre mulții idoli care au invadat sufletul omului. A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU PENTRU O VREME AR PUTEA FI SINGURA MODALITATE DE A-L FERI DE CONFUZIA CU IDOLUL, ADICĂ CU ACEA REALITATE CARE POATE LUA O MIE DE FORME DIFERITE ȘI CARE, DEȘI NUMITĂ DUMNEZEU, ESTE EXACT OPUSUL SĂU.

Ceva similar s-a întâmplat în Germania nazistă, când Hitler a gravat pe centurile soldaților săi celebra expresie Gott mit uns, „Dumnezeu este cu noi”. În acea perioadă întunecată, care a fost prezentată ca zorii strălucitori ai unei noi ere, pastorul Dietrich Bonhoeffer a propovăduit „disciplina arcanului”, o practică adoptată de Biserica antică, într-o perioadă în care creștinismul, care devenise prin lege o religie de masă - toată lumea era obligată să devină creștină ca cetățeni ai acum creștinului Imperiu Roman - a devenit lumesc, iar Dumnezeul credinței creștine a fost amestecat și confundat cu zeitățile păgâne care au continuat să fie crezute și iubite de oameni. Pentru a combate această confuzie, Biserica a practicat o vreme „disciplina arcanului”, învățându-i pe CREȘTINI SĂ CULTIVE UN FEL DE MODESTIE A CREDINȚEI, O RETICENȚĂ ÎN A PRONUNȚA NUMELE LUI DUMNEZEU ÎN PANTEONUL RELIGIOS ÎNFLORITOR AL VREMII, ÎN A VORBI DESPRE LUCRURILE SFINTE ALE LUI DUMNEZEU ÎN MAREA PIAȚĂ A CULTELOR ȘI RELIGIILOR. Bonhoeffer a adoptat aceeași atitudine: dacă în Germania nazistă Biserica ar fi pronunțat numele lui Dumnezeu, oamenii l-ar fi putut confunda ușor cu Gott mit uns al lui Hitler. Prin urmare, Bonhoeffer a propus un fel de moratoriu, sau mai degrabă o ASCEZĂ A SUFLETULUI ȘI A CUVINTELOR CREDINȚEI, RENUNȚÂND PENTRU O VREME LA A VORBI DESPRE DUMNEZEU ÎN PUBLIC ȘI CONTINUÂND SĂ VORBEASCĂ CU DUMNEZEU ÎN RUGĂCIUNE, ÎN COMUNITATEA CREDINCIOȘILOR, ÎN CADRUL DISCIPLINEI ARCANULUI. De aceea, el scrie într-un text pe bună dreptate celebru din mai 1944: «[...] cuvintele antice [inclusiv cel mai important: cuvântul «Dumnezeu»] trebuie să-și piardă puterea și să tacă, iar a fi creștin va consta astăzi doar în două lucruri: în a ne ruga și a practica dreptatea printre oameni».[2] Biserica nu a avut curajul să accepte propunerea lui Bonhoeffer și a continuat să vorbească despre Dumnezeu, dar nu a reușit să evite contaminarea dintre Dumnezeul creștin și idolul nazist. ÎN ANUMITE MOMENTE ALE ISTORIEI, A NU MENȚIONA NUMELE LUI DUMNEZEU POATE FI SINGURA MODALITATE, ORICÂT DE PARADOXALĂ, DE A-I SFINȚI NUMELE, așa cum spunem ori de câte ori recităm rugăciunea Tatăl nostru.

Și totuși, ÎN CIUDA RISCULUI DE PROFANARE, NU PUTEM SĂ NU VORBIM DESPRE DUMNEZEU. În primul rând din motivul invocat de Ieremia, chiar dacă într-un context complet diferit de al nostru. Astăzi, riscul este confuzia numelui lui Dumnezeu cu idolii timpului nostru. Pentru Ieremia, riscul era reacția violentă a regelui și a poporului, cărora trebuia să le anunțe judecata cumplită a lui Dumnezeu asupra amândurora. Așa că Ieremia s-a gândit o clipă să tacă, dar nu a fost posibil. Căci dacă zic: «Nu-L voi mai pomeni și nu voi mai vorbi în Numele Lui», este în inima mea ca un foc mistuitor închis în oasele mele; „și încerc să-l conțin, dar nu pot” (20,9). Situația noastră este diferită: AM PUTEA ALEGE SĂ VORBIM, PENTRU O VREME, DOAR CU DUMNEZEU, DAR NU DESPRE DUMNEZEU, PENTRU A EVITA NEÎNȚELEGERI FATALE ÎN BABELUL RELIGIOS DE ASTĂZI ȘI ASTFEL SĂ SFINȚIM NUMELE LUI DUMNEZEU. 

DAR ÎNTRE RISCUL NEÎNȚELEGERILOR ȘI AMBIGUITATEA TĂCERII OPTĂM PENTRU PRIMA. «Se pot înțelege cei care își propun să nu vorbească despre «lucrurile de pe urmă» pentru o anumită perioadă de timp pentru a răscumpăra cuvintele care au fost abuzate (începând cu Cuvântul lui Dumnezeu). Dar în felul acesta nu pot fi răscumpărați. Nu putem spăla toate petele de pe cuvântul „Dumnezeu”, nici nu-l putem lăsa intact; „dar îl putem ridica de la pământ și, pătat și sfâșiat cum este, îl putem ridica deasupra unei ore de mare durere.”[3]

VOM VORBI, AȘADAR, DESPRE DUMNEZEU, DESPRE CREDINȚA ÎN DUMNEZEU ȘI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI. Înainte de a face acest lucru, însă, este poate potrivit să spunem ceva despre credința însăși, despre natura ei și despre misterul pe care, fără îndoială, îl constituie. 

AȘA CUM NU TOT CEEA CE ESTE PREZENTAT DREPT DUMNEZEU ESTE CU ADEVĂRAT DUMNEZEU, TOT AȘA NU TOT CEEA CE SE PREZINTĂ DREPT CREDINȚĂ ESTE CU ADEVĂRAT CREDINȚĂ. 

NU TOȚI CEI CARE SPUN CĂ CRED, CRED CU ADEVĂRAT: ESTE UȘOR, ȘI SE ÎNTÂMPLĂ ADESEA, SĂ NE AMĂGIM SĂ CREDEM. CREDINȚA POATE FI O ILUZIE NU ÎN SENSUL CĂ OBIECTUL EI ESTE ILUZORIU, ADICĂ INEXISTENT, CI ÎN SENSUL CĂ CINEVA SE POATE AMĂGI CREZÂND, ÎNTR-ATÂT ÎNCÂT ISUS I-A AVERTIZAT PE UCENICII SĂI: „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!», va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 7,21). 

Nu numai atât, dar ESTE UȘOR SĂ CONFUNZI CREDINȚA CU CEVA CE NU ESTE CREDINȚĂ. DE EXEMPLU, POATE FI CONFUNDAT CU SUPERSTIȚIA, LA FEL CUM MAGICUL POATE FI CONFUNDAT CU DIVINUL ȘI NECUNOSCUTUL CU MISTERUL. CREDINȚA POATE DEVENI UȘOR IDOLATRIE: de exemplu, locuitorii din Listra vor să le aducă jertfe lui Pavel și Barnaba, considerându-i zei (Faptele Apostolilor 14:11-18). 

Pe scurt: CREDINȚA ESTE RARĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE RELIGIA ABUNDĂ, CHIAR ȘI ACOLO ȘI TOCMAI ACOLO UNDE TRĂIEȘTE COMUNITATEA DISCIPOLILOR LUI ISUS. Nu este o coincidență faptul că Isus se referă în mod repetat la ucenicii săi ca fiind „oameni cu puțină credință” (Matei 6:30; 8:26; 16:8; 17:20) și poate că era o subestimare să spună că nu aveau nicio credință. Și ucenicii înșiși, conștienți de acest fapt, l-au rugat într-o zi: „Să ne sporească credința” (Luca 17, 5). Dar nu a fost de ajuns. Când a sosit ceasul decisiv, încercarea focului – arestarea, simulacrul de judecată și moartea lui Isus – credința ucenicilor, fie ea mică sau mare, s-a destrămat în nimic: un ucenic l-a trădat, altul l-a renegat și „toți au fugit” (Marcu 14,50). Isus prevăzuse acest lucru: „Mă veți lăsa singur” (Ioan 16:32). 

