Cognosci te ipsum

Dacă tu tratezi un om așa cum este el, acesta va rămâne așa cum este el. Dar dacă tu îl tratezi așa cum ar putea fi sau ar trebui să fie, cu siguranță va deveni ceea ce ar putea sau ar trebui să fie (J. Wolfang Goethe).

Model de discernământ și de cercetare a cugetului - Din Faptele culese de Ludovic Consalvo din gura sfântului Ignațiu

Fiind un devorator pasionat de romane și de alte cărți fanteziste referitoare la faptele fabuloase ale personajelor celebre, atunci când a început să se simtă mai bine, Ignațiu a cerut să i se dea câteva cărți pentru a mai trece timpul. Dar în casa în care era internat nu s-a găsit nici una din acele cărți de care era pasionat, motiv pentru care i-au fost date două cărți intitulate Viața lui Cristos și Viețile sfinților, ambele scrise în limba maternă.
    A început să le citească și să le recitească și, pe măsură ce asimila conținutul lor, simțea născându-se în el un anumit interes pentru temele tratate în acele cărți. Dar, adesea, mintea sa se întorcea la toată acea lume imaginară descrisă de lecturile precedente.
    În acest joc complex de solicitări s-a inserat acțiunea lui Dumnezeu cel milostiv. În timp ce citea Viața Domnul nostru Cristos, și viețile sfinților, se gândea în sine și se întreba astfel: „Și dacă aș face și eu ce a făcut sfântul Francisc? Dacă aș imita exemplul sfântului Dominic?” Aceste considerații durau chiar mai mult timp, fiind înlocuite și cu acelea cu caracter lumesc. Astfel de schimbări de stare sufletească l-au preocupat mult timp.
    Dar între cele dintâi și celelalte era o diferență. Când se gândea la lucrurile din lume, era cuprins de o mare plăcere; dar imediat, când, obosit fiind, le lăsa, se simțea trist și arid. În schimb, atunci când își imagina să poată împărtăși austeritatea pe care a văzut-o că a fost pusă în practică de sfinți, atunci nu numai că simțea o plăcere gândindu-se la ea, dar bucuria continua și după aceea. Totuși, el nu-și dădea seama și nici nu dădea importanță acestei diferențe, până când, deschizând într-o zi ochii minții, a început să reflecteze cu atenție asupra experiențelor interioare care îi provocau tristețe și asupra celorlalte care îi aduceau bucurie. Aceasta a fost prima meditație cu privire la lucrurile spirituale. Mai târziu, intrat de acum în exerciții spirituale, a constatat că de aici a început să înțeleagă ceea ce i-a învățat pe ai săi cu privire la diversitatea duhurilor.

Vrei, nu vrei, bee Grigore aghiasmă!

Un am secetos, cu nori fără vlagă, cu stropi uscați și fierbinți. Ultimii ani tot așa au fost: vreme din ce în ce mai călduroasă și mai păcătoasă. S-a semănat în brazde uscate, s-a prășit în praf și crăpături cât mâna de groase, se vor culege vreji și resturi de porumb, struguri stafidiți înainte de vreme, de parcă s-ar fi secat și terminat norii din poala lui Dumnezeu. Arde soarele și noaptea, și parcă nu-ți mai poți ridica fruntea din pământ. Mulți ani vor trebui să treacă ca să uităm prin ce am trecut în acest an, dacă n-o fi mai rău la anul care vine. Ce s-o fi întâmplat cu vremea? De ce atâta zgârcenie din partea lui Dumnezeu? A ieșit lumea cu mic cu mare în procesiune, dar parcă cerul se cătrănise să mai privească spre ea, sătulă de atâta nerecunoștință! Anul trecut, dacă Dumnezeu a trimis ploaie și recolta a fost bogată, ieșise ministrul ăla mărunțel, cu pieptul cât o coșarcă de corcodușe anunțând că, datorită implicării lui în mersul agriculturii rezultatele fuseseră bune, hambarele și beciurile cât pe ce să dea pe afară. Săracul, nu-și amintise de Dumnezeu, că doar, nu-i așa, reușise dânsul să-i țină locul, și stabiliseră și la partid încă din primăvară ca vreo sută de nori să stea deasupra țărișoarei noastre prăpădite, gata la cel mai mic semn al degețelului lui să se reverse peste câmpii. La toamnă, sper să nu mai aibă curajul să iasă pe sticlă, să ne zică că Ăl de Sus îi de vină, că doar vorbise cu El, da, iaca, nu l-o ascultat. Ba o să-L și amenințe și o să-L dea în judecată, și o să-i zică că știe el ce să facă la anul, și n-o să mai facă contract cu El, că-i neserios. Și o să ne promită că la anul va face el repede 1000 de chilometri de canale de irigat, numa vreme bună să fie, că bani are. Și lumea o să-l creadă, că așa-i ea, răbdătoare, și cu multă credință, și nu vrea moartea păcătosului, dar să trăiască și să ne mintă frumos, că așa-i place omului nostru. Între timp, vrei, nu vrei, bee, Grigore, aghiasmă!   

