Slujitorii tuturor, sclavii nimănui

Dacă omul se întreabă cu sinceritate care este partea cea

mai profundă a ființei lui, cea la care nu ar putea să renunțe fără să renunțe și la sine însuși, trebuie să răspundă că aceasta este libertatea. Nu există pentru om cuvânt mai umilitor, nici condiție mai nefericită decât sclavia. Iar sclavul este de două ori mai nenorocit dacă acceptă mizeria lui fără a o simți ca pe ceva rușinos, pentru că în acel moment el a devenit un lucru și nu mai este persoană (Louis Lavelle, Le moi et son destin, Paris, Aubier, 1936). Și adaug eu: Dumnezeu este slujitorul tuturor, dar nu este sclavul nimănui. Ergo: e bine să fim slujitorii aproapelui, dar să ne ferească Dumnezeu să fim sclavii cuiva

Scrisoarea Sf. Augustin care îl învață pe bărbat cum să iubească femeia

După concepția augustiniană a iubirii, omul este capabil să iubească grație Iubirii dăruite lui de Dumnezeu. Un om care nu a cunoscut Iubirea lui Dumnezeu înainte de a o fi trăit pe cea umană, nu ar fi în stare să încerce cu adevărat fericirea ei. Tocmai din acest motiv iubirea dintre un bărbat și o femeie este descrisă de Sf. Augustin în cuvinte atât de inspirate, în ciuda faptului că Augustin era pe deplin conștient de riscurile corelate de echivocurile posesivității, ale dorinței, ale cupidității, a tot ceea ce pare aur, dar nu strălucește. Nu ne rămâne decât să învățăm din cuvintele marelui teolog, și să constatăm câtă puritate poate să locuiască într-o inimă care se deschide scânteii pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi.

Tinere prieten, dacă iubești, acesta este miracolul vieții.

Intră în vis cu ochii deschiși și trăiește-l cu iubire fermă.

Visul care nu este trăit este o stea care trebuie lăsată pe firmament.

Iubește-o pe femeia ta fără a cere altceva în afară de veșnica întrebare care face să trăiască de nostalgie bătrânele inimi.

Dar amintește-ți că, cu cât te va iubi mai mult, cu atât mai puțin va putea să ți-o spună. Privește-o în ochi pentru ca degetele  să se lege, cu disperata dorință de a se uni din nou, iar mâinile și ochii să povestească sigurele promisiuni ale zilei voastre de mâine. Dar amintește-ți din nou, că dacă trupurile se reflectă în ochi, sufletele se văd în necazuri.

Nu te simți umilit în a recunoaște o calitate a ei pe care tu nu o ai.

Nu te crede superior, pentru că numai viața va dezvălui diferita voastră aventură.

Nu-ți impune voința prin cuvinte, ci numai prin fapte.

Această soție, tovarășa ta în acel drum necunoscut care este viața, iubește-o și apăr-o, pentru că mâine îți va putea deveni loc de scăpare.

Și fii sincer, tinere prieten, dacă iubirea va fi puternică, orice destin vă va face să zâmbiți.

Iubește-o ca pe soarele pe care-l implori dis de dimineață.

Respect-o ca pe o floare care așteaptă lumina iubirii.

Fii aceasta pentru ea, și deoarece aceasta trebuie să fie și ea pentru tine, mulțumiți-i împreună lui Dumnezeu, care v-a dăruit harul cel mai luminos al vieții.

Sf. Augustin

Giovane amico, se ami questo è il miracolo della vita.
Entra nel sogno con occhi aperti e vivilo con amore fermo.
Il sogno non vissuto è una stella da lasciare in cielo.
Ama la tua donna senza chiedere altro all’infuori dell’eterna domanda che fa vivere di nostalgia i vecchi cuori.
Ma ricordati che più ti amerà e meno te lo saprà dire. Guardala negli occhi affinché le dita si vincolino con il disperato desiderio di unirsi ancora; e le mani e gli occhi dicano le sicure promesse del vostro domani. Ma ricorda ancora, che se i corpi si riflettono negli occhi, le anime si vedono nelle sventure.
Non sentirti umiliato nel riconoscere una sua qualità che non possiedi.
Non crederti superiore poiché solo la vita dirà la vostra diversa sventura.
Non imporre la tua volontà a parole, ma soltanto con l’esempio.
Questa sposa, tua compagna di quell’ignoto cammino che è la vita, amala e difendila, poiché domani ti potrà essere
di rifugio.
E sii sincero giovane amico, se l’amore sarà forte ogni destino vi farà sorridere.
Amala come il sole che invochi al mattino.
Rispettala come un fiore che aspetta la luce dell’amore.
Sii questo per lei, e poiché questo deve essere lei per te, ringraziate insieme Dio, che vi ha concesso la grazia più luminosa della vita!

Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,

încă pelerin pe străzile lumii,

dar mort în mine deja de vreme…

Sunt aici, în casa Ta, să te implor,

Cu ultímele fărâme ale credinței mele,

Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!

Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!

Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții

ce-n jur îl împrăștii;

Tu, care din noroi faci florile să surâdă…

Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont

Să moară ultimul soare al timpului meu.  

Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)

adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există

Părintele Tasselli era un preot cam nebun, dar extraordinar de inteligent. El îmi răspundea la toate întrebările, chiar și cele mai dificile. Odată l-am întrebat: „Ce devenim după ce murim, unde mergem?”. Acesta răspunse: „Noi venim de la Dumnezeu, suntem sămânța lui Dumnezeu. Sămânța unui cireș devine o cireașă, sămânța unui păr devine o pară, iar noi care suntem sămânța lui Dumnezeu devenim Dumnezeu”.

Ii răspunsei: „Atunci, dacă Dumnezeu există de ce trebuie să ne comportăm bine !? Părintele paroh începu un monolog care părea să nu se mai sfârșească : „Tu nu trebuie să te gândești dacă Dumnezeu există sau nu pentru a te comporta bine… Tu trebuie să-ți urmezi natura, urmând ceea ce este bun. Privește păianjenii, trebuie să faci ca păianjenii ! Abia născuți, păianjenii încep să țeasă pânza, dar nu știu de existența muștelor, nu au nici o idee despre muște. Țes pânza, la ceva va folosi.

Apoi, dacă va veni o muscă, va rămâne încurcată în pânză. Tot așa trebuie să facem și noi: să ne comportăm bine, onest, și orice lucru bun și frumos este ca un fir din pânza păianjenului. Apoi, dacă Dumnezeu există, „pac, pac!”, rămâne încurcat acolo.

Atunci când simți un cutremur în sufletul tău, Roberto, este Dumnezeu care a rămas acolo: pac, pac”. Ai făcut ceva bun, Dumnezeu a rămas acolo, pentru că Dumnezeu roiește în jurul faptelor bune. Ai simțit un cutremur în tine? O tresăltare? Ei bine, îl ai pe Dumnezeu în tine! Îl ai pe Dumnezeu în tine, îl poți vedea. Nu îl vezi, dar îl simți. Să nu spui, Roberto, „Dumnezeu nu se vede, deci nu există”. Nu pentru că Dumnezeu nu se vede El nu există! Iartă-mă: „dar adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există  (Roberto Benigni, “I Dieci Comandamenti”)

A existat, mai există păcatul strămoșesc?

Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu, lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa, neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton, Ortodossia).

Încredințați totul lui Cristos

Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […] Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului. Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm… Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo). 

Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea

drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi: - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

Al cui este cerul?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac

şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Caloriferul închis

Exista odată un calorifer ciudat. Era totdeauna rece, chiar și în timpul iernii. Faptul că nu funcționase niciodată nu-i

permitea să înțeleagă sensul situației lui de a sta agățat acolo pe perete, în mijlocul indiferenței tuturor muncitorilor. Într-adevăr, în acea clădire existau și alte calorifere care funcționau bine; din acest motiv muncitorii preferau ca în pauze să se adune în jurul acestora și să povestească acolo. Cu toate acestea, ciudatul nostru calorifer nu înțelegea pentru ce pe el îl ocoleau cu toții. În exterior era la fel cu celelalte, nu avea nici un element în plus, nici în minus. Ciudatul calorifer nu știa că nu funcționase niciodată.