ÎN CEASUL ÎNCERCĂRII, NIMENI NU A MAI CREZUT ÎN EL. ISUS A MURIT SINGUR. NU ÎNTRE DOI UCENICI, CI ÎNTRE DOI TÂLHARI. ȘI PRIMUL CARE A CREZUT ÎN EL ATÂRNAT PE CRUCE NU A FOST UN UCENIC, CI UN PĂGÂN. Centurionul a zis: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Marcu 15,39).

PRIN URMARE, CREDINȚA ESTE RARĂ. DAR CE ESTE? 

Definiția din Scrisoarea către Evrei este bine cunoscută: „CREDINȚA ESTE CERTITUDINEA ÎN LUCRURILE NĂDĂJDUITE, DOVADA LUCRURILOR NEVĂZUTE” (11,1). 

Este o definiție scurtă și frumoasă, care îi scoate în evidență caracterul evaziv și paradoxal. Credința este, de fapt, o certitudine, nu însă a lucrurilor sigure și garantate, ci a lucrurilor sperate, adică incerte; și este o demonstrație, însă, nu a unor lucruri evidente și incontestabile, ci a unor lucruri invizibile, adică incontrolabile. Prin urmare, CREDINȚA FACE NESIGURUL SIGUR ȘI DEMONSTREAZĂ, ADICĂ FACE SĂ „VADĂ”, INVIZIBILUL. PE SCURT, ARE LEGĂTURĂ CU LATURA ASCUNSĂ A LUCRURILOR ȘI A OMULUI. EXISTENȚA ACESTEI LATURI ASCUNSE NU POATE FI DOVEDITĂ, DAR NICI NEGATĂ.

ȘTIM CĂ ESTE ACOLO. ESTE ÎN NOI ÎNȘINE, PENTRU CA SĂ ÎNCEPEM. ESTE ÎN CELĂLALT DIN FAȚA NOASTRĂ ȘI ÎN TOT CEEA CE NE ÎNCONJOARĂ. ESTE CEEA CE TEOLOGUL PAUL TILLICH NUMEA „DIMENSIUNEA PIERDUTĂ”, ADICĂ DIMENSIUNEA PROFUNDULUI. CREDINȚA ARE LEGĂTURĂ CU ACEASTĂ DIMENSIUNE. PRIN URMARE, NU TREBUIE ÎNȚELEASĂ ATÂT CA ADERENȚĂ LA UN SISTEM DE ADEVĂR, CÂT MAI DEGRABĂ CA ACEA ATITUDINE PARTICULARĂ FAȚĂ DE VIAȚĂ, LUME ȘI OM, ATENTĂ LA CĂUTAREA ȘI ÎNȚELEGEREA PROFUNZIMII LUCRURILOR. Aceasta a fost și atitudinea lui Isus în timpul trecerii sale pe acest pământ: în relațiile sale cu oamenii care l-au urmat, pare să fi fost mult mai preocupat de CREDINȚA CA ATITUDINE ȘI MIȘCARE A INIMII, decât de conținutul ei doctrinar, despre care practic nu vorbește niciodată. El a avut grijă de o viziune non-superficială asupra lumii și a omului, de aceea vorbește despre Dumnezeu „care este în ascuns” (Mt 6,18), adică dincolo de aparențe și forme exterioare, în profunzimea ființei și la rădăcina existenței.

DACĂ ACEASTA ESTE CREDINȚĂ, CARE POT FI „MOTIVELE CREDINȚEI”? Această expresie are un dublu sens. Poate însemna în primul rând motivele pentru care credința elaborează asupra a ceea ce crede, adică o credință care se gândește la sine și reflectă asupra statutului și conținutului său, le ilustrează, le explică și le motivează. În al doilea rând, poate însemna motivele care pot fi invocate pentru a crede. Aceste „motive” – să fie clar – nu sunt dovezi sau demonstrații, ci argumente care pot fi oferite oricui spre reflecție. 

CREDINȚA, ȘTIM, NU VINE DIN RAȚIUNE, IAR A VORBI DESPRE MOTIVELE CREDINȚEI NU ÎNSEAMNĂ A AFIRMA IMPLICIT CĂ CREDINȚA ESTE DREAPTĂ. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ SĂ-I DAI CUVÂNTUL ȘI SĂ O INVITĂM SĂ SE EXPLICE, SUSȚINÂNDU-ȘI MOTIVELE. PE SCURT, CREDINȚA NU ESTE TĂCUTĂ ȘI ESTE CAPABILĂ SĂ SE ORGANIZEZE CA DISCURS. 

Acest discurs, indiferent cum este constituit și condus, nu poate decât să devină, la un moment dat, un discurs personal, foarte personal, numai personal. Chiar dacă, în conținutul său obiectiv, poate fi împărtășită de mulți alții, credința devine parte integrantă a vieții unei persoane doar în termenii și modurile în care fiecare și-o însușește. DECIZIA DE A CREDE NU POATE FI DECÂT PERSONALĂ. CREDINȚA POATE FI, CU SIGURANȚĂ, FAVORIZATĂ DE CIRCUMSTANȚE EXTERIOARE, CUM AR FI MEDIUL FAMILIAL, EDUCAȚIA PRIMITĂ, ȘCOALA ȘI CULTURA ÎN CARE SUNTEM CUFUNDAȚI, DAR NICIUNA DINTRE ACESTEA NU ESTE DECISIVĂ. NU FAMILIA MEA, NICI ȘCOALA MEA, NICI CULTURA ÎN CARE AM CRESCUT, NICI MEDIUL SOCIAL CĂRUIA ÎI APARȚIN SUNT CELE CARE MĂ FAC UN CREDINCIOS. 

CREDINȚA NU ESTE EREDITARĂ (nimeni nu se naște creștin, spune Sf. Augustin, iar botezul numai te introduce în comunitatea creștină, dar nu face din tine un creștin odată pentru totdeauna, așa cum cel care obține carnetul de șofer nu face din el automat un șofer).

 ȘI NICI NU ESTE CEVA CE NE PUTEM DA SINGURI, NU DEPINDE DE UN ACT AL VOINȚEI NOASTRE, NU SUNTEM CREDINCIOȘI – DACĂ SUNTEM – PENTRU CĂ AM DECIS SĂ FIM AȘA. „NU DEPINDE NICI DE CINE VREA, NICI DE CINE ALEARGĂ, CI DE DUMNEZEU, CARE ARE ÎNDURARE.” (ROMANI 9:16) 

Aceasta nu înseamnă că nu putem face nimic în virtutea credinței. «Cereți și vi se va da; caută și vei găsi; „Bateți și vi se va deschide” (Matei 7,7). 

