Reflecție Duminica Floriilor 2017: Nu noi, ci El!

Is 50,4-7;

Ps 21;

Fil 2,6-11;

Mt 26,14-27,66 (Mt 27,11-54)

Ispita cea mai mare după ce am citit lecturile de astăzi, și mai ales Patima este cea de a fi triști, de a ne pune în pielea poporului, al lui Iuda, al celorlalți Apostoli, care l-au trădat pe Isus, și să spunem: și eu sunt unul dintre ei; și eu sunt ca Iuda, și eu, prin păcatele mele, l-am răstignit pe Cristos de atâtea ori. Dacă ne comportăm astfel, riscăm să devenim noi falșii protagoniști ai Cuvântului lui Dumnezeu. În schimb, dacă am fost atenți, nu ei, nu noi, ci Cristos este centrul, subiectul și protagonistul a tot ceea ce am auzit. Iar subiectul central nu este trădarea lui, ci oferirea lui Cristos pentru mântuirea noastră, deși ne este greu să credem acest lucru: „și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: "Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!". Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: "Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor! Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”.

Totul se înscrie, în această Duminică a Floriilor, în logica bobului de grâu măcinat și jertfit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Aici se împlinește și Cuvântul Domnului care spune: „tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei înţelepţi; şi tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei tari; şi tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt (1Cor 27-28). Nebună era crucea, nebună era eliminarea Lui din lume, dar Dumnezeu a știut să facă din ele tot atâtea instrumente de mântuire.

Mai mult încă, Dumnezeu, în planul său de mântuire, în a-și duce la îndeplinire acest plan, nu se poticnește în nici un fel de păcatele oamenilor, știind să scrie drept pe rândurile strâmbe ale umanității. Răul, păcatele, suferințele, trădările oamenilor, sunt convertite de Dumnezeu în instrument de mântuire. Este evident că acest lucru nu ne justifică să trăim împotriva naturii noastre umane, căci am fost creați și chemați la iubire. Însă nu tot timpul reușim să trăim astfel. Asemeni lui Cristos și a mii și mii de creștini sfinți de-a lungul veacurilor Bisericii, și noi suntem chemați să facem din suferințele pe care le primim tot atâtea ocazii de convertire și de sfințire. Și noi, în momentele grele ale vieții, atunci când suntem măcinați de alții, asemeni lui Cristos, putem spune: acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Mă ofer cu totul, împreună cu Răscumpărătorul, pentru mântuirea lumii.

Cu această duminică, intrăm în Săptămâna Mare, când ne vom pregăti mai îndeaproape pentru marea Solemnitate a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, participând la Sf. Sacramente și la devoțiunea Căii Crucii. Împreună cu acestea, vom încerca să ne spovedim bine, ca să participăm cu întreaga noastră ființă curățită la marele mister al Învierii. V-aș invita ca, în decursul întregii pregătiri, să vă decentrați atenția de la voi înșivă, și să o fixați pe ceea ce Cristos face pentru fiecare dintre dumneavoastră. Nu eu, ci El! Cristos învie nu pentru că noi ne vom spovedi și vom fi buni, ci invers: noi ne vom spovedi, vom fi mai buni, vom sărbători, pentru că El învie. Cu alte cuvinte, nu noi suntem cauza învierii lui. Dar El, cu siguranță, este cauza și motivul convertirii noastre.

El ne arată calea de urmat: per Crucem ad lucem; un drum aparent contradictoriu, paradoxal, dar care a fost parcurs înaintea noastră de Cristos. Sf. Tereza de Avila spune că Domnul îi mărturisise că prietenilor lui mai dragi le oferea posibilitatea de a participa mai îndeaproape la misterul crucii lui, dar și că nu le-ar fi negat vreodată harul de a o purta cu seninătate și pace.

Vrei să fii prietenul lui Cristos? Trăiește ca atare!

Pr. Pătrașcu Damian

Păstrați, vă rog, furculița!

Părintele stătea în picioare și privea femeia pe patul de moarte, de acum nu prea conștientă.

