Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea

drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi: - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

Al cui este cerul?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac

şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Caloriferul închis

Exista odată un calorifer ciudat. Era totdeauna rece, chiar și în timpul iernii. Faptul că nu funcționase niciodată nu-i

permitea să înțeleagă sensul situației lui de a sta agățat acolo pe perete, în mijlocul indiferenței tuturor muncitorilor. Într-adevăr, în acea clădire existau și alte calorifere care funcționau bine; din acest motiv muncitorii preferau ca în pauze să se adune în jurul acestora și să povestească acolo. Cu toate acestea, ciudatul nostru calorifer nu înțelegea pentru ce pe el îl ocoleau cu toții. În exterior era la fel cu celelalte, nu avea nici un element în plus, nici în minus. Ciudatul calorifer nu știa că nu funcționase niciodată.

Într-una din zile, de departe, văzu un om simpatic care se oprea în fața fiecărui calorifer și, după ce spunea ceva, scotea niște unelte și umbla prin fiecare din ele. Astfel, într-un târziu sosi și rândul lui. Meșterul, după ce a analizat situația, spuse caloriferului: „Ești rece și nu ai funcționat niciodată pentru că ești închis. Există o centrală care trimite apă caldă la toate caloriferele, chiar și celor care, ca tine, sunt închise; de aceea este de ajuns ca să te deschid și așa vei fi și tu inundat de această apă caldă. După ce a spus acestea, meșterul a deschis caloriferul și imediat acesta a început să simtă apa caldă care venea din centrală. Caloriferul a fost foarte bucuros pentru că, în sfârșit, multă lume venea și în jurul lui să se încălzească. Caloriferul experimenta o nouă modalitate de a trăi, pe care nu o mai trăise niciodată.

Și noi suntem deseori ca acest calorifer. Domnul a dăruit iubirea și harul lui fiecărui om, dar până când vom rămâne închiși față de El nu vom experimenta niciodată adevărata semnificație a vieții și ce anume înseamnă a sluji. Dacă ne vom deschide harului Domnului, mulți se vor apropia de noi pentru a primi și a se bucura de iubirea Lui.

De ce în lume există deșerturile?

Atunci când micii marocani privesc întinderea imensă  de nisip și de pietre

ale Saharei, bunicii lor obișnuiesc să le povestească această curioasă legendă.

Credeți sau nu, la începutul timpurilor, pământul întreg era verde și proaspăt ca o frunză abia născută: mii de pârâiașe alergau printre întinderile de iarbă, și portocali, cedri și alte specii de copaci creșteau împreună pe aceiași ramură; leul se juca cu mielul, iar triburile oamenilor trăiau în pace și nu știau ce este răul.

La începutul timpurilor Dumnezeu le spusese oamenilor:

„Această grădină înflorită este numai a voastră, și ale voastre sunt roadele ei. Numai fiți atenți, pentru că la fiecare faptă rea, eu voi lăsa să cadă pe pământ un fir de nisip, iar într-o zi copacii verzi și apa proaspătă ar putea să dispară, pentru a nu se reîntoarce niciodată”.

Multă vreme porunca Domnului a fost ascultată, până într-o zi, când doi beduini s-au certat pentru proprietatea unei cămile și, de abia au pronunțat primul cuvânt rău, Domnul aruncă pe pământ un fir de nisip, atât de mic și de ușor încât nimeni nu-și dădu seama.

După puțină vreme urmară alte fapte și cuvinte rele, iar firele de nisip căzură și se înmulțiră, în vreme ce mica grămăjoară de nisip se făcea din ce în ce mai mare.

Oamenii se opriră și priviră plini de curiozitate.

„Ce este acesta, o, Doamne al triburilor?”, îl întrebară pe Dumnezeu.

„Este rodul răutății voastre”, răspunse El. De fiecare dată când ați acționat nedrept, de fiecare dată când ați ridicat mâna împotriva fratelui vostru, de fiecare dată când ați mințit și ați înșelat, un fir de nisip a coborât din cer. Și cine știe, poate că într-o zi nisipul va acoperi pământul întreg”.

Dar oamenii începură să râdă.

„Chiar de-am fi cei mai răi dintre cei mai răi oameni, nu vor fi deajuns milioane de ani pentru ca acest praf minuscul să reușească să ne facă vreun rău. Și apoi, cui îi poate fi frică de câteva fire de nisip?”

Așa începură să se înșele, să se războiască, un trib împotriva altui trib, până când nisipul îngropă pășunile verzi și câmpiile, cursul pâraielor, și alungă turmele de animale departe, în căutare de hrană.