NU PUTEM DESCHIDE, DAR PUTEM BATE; NU DEPINDE DE NOI SĂ GĂSIM, CI DEPINDE DE NOI SĂ CĂUTĂM; NU NE PUTEM DA CREDINȚĂ, DAR O PUTEM CERE. ȘI PUTEM EXPERIMENTA, DE ASEMENEA, CĂ A CĂUTA NE PLASEAZĂ DEJA ÎN DOMENIUL GĂSIRII, CA ȘI CUM CĂUTAREA AR FI PARTE DIN GĂSIRE. ȘI GĂSIND SE POATE EXPERIMENTA A FI GĂSIT, IAR CĂUTÂND SE POATE EXPERIMENTA A FI CĂUTAT. CĂUTÂND ADEVĂRUL, ÎMI DAU SEAMA CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. DE FAPT, POATE CĂ EU CAUT ADEVĂRUL PENTRU CĂ ADEVĂRUL MĂ CAUTĂ PE MINE. Experiența credinței este cea de a fi căutat chiar mai mult decât cea de a căuta, care există și ea. Avraam nu L-a căutat pe Dumnezeu, el credea că idolii lui sunt Dumnezeu. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. Moise nu-L căuta pe Dumnezeu, nici măcar nu se gândea la El. Dumnezeu L-a căutat și l-a chemat. La fel și pentru profeții Vechiului Testament: niciunul dintre ei nu a ales să fie. La fel și pentru cei Doisprezece: niciunul dintre ei nu L-a căutat pe Isus, Isus este cel care i-a căutat și i-a chemat: „Nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”. (Ioan 15:16) Același lucru este valabil și pentru Saul din Tars, care din persecutor al Bisericii a devenit apostol al lui Isus Cristos nu din proprie voință, ci pentru că, împotriva voinței sale, Cristos l-a blocat pe drumul spre Damasc, l-a lovit și l-a apucat, chemându-l în slujba sa. CREDINȚA ESTE, AȘADAR, CEVA CARE VINE ȘI SURPRINDE, VINE DIN EXTERIOR MAI DEGRABĂ DECÂT DIN INTERIOR, NU ESTE CUCERITĂ, CI PRIMITĂ. 

DAR DE CE VINE CREDINȚA? 

NU SE ȘTIE. CINE CREDE ȘTIE ÎN CINE ȘI CE CREDE, DAR NU ȘTIE DE CE CREDE. E CIUDAT, DAR E ADEVĂRAT. ESTE ADEVĂRAT CĂ CEI CARE CRED AU MOTIVE SĂ CREADĂ, DAR NU EI SUNT CEI CARE DAU NAȘTERE CREDINȚEI. CREDINȚA NU ESTE REZULTATUL FINAL AL UNEI SERII DE MOTIVE PENTRU A CREDE, CI, DIMPOTRIVĂ, CREDINȚA ESTE CEA CARE, DUPĂ CE SE NAȘTE, GENEREAZĂ ȘI ELABOREAZĂ PROPRIILE MOTIVE. NU CRED PENTRU CĂ AM MOTIVE SĂ CRED, CI AM MOTIVE SĂ CRED PENTRU CĂ CRED. DAR RAȚIUNEA ULTIMĂ A CREDINȚEI, CEA CARE I-A DAT NAȘTERE, ÎMI SCAPĂ, NU O CUNOSC.

Spuneam că discuția despre credință, în cele din urmă, nu poate fi decât personală. Și așa va fi și în cele ce urmează. Voi expune pe scurt, ca într-o mărturisire, cele trei motive elementare și fundamentale care însoțesc credința mea, fără a putea însă să le explic. Cum am spus, aceste motive sunt argumente, nu demonstrații. Le voi intitula astfel: omul ca întrebare; omul ca creatură; bărbatul din Nazaret.

1. OMUL CA ÎNTREBARE

Una dintre trăsăturile specifice ale omului este aceea de a pune întrebări. Copilul întreabă, întreabă încontinuu, adultul răspunde, dar nu reușește întotdeauna. A deveni adult nu este suficient pentru a avea toate răspunsurile. Dimpotrivă: pe măsură ce cineva avansează în viață, întrebările se înmulțesc și multe rămân fără răspuns. Experiențele de viață nu clarifică lucrurile și, în final, apar mai multe întrebări decât răspunsuri. Chiar și cea mai elementară întrebare dintre toate: Ce este viața? Riscă să rămână fără răspuns. Nu este deloc clar ce este. Nu este clar nici pentru tânărul care încă o are aproape toată în față, nici pentru bătrânul care o are aproape toată în spate. Chiar și după ce ai experimentat-o, nu știi cu siguranță ce este. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că A TRĂI NU ESTE SUFICIENT PENTRU A ÎNȚELEGE CE ESTE VIAȚA. SENSUL VIEȚII NU STĂ ÎN VIAȚA ÎNSĂȘI. RĂSPUNSUL LA ÎNTREBAREA: CE ESTE VIAȚA? SE AFLĂ ÎN AFARA VIEȚII, POATE ÎN OM, POATE ÎN ALTĂ PARTE. Același lucru se poate spune și despre om, care nu numai că pune întrebări, ci este el însuși o întrebare. „Ce este omul, că Te gândești la el, Dumnezeule...?” (Psalmul 8, 4) Există multe modalități de a răspunde la această întrebare, dar niciun răspuns nu este exhaustiv. Chiar și în jurul omului există o marjă de mister care rămâne. Ce înseamnă acest lucru? ACEASTA ÎNSEAMNĂ CĂ OMUL - ATÂT CA SPECIE UMANĂ, CA COLECTIV, CÂT ȘI CA OM SINGULAR, CA INDIVID - PRIVEȘTE DINCOLO DE SINE. ÎNTREBAREA PE CARE O ARE OMUL ȘI ÎNTREBAREA CARE ESTE OMUL SE REFERĂ LA UN RĂSPUNS CARE NU SE AFLĂ ÎN INTERIORUL LOR, CI ÎN AFARA LOR. Așa cum dacă există o umbră, trebuie să existe o lumină, tot așa, dacă există o întrebare, trebuie să existe un răspuns, dacă există o ghicitoare, trebuie să existe o soluție la ghicitoare. Aici ne-am putea aminti de cuvântul frumos găsit în cartea Eclesiastului, sau Qohelet, unde se spune că Dumnezeu „a făcut fiecare lucru frumos la timpul său; El a pus chiar și gândul veșniciei în inima lor” (3:11). POATE EXISTA GÂNDUL LA ETERNITATE DACĂ NU EXISTĂ ETERNITATE? Pe scurt: există o latură ascunsă a lucrurilor, dimensiunea lor profundă, precum cea cântată de Zarathustra: «Adâncă e lumea, mai adâncă decât gândul zilei!» Adâncă era durerea lui, dar mai adâncă decât durerea lui era bucuria lui! Durerea spune: treci! Dar orice bucurie vrea veșnicie, vrea o veșnicie adâncă, adâncă! „[4] Această dimensiune a adâncului nu este o construcție a minții umane sau o invenție a religiei, este înscrisă în însăși realitate, este o parte din ea, chiar dacă invizibilă. INVIZIBIL NU ÎNSEAMNĂ INEXISTENT. ESTE ADEVĂRUL VIZIBIL? ESTE LIBERTATE? ESTE LOIALITATE, POATE? SAU SERIOZITATE? SAU NEÎNCREDERE? DESIGUR, A SPUNE «DIMENSIUNEA ADÂNCULUI» NU ÎNSEAMNĂ ÎNCĂ DUMNEZEU, CU ATÂT MAI PUȚIN DUMNEZEUL CREDINȚEI CREȘTINE. TOTUȘI, ÎNSEAMNĂ CĂ TOT CEEA CE EXISTĂ SE REFERĂ DINCOLO DE CEEA CE VEDEM DIN EL, LA DIMENSIUNEA SA INVIZIBILĂ, CARE NU ESTE DELOC NEEXPLORATĂ, ȘI CĂ MERITĂ SĂ PĂTRUNDEM ÎN ACEST TERITORIU PENTRU A CĂUTA UN RĂSPUNS LA MARELE MISTER CARE NE ÎNCONJOARĂ.”

2. OMUL CA CREATURĂ

Condiția fundamentală a omului este să fie creat, adică să se nască din alte ființe umane. El poate da naștere altor femei mature, poate genera fii și fiice, dar nu se poate genera pe sine. Își poate lua viața, dar nu și-o poate da sieși. LA ORIGINEA EXISTENȚEI MELE SE AFLĂ O DECIZIE CARE NU ESTE A MEA. EXISTĂ O ORIGINE CARE MĂ PRECEDE, EXISTĂ UN PRINCIPIU, UN ÎNCEPUT CARE NU SUNT EU. „LA ÎNCEPUT” NU SUNT EU, ESTE ALTCINEVA. NU SUNT CREATORUL MEU.

