AI ÎNCREDERE ÎN MINE… ŞTIU BINE CE AM DE FĂCUT!”

O veche legendă norvegiană povesteşte despre un om pe nume Haakon care privea mereu imaginea lui Christos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau aici pentru a cere câte o minune.

Într-o zi şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus:

– „Doamne, vreau să fiu în locul Tău. Lasă-mă să stau în locul Tău pe cruce”. Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii, parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi iar vorbele Lui căzură din înalt şoptitoare dar ferme.

– „Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie”.

– „Care, Doamne?” întrebă Haakon. „Este o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi cu ajutorul Tău, Doamne, voi reuşi”.

– „Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcere pentru totdeauna”.

Haakon răspunse:

– „Îţi promit, Doamne!” Şi schimbul se făcu.

Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu-l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observă nimic.

Dar într-o zi veni un om bogat şi după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu.

Nu spuse nimic nici când un sărac, care veni câteva ore mai târziu, fură portofelul uitat de bogătaş.

Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie..

Dar în acel moment se întoarse bogătaşul în căutarea portofelului. Fără să stea pe gânduri, spuse că băiatul furase portofelul.

Bogătaşul se apropie de băiat şi-i spuse furios:

– „Dă-mi înapoi portofelul pe care mi l-ai furat!”

Tânărul replică surprins:

– „Eu nu am furat niciun portofel!”

– „Nu minţi şi dă-mi-l înapoi imediat!”

– „Vă repet că nu am luat niciun portofel!” răspunse băiatul.

Bogătaşul furios începu să-l lovească pe tânăr. Atunci se auzi o voce puternică:

– „Opreşte-te!”

Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise.

Haakon care nu mai putuse păstra tăcerea, strigă apărându-l pe tânăr şi acuzându-l pe bogătaş pentru falsele învinuiri pe care i le aducea. Acesta rămase uimit şi ieşi din locul de rugăciune. Tânărul plecă de asemenea fiindcă se grăbea să plece în călătorie.

Când cei doi plecară, Christos îi spuse credinciosului:

– „Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcere.”

– „Dar, Doamne… – spuse Haakon – cum puteam să permit o asemenea nedreptate?”

Locurile se schimbară, Iisus se întoarse pe cruce şi credinciosul în faţa acesteia.

Dumnezeu continuă să vorbească:

– „Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să piardă portofelul fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost foarte bine că i-a luat.

– Iar băiatului i-a prins bine bătaia primită fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie…

… Pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece…

Tu nu ştiai nimic. Eu, da. De aceea tac”.

Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori ne întrebăm:

De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să ne răspundă ceea ce doresc ei să audă… Dar nu este aşa.

Dumnezeu ne răspunde chiar şi prin tăcere!

Trebuie să învăţăm să ascultăm. Tăcerea Lui divină este menită să ne spună, fără cuvinte, că El ştie ce face.

Şi în tăcerea Sa ne spune cu iubire: AI ÎNCREDERE ÎN MINE… ŞTIU BINE CE AM DE FĂCUT!”

NU TE INGRIJORA! EU CONDUC, TU PEDALEAZĂ!

Într-o seară, un tânăr se apropie de Maestru şi-l întrebă:

Cum pot fi sigur că ceea ce fac eu în viață este pe placul lui Dumnezeu?

Maestrul, surâzând îi spuse:

Într-o noapte, adormind, am visat următoarele: o bicicletă cu două locuri, un tandem şi L-am văzut pe Dumnezeu în spatele meu, pedalând. După un timp, Dumnezeu mi-a sugerat să schimbăm locurile. Am fost de acord şi, din acel moment, viața mea s-a schimbat, viața mea n-a mai fost aceeaşi. Dumnezeu îi dădea vieții mele, fericire şi emoții. Ce s-a schimbat, când am inversat locurile? Când conduceam eu, cunoșteam pe de rost strada, curbele, suișurile, coborâșurile. Era aceeaşi stradă monotonă, era … aceeaşi. Era întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte.

