Pentru cei creștini numai cu numele

La Alexandria, un circar dresase o maimuță să

danseze, iar animalul învățase să danseze atât de bine încât nu se deosebea deloc de ceilalți dansatori oameni, datorită măștii și hainelor de dansator cu care fusese îmbrăcată. Însă, tocmai la mijlocul dansului și a aplauzelor, unul din cei prezenți vru să arate spectatorilor că balerinul capabil și abil nu era decât o simplă maimuță: aruncă pe scenă niște fructe uscate care atraseră maimuța, iar animalul, văzând acele fructe nu ezită nici un moment. Își rupse masca de pe față, pentru a putea devora fructele care-i plăceau atât de mult. În schimbul laudelor și a admirației, maimuța provocă râsul spectatorilor. (Girgore de Nyssa, La professione cristiana, Ed. Città Nuova, pp. 66-68).

Definizione del santo secondo Origene

“Si dicono santi e nello stesso tempo peccatori coloro che si sono dedicati a Dio e hanno separato la loro vita dalla situazione usuale di tutti per servire il Signore – si dice dunque santo un uomo in quanto si è dedicato al servizio del Signore, eliminando tutte le altre attività – ma può anche accadere  che, proprio nel servire il Signore, non faccia ogni cosa come dovrebbe essere fatta, ma venga meno in alcune cose e pecchi. Come infatti colui che si separa e si segrega da tutto per acquisire  una disciplina, la medicina ad esempio o la filosofia, certamente non è perfetto appena si è dedicato alla disciplina, così da non trovarsi mancante in qualche cosa, anzi piuttosto attraverso molti sbagli arriverà con fatica una buona volta alla perfezione e, tuttavia, appena si affida a scuole siffatte è cosa certa che è annoverato tra i filosofi o tra i medici; allo stesso modo si deve pensare dei santi, cioè che appena uno si dedica all’impegno della santità, in relazione a ciò che si è proposto, viene chiamato santo. Ma in relazione al fatto che necessariamente cadrà in molte mancanze finché con l’abitudine e la disciplina e la diligenza non si allontani da lui la consuetudine del peccare, si chiamerà, come abbiamo detto, anche peccatoreˮ (Origene, Omelie sui Numeri, 10, 1). 

Padre Pio: Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie

Odată Padre Pio a fost întrebat: „Ați dori să celebrați de mai multe ori pe zi Sf. Liturghie?”. El a răspuns: „Dacă ar fi după mine, nu aș coborî niciodată de la altar”.

Padre Pio nu obosea să repete: „Este mai ușor ca lumea să continue să existe fără soare decât fără Sf. Liturghie”.

Într-o zi, Isus îi apăru lui Padre Pio, desfigurat și tot plin de vânătăi. El îi arătă o mare mulțime de preoți, printre care diferiți demnitari bisericești; unii dintre aceștia celebrau, alții se pregăteau să înceapă Sf. Liturghie, alții terminaseră de celebrat. Vizita lui Isus suferind mă întristă foarte mult, de aceea am voit să-L întreb care este motivul acelei mari suferințe. Nu am primit nici un răspuns. Însă privirea lui se îndreptă din nou spre acei preoți, dar după puțin, aproape speriat și ca și cum ar fi fost obosit să mai privească, întoarse chipul și, privindu-mă pe mine, cu mare oroare, am observat două lacrimi care-i alunecau pe obraji. Se îndepărtă de acea mulțime de preoți cu o mare expresie de dezgust în privire, strigând: Măcelarilor! Și, îndreptându-se spre mine, spuse: „Fiul meu, să nu crezi că agonia mea a durat numai trei ceasuri: nu! Eu voi fi, din cauza sufletelor ajutate de mine, în agonie până la sfârșitul lumii. În timpul agoniei mele, fiul meu, nu trebuie să se doarmă”. Iar Padre Pio încheie: „Din păcate Isus are dreptate să se plângă de ingratitudinea noastră.

Să alergăm împreună

Un antropolog a propus un joc unor copii africani. Puse un coș plin cu fructe la tulpina

unui copac și le spuse acestora că cel care va ajunge primul la copac va câștiga tot coșul cu fructe. Când dădu semnalul că pot să înceapă alergarea, copii se prinseră de mână și începură să alerge împreună, după care, ajunși la coș se așezară și se bucurară împreună de premiu. Când antropologul îi întrebă pe aceștia de ce au voit să alerge împreună, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate acele fructe, copii spuseră: Ubuntu, adică: cum ar putea fi fost fericit unul în vreme ce toți ceilalți ar fi fost triști?   