Femeia avea să-i spună ceva: „Auziți, părinte, dacă vă voi cere ceva ce vi se va părea ciudat, îmi promiteți că o veți duce la îndeplinire?

Să vedem, spuse părintele, puțin curios de ceea ce avea să-i spună femeia.

Spuse femeia: „Părinte, toată viața mea am participat în fiecare duminică și sărbătoare la Sf. Liturghie. Am participat și la multe praznice și nunți. Îmi amintesc bine că, atunci când farfuriile de la primul fel se goleau, ospătarii spuneau să aruncăm farfuriile de plastic, dar să păstrăm furculița. La fel se întâmpla și cu felul al doilea. Eu as vrea să vă cer, cu limbă de moarte, ca atunci când voi muri să fiu pusă în sicriu cu o furculiță în mână.

Dar de unde această cerere atât de ciudată?, insistă preotul.

Femeia răspunse: „Mi se explica că… felul cel mai bun va fi adus la sfârșit… Într-adevăr, la sfârșit se aduceau ceva prăjiturele, extraordinar de bune, sau alte bunătăți… Ei bine, eu vreau ca să se știe că mor cu furculița în mână, știind că plec în acel loc unde voi gusta felul cel mai bun! vreau ca persoanele care mă vor vedea în sicriu, cu o furculiță în mână, să se întrebe care este motivul prezenței acelei furculițe.

Apoi adăugă: „Vă rog, părinte, sfinția voastră să explicați celor prezenți, că eu plec să primesc partea cea mai bună, direct din mâinile Domnului meu.

Părintele zâmbi.

Muri femeia, iar părintele povesti tuturor conversația avută cu acea femeie pe patul de moarte. Le povesti și de semnificația furculiței și ce simboliza aceasta. Explică și ce însemna fraza: „partea mai bună sosește la sfârșit…”.

Diamantul de opal

Doi prieteni, vizitează un magazin de bijuterii. După ce au

văzut zeci de diamante și pietre prețioase, unul din ei îi arată celuilalt o piatră ciudată, fără strălucire.

„Eu nu văd nici o frumusețe în această piatră”, spuse acesta. Prietenul lui pune piatra în palmă și o ține la căldură câteva minute, încălzind-o cu căldura mâinii lui. După aceea deschide mâna și, surpriză: toată piatra strălucea ca un curcubeu. Cum se poate așa ceva?

Aceasta este un opal, și are nevoie de căldura mâinii pentru a-și dezvălui întreaga ei frumusețe.

Morala: există în lume multe ființe pierdute, desconsiderate, care nu așteaptă nimic altceva decât o mână, pentru a începe să strălucească. Câtă siguranță să știm că două mâini au fost întinse și răstignite pentru noi, care să ne arate marea iubire a lui Dumnezeu. Dacă ne vom lăsa îmbrățișați de El și de căldura iubirii Lui, viața noastră va începe să strălucească din nou, ca diamantul de opal. 

Unde locuiește inima?

Astăzi un copil m-a întrebat: „Inima stă totdeauna în acelaș loc,

sau din când în când pleacă în alte locuri?”

Eu i-am răspuns: „Nu, inima rămâne totdeauna în același loc, în stânga pieptului”.

După aceea mă gândeam: „… apoi, într-o zi vei crește, Și atunci vei înțelege că inima trăiește în mii de locuri diferite, fără a locui cu adevărat în nici un loc. Ți se urcă în gât, atunci când ești emoționat, sau cade în stomac atunci când ești rănit sau îți este frică. Există momente în care acelerează bătăile ei, și pare că vrea să-ți iasă din piept. Alte dăți, în schimb, face schimb cu creierul. Crescând, vei învăța să-ți iei inima în mâini și să o pui în alte mâini. De cele mai multe ori va reveni la tine puțin rănită. Dar nu te preocupa. Va fi la fel de frumoasă. Sau, poate, va fi și mai frumoasă. Acest lucru, însă, îl vei înțelege după multă vreme. Vor exista zile în care vei credea că nu mai ai deloc inimă. Că ai pierdut-o. Și vei fi preocupat să o cauți într-o amintire, într-un parfum, în privirea unui trecător, în buzunarele rupte ale unui palton mâncat de molii.