Este ceva sau cineva în fața mea. Dar care este această precedență? Pot răspunde spunând: este procesul evolutiv care se pierde în negura timpului, prin care, de-a lungul a zeci de mii de ani (cel puțin o sută de mii), am trecut prin multe faze evolutive, de la o primată încă neidentificată, dar înrudită cu urangutanul, până la homo erectus, și apoi, de la acesta, până la homo sapiens, și apoi treptat prin etape ulterioare până la bărbatul și femeia pe care le cunoaștem și care suntem. Toate acestea sunt, cel puțin aproximativ, adevărate: ele sunt rodul unui proces evolutiv de cel puțin o sută de mii de ani. Dar acest răspuns lasă deschisă întrebarea: CÂND A ÎNCEPUT UMANITATEA OMULUI? ȘI DE CE? CE A DAT NAȘTERE LA ACEASTA? DE CE, LA UN ANUMIT PUNCT AL LINIEI EVOLUTIVE, ACEA RUDĂ ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI NU A MAI PUTUT FI CONSIDERATĂ URANGUTAN, CI A TREBUIT SĂ FIE CONSIDERATĂ OM? Nu există răspunsuri complete la aceste întrebări. Nu se știu care sunt rădăcinile fenomenului uman. Nu putem explica diferența radicală dintre om și toate celelalte animale. Și este cu adevărat imposibil să explicăm această diversitate pornind de la faptul că omul aparține lumii animale. 

OMUL ESTE, DA, UN ANIMAL, DAR NU APARTENENȚA SA LA LUMEA ANIMALĂ EXPLICĂ UMANITATEA SA. Şi ce dacă? Așadar, explicația Bibliei despre umanitatea omului nu pare atât de nerezonabilă. Aceasta nu este - este de la sine înțeles - o explicație științifică. Ca să fim sinceri, Biblia îl introduce în discurs pe Dumnezeu, care nu este o realitate pe care știința o poate considera „științifică”: poate că înțelepciunea ar putea, dar știința nu. Acum, BIBLIA CREDE, PE BUNĂ DREPTATE SAU PE NEDREPT, CĂ NU POATE EXPLICA OMUL FĂRĂ DUMNEZEU ȘI SUSȚINE CĂ UMANITATEA OMULUI CONSTĂ ÎN „CHIPUL LUI DUMNEZEU”. CITIM ÎN CARTEA GENEZEI: „DUMNEZEU A ZIS: «SĂ FACEM OM DUPĂ CHIPUL NOSTRU, DUPĂ ASEMĂNAREA NOASTRĂ...» ȘI DUMNEZEU A CREAT OMUL DUPĂ CHIPUL SĂU; L-A CREAT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU; «I-A CREAT BĂRBAT ȘI FEMEIE»” (1:26-27). CEEA CE FACE CA RUDA ÎNDEPĂRTATĂ A URANGUTANULUI OMUL SĂ FIE CHIPUL LUI DUMNEZEU. ACEST CHIP ESTE CEL CARE FACE CA ANIMALUL UMAN SĂ FIE DIFERIT DE TOATE CELELALTE CREATURI. A FI OM ȘI A FI CHIPUL LUI DUMNEZEU SUNT ACELAȘI LUCRU. CHIPUL LUI DUMNEZEU ESTE UMANITATEA OMULUI. Iată așadar al doilea motiv pentru credință: sunt o creatură care nu s-a creat pe sine; sunt rodul unui lung proces evolutiv care, însă, nu explică originea mea ca om, nu explică umanitatea mea. Se fac multe ipoteze în această privință. Argumentul Bibliei mă convinge: UMANITATEA OMULUI NU SE DEDUCE DIN ANIMALITATEA SA, CI DIN DIVINITATEA SA (A LUI DUMNEZEU). ACEASTĂ DIVINITATE CONȚINE ÎN SINE, DE LA ÎNCEPUT, UMANITATEA: EȘTI OM NU CA FOST URANGUTAN, CI CA IMAGINE A LUI DUMNEZEU.

3. OMUL DIN NAZARET

ISUS ESTE MOTIVUL DECISIV AL CREDINȚEI MELE. «Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; „Unul-născut Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). Cred de bunăvoie în Dumnezeul pe care Isus L-a făcut cunoscut, în care El însuși a crezut și despre care a mărturisit prin cuvinte și fapte. 

ȘI CINE ESTE ACEST DUMNEZEU PE CARE ISUS L-A NUMIT „TATĂ” ȘI PE CARE NE-A ÎNVĂȚAT SĂ-L NUMIM „TATĂ”? TRĂSĂTURILE SALE ESENȚIALE SUNT ACESTEA.

- El este un Dumnezeu discret, a cărui prezență este apropiere și secret, un Dumnezeu nespectaculos, astăzi am spune nemediatic, neevident, neinvaziv, care nu se impune, ci cheamă, caută, așteaptă.

- El este un Dumnezeu atent la persoana individuală, nu doar la grup, la oameni, la colectiv. El este un Dumnezeu care observă dacă dintr-o sută de oi lipsește una. Desigur, el este păstorul turmei, dar pentru el asta înseamnă să nu piardă nicio oaie, nici măcar una, și să le cunoască și să le cheme pe nume, una câte una. Un Dumnezeu personal, așadar, nu doar universal, al tuturor, da, ci și al fiecăruia, care îți cunoaște numele (chiar și fără nume de familie) și leagă, prin botez, numele său de trei ori sfânt de al tău.

- El este un Dumnezeu care iartă, care o întreabă pe adultera prinsă în actul de adulter: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” Adulterana a răspuns: „Nimeni, domnule.” Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și nu mai păcătui.” (Ioan 5:10-11) Un Dumnezeu care iartă. NU EXISTĂ TAINĂ MAI MARE ÎN CER SAU PE PĂMÂNT DECÂT IERTAREA PĂCATELOR. ISUS L-A ADUS DIN CER PE PĂMÂNT. Scandalizându-i pe cărturari și farisei, le-a spus multora de pe acest pământ cuvântul pe care numai Dumnezeu are dreptul să-l pronunțe: „Păcatele îți sunt iertate” - gratuit, nemeritat, necondiționat. Dumnezeu iubește păcătoșii și Isus „a murit pentru cei răi” (Romani 5:6) - din vina celor răi, dar în favoarea lor. Aceasta este evanghelia creștină. A crede înseamnă a crede asta.

- El este un Dumnezeu care vindecă trupuri și suflete, indivizi și comunități, de boli, temeri, neîncredere, vinovăție; un Dumnezeu care eliberează de orice fel de robie materială, morală și spirituală; un Dumnezeu care se oprește în fața omului rănit și abătut, se apleacă asupra lui, îi redă încrederea și speranța; un Dumnezeu care face viața să înflorească, redând bucuria și libertatea.

- El este un Dumnezeu incluziv, care îi reintegrează în comunitate pe leproși, pe cei excluși, pe cei excomunicați, pe cei repudiați, conform marelui cuvânt care însoțește acțiunea lui Isus: „Și acesta este fiul lui Avraam” (Lc 19,9); și „Această femeie, care este fiica lui Avraam [...]” (Luca 13:16). Un Dumnezeu non-național, non-tribal, non-rasial, la a cărui masă vor sta oameni din Răsărit și din Apus, din Nord și din Sud, împreună cu Avraam, Isaac și Iacov (Luca 13:29). Dumnezeul creștin nu este filetist, nici etatist, nici elitist. Discursurile „noilor șamani români” despre unicitatea spațiului carpato-danubiano pontic sunt ridicole și fără nici o susținere, nici măcar nelogică. Iar aserțiunea unei credințe „strămoșești” a poporului român mi se pare destul de periculoasă, căci credința noastră vine de la Isus, din Israel, care, din câte știu, nu se află în granițele nici trecute, nici actuale ale țării noastre, străină, am spune mai bine, dar asumată de noi. Numai astfel se poate vorbi de o credință în același Dumnezeu, a tuturor celor care cred, fiecare în felul lui (ortodocși, catolici, evanghelici, etc.). restul este fanatism și suflare de vânt.