Azi m-am întâlnit cu mine însumi

Pr. Damian Pătrașcu  Treceam pe drumul bine netezit de asfaltul negru și gropile perfecte făcute de ploile de primăvară, cufundat în gândurile mele și iată, pe neașteptate, m-am întâlnit cu mine însumi, chiar cu cel pe care-l poartă dorurile mele în colbul vieții. Mă mai văzusem acum ceva vreme în mijlocul unei mulțimi de chipuri, dar, furat și atunci de gălăgie, nu mă băgasem în seamă, și trecusem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că mă recunoscusem, chiar cred că mă privisem puțin, și poate că aș fi dorit să intru în vorbă, să mă întreb cum o mai duceam, pe unde mai fusesem, dacă aveam nevoie de ceva, sau poate chiar de cineva, dar lăsasem totul baltă, cuprins și de frica că aș fi putut să-mi spun ceva ce m-ar fi durut, sau de amintirea ultimei întâlniri, când, ca un cerșetor, mă agățasem de mine și-mi tot ceream lucruri dorite dar niciodată primite. Dar acum, acum nu mă mai puteam îndepărta de acel celălalt mine, pentru că mă priveam iscoditor, îmbrăcat simplu, în haina lungă și neagră a vieții mele, și cu un licăr de speranță în ochi. Deja simțeam cum mă treceau sudorile, pentru că pielea împrumutată în care trăiam acum nu cred că se potrivea cu cel care-mi stătea în față. Aș fi vrut să fug, dar m-am trezit bodogănind, povestind istorii de mult trecute, despre chiote și jocuri copilărești, zâmbete adolescentine și zvâcniri aproape mistice, când simțeam în roua dimineții glasul unui Domn care-mi susura la ureche ceva nedeslușit pentru urechile mele naive. M-am invitat la drum, pășind domol și liniștit, atent la ce-mi puneam, și nu voiam să se termine drumul. Amândoi interesați unul de celălalt, ne recunoșteam și ne priveam, astfel că, pe la jumătatea drumului, atunci când cuvintele își epuizaseră rolul, rămăsesem numai noi doi, chipuri gemene și ochi surâzători, iar teama de a mă despărți din nou de mine începea să devină tot mai puternică,  mai insistentă. Mă agățam de mine și mă târam, ca un leș, ca un om fără vlagă, și aș fi vrut să mă las acolo, și să plec numai cu cel pe care-l întâlnisem, bărbat curat, cu visuri și dorințe albe ca nămeții. Acum îmi aminteam clar vorbele mamei, când mi-am luat zborul din cuib: „copilul din tine să nu-l lași niciodată înfometat, nici însetat, nici fără de joacă, nici mâinile să se pietrifice, fără să mai poată fi împreunate spre cer; ia-l cu tine oriunde vei merge, și poartă-te gingaș cu el, căci vei avea nevoie atunci când mai puțin te aștepți; hrănește-l cu gânduri curate și purtări demne, iar pașii tăi să fie feciorelnici, privirea limpede și auzul ascuțit”. Pe cine să abandonez, pe care dintre cei doi să-l las la marginea drumului, și să plec departe, departe... Iar să fug din nou de mine....?, căci mă regăseam în amândoi, primul frumos aranjat și parfumat, aplaudat și renegat, celălalt încă crud, dar necunoscut, străin și înstrăinat. Cu cine să mă întorc în cetate, fără să risc să nu fiu recunoscut? Să mă strecor cu amândoi și să-l ascund pe străin, de ochii curioși ai timpului? Hotărât, am plecat, privind înapoi spre pașii celor doi care, adâncindu-se în pământ, se uneau și se despărțeau, până când am zărit numai o singură urmă, o singură umbră, care venea după mine, și mă învăluia. Pași repezi și picuri de ploaie, om călător printre petale, țintă dumnezeiască spre Cetate! Iertare, copile lepădat în larma lumii, printre străini abandonat pe un peron fără bilet. Te-am regăsit plin de viață, și m-ai recunoscut înainte ca eu să-mi fi deschis ochii, și m-ai luat pe umerii tăi fragezi și m-ai adus acasă, în mine. Minunea regăsirii mele s-a prelungit în ochii tuturor, care mă priveau și mă întrebau unde am fost, pe unde am umblat...  Am intrat în Casă și am auzit un glas cristalin care spunea: „Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2, 20). În clipa următoare, am dispărut de tot, amestecându-mă în vinul amestecat cu apă în potirul oferit pe altar...

Omul înțelept

Cel care-i cunoaște pe alții este înțelept; cel care se cunoaște pe sine este iluminat; cel care se învinge pe sine este cu adevărat puternic (proverb chinezesc).

Unde ești, Adam?

Trăiește cu oamenii ca și cum te-ar vedea zeii; vorbește cu dumnezeul tău ca și cum te-ar auzi oamenii (proverb chinezesc).

Dă-i omului putere si vei vedea ce-i poate capul

In trei ocazii omul își face cunoscută natura: atunci când mintea cedează urii; atunci când trupul este îndoit de vin; atunci când trebuie să pună mâna pe portofel (proverb chinezesc)

Cine are carte, are parte!!!

Dacă nu ai citit în ultimele trei zile, cuvintele

tale devin decolorate (proverb chinezesc) 

Eu sunt Poarta...

Maestrul deschide poarta, dar tu trebuie să intri de unul singur  (proverb chinezesc)

Dacă nu știm să vorbim de ceva e mai bine să tăcem

Dacă cuvintele voastre nu sunt mai bune decât tăcerea, atunci ar trebui să tăceți (proverb chinezesc).