În acest fel a fost creat deșertul, și de atunci până astăzi triburile rătăcesc printre dune, cu corturi și cămile, gândindu-se la verdele pământ pierdut.

Iar uneori, în plin deșert, visează și văd în deșert lucruri care nu mai există: lacuri albastre și copaci înfloriți. Dar sunt numai viziuni care dispar imediat: lumea iubește visele.

Numai acolo unde oamenii au observat legea lui Dumnezeu mai există palmieri verzi și izvoare curate, iar nisipul nu le poate șterge, dar le înconjoară așa cum face marea cu insulele.

Călătorii le numesc oaze, și acolo se opresc pentru a afla odihnă, amintindu-și de fiecare dată cuvintele Domnului adresate tribului: „Nu transformați lumea mea verde într-un deșert infinit”.

Iată, acum știți de ce și astăzi, pe Pământ, deșertul continuă să avanseze.

Legenda păsării Gușă roșie

Trăia odată o pasăre toată cenușie: nu avea nimic care să atragă atenția, pentru că

era mică și chiar urâțică.

Nimeni nu voia să se joace cu ea.

„Cine te crezi?”

„Pleacă de aici, ești urâtă, nu vreau să mă joc cu tine!”

Îmi e rușine să te avem vecină, pleacă departe!”

Acestea și multe altele îi spuneau celelalte păsărele.

Păsărica pleca, zbura singură, cu inima grea și plină de solitudine și de tristețe.

Într-una din zile zbură în afara unui oraș. Nu știa că era vorba de Ierusalim. Privind bine, văzu pe o colină trei cruci cu trei oameni agățați pe ele. Numai unul însă avea o coroană apăsată pe cap.

Inima ei cea mică se supără: nu era de ajuns să i se bată cuie în picioare și în mâini? Nu era de ajuns să fie lăsat acolo să moară de foame și de sete, așa cum au făcut pentru ceilalți doi?

Era foarte supărată și plină de compasiune față de acel Răstignit.

Ea nu știa că acela era Isus.

Dintr-o dată i se ilumină fața: dar oare aș putea face ceva pentru El?

Întinse aripile, luă viteză și cu un zbor precis se apropie de Isus și cu toată puterea ciocului ei smulse un spin, apoi un altul și un altul încă.

La ultimul spin smuls, o picătură de sânge îi stropi pieptul, în timp ce El îi zâmbea, ca și cum ar fi vrut să-i mulțumească.

Păsărica fugi să se spele la fântână, dar cu cât se spăla mai mult cu atât pata de sânge devenea pe pieptul ei mai luminoasă.

„Oh, cât ești de frumoasă!”, îi spuse um alt păsărel care trecea pe acolo, „nici o altă pasăre nu mai are o culoare atât de frumoasă pe piept!”

„Vino să te joci cu noi! Te vom numi Gușă roșie, îi spuseră celelalte păsărele.

Gușă roșie nu așteptă de două ori. Le iertă și începu să se joace cu ele, cântând și fiind plină de fericire.

Un gând însă îi trecu prin inimă: copii mei vor fi toți cenușii, sau vor avea un frumos piept roșu ca mine!

Păsărelul care o văzuse mai înainte se îndrăgosti de ea și împreună construiră un cuib. Atunci când ea depuse ouăle, celălalt păsărel stătea acolo tot timpul să o păzească, și să prindă momentul când puii își vor scoate capul din ouă.

Da, noii născuți aveau pieptul roșu ca ea. Se umplură amândouă de fericire.

Nu știa că atunci când Răstignitul oferă darurile lui, nu o face niciodată pe jumătate.

Povestea salciei plângătoare

Isus urca spre Calvar, ducând crucea grea pe spate. Sânge și sudoare coborau pe

chipul lui încoronat cu spini.

Aproape de El se afla Mama lui, împreună cu alte femei pioase.

Păsărelele, la trecerea tristei procesiuni scăpau, pline de frică, spre ramurile copacilor.

La un moment dat Isus căzu la pământ.

Doi soldați, armați cu bâte se aruncară asupra lui, alungând-o pe Mamă, care încerca să-l ridice

Isus mai încercă odată să se ridice, dar crucea prea grea nu-i permise.

Căzuse la picioarele unei sălcii… Încercă încă odată să se prindă de triunchiul copacului.

In acel moment, copacul pios plecă până la pământ ramurile lui lungi și subțiri, pentru ca să poată, prinzându-se, să se ridice mai ușor.

Când Isus reluă drumul cel greu, copacul rămase cu crengile aplecate spre pământ : din acest motiv a fost numit Salcie plângătoare

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”

Dar Isus, este mort sau viu? o întrebă micuța Lucia pe bunica ei.