Fără mine nu puteți face nimic

Puternicul rege Milinda îi spuse bătrânului preot: „Tu spui că omul care a făcut toate relele posibile timp de 100 de ani și, care, înainte să moară îi cere iertare lui Dumnezeu, acela va fi câștigat Paradisul. Dacă, însă, unul face numai un singur păcat și nu se căiește de acesta, acela va merge în Iad. Este drept să fie așa? O sută de delicte sunt mai ușoare decât unul? Bătrânul preot îi răspunse regelui: „Dacă iau o pietricică și o pun pe suprafața apei, se va scufunda sau va sta la suprafață?” „Se va scufunda”, răspunse regele. „Si dacă iau o sută de pietre mari, le pun într-o barcă și împing barca în mijlocul lacului, se vor scufunda acestea, sau vor pluti?” „Vor pluti”. „Înseamnă că o sută de pietre și o barcă sunt mai ușoare decât o pietricică?” Regele nu știa ce să răspundă. Bătrânul preot îi explică: „Tot așa se întâmplă, o, rege, și cu oamenii. Un om, chiar dacă a păcătuit mult, dar se încrede în Dumnezeu și-i pare rău de păcatele lui, nu va cădea în Iad. În schimb, omul care face răul chiar și numai o singură dată, dar nu apelează la milostivirea lui Dumnezeu, se va pierde”.

Pentru cine mergem la biserică?

Un tânăr merge la un preot și-i spune:
*- Părinte, eu nu voi mai merge in biserică niciodată!*
Părintele îi spuse:
- care este motivul?
Tânărul răspunse:
- Pentru că o văd pe sora mea care vorbește de rău de o altă soră de-a mea; pentru că văd un om care nu citește bine lecturile; pentru că cei din cor cântă prost; pentru că multe persoane în timpul liturghiei se uită la celular; pentru că văd multe și multe alte lucruri rele care se fac în biserică.
Îi răspunse părintele:
Foarte bine. Dar înainte să pleci, vreau ca tu să-mi faci o favoare: ia un pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica în interior, fără să verși nici o picătură pe pardoseală. După aceea vei putea să nu mai vii la biserică.
Tânărul gândi în sine: este un lucru de nimic!
Și a făcut trei tururi ale bisericii, așa cum îi ceruse preotul. Când a terminat a spus:
- gata, părinte.

Părintele îi răspunse:

Atunci când înconjurai biserica, ai văzut-o pe sora ta vorbind de rău pe cineva?
tânărul spuse:
- nu

Ai văzut lumea plângându-se de alții?
Tânărul:
- nu
Ai văzut pe cineva uitându-se la celular?
Tânărul:
- nu
Știi de ce?
- pentru că erai concentrat pe pahar, ca să nu se verse nici o picătură de apă.
Același lucru este valabil pentru viața noastră. Atunci când obiectivul nostru este Isus Cristos, nu vom mai avea timp să vedem greșelile celorlalți.

* cine pleacă din biserică din cauza lumii, acela nu a intrat niciodată datorită lui Cristos

Ce vrem să avem mai mult?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Cine ne dă putere în viață

În anul 1901, la Reims, câțiva consilieri comuniști trebuiră să viziteze un spital pentru boli contagioase și fără vindecare, numit Saint Maclou, și să facă un raport.

Se prezentară la opt dimineața, fără să anunțe mai înainte pe nimeni din conducere. Văzură că bolnavii erau îngrijiți de Surorile Carității, pentru că nici un infirmier nu rezistase, deși fuseseră plătiți bine.

În primul salon văzură nefericitele victime ale cancerului; trecură repede. În al doilea, mai rău; iar consilierii cei deștepți își acoperiră nasurile cu batistele. În celelate saloane nici nu mai priviră bolnavii, dar, palizi și muți, nu vedeau momentul să scape cât mai repede de acolo. Odată ieșiți, unul din acei domni o întrebă pe Maica superioară: „Soră, de cât timp lucrați aici?”.

-      De 40 de ani, domnule.

-      Nemaiauzit! Dar cum faceți voi, surori, să aveți atâta curaj?

-      Oh, încă nu ați văzut totul, replică maica, și îi conduse din nou în spital. Merseră, și în mijlocul saloanelor maica deschise o ușă. Era capela: aici găsim noi curajul, ascultând Sf. Liturghie în fiecare zi și împărtășindu-ne. Dacă nu am avea aici această capelă și mângâierea Sf. Împărtășanii zilnice nici una dintre noi nu ar rezista nici măcar o zi

Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)

Ciupercile otrăvitoare

Într-o zi ploioasă de octombrie mă aflam în fața unei sobe, discutând cu un magistrat, prieten de-al meu, despre o carte rea, de care se vorbea foarte mult.

Ai citit-o? – întrebai pe oaspetele meu.

Eu nu; mă bazez pe criticile cu autoritate ale celor care au citit-o

Greșești : trebuie să judecăm de la noi înșine.

Mă pregăteam să critic acest paradox, când cineva bătu la ușă. Era un văcar în vârstă, care avea în mâini un coș plin cu ciuperci frumoase. Stăpânul casei se uită la ele, apoi cu o privire puțin satisfăcută spuse :  - nu mă încred… Întrebați-o pe bucătăreasă.

Aceasta, interpelată, se uita bine la ciuperci:  - Cum e, Gina?

Sunt otrăvitoare, spuse ea cu voce sigură.

Aruncă-le, spuse stăpânul.

Scuzați, spusei eu: - de ce să le aruncați, fără să le fi gustat mai întâi?

Vrei tu ca eu să risc să mă otrăvesc, pentru a vedea dacă sunt otrăvitoare?

Iar tu, nu voiai să mă expui otrăvii, făcându-mă să citesc opera despre care vorbeam?

Prietenul întinse mâna spre mine: înțelesese lecția

(Fratel Remo di Gesù, Virtù in esempi)