- În cele din urmă, El este un Dumnezeu care, deși este „îndurător și plin de har, încet la mânie și plin de bunătate” (Psalmul 103:9), rămâne judecătorul oamenilor și al istoriei. Isus n-a venit să judece lumea, ci să o mântuiască (Ioan 12:46). Dar Dumnezeu judecă inimile și viețile fiecăruia. Viața noastră este ceva pentru care trebuie să dăm socoteală Celui care ne-a dat-o. Dar când va veni judecata, vor fi multe surprize: „Mulți dintâi vor fi pe urmă, și mulți dintâi vor fi pe urmă” (Matei 19:30). Există cei care se credeau nevinovați și, în schimb, se consideră vinovați (Matei 25,41-46), și există cei care credeau că și-au ajutat doar aproapele aflat în nevoie să-și trăiască viața pământească și, în schimb, fără să știe, au câștigat viața veșnică (Matei 25,34-40). Multe surprize, așadar. Există un „premiu”, despre care Isus vorbește de mai multe ori (Matei 5,12; 6,1; 10,41; Marcu 9,41), și există o „răsplată” (Matei 6,4). Nu că viața creștină ar fi o afacere, un do ut des, calcule. Oricine ar raționa în acest fel ar demonstra că nu înțelege nimic despre creștinism. Dar Dumnezeu este generos, acesta este adevărul. Și există și o compensație: „Oricine a lăsat case sau frați sau surori [...] pentru Numele Meu va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Mt. 19, 29-30). Și această compensație îi va viza și pe cei care nu și-au avut partea lor de viață, afecțiune, satisfacție, fericire pe acest pământ.

Iată, în termeni generali, Dumnezeul pe care Isus ni l-a făcut cunoscut, în care a crezut și pentru care a trăit. Credința creștină înseamnă a crede împreună cu Isus și, asemenea lui Isus, în acest Dumnezeu.

Concluzie

Revin la motivația titlului acestei umile reflecții, anume REZISTENȚA PRIN CREDINȚĂ. A sosit timpul – cred- să ieșim din letargia unei credințe intimist și emoțional trăite și, în fața asaltului asupra ei, din partea deseori a celor botezați, care vorbesc de Dumnezeu fără Dumnezeu, să intrăm în lupta împotriva acestei situații, practicând rezistența prin credință, asumată, întrupată, trăită și mărturisită.

„Sine dominico (fide) non possumus”, spuneau creștinii din Bitinia celor care le cereau răspuns despre rațiunile speranței/credinței lor (sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi calomniaţi să fie ruşinaţi cei care bârfesc purtarea voastră bună în Cristos. Căci este mai bine să suferiţi făcând binele, dacă aşa vrea Dumnezeu, decât făcând răul. 1Pt 3, 14-17 ), iar marele Papă Pius al IX-lea în răspunsul dat împăratului Napoleon al III-lea, a spus răspicat NON POSSUMUS NON LOQUI. Așa închei și eu: Non debemus, non possumus, non volumus, pe urmele apostolilor, care au spus și ei: „οὐ δυνάμεθα γὰρ ἡμεῖς ἃ εἴδαμεν καὶ ἠκούσαμεν μὴ λαλεῖν” (Fap, 4, 20), pentru că mulți neaveniți se folosesc de Dumnezeu pentru a-și satisface propriile megalomanii. 

Nu ne putem trăi credința în mod samizdatesc. Nu avem voie. Spune Mântuitorul: „ Atunci unii farisei din mulţime i-au spus: „Învăţătorule, mustră-ţi discipolii!”. Dar el le-a răspuns: „Vă spun: DACĂ ACEŞTIA VOR TĂCEA, VOR STRIGA PIETRELE”. Când s-a apropiat, văzând cetatea, [Isus] a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta [calea] spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.Căci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi te vor asedia din toate părţile, te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale” (Lc 19, 39-44).

NOTE

[1] Martin BUBER, L'eclissi di Dio. Considerazioni sul rapporto tra religione e filoso¬fia, Mondadori, Milano, 1990, p. 21.

[2] Dietrich BONHOEFFER, Lettere a un amico, Bompiani, Milano, 1969, p. 105.

[3] Martin BUBER, op. cit. [Nota 1], p. 23.

[4] Friedrich NIETZSCHE, Così parlò Zarathustra, Mursia, Milano, 1965, p. 280.

(Paolo Ricca, Le ragioni della fede, Claudiana 2010, pp. 5-16)

GÂND LA 14 FEBRUARIE 2025

«TE-AM PUS CA LUMINĂ A NEAMURILOR, CA SĂ DUCI MÂNTUIREA PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI»". Auzind aceasta, păgânii s-au bucurat şi au glorificat cuvântul Domnului, iar cei care fuseseră hotărâţi pentru viaţa veşnică au crezut. Cuvântul Domnului s-a răspândit prin tot ţinutul (Fap 13, 47-49).

Lumină eu? Da, tu! Pentru că orice început al meu își are începutul acolo. 

Nu ai citit ce-am făcut în prima dimineață, dis de dimineață? Citește: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!”. Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina „zi”, iar întunericul l-a numit „noapte”. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi” (Gen 1, 1-5).

Orice început, părinte, frate și soră, trebuie să aibă înaintea lui lumina. De altfel, ce-i de mirare? Care e primul lucru pe care-l faci când te trezești? Deschizi ochii (chiar dacă mai greu!), ca să vezi lumina! 

Care e al doilea lucru? Aprinzi lumina de la bec!, poate dai drumul la televizor, nu numai să asculți ceva, ci ca să fie și mai mare lumină în casă? 

Care e al treilea lucru pe care-l faci? Începi să faci lumină în capul tău neorânduit și pustiu, și încă în întuneric, și te gândești cum și ce trebuie să faci în acea zi! Ieși afară și, după ce ai descuiat mașina, după ce ai răsucit cheia în contact, primul lucru pe care-l faci e să aprinzi lumina de la faruri. Și tot așa, cât e ziua de lungă, ești lumină, mergi în lumină, faci lumină în viața celor pe care-i întâlnești, și te rogi ca lumina semănată de-a lungul întregii zile să nu se stingă nici din viața ta, nici în cea a semenilor tăi. 

Care e cel din urmă lucru al zilei? Stingi lumina materială, și o aprinzi pe cea veșnică, ca îngerii să te poată veghea în odihna nopții, legănându-te în fața Oștirilor cerești. 

Cum își însemnează lumea eroii? Așezându-le pe cap o coroană de lauri verzi! Cum își însemnează Biserica sfinții? Punând în spatele capului lor o aureolă, adică un nimb de lumină. Așa îi recunoaștem pe sfinții noștri, lumini spre luminarea neamurilor, până la sfârșitul veacurilor. 

Lumină vor fi pentru tine, astăzi, Sfinții Ciril, Metodiu, Valentin, fiecare în felul său! Iar tu, nimic altceva decât lumină, în felul tău, original nu fotocopie, nici ciornă a ta. Prezintă-te așa cum ești astăzi, și nu ciorna visurilor tale ireale. Năzuiește să fii o lumină mai strălucitoare, și roagă-l pe Domnul să-ți fie energie. 

Fii ceea ce te-am pus să fii (Eu, nu tu!): LUMINĂ, MIEL, PACE

Pentru azi ajunge dacă vei reuși să fii LUMINĂ DIN LUMINĂ. 