Ca să spunem adevărul, de ceva vreme îi venise acest dubiu, de când parohul venise la școală și le spusese că Isus a fost răstignit, a murit și a înviat.

Bunica înțelese foarte bine întrebarea nepoatei ei, merse și luă evanghelia și îi citi câteva fragmente care vorbeau tocmai despre învierea lui Isus. Lucia era plină de bucurie.

După câteva zile, bunica o luă pe Lucia și merseră împreună la biserică.

În fața altarului era un preot, iar în bănci puțină lume, tristă și plictisită.

Și cântecele pe care o femeie se chinuia să le cânte erau intonate prost, iar ceilalți credincioși nici nu deschideau gura, de parcă aveau buzele lipite cu scotch.

Lucia, după ce s-a uitat cu atenție în jurul ei, îi spuse bunicii:

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”   

Un colier de perle

O copilă de cinci ani, la târg împreună cu mama, vede un colier de perle.

„Mi-l cumperi, mamă, mi-l cumperi?”. Mama răspunse: „Va trebui să mă ajuți să fac curat în casă, și îți voi da niște bani. Așa vei putea să-ți cumperi colierul”.

După ce a ajutat-o pe mama ei și a adunat destui bani, și-a cumpărat colierul cu perle. Mama o atenționă să nu le ude, pentru că pietrele își vor schimba culoarea.

Copila avea un tată iubitor, și în fiecare seară lăsa toate pentru a-i citi o povestioară, înainte să adoarmă.

Într-o seară, după ce i-a citit povestioara, o întrebă pe copilă: „Mă iubești?” Da, tată, tu știi că te iubesc!” Atunci, te rog să-mi dai mie colierul tău de perle.

„Nu, tată, colierul nu, i-a, te rog, căluțul cu coada roșie pe care m-i l-ai dăruit tu. Este favoritul meu”.

„Nu te preocupa, draga mea, tata te iubește, noapte bună”. Și îi dădu un sărut.

După o săptămână , citindu-i din nou o povestioară, tatăl o întrebă: „Mă iubești?” Da, tată, tu știi că te iubesc!” „Atunci dă-mi, te rog, colierul tău de perle”.

„Nu, tată, colierul nu pot să ți-l dau, dar poți lua păpușica pe care mi-ai dat-o pentru ziua mea de naștere”.

„Nu contează, copila mea, dormi liniștit. Dumnezeu să te binecuvânteze, drăguța mea. Tata de iubește. Și plecă din cameră, nu înainte de a-i da un sărut pe frunte.

După câteva nopți, când tatăl ei intră, o găsi pe copilă așezată pe marginea patului. Tatăl observă că fetiței îi curgeau lacrimile pe obrăjiori.

„Ce se întâmplă? De ce plângi?”.

Copila nu spuse nimic, dar ridică mâna spre tatăl ei. Când o deschise se vedea colierul de perle și, în sfârșit, spuse: „Ține tată, e pentru tine”.

Cu lacrimile care-i curgeau din ochi, tatăl luă colierul de perle false cu o mână, în vreme ce cu cealaltă trase afară un colier de perle adevărate, și i le dădu copilei.

Ținea de multă vreme colierul în buzunar, dar aștepta ca ea să-i dea colierul de perle false, pentru ca să-i dea el pe cel cu pietre adevărate.

Așa este Isus: așteaptă să ne eliberăm de lucrurile de care suntem atașați în această viață, pentru a ne da un tezaur mult mai prețios.

Reflecție Duminica Floriilor 2017: Nu noi, ci El!

Is 50,4-7;

Ps 21;

Fil 2,6-11;

Mt 26,14-27,66 (Mt 27,11-54)

Ispita cea mai mare după ce am citit lecturile de astăzi, și mai ales Patima este cea de a fi triști, de a ne pune în pielea poporului, al lui Iuda, al celorlalți Apostoli, care l-au trădat pe Isus, și să spunem: și eu sunt unul dintre ei; și eu sunt ca Iuda, și eu, prin păcatele mele, l-am răstignit pe Cristos de atâtea ori. Dacă ne comportăm astfel, riscăm să devenim noi falșii protagoniști ai Cuvântului lui Dumnezeu. În schimb, dacă am fost atenți, nu ei, nu noi, ci Cristos este centrul, subiectul și protagonistul a tot ceea ce am auzit. Iar subiectul central nu este trădarea lui, ci oferirea lui Cristos pentru mântuirea noastră, deși ne este greu să credem acest lucru: „și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: "Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!". Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: "Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor! Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”.

