Ce aveți mai de preț în viață?

„Se spune despre o femeie vaduva saraca, ce avea si un copil de crescut ca, nemaiavand ce sa-i dea de mancare fiului ei, intr-o zi l-a luat si a plecat la oras, hotarata sa cerseasca. Pe drum insa, undeva, sub o stanca, a vazut – ca in povesti – niste porti uriase deschizandu-se, si un glas strigandu-i: – Intra, ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret! A intrat femeia, curioasa sa vada ce este acolo, si a aflat bijuterii, tezaure si bogatii fara de numar. Glasul misterios, insa, repeta intr-una: – Ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret! Lacoma, femeia a inceput sa stranga cu disperare tot ce-i venea la mana, adunand intr-una si uitandu-se mereu la usi, nu cumva sa treaca timpul si sa ramana inchisa in pestera. La un moment dat, glasul a strigat: – Gata, s-a sfarsit timpul, ia-ti cele pe care le-ai strans, dar vezi sa nu uiti ceea ce este mai de pret! Si strangand toate cate adunase si vazand ca usile uriase pornisera a se inchide, s-a avantat cat a putut de repede afara, iar in urma ei, cu zgomot mare, usile s-au inchis. In clipa aceea insa, si-a dat seama ca a uitat inauntru… copilul. A aruncat tot ce stransese, s-a repezit la usi, a inceput sa bata si sa strige, dar, zadarnic, pentru ca timpul se scursese…”Aceasta este si povestea multora dintre noi. Caci, adeseori si noi, in viata aceasta, ne lasam rapiti de „farmecul” lucrurilor pieritoare si uitam sau neglijam sa pretuim cum se cuvine „sufletul”. Abia cand se sfarseste viata noastra ne dam seama ca ceea ce aveam mai de pret a fost, de fapt, uitat si neglijat.

Istoria Sf. Liturghii gregoriene

Acest obicei pios s-a născut astfel:

Un călugăr din mănăstirea fondată de Sfântul Papă Grigore cel Mare acceptase, fără acordul superiorului, trei bănuți de aur de la un binefăcător de-al lui: aceasta era o încălcare foarte gravă a votului de sărăcie profesat de călugări, pentru care trebuia să fie excomunicat.

Murind după puțină vreme, Sf. Grigore, pentru a da o lecție exemplară întregii comunități monahale, nu numai că l-a lăsat pe acel călugăr în pedeapsa excomunicării, dar l-a și îngropat în afara cimitirului comun, aruncând cei trei bănuți de aur în aceeași groapă cu cadavrul călugărului. După ceva vreme, cuprins de milă, Sfântul a chemat pe administratorul mănăstirii și i-a zis: „Confratele nostru este chinuit de pedepsele Purgatorului: începe imediat pentru sufletul lui celebrarea a treizeci de Sf. Liturghii, fără întrerupere”.

 Călugărul făcu ceea ce îi poruncise superiorul; dar, din cauza prea multelor ocupații, nu s-a gândit să numere zilele. Într-o noapte îi apăru călugărul decedat și îi spuse că pleca în Paradis, eliberat de pedepsele primite. Numărară atunci Sf. Liturghii celebrate pentru sufletul călugărului și văzură că erau exact treizeci.

De aici a început obiceiul de a cere să se celebreze treizeci de Sf. Liturghii pentru răposați, numite Gregoriene, de la numele Sf. Grigore: obicei care există și astăzi în mănăstirile benedictine și trapiste și pe care Dumnezeu, prin mai multe revelații a făcut cunoscut că îi este plăcut și bine primit (Dialoguri, IV, 10).

Se poate răspunde aici unei critici care se aude foarte ușor: „Vezi, se spune, este de ajuns să ai bani și o să ai noroc și în viața viitoare. Unii fac ceea ce le taie capul în această lume și apoi, prin celebrarea acestor treizeci de Sf. Liturghii își cumpără și Paradisul”. Ascultați ce ne spune un suflet din Purgator: „Din rugăciunile făcute pe pământ, în Purgator se primește numai atât cât Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să primească după dispozițiile meritate. Este o nouă durere adăugată celorlalte pentru aceste sărmane suflete: adică a vedea că rugăciunile care se înalță pentru eliberarea lor sunt aplicate celor care sunt mai demne. „Mângâierea fiecărui suflet din pedepsele primite este proporțională cu meritele lui. Unele primesc mai multe, altele mai puține.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.festadelladivinamisericordia.com/30-messe-gregoriane.asp   

Sfânta Fecioară Maria, femeia care știe să danseze

Am schimbat titlul în ultimul moment. Dar vă voi vorbi tot despre ceea ce îmi propusesem: despre relația Mariei cu moartea.