Apoi, va sosi o altă zi, o zi importantă, puțin specială; în acea zi vei înțelege că nu toți au o inimă.

Morala: Avem un mădular în trupul nostru care, dacă se îmbolnăvește, toate celelalte se îmbolnăvesc: acesta este inima noastră.

Să o alimentăm totdeauna cu iubire și credință, și tot restul trupului nostru va obține mari beneficii. 

„Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”

Puțină vreme după nașterea frațiorului, micuța Sașa începu să le ceară părinților să o lase singură cu noul născut. Aceștia erau preocupați că, așa cum fac aproape toți copii de 5 ani, ar putea să se simtă geloasă, și ar încerca să-l lovească, sau să-l arunce jos, așa că nu-i permiseră să rămână singură cu frățiorul. Dar Sașa nu arăta nici un semn de gelozie. Îl trata pe frățiorul ei cu multă bunătate, iar cererile ei de a o lăsa singură cu el deveneau din ce în ce mai presante. În sfârșit, părinții o lăsară singură cu frățiorul.

Plină de bucurie, Sașa fugi repede în camera copilașului și închise ușa, dar aceasta rămase întredeschisă, destul ca părinții să poată vedea ce va face ea acolo. O văzură pe micuța Sașa îndreptându-se liniștită spre pătuț, și lipindu-și obrazul ei de cel al frățiorului. Apoi o auziră spunând: „Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”.

Azi l-ați primit pe Cristos?

Într-un orășel trăia un om care repara papuci, pe nume Martin Avdeic. Lucra

într-un atelier de la subsolul unui bloc, care avea o fereastră care dădea la stradă. De aici reușea să vadă numai picioarele oamenilor care treceau pe acea stradă, dar de multe ori îi recunoștea chiar de la papuci, deoarece le reparase el. Avea tot timpul multă muncă, pentru că lucra bine, folosea materiale de calitate și, pe deasupra, nu cerea mulți bani de la clienții săi.

Cu mulți ani înainte, îi muriseră soția și copii, iar Martin era atât de disperat încât îl certa pe Dumnezeu pentru situația lui. Apoi, într-una din zile, un bătrân din orașul lui, care devenise pelerin și avea faima unui sfânt, merse să-l viziteze. Martin își deschise inima și i se destăinui: „Nu mai am nici un chef de viață”, îi spuse, „nu mai am nici o speranță”. Bătrânul îi răspunse: „Disperarea ta se datorează faptului că vrei să trăiești numai pentru fericirea ta. Citește Evanghelia și Domnul îți va spune cum trebuie să trăiești”.

Martin își cumpără o Biblie. La început decise să o citească numai în zilele de sărbătoare, dar odată începută lectura, simți o încurajare atât de mare încât o citea în fiecare zi.

Se întâmplă astfel că, într-una din seri, citind din Evanghelia după Luca, ajunse la textul unde se vorbea despre um bogat fariseu care-l invitase pe Isus în casa lui. O femeie,  care pe deasupra mai era și o mare păcătoasă, veni să ungă picioarele lui Isus și să le spele cu lacrimile ei. Domnul îi spuse fariseului: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta, iar tu nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele. Ea, în schimb, cu lacrimile ei, a spălat picioarele mele, și cu părul ei le-a uscat… Nu ai uns cu ulei capul meu, ea în schimb, cu ulei parfumat a uns picioarele mele”. Martin medită: „Oare sunt și eu ca acel fariseu. Dacă Domnul ar veni la mine, ar trebui să mă comport și eu tot așa?”. Apoi își plecă capul și adormi. Deoadată, auzi o voce și se trezi. Se uită în jur, și nu văzu pe nimeni, dar auzi clar aceste cuvinte: „Martin!, mâine privește afară, pentru că eu voi veni la tine”.