Vrei să contempli un chip devenit LUMINĂ? Privește-l pe Fericitul Vladimir Ghica. Poate îți dorești și tu să devii ca el. Și roagă-l, pentru că sigur va mijloci pentru tine Lumina fără de-nserare.

Nu arunc nimic, Isuse!

GÂND LA 9 FEBRUARIE 2025

EVANGHELIA

Părăsind toate, l-au urmat pe el.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca 5,1-11

În acel timp, pe când mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, 2 a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. 3 Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. 4 Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: "ÎNAINTEAZĂ ÎN LARG ŞI ARUNCAŢI-VĂ NĂVOADELE PENTRU PESCUIT!" 5 RĂSPUNZÂND, SIMON I-A SPUS: "ÎNVĂŢĂTORULE, TOATĂ NOAPTEA NE-AM CHINUIT, DAR NU AM PRINS NIMIC. ÎNSĂ LA CUVÂNTUL TĂU, VOI ARUNCA NĂVOADELE". 6 Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. 7 Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. 8 Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: "Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!" 9 Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, 10 la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: "Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!" 11 După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus.

Nă!, nu le arunc!. Chiar mă iei de fraier! Eu până nu văd, nu cred! Trebuie eu mai întâi să înțeleg, și să te cercetez, ca să nu mă înșeli! Adică ești tu mai deștept decât mine, eu, pescar experimentat? Poți să spui de câte ori vrei, că n-o să mă las înșelat. Să râdă după aia lumea de mine? 

Petru, fii serios! Aruncă odată năvodul ăla! Nu fii îndărătnic! Aruncă pe cuvântul meu, și-o să vezi că vei prinde pește pentru tot satul. Dar nu fă cum ai făcut astă noapte, ci aruncă-le departe, în larg, până o să s-agațe-n Rai. Acolo-s peștii buni. Aici, la mal, unde încercai tu să pescuiești, n-o să prinzi nici un păcătos de pește, numa slăbături și broaște râioase o să prinzi. Aruncă mai întâi, și-apoi vei vedea cum Raiui plin de pește bun. În largul Raiului, Petre să arunci, lângă buricul tău, centrul lumii n-o să găsești decât rapăn și mizerie.  

Iertare, Doamne, că-s atât de căpos. Nu înțelegeam! Dar acu m-ai convins, și-o să arunc năvoadele toate, nu numa până-n Rai, ci chiar și-n Purgator, să scot și de-acolo niște pește care-așteaptă. Să vii să mă ajuți, și să te minunezi cu mine! 

La cuvântul tău, Doamne, năvoadele lumii se umplu. La cuvântul nostru numa buruieni și apă acră-n năvod.   

Să trecem pe țărmul celălalt!

GÂND LA 1 FEBRUARIE 2025

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu 4,35-41

În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: "Să trecem pe ţărmul celălalt!" Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a fost o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă, încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" Ridicându-se, a mustrat vântul şi a spus mării: "Potoleşte-te! Taci!" Şi vântul s-a calmat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: "De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?" Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: "Cine este oare acesta că şi vântul şi marea îl ascultă?"

Să trecem pe țărmul celălalt! 

1) Evanghelia de azi ne invită să ne convertim. Să trecem încă odată de pe țărmul nostru pe cel al Domnului și al fratelui nostru. De câte ori , lăsându-ne furați de această lume, preferăm să ne așezăm pe țărmurile vieții noastre, ucigând visele și dorințele noastre cele mai profunde, și lăsând garda jos, nu mai îndrăznim să privim spre celălalt țărm, unde Cristos ne așteaptă! 

Să trecem pe țărm celălalt! 

2) Evanghelia ne invită la curaj. Țărmul nostru mai poate indica ca suntem aproape de convertire, dar pe ultima sută de metri ne speriem și renunțăm să facem pasul decisiv, ca un atlet care, din cauza fricii sau epuizării se oprește și renunță cu câțiva metri înainte să atingă linia finală. Ne așezăm și spunem: „Oricum strugurii sunt acri”. „Nu merită să mă întind”, ori „merge și-așa”. 

Nu mai merge și-așa. Nu mai trebuie să meargă și-așa! Ce ne lipsește? Speranța supranaturală, altoită pe Cristos. Suntem pelerini ai speranței, chiriași pe acest țărm, cetățeni ai celuilalt. Să trecem grabnic pe țărmul celălalt. 

Să trecem pe țărmul celălalt!

3) Fragmentul evanghelic mai poate indica invitația de a face un salt de calitate, trecând de pe țărmul bun pe care suntem spre unul și mai bun. Să nu ne mulțumim cu prazul și roșcovele de pe acest țărm, ci să năzuim spre masa bogată, întinsă pe celălalt țărm de Bunul Dumnezeu. Curaj, eu am învins lumea!

PREOTUL SI SFINTENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Hi hi hi

Fratele Ion a intrat în mânăstirea numită „a tăcerii”, iar Superiorul i-a spus: „frate, această mănăstire este una silențioasă. Ești binevenit aici și vei putea rămâne atât cât dorești, dar nu trebuie să vorbești până când nu-ți voi da eu permisiunea”. 

Fratele Ion a trăit în mânăstire timp de un an înainte ca Superiorul să-i spună: Frate Ion, ești aici deja de un an. Acum îți dau voie să spui două cuvinte.

Fratele Ion spuse: saltea tare.

Îmi pare rău să aud asta, spuse Superiorul. Îți vom schimba salteaua cu una mai bună.

După încă un an, Superiorul merse la fratele Ioan și-i spuse: a mai trecut un an. Poți spune alte două cuvinte. La care Fratele Ion spuse: mâncare rece.. Superiorul îl asigură că va porunci să i se dea mâncare caldă.

După încă un an, merse Superiorul la Fratele Ion și-i spuse: a mai trecut un an, poti spune două cuvinte. Fratele Ion spuse: Plec acasă. 

E mai bine așa, spuse Superiorul, de când ai venit aici n-ai făcut altceva decât să te plângi.  

UMORISMUL SANFRANCISCAN

Introducere 

Umorismul Sf. Francisc este surâsul celui care a înțeles adevărul condiției umane, în lumina Duhului Sfânt, și raportează la aceasta evenimentele, experiențele, judecățile și pasiunile. Umorismul este afirmarea personalității. Este foarte diferit de râsul la spatele altora, de glumă sau de ironie. 

Neprevăzutul, neașteptata apariție a unui punct de vedere personal care surprinde dintr-un unghi singular esența unui eveniment creează umorismul. Este tocmai această singularitate cea care face să iasă la lumină aspecte uitate sau latente ale unei situații care, obținând astfel proporția adevărului lui intrinsec, provoacă surâsul și dezamorsează o situație tensionată.

Departe de derâdere, este un surâs care răspândește optimism și simpatie. Umorismul sfinților este de acest fel. Sfinții văd evenimentele și persoanele cu ochiul credinței: înțelepciunea lor nu este umană, terestră, ci realist supranaturală. 

Umorismul în cuvinte

Nu este foarte ușor să caracterizăm umorismul Sf. Francisc, pentru că în timpul convertirii sale, el pare mai degrabă umorismul lui Dumnezeu decât al umanității lui. Toate dorințele obținerii gloriei umane se dărâmă nu atât din cauza lui, cât mai ales al lui Dumnezeu. Vanitatea tinerească se dezumflă la întoarcerea din campania militară care, de fapt, nu mai are loc. Nu-i rămâne decât arzătoarea derâdere a mulțimii, de care este acuzat din partea oamenilor, și despre care se suspectează chiar pe sine. Dar, ieșind din ungherul solitudinii în care se îngropase, Francisc este un om care renaște cu o nouă certitudine și cu o nouă înțelepciune, ca și cum ar vedea lumea de jos în sus (din periferie, ar spune Papa Francisc), în felul saltimbancilor care umblă pe palmele mâinilor: Francisc a înțeles că sărăcia este eliberare în tot ceea ce cred oamenii; de acum înainte ea este criteriul pentru a redimensiona toate prejudecățile și iluziile.

