ESTE POSIBIL SĂ SE CREADĂ FĂRĂ SĂ SE PRACTICE ACEASTĂ CREDINȚĂ?

Un Arhiepiscop brazilian comentează

fraza frecventă: Cred, dar nu sunt practicant

 SAN PAOLO, duminică, 30 octombrie 2011 (zenit.org).- Este posibil să se creadă fără să se practice această credință? S-a întrebat Mons. Murilo S. R. Krieger, scj, Arhiepiscop de São Salvador da Bahia (Brasilia), oprindu-se într-un articol asupra unei fraze pe care o aude deseori în această privință.

„Atunci când, într-o întâlnire între prieteni, conversația se învârte în jurul unor chestiuni religioase, se întâmplă deseori ca cineva să spună cu naturalețe și siguranță: Cred, dar nu sunt practicant! Este o afirmație ce pare atât de bine formulată, atât de logică, încât nimeni nu o contestă. Astfel, după câteva zile, într-un alt grup, dacă discuția se învârte în jurul chestiunilor religioase, este posibil ca cineva să pronunțe aceeași afirmație”, spune Arhiepiscopul.

„Mai mult decât o afirmație izolată, această idee, după care se poate crede fără a pune în practică ceea ce se crede este atât de comună încât în multe ambiente a devenit deja o mentalitate”. Pentru Mons. Krieger, „justificarea acestui comportament diferă de la persoană la persoană”: „există acea persoană care a pus deoparte practica religioasă datorită dezamăgirii față de un ghid al comunității; o altă persoană, fără a-și da seama, a abandonat încet încet viața lui de credință, a petrecut mult timp fără să citească Cuvântul lui Dumnezeu, fără să se mai roage și fără să participe la Sf. Liturghie de duminică, astfel că, atunci când și-a dat seama, își organizase deja viața astfel că nu mai era nici un loc pentru expresii religioase”.

Alte persoane, în schimb, „aveau o cunoștință atât de superficială despre propria religie încât au abandonat-o fără să-și pună prea multe întrebări”, așa cum sunt și din aceia care „vor să-și boteze copii ca un simplu act social”.

Este posibil să se creadă fără să se practice credința? întreabă Arhiepiscopul brazilian.

„Anumite persoane abandonează practica religioasă, spunând că sunt în căutarea unei mai mari autenticități. Spun că nu iubesc normele și riturile, că preferă o religie mai spirituală, fără structuri”. După părerea mea, „aceste persoane uită că sunt ființe umane și nu îngeri. Îngerii nu au nevoie de semne, de gesturi și cuvinte pentru a se relaționa”.

„Contrar, noi folosim chiar trupul nostru ca mijloc de comunicare. Traducem sentimentele noastre printr-un surâs sau o strângere de mână, un cuvânt sau o atingere; ținem să ne reunim cu familia în zilele de sărbătoare și telefonăm unui prieten pentru a-i ura bucurie în ziua lui de naștere; facem cadou un trandafir mamei și rămânem încântați față de gestul unui copil care deschide brațele pentru a-și îmbrățișa tatăl care sosește acasă”.

„Cum putem atunci să ne relaționăm cu Dumnezeu numai cu limbajul îngerilor, pe care nici măcar nu-l cunoaștem? ” se întreabă episcopul.

„Credința ne introduce în familia fiilor și fiicelor lui Dumnezeu”, a subliniat Monseniorul. „În ea, este fundamentală practica iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Familia noastră creștină are o istorie, o tradiție bogată și celebrări foarte frumoase. Se poate întâmpla ca vreunul să nu le înțeleagă. Dar înainte să le ignore, sau, mai rău, să le disprețuiască, nu ar fi mai bine să caute să le cunoască, să pătrundă semnificația lor și să descopere valorile pe care le propagă?”.

Pentru Arhiepiscopul din São Salvador da Bahia, „nu se poate a se vrea o credință fără gesturi, cu scuza căutării unei mai mari autenticități”.

„Tatăl veșnic, atunci când a voit să-și demonstreze iubirea lui, a ținut cont de modalitatea noastră de a gândi și de a acționa. Mai mult decât să-și exprime iubirea în mod spiritual, a concretizat-o: n-i l-a trimis pe Fiul său, care a locuit între noi”.

„Cred, dar nu sunt practicant. Credința (cred) și viața (nu practic) nu pot fi separate între ele. Prin natura lor înseși, ele trebuie să fie unite. O credință fără opere este moartă; operele, chiar și cele de pietate, fără credință devin goale”, a încheiat Mons.