Dar când a început să conducă El, El ştia scurtături nemaivăzute, sus între munți,

traversam locuri stâncoase cu viteză maximă, aproape să-mi rup gâtul. Tot ceea ce reuşeam să fac era să mă țin în şa. Chiar dacă părea nebunesc, El îmi zicea: Pedalează! Pedalează!

Când deveneam îngrijorat, Îl întrebam:

Doamne, unde mă duci?

Dar El nu-mi răspundea nimic, doar surâdea.

Deodată, nu ştiu cum, am început să am încredere. Repede, am uitat viața monotonă şi am intrat în aventură şi ziceam: Doamne, mi-e teamă! Dar El, se uita înapoi, îmi lua mâna şi, dintr-o dată, mă linişteam.

M-a dus printre oameni de care aveam nevoie, oameni care m-au vindecat, m-au acceptat şi s-au bucurat. Ei ne-au dat daruri pentru drum, pentru călătoria noastră. Dar Dumnezeu mi-a zis:

Împarte darurile primite, sunt bagaje în plus, sunt grele.

Şi le-am împărțit persoanelor cu care ne întâlneam în drum şi, mi-am dat seama că, atunci când împărțeam, eram eu cel ce primeam şi totuşi bicicleta noastră era uşoară.
La început nu m-am încrezut în El, mă gândeam că mă va duce cine ştie unde. Dar El cunoştea secretele bicicletei, ştia cum să o încline când venea o curbă, ştia să sară ca să evite locurile stâncoase, zbura ca să evite locurile înfricoşătoare. Iar eu, învăț să tac şi să pedalez în locurile cele mai ciudate, încep să mă bucur de panorama care se iveşte la orizont, de vântul care îmi bate în față şi de … tovarăşul meu de drum.

Şi când nu mai sunt sigur că pot merge înainte, El îmi surâde şi-mi zice:

Nu te îngrijora! Eu conduc, tu pedalează!

Albina și musca

Unele persoane îmi spun că sunt scandalizate de multele lucruri greșite pe

care le văd în Biserică. Eu le răspund acestora că dacă întrebi o muscă: „Există flori prin părțile astea?”, aceasta îți va spune: „Nu am nici măcar cea mai mică idee de ce este o floare, dar acolo jos, în acea grămadă de gunoi poți găsi toată mizeria pe care o vrei!”. Și va începe să-ți facă lista lucrurilor murdare pe care le-a făcut în ultimele zile. Acum, dacă tu întrebi o albină: „Ai văzut gunoi prin aceste locuri?”, îți va răspunde: „Lucruri mizerabile?”, nu am văzut niciodată. Aici e plin numai de flori parfumate!”. Și va începe să-ți facă lista florilor din grădină. Vezi, musca știe unde se găsesc numai lucrurile murdare, în timp ce albina știe unde se află florile frumos mirositoare.

Am înțeles că unele persoane seamănă cu albinele, și altele cu muștele. Cele care seamănă cu musca caută și văd răul peste tot, și sunt preocupate dacă nu-l găsesc. Nu văd binele nicăieri. Dar cele care seamănă cu albinele văd numai binele în tot ceea ce le cade sub priviri. Nătărăul gândește în mod nătâng și toate le face greșit, în vreme ce pentru persoana care are gânduri bune, nu contează ce vede, nu contează ce-i spui tu, pentru că el cultivă numai gânduri pozitive și bune (Pr. Paisie din Muntele Athos)

Pilda Fiului rătăcitor rescrisă de un copil

     Un catehet povestea copiilor Pilda Fiului rătăcitor, dar ajungând la

sfârșit își dădu seama că mulți dintre ei fuseseră destul de neatenți, astfel că le ceru, pentru ora următoare, să facă o sinteză a pildei auzite.