În dimineața următoare Martin se trezi înainte de răsăritul soarelui, aprinse focul și, pregăti o supă și cumpără o pâine. Apoi își puse șorțul și se așeză la masa de lucru, lângă fereastră. Se gândea continuu la vocea auzită în noaptea precedentă, și așa, în loc să muncească, mai mult se uita pe fereastră. De fiecare dată când vedea pe cineva cu papuci pe care nu le cunoștea, își ridica privirea să-i vadă și chipul. Trecu un măcelar, apoi un morar. Apoi, un bătrân pe nume Ștefan, care lucra pentru un comerciant din cartier, începu să curețe zăpada din fața ferestrei lui Martin, care-l văzu, dar își continuă liniștit munca.

După câteva minute privi din nou afară și-l văzu pe Ștefan, transpirat tot și sprijinit de perete. Martin ieși în prag și îi făcu semn să intre la el. Bucuros, Ștefan intră, și-i spuse: „Domnul să te binecuvânteze, Martin!”. ”Pentru nimic”, spuse acesta, „așază-te și bea un pic de ceai cald”.

Umplu două căni mari și dădu una oaspetelui său. Ștefan bău totul pe nerăsuflate. Era clar că ar mai fi băut un pic. Martin îi umplu cana di nou. În timp ce beau, Martin continua să privească afară.

„Aștepți pe cineva?”, îl întrebă oaspetele.

„Aseară”, spuse Martin, „citeam în Biblie textul când Isus a intrat în casa unui fariseu care nu-l primise cu toate onorurile. Crezi că mi s-ar putea întâmpla și mie așa ceva? Ce n-aș face pentru a-l primi bine! Apoi, în timp ce adormisem, am auzit o voce care spunea: „Mâine privește bine pe fereastră, pentru că eu voi veni!”!

În timp ce Ștefan asculta, lacrimile îi brăzdau obrajii. „Mulțumesc, Martin Avdeic. Mi-ai dat mângâiere și pentru trup și pentru suflet”.

Ștefan plecă, iar Martin se așeză și începu să coase o cizmă. În timp ce privea afară, o femei cu papuci de țărancă trecu pe acolo și se opri lângă perete. Martin ridică ochii și văzu că era îmbrăcată sărăcăcios, și ținea un copilaș în brațe. Ținând spatele împotriva vântului, încerca să-l acopere pe micuț cu hainele ei rupte. Martin ieși și o invită să intre. Odată intrați în casă, îi oferi pâine și o farfurie cu supă caldă. „Mănâncă, draga mea, și încălzește-te”, îi spuse.

În timp ce mânca, femeia îi spuse cine era: „Sunt soția unui soldat. Pe soțul meu l-au trimis departe acum opt luni și nu mai știu nimic de el. Nu am mai reușit să găsesc nimic de mnucă, iar ieri am vândut și ultima haină bună pentru a cumpăra ceva de mâncare”.

Martin plecă și se întoarse imediat cu o haină frumoasă, care fusese a soției lui, și care se potrivea de minune acestei femei. „Iată!”, spuse el, ia această haină, sper să-ți vină bine. Doamna, luând haina începu să plângă și spuse: „Martin, Domnul să te binecuvânteze!”. Apoi o însoți spre ieșire.

Martin se așeză din nou la masa de lucru. De fiecare dată când privea afară, se uita să vadă cine mai trece. După câteva minute, văzu o femeie care vindea mere dintr-un coș. Pe spate ducea un sac greu, și încerca să-l mute de pe un umăr pe altul. În timp ce punea coșul jos, un băiețandru, cu o căciulă ruptă, profită de ocazie și, din fugă, fură un măr și încercă să scape. Dar femeia reuși să-l prindă de braț. Băiatul începu să urle, iar femeia îl certa foarte tare. Martin alergă afară. Femeia amenința băiatul că-l va duce la poliție. „Lasă-l să plece, doamnă”, spuse Martin. ”Iartă-l, din iubire față de Cristos”. Femeia dădu drumul băiatului. „Cere-i iertare doamnei”, spuse Martin băiatului. Acesta își ceru iertare și începu să plângă. Martin luă un măr din coș și-l dădu băiatului, spunând: „Ți-l voi plăti eu, doamnă”.

„Acest golănaș ar trebui bătut”, spuse femeia.