Totul se înscrie, în această Duminică a Floriilor, în logica bobului de grâu măcinat și jertfit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Aici se împlinește și Cuvântul Domnului care spune: „tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei înţelepţi; şi tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei tari; şi tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt (1Cor 27-28). Nebună era crucea, nebună era eliminarea Lui din lume, dar Dumnezeu a știut să facă din ele tot atâtea instrumente de mântuire.

Mai mult încă, Dumnezeu, în planul său de mântuire, în a-și duce la îndeplinire acest plan, nu se poticnește în nici un fel de păcatele oamenilor, știind să scrie drept pe rândurile strâmbe ale umanității. Răul, păcatele, suferințele, trădările oamenilor, sunt convertite de Dumnezeu în instrument de mântuire. Este evident că acest lucru nu ne justifică să trăim împotriva naturii noastre umane, căci am fost creați și chemați la iubire. Însă nu tot timpul reușim să trăim astfel. Asemeni lui Cristos și a mii și mii de creștini sfinți de-a lungul veacurilor Bisericii, și noi suntem chemați să facem din suferințele pe care le primim tot atâtea ocazii de convertire și de sfințire. Și noi, în momentele grele ale vieții, atunci când suntem măcinați de alții, asemeni lui Cristos, putem spune: acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Mă ofer cu totul, împreună cu Răscumpărătorul, pentru mântuirea lumii.

Cu această duminică, intrăm în Săptămâna Mare, când ne vom pregăti mai îndeaproape pentru marea Solemnitate a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, participând la Sf. Sacramente și la devoțiunea Căii Crucii. Împreună cu acestea, vom încerca să ne spovedim bine, ca să participăm cu întreaga noastră ființă curățită la marele mister al Învierii. V-aș invita ca, în decursul întregii pregătiri, să vă decentrați atenția de la voi înșivă, și să o fixați pe ceea ce Cristos face pentru fiecare dintre dumneavoastră. Nu eu, ci El! Cristos învie nu pentru că noi ne vom spovedi și vom fi buni, ci invers: noi ne vom spovedi, vom fi mai buni, vom sărbători, pentru că El învie. Cu alte cuvinte, nu noi suntem cauza învierii lui. Dar El, cu siguranță, este cauza și motivul convertirii noastre.

El ne arată calea de urmat: per Crucem ad lucem; un drum aparent contradictoriu, paradoxal, dar care a fost parcurs înaintea noastră de Cristos. Sf. Tereza de Avila spune că Domnul îi mărturisise că prietenilor lui mai dragi le oferea posibilitatea de a participa mai îndeaproape la misterul crucii lui, dar și că nu le-ar fi negat vreodată harul de a o purta cu seninătate și pace.

Vrei să fii prietenul lui Cristos? Trăiește ca atare!

Pr. Pătrașcu Damian

Păstrați, vă rog, furculița!

Părintele stătea în picioare și privea femeia pe patul de moarte, de acum nu prea conștientă.

Femeia avea să-i spună ceva: „Auziți, părinte, dacă vă voi cere ceva ce vi se va părea ciudat, îmi promiteți că o veți duce la îndeplinire?

Să vedem, spuse părintele, puțin curios de ceea ce avea să-i spună femeia.

Spuse femeia: „Părinte, toată viața mea am participat în fiecare duminică și sărbătoare la Sf. Liturghie. Am participat și la multe praznice și nunți. Îmi amintesc bine că, atunci când farfuriile de la primul fel se goleau, ospătarii spuneau să aruncăm farfuriile de plastic, dar să păstrăm furculița. La fel se întâmpla și cu felul al doilea. Eu as vrea să vă cer, cu limbă de moarte, ca atunci când voi muri să fiu pusă în sicriu cu o furculiță în mână.

Dar de unde această cerere atât de ciudată?, insistă preotul.

Femeia răspunse: „Mi se explica că… felul cel mai bun va fi adus la sfârșit… Într-adevăr, la sfârșit se aduceau ceva prăjiturele, extraordinar de bune, sau alte bunătăți… Ei bine, eu vreau ca să se știe că mor cu furculița în mână, știind că plec în acel loc unde voi gusta felul cel mai bun! vreau ca persoanele care mă vor vedea în sicriu, cu o furculiță în mână, să se întrebe care este motivul prezenței acelei furculițe.

Apoi adăugă: „Vă rog, părinte, sfinția voastră să explicați celor prezenți, că eu plec să primesc partea cea mai bună, direct din mâinile Domnului meu.

Părintele zâmbi.

Muri femeia, iar părintele povesti tuturor conversația avută cu acea femeie pe patul de moarte. Le povesti și de semnificația furculiței și ce simboliza aceasta. Explică și ce însemna fraza: „partea mai bună sosește la sfârșit…”.