Ce legătură are moartea cu dansul, o voi explica în rândurile ce urmează.

Zilele acestea m-am apucat să citesc o carte despre Sfânta Fecioară Maria, scrisă de o cunoscută profesoară de antropologie, și am reușit să merg înainte, aproape până la capăt, fără a mă tulbura prea mult când, chiar spre ultimele pagini am observat o frază care m-i s-a părut grea ca o înjurătură: „Maria nu va putea niciodată să danseze”.

Doamne! În carte sunt prezente și alte lucruri mai grave, pentru că sunt anulate adevărurile cele mai mari pe care credincioșii le-au crezut dintotdeauna despre Maica Domnului.

Însă, în vreme ce nu m-a scandalizat aproape deloc surâsul de suficiență despre neprihănita ei zămislire sau despre maternitatea ei feciorelnică, m-a deranjat foarte mult insinuarea că ea nu ar fi știut să danseze.

În sfârșit, această afirmație m-i s-a părut a fi un sacrilegiu enorm. Un ultraj adus umanității ei. Un delict împotriva a ceea ce o face mai îndrăgită: dulceața irezistibilă comună fiicelor Evei.

De fapt, ce anume se ascunde sub această frază dacă nu afirmația că Maria nu a avut un trup ca toate celelalte femei, sau că feminilitatea ei era una de formă, sau, în orice caz, era atât de dezincarnată și evanescentă încât să-i facă imposibilă orice gest implicat în vârtejul dansului?

Nu v-i se pare o înjurătură numai și suspiciunea că Maria ar fi fost o creatură vlăguită de pasiuni, săracă în dorințe, lipsită de căldură umană, macerată numai de posturi și abstinențe, îngenuncheată pe oglinzile frigide ale contemplației, incapabilă de acele suferințe interioare care explodează tocmai în grația cântului și în dilatarea corporală a ritmului?

Că Maria era expertă în arta dansului ne-o spune un cuvânt prezent în vocabularul ei: „a tresăltat”. Acesta vine din latinescul „ex-saltare” care înseamnă: a sălta ici colo. Astfel că, atunci când ea exclamă: „Duhul meu tresaltă în Dumnezeu, Mântuitorul meu”, nu numai că trădează extraordinara ei competență muzicală, dar ne face să credem că Magnificat-ul l-a cântat dansând.

Cineva ar putea să se întrebe de ce mă încăpățânez să subliniez atât de mult această atitudine „artistică” a Mariei. Răspunsul este simplu: nu poate susține moartea cel care nu poate să susțină dansul!

De aceea, a spune că Maria nu va putea niciodată să danseze, înseamnă a o crede înstrăinată  față de ceea ce moartea și dansul au în comun: oboseala respirației, chinul agoniei, contracția dureroasă a trupului.

Înseamnă a goli de valoare salvifică suferința Fecioarei Maria, și a reduce misterul Îndureratei, în ciuda celor șapte spade întipărite în inima ei, la un spectacol aparent, pregătit de Dumnezeu pentru funcționale motive scenografice.

Înseamnă a o considera partener impasibil al unui Altul, expert și El în ale dansului, pe care însă Isaia îl numește „Om al durerilor, care cunoaște bine suferința”.

În sfârșit, înseamnă a o elimina pe Maria din scenariul Vinerii sfinte, unde recită, ca o protagonistă, lângă Isus, drama umanei răscumpărări ajunsă de acum la ultimele ei clipe.

Sfântă Fecioară Marie, femeie care cunoști foarte bine arta dansului, dar și femeie care cunoști suferința, gata deja la picioarele crucii să transpui în ritmurile sărbătorii horcăiturile Fiului tău, ajută-ne să înțelegem că durerea nu este ultima plajă a omului. Este numai holul obligat prin care se trece pentru a lăsa bagajele: nu se poate dansa cu bagajele în mână!

Noi nu îndrăznim să-ți cerem nici darul anesteziei, nici scutirea de taxele amărăciunii. Te rugăm numai ca, în momentul încercării, să ne păzești de plânsul celor disperați.

Sfântă Fecioară Maria, care cunoști foarte bine arta dansului, dacă te implorăm să ne stai aproape în ceasul morții noastre corporale, o facem pentru că știm că tu ți-ai trăit moartea într-adevăr.

Și nu numai moartea ta, aceia ai „trăit-o” puțin, pentru că ea a oprit mădularele tale numai pentru câteva clipe, înainte de ultima și foarte lejera îndreptare spre cer, cât mai ales moartea absurdă și violentă a Fiului tău.