„Oh, doamnă!”, spuse Martin, „dacă el ar trebui bătut pentru că a furat un măr, ce ar trebui să facă Dumnezeu pentru păcatele noastre? Dumnezeu ne poruncește să iertăm, altfel nu vom fi iertați. Cu atât mai mult trebui să iertăm um băiat sărac”.

„O fi adevărat”, spuse femeia, „dar așa devin teribil de viciați”.

În timp ce-și punea din nou sacul în spate, băiețandrul îi ieși în față: „lasă că duc eu sacul, doamnă”.

Martin se reîntoarse la locul lui de muncă. Dar începuse să coboare seara și nu mai reușea să pună ața în ac. Iși adună instrumentele de lucru, mătură resturile de piele aruncate pe pardoseală și stinse becul. Apoi luă Biblia de pe raft.

Voia să o deschidă la semnul pe care-l pusese dimineața, dar se deschise într-un alt loc. apoi, auzind niște pași, Martin se întoarse să vadă cine era. Una voce îi murmură la ureche: „Martin, nu mă recunoști?”

„Cine ești?”, întrebă Martin. „Sunt eu”, răspunse vocea. Și dintr-un colț al camerei ieși Ștefan, care zâmbi și dispăru ca un nor.

„Sunt eu”, spuse din nou vocea. Și apăru femeia cu copilul în brațe. Zâmbi. Zâmbi și copilașul. Apoi dispărură.

„Sunt eu”, se auzi din nou vocea. Doamna și băiețandrul cu mărul în mână apărură, zâmbiră și dispărură.

Martin se simțea lejer ca o pană de porumbel și fericit. Începu să citească Biblia acolo unde se deschisese: „Am fost înfometat și mi-ați dat să mănânc. Mi-a fost sete și mi-ați dat să beau. Am fost străin și m-ați primit”. Apoi mai citi: „Tot ceea ce ați făcut unuia din acești frați mai mici ai mei, mie mi-ați făcut”.

Astfel Martin înțelese că Mântuitorul venise cu adevărat la el în acea zi, și că el știuse cum să-l primească.

            

Când vom muri, când vom învia?

Frumusețea va salva lumea... Caut-o și admir-o...

La sfârșitul anului 2004 a murit la Philadelphia Alexandra, o copilă de opt ani. Cu patru ani înainte, când fusese deja diagnosticată cu cancer, îi veni în minte ceva extraordinar: să pregătească un chioșculeț unde să se vândă limonadă ca să adune fonduri pentru cercetarea cancerului la copii. Cu chipul trist, mama îi spuse că va fi dificil să adune chiar și cincizeci de cenți. Ea răspunse: Nu contează, voi încerca! În ziua de 12 iunie 2004 reușise să mobilizeze în favoarea cauzei ei întreaga Americă, Canada și Franța. Până astăzi, chioșcurile Alexandrei care vând limonadă s-au multiplicat în toată lumea, devenind punct de întâlnire.

Morala: Există din aceia care se obișnuiesc anticipat cu sicriul, dar și din aceia care acceptă să învie cu mult înainte de a muri

Cine ne va salva pe noi?

Odată, acum multă vreme, într-o pădure foarte deasă, trăia un leu care teroriza toate animalele, pentru că le ucidea nu ca să le mănânce, ci numai să le facă rău. Obosite de această situație, animalele se adunară să vadă dacă pot face ceva să schimbe situația. Merseră la leu, se puseră în genunchi și îi spuseră: „O, leule preaputernic, tu ne omori pe toți, fără nici o deosebire. Îți propunem un lucru: în fiecare zi vom trimite pe unul din noi, la alegere, dar va trebui să-i lași pe ceilalți în pace”. Leul acceptă. Primul animal care să fie mâncat a fost elefantul, apoi a urmat maimuța. În ziua a treia a venit rândul iepurașului. Sosi acesta în fața leului cu întârziere și-i spuse: „Aș fi sosit mai degrabă, dar celălalt leu din pădure m-a oprit. Scuză-mă pentru întârziere!”. Leul, uitând de apetitul lui se supără și întrebă: „Cum, mai există un alt leu în această pădure?”. Da, regele meu, și chiar mi-a spus cu dacă te întâlnește te va face flenduri!”. Leul decise să meargă să caute leul: spune-mi unde se află, urlă la iepuraș. Acesta îl însoți până pe marginea unui lac adânc și-i spuse, arătându-i lacul: Este aici, înlăuntru!”. Leul privi apa și văzu un leu fioros care-l privea gata să-l sfâșie: se aruncă cu toate puterile spre el și… se înecă ca cel mai mare prost. Astfel animalele din pădure scăpară, fiind salvate de micul iepuraș. 