Într-una din zile, de departe, văzu un om simpatic care se oprea în fața fiecărui calorifer și, după ce spunea ceva, scotea niște unelte și umbla prin fiecare din ele. Astfel, într-un târziu sosi și rândul lui. Meșterul, după ce a analizat situația, spuse caloriferului: „Ești rece și nu ai funcționat niciodată pentru că ești închis. Există o centrală care trimite apă caldă la toate caloriferele, chiar și celor care, ca tine, sunt închise; de aceea este de ajuns ca să te deschid și așa vei fi și tu inundat de această apă caldă. După ce a spus acestea, meșterul a deschis caloriferul și imediat acesta a început să simtă apa caldă care venea din centrală. Caloriferul a fost foarte bucuros pentru că, în sfârșit, multă lume venea și în jurul lui să se încălzească. Caloriferul experimenta o nouă modalitate de a trăi, pe care nu o mai trăise niciodată.

Și noi suntem deseori ca acest calorifer. Domnul a dăruit iubirea și harul lui fiecărui om, dar până când vom rămâne închiși față de El nu vom experimenta niciodată adevărata semnificație a vieții și ce anume înseamnă a sluji. Dacă ne vom deschide harului Domnului, mulți se vor apropia de noi pentru a primi și a se bucura de iubirea Lui.

De ce în lume există deșerturile?

Atunci când micii marocani privesc întinderea imensă  de nisip și de pietre

ale Saharei, bunicii lor obișnuiesc să le povestească această curioasă legendă.

Credeți sau nu, la începutul timpurilor, pământul întreg era verde și proaspăt ca o frunză abia născută: mii de pârâiașe alergau printre întinderile de iarbă, și portocali, cedri și alte specii de copaci creșteau împreună pe aceiași ramură; leul se juca cu mielul, iar triburile oamenilor trăiau în pace și nu știau ce este răul.

La începutul timpurilor Dumnezeu le spusese oamenilor:

„Această grădină înflorită este numai a voastră, și ale voastre sunt roadele ei. Numai fiți atenți, pentru că la fiecare faptă rea, eu voi lăsa să cadă pe pământ un fir de nisip, iar într-o zi copacii verzi și apa proaspătă ar putea să dispară, pentru a nu se reîntoarce niciodată”.

Multă vreme porunca Domnului a fost ascultată, până într-o zi, când doi beduini s-au certat pentru proprietatea unei cămile și, de abia au pronunțat primul cuvânt rău, Domnul aruncă pe pământ un fir de nisip, atât de mic și de ușor încât nimeni nu-și dădu seama.

După puțină vreme urmară alte fapte și cuvinte rele, iar firele de nisip căzură și se înmulțiră, în vreme ce mica grămăjoară de nisip se făcea din ce în ce mai mare.

Oamenii se opriră și priviră plini de curiozitate.

„Ce este acesta, o, Doamne al triburilor?”, îl întrebară pe Dumnezeu.

„Este rodul răutății voastre”, răspunse El. De fiecare dată când ați acționat nedrept, de fiecare dată când ați ridicat mâna împotriva fratelui vostru, de fiecare dată când ați mințit și ați înșelat, un fir de nisip a coborât din cer. Și cine știe, poate că într-o zi nisipul va acoperi pământul întreg”.

Dar oamenii începură să râdă.

„Chiar de-am fi cei mai răi dintre cei mai răi oameni, nu vor fi deajuns milioane de ani pentru ca acest praf minuscul să reușească să ne facă vreun rău. Și apoi, cui îi poate fi frică de câteva fire de nisip?”

Așa începură să se înșele, să se războiască, un trib împotriva altui trib, până când nisipul îngropă pășunile verzi și câmpiile, cursul pâraielor, și alungă turmele de animale departe, în căutare de hrană.

În acest fel a fost creat deșertul, și de atunci până astăzi triburile rătăcesc printre dune, cu corturi și cămile, gândindu-se la verdele pământ pierdut.

Iar uneori, în plin deșert, visează și văd în deșert lucruri care nu mai există: lacuri albastre și copaci înfloriți. Dar sunt numai viziuni care dispar imediat: lumea iubește visele.

Numai acolo unde oamenii au observat legea lui Dumnezeu mai există palmieri verzi și izvoare curate, iar nisipul nu le poate șterge, dar le înconjoară așa cum face marea cu insulele.

Călătorii le numesc oaze, și acolo se opresc pentru a afla odihnă, amintindu-și de fiecare dată cuvintele Domnului adresate tribului: „Nu transformați lumea mea verde într-un deșert infinit”.

Iată, acum știți de ce și astăzi, pe Pământ, deșertul continuă să avanseze.