Te implorăm: reînnoiește pentru noi, în clipa supremă, duioșia pe care ai folosit-o pentru Isus, atunci când, „de la miezul zilei până la ceasul al treilea al după amiezii s-a făcut întuneric pe tot pământul”. În acele ceasuri întunecoase, deranjate numai de horcăiturile condamnatului, poate că ai dansat în jurul crucii plânsetele tale de mamă, implorând reîntoarcerea soarelui.

Ei bine, femeie a eclipsei totale, repetă dansul în jurul crucilor fiilor tăi. Dacă tu vei fi prezentă, lumina nu va întârzia să apară. Și chiar și crucea cea mai tragică va înflori ca un copac în plină primăvară.

Sfântă Fecioară Marie, femeie care cunoști bine arta dansului, fă-ne să înțelegem că sărbătoarea este ultima vocație a omului.

Fă să crească în noi rezervele de curaj.

Dublează proviziile noastre de iubire.

Umple lămpile noastre cu speranță.

Și, fă ca în desele noastre secete de fericire care caracterizează zilele noastre, să nu încetăm a-l aștepta cu credință pe cel care va veni, în sfârșit, să „mute plânsul nostru în dans, și haina noastră de post în haină de bucurie”.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni,  San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 

  

Sfântă Fecioară Maria, femeie a tăcerii

Între multele titluri mariane, în care nu știi dacă să admiri mai mult fantezia poeților sau tandrețea pietății populare, am găsit unul care o are o extraordinară sugestie: Sfânta Fecioară Maria, catedrală a tăcerii.

Desigur, astăzi este greu să experimentăm tăcerea în catedralele metropolelor. Însă, dacă cineva intră cu dorința de a se ruga, va găsi totdeauna colțul cel mai potrivit. Așezându-se și privind, îi va fi de ajuns să-și ridice privirea deasupra pardoselii, și tăcerea îl va găsi ascuns în colțul ei, în penumbrele arcadelor și în încrucișările navatelor. Ba chiar și mai sus. Pentru că, dacă se va lăsa sedus de înălțimea boltei, se va fixa în gând și ea, ca și poetul Infinitului: „nesfârșite spații de aici acolo, și tăceri supraomenești, și liniști foarte profunde...”.

Maria, deci, este ca o catedrală gotică care păstrează tăcerea. Cu mare gelozie. Nu renunță la ea nici măcar atunci când vorbește. Așa cum tăcerea templului care, acolo în înălțimi, se joacă cu luminile colorate ale vitraliilor sau cu intarsiile statuilor și curbele absidei, nu este ruptă dar exaltată de geamătul orgii sau al misterioaselor cadențe ale cântului gregorian, care se urcă de jos.

Dar pentru ce Maria este numită catedrală a tăcerii?

În primul rând pentru că este o femeie care vorbește puțin. În evanghelie vorbește numai de patru ori. La vestea îngerului Gabriel. Atunci când intonează imnul Magnificat. Atunci când îl regăsește pe Isus în templu. Și la Cana Galileii.

Apoi, după le-a recomandat slujitorilor nunții să asculte de unicul cuvânt care contează, ea va tăcea pentru totdeauna.

Dar tăcerea ei nu este numai absență a vocii. Nu este golul gălăgiei. Și nici rezultatul unei particulare ascetici a sobrietății. Este, în schimb, haina teologică a unei prezențe. Coaja unei plinătăți. Sânul care păstrează cuvântul.

Unul din ultimele versete ale scrisorii către Romani ne oferă și cifra interpretativă a tăcerii Mariei. Vorbește de Isus Cristos ca de o „revelație a misterului ascuns de veacuri”.

Cristos, mister tăinuit. Ascuns, adică secret.

Literal: învăluit în tăcere.

Cu alte cuvinte: Cuvântul lui Dumnezeu în sânul istoriei era înfășat în tăcere. Intrând în sânul istoriei, nu putea să aibă alte fâșii. Și Maria i le-a oferit odată cu persoana ei.

A devenit astfel prelungirea pământească a acelei tăceri de veacuri a cerului. A fost constituită simbol pentru cei care vor să țină ascuns secretul de iubire. Și pentru noi toți, devastați de zgomot, a rămas cutiuța silențioasă a Cuvântului: „păstra toate acestea în inima ei”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, recondu-ne la izvoarele păcii. Eliberează-ne de asaltul vorbelor. De cele ale noastre, înainte de toate. Dar și de cele ale altora. Fii ai gălăgiei, noi credem că putem masca nesiguranța care ne chinuie încredințându-ne vorbărelilor fără rost ale discursurilor noastre inutile: fă-ne să înțelegem că numai atunci când noi vom fi tăcut, Dumnezeu va putea să vorbească. Colocatari ai gălăgiei, ne-am convins că vom putea exorciza fricile noastre ridicând volumul radiourilor și a televizoarelor noastre: fă-ne să înțelegem că Dumnezeu se comunică oamenilor numai în nisipul deșertului, și că vocea lui nu are nimic de-a face cu decibelii sărbătorilor noastre.