Umorismul lui se naște în cadrul acestei conștientizări, grație căreia Francisc a regăsit sensul proporțiilor și poate să surâdă de sine și de lume cu o detașare iubitoare. Exemplele sunt multe, unele celebre. Ajunge să cităm numai câteva.

După Toma de Celano, în sihăstria din Sarteano, Francisc este asaltat de diavol cu o ispită foarte puternică de necurăție. Începe să se biciuiască.  „Hai frate măgar – spunea trupului său – așa trebuie tu să asculți de mine, și așa trebuie să accepți această biciuire! Dar pentru că vedea că loviturile biciului ispita nu se îndepărta, în timp ce toate mădularele erau pline de vânătăi, deschise ușa chiliei și, ieșind în curte se aruncă gol de tot în zăpada înaltă. Luând apoi zăpada în mâini făcu șapte oameni de zăpadă, se așeză în fața lor și începu să vorbească astfel trupului său: Iată, omul cel mare este soția ta; dintre aceștia patru, doi sunt fii tăi și doi fiicele tale; ceilalți doi sunt sclavul și omul tău de curte, necesari slujirii tale. Grăbește-te, pentru că trebuie să-i îmbraci, deoarece mor de frig. Dacă apoi această multiplă preocupare te îngreunează, slujește-l numai pe Dumnezeu. În chiar acel moment, diavolul, plin de confuzie, se îndepărtă, iar Sfântul se reîntoarse în chilia lui, preamărindu-l pe Dumnezeu” (2Cel 116-117: 703).

Este un exemplu al umorismului care-i place Sf. Francisc, pentru sine și pentru ceilalți. Episcopului Guido de Assisi îi spuse într-una din zile: „Domnule, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem și arme pentru a ne apăra” (3Comp 35: 1438). În Regula neștampilată, surăzând, scrie: „Iar frații să știe că blestemele și înjurăturile nu vatămă pe cei împotriva cărora sunt îndreptate, dar numai pe cei care le rostesc” (Rnb 9, 9:31). Și iarăși: „Într-adevăr, duhul cărnii vrea și încearcă să vorbească mult, dar să facă puțin, și caută nu religiozitatea și sfințenia interioară a duhului, dar vrea și dorește o religiozitate și o sfințenie numai de aparență în fața oamenilor” (Rnb 17, 12: 48). 

Dar cireașa de pe tort a umorismului lui Francisc ni se pare descrierea agoniei unuia care nu voia să se pocăiască, din Scrisoarea către toți credincioșii: o frescă umoristică – dacă vrem – de un umorism negru, dar de mare eficacitate și finețe: „trupul este infirm, se apropie moartea, aleargă rudele și prietenii și spun: „Spune cui lași lucrurile tale?”. Iată, soția și copiii, și prietenii și rudele se prefac că plâng. Iar el, ridicând ochii, îi vede plângând și mișcat de un sentiment rău, gândindu-se în sine, spune: „Iată, sufletul și trupul meu și toate ale mele le pun în mâinile voastre”. Într-adevăr, acest om este blestemat, deoarece își pune încrederea și își predă sufletul trupul și toate bunurile sale în astfel de mâini”. De aceea, spune Domnul prin gura profetului: „Blestemat omul care-și pune încrederea în om”. 

Și imediat cheamă preotul. Preotul îl întreabă: „Vrei să primești pocăință pentru toate păcatele tale? ” Acesta răspunde: Vreau. Vrei, pentru toate păcatele făcute și pentru toate acele momente în care ai furat și ai înșelat oamenii să ispășești așa cum poți, luând din bunurile tale,?”. Acela răspunde: Nu vreau!”. Și începe să-și piardă graiul și astfel acel mizerabil moare de o moarte amară” (2Lf 11: 205).

Și în Admonestări găsim perle de umorism: „Este mare rușine pentru noi slujitorii Domnului faptul că sfinții au făcut atâtea, iar noi, predicând și povestind despre ele ne lăudăm și vrem pentru acestea să primim laudă și preamărire” (Am 6:155). Alte exemple în Am 13:162 și 25:175.

Umorismul în acțiune

Francisc nu era numai isteț în a vorbi și în a scrie, dar trăia într-un ton umorist situațiile umane cele mai dramatice, făcând să spargă bubele serioase cu acul istețimii supranaturale.  Așa a făcut în întâlnirea cu tatăl său: „Tatăl său, văzându-l căzut într-o stare atât de mizerabilă, suferea mult. Și, deoarece îl iubise foarte mult, văzându-l acum cu chipul cadaveric din cauza privărilor excesive și din cauza frigului, încerca o mare rușine și suferea mult din cauza lui și, din acest motiv, ori de câte ori se întâlnea cu el îl umplea de înjurături. 

Omul lui Dumnezeu, însă, considerând înjurăturile părintelui, își luă un tată sărăcuț și disprețuit și îi spuse: „Vino cu mine și îți voi da o parte din pomenile pe care le voi primi. Atunci când îl vei vedea pe tatăl meu înjurându-mă, eu îți voi spune: „Binecuvântează-mă, părinte!”. Iar tu vei face deasupra capului meu semnul crucii și mă vei binecuvânta în locul lui”. În timp ce sărăntocul îl binecuvânta astfel, omul lui Dumnezeu îi spunea tatălui său: „Nu crezi că Dumnezeu îmi poate da un tată care să mă binecuvânteze, împotriva înjurăturilor tale?”. La fel de plin de umor a fost atunci când s-a adecvat cu gentilețe fratelui care murea de foame (Legp 1545), sau punând în scenă, la Greccio, pantomima cerșetorului care mănâncă, așezat pe pământ, resturile de la masa copioasă pregătită de frați cu prilejul Crăciunului (Legp 32:1579; Spec 20:1703). S-ar putea multiplica exemplele umorismului său, totdeauna imprevizibil și genial, dar și totdeauna poloticos: fiind la masă la Cardinalul Ugolino mănâncă resturi de pâine cerșită (Legp61:1611; Spec 23:1707); glumește cu cavalerii care îl escortează, pentru că își puseseră încrederea lor mai mult în „muștele lor” decât în providență (Lepg59:1609; Spec 22:1705); fratelui care ostenta o tăcere totală, interpretat de toți ca fiind semn al sfințeniei lui, îi propune să se spovedească, demascând astfel impostura lui (Legp 91:1647; Spec 102:1801). 

Sfântul prefăcut

Era odată un frate cu viață onestă și sfântă, care se ruga zi și noapte. Oserva o tăcere neîntreruptă, până la punctul că, uneori, spovedindu-se unui frate preot, nu se exprima prin cuvinte, ci prin semne. Apărea atât de evlavios și fervoros în iubirea față de Dumnezeu înxât uneori, șezând în mijlocul confraților, deși stătea mut, atunci când asculta cuvinte frumoase și bune se bucura în interiorul și în exteriorul lui în așa fel că îi atrăgea spre iubirea lui Dumnezeu pe frații și pe alții care-l vedeau, și toți îl considerau sfânt. De mulți ani persevera în acest comportament. Dar se întâmplă că fericitul Francisc veni acolo unde locuia acesta și, auzind de la frați despre comportamentul lui, spuse: „Să știți că aici e vorba de ispită și înșelăciune diavolească, pentru că, în realitate, el nu vrea să se spovedească”. Între timp sosi pe acolo și ministrul general, ca să-l vadă pe Sf. Francisc, și începu să laude pe acel frate. Fericitul Francisc ăi spuse: „Crede-mă, frate, acela este condus și înșelat de duhul cel rău”. Ministrul general replică: „Mi se pare ciudat și incredibil ca într-un om în care apar atâtea semne și opere de sfințenie să se verifice ceea ce îmi spui tu”. Dar fericitul Francisc îi spuse: „Pune-l la încercare, cerându-i să se spovedească de două ori, sau o dată pe săptămână. Dacă nu te va asculta, să știi că este așa cum ți-am spus eu”.