La început oamenii se hrăneau cu bucățele de cer

La începutul timpurilor cerul se afla foarte aproape de pământ. Cerul trăia în mijlocul oamenilor, ba chiar era atât de aproape încât ei puteau să se miște numai aplecați. În schimb nu trebuiau să se preocupe de hrana lor: era de ajuns să întindă mâna, să rupă bucățele de cer și să mănânce. Într-una din zile, tânără fiică a șefului tribului, care avea un caracter urât și făcea totdeauna contrariul celorlalți, în loc să rupă și ea bucăți din cer, începu să privească spre pământ și să adune semințele pe care le găsea. Își procură și un vas pentru pisat semințele. Astfel îngenuncheată, de fiecare dată când ridica vasul, acesta lovea cerul și pe Dumnezeu. Deranjată în munca ei, tânăra spuse cerului: „Cerule, nu ai putea să te îndepărtezi puțin?” Cerul se îndepărtă, iar tânăra se putu ridica în picioare. Continuă munca ei și, de fiecare dată când pisa semințele, ridica vasul din ce în ce mai sus. Implora cerul din nou, iar acesta se îndepărta iarăși. Atunci începu să arunce vasul din ce în ce mai sus. La a treia rugăminte, supărat, cerul plecă departe, acolo unde se află până astăzi. De atunci oamenii merg drepți. Nu se mai hrănesc cu bucățele de cer ci cu semințe de mei. Dar Cerul nu se mai arată oamenilor, așa cum făcea într-o vreme, atunci când în fiecare seară venea să rezolve neînțelegerile lor; acum oamenii au rămas singuri cu certurile lor: este războiul!   

MITUL GIZIGA (Camerun)

Lângă Tine stau mult mai bine! Pildă pentru inmormantari

Un om căruia îi muriseră toți copii zămisli în inima lui o mare

supărare împotriva lui Dumnezeu. Astfel, își făcu un arc capabil să ajungă până la cer și cele mai bune săgeți pentru a-l ucide pe Dumnezeu. Apoi plecă spre locul unde răsare soarele. Ajuns acolo, așteptă ca soarele să răsară. Se auzi zarva unei mari mulțimi și multe voci strigând: „Deschideți porțile! Faceți loc Regelui!”. Omul văzu o mulțime de persoane luminoase, îl cuprinse frica și se ascunse. Cortegiul trecu, iar în centru se afla „Cel care Strălucește”. Dintr-o dată cortegiul se opri, și persoanele simțiră un miros foarte urât, care aducea cu prezența în apropiere a unui pământean. Priviră bine în jur și descoperiră omul ascuns după un tufiș. Îl conduseră la Dumnezeu. Acesta îl întrebă: „Ce vrei?” iar el răspunse: „Durerea m-a împins să fug departe de bordeiul meu”. Dar ce faci cu acest arc și cu aceste săgeți?”. Oh, mă gândeam să vânez ceva…”. „Da, nu cumva voiai să mă ucizi?”. Sunt aici! Dă-i drumul! Omul ezită și spuse: „Ai dreptate, voiam să te ucid din cauza copiilor pe care m-i i-ai luat”. Dumnezeu răspunse: „Dacă-i vrei pe fii tăi, poți să-i iei înapoi! Privește, sunt în spatele tău”. Omul întoarse capul și-i văzu: erau atât de luminoși și de fericiți că reuși cu greutate să-i recunoască. Atunci îi spuse lui Dumnezeu: „Nu! Ține-i Tu. Lângă Tine stau mult mai bine!  

Mitul Chagga (Zambia)