Explică-ne sensul profund al acelui fragment din cartea Înțelepciunii care, odată, se citea la Crăciun, făcându-ne să tresărim de mirare: „În vreme ce o tăcere profundă învăluia toate lucrurile, iar noaptea se afla la jumătatea alergării ei, Cuvântul tău atotputernic din ceruri, de pe tronul tău regesc, a coborât pe pământ...”. recondu-ne, te rugăm, la mult visata stupoare a primului presepiu, și trezește în inimile noastre nostalgia acelei „nopți tăcute”.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, povestește-ne despre întâlnirile tale cu Dumnezeu. În care câmpii te duceai în serile de primăvară, departe de gălăgia Nazaretului, pentru a auzi vocea lui? În care ascunzișuri de stânci te ascundeai în adolescență, pentru ca întâlnirea cu El să nu fie cumva profanată de violența glasurilor umane? Pe ce terase din Galileia, inundate de lumina lunii, nutreai privegherile tale cu psalmodii nocturne, în timp ce zgomotul broscuțelor, acolo jos în livada de măslini, era unica coloană sonoră pentru gândurile tale de castitate?

Ce discursuri făceai lângă fântâna satului, cu tovarășele tale din tinerețe? Ce anume îi transmiteai lui Iosif când în amurgul serii, prinzându-te de mână, ieșea cu tine spre locurile Esdrelonului, sau te conducea la lacul Tiberiadei în zilele pline de soare? Misterul pe care-l ascundeai în sân i l-ai mărturisit în cuvinte sau cu lacrimi de fericire? În afară de ascultă, Israele, și de monotonia ploii care curgea pe acoperiș, de care alte voci răsuna atelierul de tâmplar în serile de iarnă? Dincolo de tezaurul inimii, aveai și un registru secret căruia îi încredințai cuvintele lui Isus? Ce anume v-ați spus timp de treizeci de ani, în mijlocul acelei lumi sărace?

Sfântă Fecioară Marie, femeie a tăcerii, primește-ne la școala ta. Ține-ne departe de iarmarocul zgomotelor unde riscăm să surzim. Păzește-ne de morbul dorinței informațiilor, care ne face surzi față de „vestea cea bună”. Fă-ne operatori ai acelei ecologii acustice, care să ne restituie gustul contemplației chiar și în zgomotul metropolelor. Convinge-ne că numai în tăcere se maturizează marile lucruri ale vieții: convertirea, iubirea, sacrificiul, moartea.

Un ultim lucru mai vrem să-ți cerem, Mamă preadulce. Tu, care ai experimentat, asemenea lui Cristos pe cruce, tăcerea lui Dumnezeu, nu te îndepărta de lângă noi în ceasul încercării. Atunci când soarele se eclipsează pentru noi, iar cerul nu mai răspunde strigătelor noastre, și pământul sună în gol sub pașii noștri, și frica de a fi abandonați riscă să ne facă să disperăm, rămâi lângă noi. În acel moment, poți rupe și tăcerea: pentru a ne spune cuvinte de iubire!

Și vom simți pe pielea noastră cutremurul Paștelui.

Înainte încă ca să se consume agonia noastră.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 69-72.       

Sfântă Fecioară Marie, femeie ascultătoare

Se aude deseori vorbindu-se de ascultare oarbă. Niciodată de ascultare surdă. Și știți de ce?

Pentru a putea să vă explic acest lucru trebuie să recurg la etimologia care, uneori, poate să de-a o mână de ajutor și asceticii. A asculta derivă de la latinescul „ob-audire”. Ceea ce înseamnă: a asculta stând față în față.

Când am descoperit această origine a termenului, și eu m-am eliberat progresiv de falsele concepte de ascultare înțelese ca pasivă anulare a voinței mele, și am înțeles că ea nu are nici o asemănare, nici măcar pe departe cu supina atitudine a celor care renunță.

Cel care ascultă nu-și anulează libertatea, ci o exaltă. Nu-și mortifică talanții, ci îi investește după logica cerere și ofertă.

Nu se umilește în fața umilitorului rol al automatului, dar pune în mișcare mecanismele cele mai profunde ale ascultării și ale dialogului.