Întâlnindu-se cu acel frate, ministrul general îi spuse: „Îți poruncesc să te spovedești de două ori, sau măcar o dată pe săptămână de azi înainte. Acela îi puse un deget pe buze, mișcând din cap și arătând cu gesturile că nu-l va fi ascultat pentru nici un motiv. Ministrul, pentru a nu-l exacerba, îl lăsă să plece. Dar după puțină vreme acel frate ieși din Ordin și merse în lume, iar după câtăva vreme muri.     

        Multe situații sunt rezolvate cu spiritul nostru umorist, dar și mai multe ar putea fi detensionate, dacă am fi mai isteți, spunând adevărul în totalitate, în deplină caritate, dar fără a fi severi sau chiar brutali. 

Jacques Guy Bougerol, Umorismo, în Dizionario francescano, pp. 1903-1906.

Traducere de Pr. Damian Pătrașcu

Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Cine este Dumnezeu?

Domnitorul din Siracuza l-a chemat la sine într-o zi pe filozoful Simonide şi l-a întrebat:

- Aud spunându-se atâtea lucruri despre divinitate şi deseori diferite unele de altele. Spune-mi tu, care eşti înţelept: cine este Dumnezeu?

Filozoful a răspuns:

- O, rege, dă-mi o zi, pentru a mă gândi.

A doua zi, Simonide s-a întors la rege şi l-a implorat:

- Mai am nevoie de încă două zile de studiu!

La sfârşitul acestora, s-a întors să-i mai ceară alte, alte zile. Şi tot aşa. Întrebat de rege, obosit să aştepte, de ce acţionează aşa, a răspuns:

- O, rege, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Dumnezeu devine mai mare în ochii mei şi cu atât reuşesc mai puţin să-l înţeleg cu mintea mea!

GÂND LA SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU, 1 ianuarie 2025

„Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”.

Ne aflăm în prima zi a anului, iar Biserica, în înțelepciunea ei, a socotit bine ca să-l pună sub semnul și ocrotirea Maicii Domnului, în chemarea ei de mamă a lui Dumnezeu. Cred că și noi ne bucurăm de această înțelepciune și vrem să punem în mâinile ei toate dorințele și aspirațiile noastre pentru următoarele 365 de zile. 

Citind și meditând lecturile biblice de astăzi, cred că le-am putea aborda din perspectiva chemării, căci și de asta este vorba astăzi, Maria, fiică a Israelului, fiind aleasă de Dumnezeu de mamă, iar răspunsul ei fiind pe măsură, mamă în veac, asemenea Fiului ei, Dumnezeu în veac, căci credem că maternitatea ei nu s-a terminat odată cu moartea și învierea Fiului Cristos, dar continuă în Ceruri pentru toată veșnicia. 

A fi mamă e o chemare, o vocație; a fi mama lui Dumnezeu e o taină, un gest de iubire deplină din partea lui Dumnezeu, dacă El a socotit bine și necesar să aibă o mamă, așa cum avem fiecare dintre noi. Maria este mamă în adevăratul sens al cuvântului, nu asistentă maternală; Maria este mamă și astfel va rămâne pentru totdeauna, zămislindu-l pe Cristos în fiecare zi în inimile noastre și al tuturor celor care vor veni după noi, căci altfel ce ar putea să însemne aceea adnotare a evanghelistului Luca: „Maria însă, păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”! Maria a născut o dată Cuvântul, pe Isus Dumnezeu și om, și din acest motiv este pe bună dreptate numită mamă, zămislind omul, și născând pe Dumnezeu și omul Cristos. 

Dar maternitatea Mariei nu s-a terminat odată cu această zămislire și această naștere, dar continuă, zămislind toate cuvintele, adică rugăciunile și tânguielile noastre, și prezentându-le Domnului pentru a fi ascultate. Și le meditează, adică le cântărește, le chibzuiește, le corectează și, după ce le-a zămislit, le duce înaintea Tatălui, și al Fiului său, și în fața Duhului Sfânt, pentru a aduce rod în viața noastră. Maria zămislește de fiecare dată când un om, și acesta cuvânt al lui Dumnezeu, vine pe lume. Maria ne păstrează în inima ei în tot timpul vieții, și ne zămislește la timpul potrivit, redându-ne Fiului său după ce noi vom fi căzut în păcat.

Mare har și mare chemare este să fii mamă, și cred că bucuria Mariei a fost de nedescris atunci când a auzit – pentru prima dată – din gura Pruncului Isus, om și Dumnezeu chemând-o „mamă”. Cum o fi reacționat Maria la auzul acestui Cuvânt? Nu ne este dat să știm, dar noi știm cum reacționează mamele noastre la auzul aceluiași cuvânt din partea noastră, fii lor, adică trăind o bucurie extremă. 

La fel și Maria. S-a bucurat, și poate că a înălțat lui Dumnezeu același cânt, rostit în fața Elisabetei, verișoara sa: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul, și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari cel Atotputernic, și numele lui este sfânt”. 

O anumită subcultură spune că femeile sunt creaturi slabe (în comparație cu bărbații). Dar noi știm că nu este așa. Femeile, și mai ales cele care sunt și mame numai slabe nu sunt. Gingașe, da, slabe niciodată. Oare n-am văzut noi cum reacționează o mamă atunci când fiul îi este în pericol? Ca o leoaică! Cu mama nu-i de joacă! Pune-te tu cu mama și-ai să vezi pe unde scoți cămașa! Femeia, dacă mai e și mamă, și dacă ar rămâne un ou bleg în frigider, o să facă în așa fel să gătească pt 5 000 de inși, (fără a număra bărbații și copiiii) și, după saturare, se vor mai putea strânge 12 coșuri cu firimituri. 

Numai de curiozitate, numărați câți văduvi și câte văduve sunt în satul/în cartierul vostru? Un bărbat, dacă rămâne văduv, se recăsătorește imediat, pentru că nu știe să facă nici măcar o omletă. Femeile nu, ele își trăiesc văduvia cu demnitate. Și, dacă mai e nevoie să o lăudăm pe Mama lui Isus, să citim ce zice evanghelistul Ioan: „Iar lângă crucea lui Isus stătea în picioare mama lui și sora mamei lui, Maria, soția lui Cleopa, și Maria Magdalena” (In 19, 25). Nici o mențiune despre vreun bărbat. Dar și mai profund: Mama Maria, stă în picioare. Asta este mama: stă în picioare, adică nu se pierde cu firea, nici în momentele cele mai grele ale fiilor ei. Acolo, la picioarele crucii, Maria este din nou în chinurile facerii, și îl va zămisli pe Fiul său din nou, de această dată pentru cer. 

Să ne rugăm astăzi Mamei cerești pentru noi chemări la vocația de mamă, căci tare puține au mai început să fie. Femei multe, mame puține, ar spune Sf. Ioan Gură de Aur! Și unde lipsesc mamele, este evident că lipsesc fii, lipsesc tații, lipsesc preoții, lipsește cerul. Căci dacă și Maria, la vizita îngerului ar fi făcut atâtea calcule câte se fac astăzi la decizia de a da naștere unui prunc, încă ne-am fi închinat la Zeul Soare. 

Spunea Pr. Constantin Galeriu: „chemarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Repet acest cuvânt: bea cineva sau nu, izvorul curge”. Da!, Dumnezeu cheamă totdeauna, dar poate că există multă frică în noi să mergem la izvor și să bem. 

Nu vă temeți, ne spune și nouă Mântuitorul, și mai ales celor care au fost chemate să devină mame: ”nu vă temeți, eu am învins lumea” (In 16, 33). Să învingem noi  toți și ele toate calculele lumești din inimile noastre, și să mergem să bem. „Bea cineva sau nu, izvorul curge”, dar să nu lăsăm apa vieții lui Dumnezeu să curgă în zadar. Amin.