Unul dintre copii sintetiză pilda astfel: „Un om avea doi fii; cel mai tânăr, însă, nu stătea de bunăvoie acasă, și într-o zi plecă departe, luând cu sine toți banii din casă. După ceva vreme termină de cheltuit banii și atunci puișorul decise că e timpul să se întoarcă acasă, pentru că nu avea nici măcar ce să mai mănânce. Când se afla aproape de casă, tatăl îl văzu și, plin de bucurie, luă un baston și alergă în întâmpinarea lui. Pe drum se întâlni cu fiul cel mare, cel cuminte, care-l întrebă unde alerga așa tare, și cu acel baston în mână: „Se întoarce nesimțitul de frat’tu; după tot ce-a combinat până acum, merită să fie mângâiat puțin!”. „Tată, vrei să te ajut și eu?”. „Sigur”, răspunse tatăl.

Și astfel cei doi îl bătură până îl lăsară lat în mijlocul drumului. După ce terminară partida, tatăl chemă un slujitor și îi spuse să taie vițelul cel mai gras, deoarece trebuie să sărbătorească, pentru că, în sfârșit, i-au scos fiului cel mic gărgăunii din cap, sperând că nu va mai ieși afară, nici dacă va lua foc casa.      

Tratament pentru cei bolnavi de conspiratită cronică

Doi pești înotau în același râu: unul deja bătrân, celălalt abia născut.

Un pescar aruncă undița.

- Atenție!..., îi spuse cel bătrân novicelui. În interiorul acelei mâncari gustoase este ascuns un cârlig metalic; dacă muști din mâncare te agăți în cârlig și pescarul te va trage la mal. Acolo, pe pământ, există ceva care se numește foc, iar acest foc prăjește peștii, iar oamenii îi mănâncă... Dacă-ți este dragă viața, ține-te departe de acest pericol!

- Hai lasă-mă cu bancurile astea! – răspunse peștișorul. Pe pământul ăla de care vorbești tu nu se poate înota!?... Și apoi focul care frige și prăjește peștii!..., și oamenii care mănâncă peștii!... A venit vreodată cineva de acolo de sus să ne spună că asemenea prostii chiar există?...

Iar novicele imprudent mușcă fără milă din momeală. Tigaia îl învăță, din păcate prea târziu, că în ciuda incredulității lui există pământ în afara apei, iar focul prăjește peștii . (P. Dumas)

Josip Stalin Visarionovich mă voi ruga pentru dumneavoastră zi și noapte, sau CURAJUL MĂRTURISIRII CREDINȚEI

Într-o seară Stalin asculta la radio concertul K488 al lui Mozart, de la

al doilea timp dureros și minunat, interpretat de către Judina. Luă telefonul și sună imediat pe directorul radioului pentru a avea discul cu înregistrarea. Directorul îi spuse că i-l vor trimite îndată, chiar dacă concertul nu fusese înregistrat încă. A sunat-o pe Judina, care sosi liniștită. Restul orchestrei sosi nervoasă, și avură nevoie de trei dirijori până să găsească pe unul care nu tremura ca o frunză. Astfel discul, în copie unică sosi la Stalin imediat. După puțină vreme Judina se trezi premiată cu premiul Stalin și cu 20.000 de ruble. Ea scrise această scrisoare, citată din memorie de Shostakovitch: „Vă mulțumesc, Josip Visarionovich pentru ajutorul dumneavoastră. Mă voi ruga pentru dumneavoastră zi și noapte, cerând Domnului să vă ierte păcatele grele comise împotriva poporului și a țării. Domnul este milostiv și vă va ierta. Banii i-am dăruit unei biserici pe care o frecventez.

Era o scrisoare criminală. Stalin a citit-o și nu a scos un cuvânt. Și a pus-o la o parte. Iar Judinei nu i se întâmplă nimic. Discul cu concertul K488 interpretat de Judina era în pickup-ul lui Stalin când acesta a fost găsit mort în casa lui. A fost ultima muzică pe care Stalin a ascultat-o.    

Ești muscă sau albină?