Există o splendidă frază care până în timpurile mai recente se credea a fi o invenție a anilor contestației (1968): „A asculta în picioare”. Pare o frază suspectă, de luat, în orice caz, cu penseta. În schimb, este descoperirea naturii autentice a ascultării, a cărei dinamică presupune ca unul să vorbească, iar celălalt să răspundă. Unul care să facă propunerea cu respect, iar celălalt să adere la aceasta cu iubire. Unul să critice un proiect, fără umbră de violență, iar celălalt să interiorizeze sfaturile primite.

Într-adevăr, putem să ascultăm numai dacă stăm în picioare. În genunchi zăcem, nu ascultăm. Sucombăm, nu iubim. Ne resemnăm, nu colaborăm.

Tereza, de exemplu, care este constrânsă să spună da tuturor mofturilor soțului, și care nu poate ieși niciodată din casă datorită geloziei acestuia, iar seara, când se întoarce acasă beat criță iar copii plâng, ea primește o mulțime de lovituri, fără să reacționeze, este o femeie reprimată, nu este o femeie ascultătoare. Cu siguranță că într-o zi Domnul o va recompensa: dar nu pentru virtutea ei, ci pentru chinurile suferite.

În sfârșit, ascultarea nu înseamnă a înghiți tot felul de violențe, ci a trăi o experiență de libertate.

Nu este tăcerea resemnată în fața chinurilor, dar primirea bucuroasă a unui plan superior. Nu este gestul demisionar al celui care rămâne singur cu regretele lui, ci un răspuns de iubire care reclamă pentru celălalt, în cel care face întrebarea, domnie, mai mult decât dominare.

Cel care ascultă nu încetează să mai dorească, dar se identifică atât de mult cu persoana căreia îi vrea binele că face ca voința lui să se integreze cu voința aceluia.

Iată analiza logică și gramaticală a ascultării Mariei.

Această creatură splendidă nu s-a lăsat expropriată de libertatea ei nici măcar în fața Creatorului. Dar spunând „da”, s-a abandonat lui în mod liber, și a intrat în orbita istoriei mântuirii cu o atare conștiință responsabilă încât îngerul Gabriel s-a reîntors în cer ducând Domnului o veste nu mai puțin bucuroasă de cea pe care o aduse pe pământ la venire.

Poate că nu ar fi greșit să intitulăm primul capitol al evangheliei după Luca ca vestea îngerului dusă Domnului, mai degrabă decât vestea îngerului adusă Mariei.

Sfântă Fecioară Marie, femeie ascultătoare, tu, care ai avut harul să „umbli în fața lui Dumnezeu”, fă ca și noi, asemenea ție, să fim capabili să „căutăm chipul tău”.

Ajută-ne să înțelegem că numai în voința ta putem afla pacea. Și, chiar și atunci când ea ne provoacă să ne aruncăm în întuneric pentru a-l putea afla, eliberează-ne de amețelile golului și dăruiește-ne certitudinea că cel care ascultă de Domnul nu cade niciodată la pământ, ca într-un periculos spectacol fără plase, dar cade totdeauna în brațele Lui.

Sfântă Fecioară Marie, femeie ascultătoare, tu știi bine că fața lui Dumnezeu, până când vom umbla pe acest pământ, o vom vedea în mijlocirea chipurilor omenești, și că cuvintele lui ajung la noi numai în reverberațiile sărace ale vocabulelor noastre pământești. Dăruiește-ne, de aceea, ochii credinței pentru ca ascultarea noastră să se împământenească în cotidian, dialogând cu interlocutorii efemeri pe care El i-a ales ca semn al sempiternei sale voințe.

Dar păzește-ne și de mulțumirile facile și de șederile comode pe treptele intermediare care ne împiedică să urcăm până la tine. Într-adevăr, se întâmplă destul de des ca instinctele idolatrice, care încă nu s-au stins în inimile noastre, să ne facă să confundăm ascultarea evanghelică cu ceea ce este numai curtezanerie, și ca virtute rafinată cu ceea ce este numai un interes de obținut înapoi.

Sfântă Fecioară Marie, femeie ascultătoare, tu, care pentru a salva viața fiului tău nu ai ascultat de ordinele tiranilor, și fugind în Egipt ai devenit pentru noi icoană a rezistenței pasive și a neascultării civile, dăruiește-ne curajul obiecțiunii, de fiecare dată când conștiința noastră ne sugerează că „trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”.

Iar pentru ca în acest discernământ dificil să nu ne lipsească inspirația ta, permite-ne ca cel puțin atunci, să te putem invoca așa: „Sfântă Fecioară Marie, femeie neascultătoare, roagă-te pentru noi!”.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 73-75.