Unele persoane îmi spun că sunt scandalizate de multele

lucruri greșite pe care le văd în Biserică. Eu le răspund acestora că dacă întrebi o muscă: „Există flori prin părțile astea?”, aceasta îți va spune: „Nu am nici măcar cea mai mică idee ce este o floare, dar acolo jos, în acea grămadă de gunoi poți găsi toată mizeria pe care o vrei!”. Și va începe să-ți facă lista lucrurilor murdare pe care le-a făcut în ultimele zile. Acum, dacă tu întrebi o albină: „Ai văzut gunoi prin aceste locuri?”, își va răspunde: „Lucruri mizerabile?”, nu am văzut niciodată. Aici e plin numai de flori parfumate!”. Și va începe să-ți înșire florile din grădină. Vezi, musca aia știe numai unde se găsesc gunoaiele, în timp ce albina știe unde se găsesc florile. Acum am înțeles că anumite persoane seamănă cu albinele, altele cu muștele. Cele care seamănă cu muștele caută răul peste tot și sunt foarte neliniștite, agitate și preocupate. Nu văd nimic bun în nici un loc. Dar cele care seamănă cu albinele văd numai bine în tot ce le cade sub privire. Stupidul gândește în mod stupid și le face pe toate greșit, în vreme ce persoanele care au gânduri bune, nu contează ce văd, nu contează ce le spui tu, pentru că acestea păstrează totdeauna un gând pozitiv și bun (Părintele Paisios din Montele Athos)

Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Un bătrân marinar se pregătea să plece în ultima lui călătorie. Prin

harul lui Dumnezeu murea în patul său, fără a se plânge, ca un om obișnuit cu lupta. Dimineața primise Sf. Maslu; spre seară preotul s-a întors să-l viziteze pe bravul navigator și l-a găsit calm și resemnat. L-a întrebat:

- Dragul meu, ești pregătit pentru a-ți începe ultima mare călătorie?

-       Pregătit din toate punctele de vedere, părinte.

-       Și nu îți este frică de nimic?

-       Eu? De ce să-mi fie frică?

-        

-   Și, arătând pieptul în care dis de dimineață intrase Isus, muribundul adăugă liniștit:

-       Dacă căpitanul este la bord, de cine aș mai putea să mă tem?

Eu știu totul

Într-una din zile niște domni se prezentară la un spital de nebuni,

pentru a face o vizită. În acel moment portarul nu era prin preajmă. În schimb, un tânăr care se plimba prin curte se oferi cu mare plăcere să-i însoțească pe domni. La început îi duse în grădină și, cum se întâlneau cu vreun nebun, acesta le explica vizitatorilor ideea fixă pe care fiecare din bolnavi o avea despre sine.

-      Priviți la acela: el crede că este împăratul Japoniei… Celălalt crede că a murit de ceva vreme…, Ăstălalt crede că este o moară. Dar cel mai nebun este ăla din colț, care se crede Fiul lui Dumnezeu. Evident, eu știu foarte bine cine este, deoarece dacă ar fi Fiul lui Dumnezeu eu ar trebui să știu, pentru că eu sunt Tatăl ceresc!

E inutil să spunem cum au rămas acei vizitatori, și cum s-au grăbit să iasă cât mai repede de acolo…

Acel nefericit cunoștea foarte bine bolile tuturor celorlalți, dar nu era capabil să-și dea seama de propria boală. Așa se întâmplă cu mulți care, deși nu sunt defel nebuni, se preocupă de greșelile și defectele aproapelui, dar nu se preocupă del propriile defecte. (Spirago, op. cit., 685).

Daruri visate și ținute

Celebrul violonist Grunfeld era faimos

pentru avariția lui. Într-una din dimineți, o camerieră îi spuse cu malițiozitate: „Domnul meu, știți că  noaptea trecută am visat că mi-ați dăruit zece mărci, spunându-mi să-mi cumpăr o pălărie în amintirea dumneavoastră?-Zece mărci sunt cam mulți – răspunse cu calm artistul. Dar fie și așa, de-acum nu contează. Puteți să-i păstrați liniștită.