Atitudinea faţă de creştini în prima jumătate a secolului al III-lea

Maximin Tracul şi Filip Arabul. Doi împăraţi „romani“ care nu aparţineau de fapt gintei latine. Două firi diferite, cu vieţi diferite, dar cu acelaşi sfârşit. Despre Maximin se ştie că i-a persecutat aspru pe creştini, în timp ce despre Filip Arabul s-a speculat că ar fi fost el însuşi creştin. În cele ce urmează vom analiza vieţile acestor doi oameni importanţi din istorie.

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Tracul: „După ce împăratul roman Alexandru şSever, n.n.ţ şi-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de rapida răspândire a) învăţăturii evanghelice“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251). Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decât ne spune prima impresie. Maximin Tracul nu era de origine romană. De fapt, „Historia Augusta“ ne spune că ar fi avut un tată got şi o mamă din tribul alanilor. Aşadar, supranumele său „Tracul“ nu se referă în realitate la originea sa germanică, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea bine. Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului. Mai târziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr-o incredibilă desfăşurare a evenimentelor. Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să îi atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s-au răsculat împotriva sa şi l-au asasinat, punându-l pe Maximin în fruntea imperiului. Acesta era lipsit de cultură, barbar atât în discurs, cât şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungând la putere printr-un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i-a vânat rând pe rând pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever. O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice. Cea de-a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi-a îndreptat atenţia decât asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general. În cele din urmă, domnia sa s-a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. Supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatori, Maximin a plecat să cucerească Roma. În drum spre Roma a fost nevoit să asedieze cetatea Aquileea, dar molima izbucnită în rândul trupelor sale, precum şi foametea generală i-au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său. 

Filip Arabul (244-249) - un creştin fervent?

Eusebiu de Cezareea precizează: „Se istoriseşte că Filip era creştin şi că în ziua ultimei săptămâni din Postul Paştilor el ar fi dorit să ia parte împreună cu mulţimea la slujbele făcute atunci în Biserică, dar că întâi-stătătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de a fi făcut mărturisire publică şi de a se fi înscris el însuşi în rândul păcătoşilor care formau categoria penitenţilor; altfel, într-adevăr dacă împăratul nu ar fi făcut aşa ceva, desigur că el n-ar fi fost primit de conducător din cauza multor plângeri pornite împotriva lui. Se spune că Filip s-ar fi supus de bună voie, arătându-şi şi prin fapte sinceritatea şi evlavia rânduielilor împreunate cu frica de Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 254-255). S-a vorbit mult despre stilul hiperbolic şi, adesea, lipsit de consistenţă, al „istoricului“ Eusebiu de Cezareea. Această relatare pare să aibă un sâmbure de adevăr, dar probabil că singurul aspect de care putem fi siguri este acela al bunăvoinţei lui Filip faţă de creştini. De aici şi până la a-l considera pe Filip Arabul un Teodosie cel Mare „avant la lettre“, cu gesturile penitenţiale ale acestuia, este o cale foarte lungă. Pe scurt, este imposibil de spus dacă Filip Arabul era creştin sau nu, însă pare de-a dreptul fantasmagoric să considerăm că a venit de Paşti la biserică şi s-a pus în rândul penitenţilor. De altfel, formula introductivă a lui Eusebiu aici este „se istoriseşte“, un fel de „se zice“, „se zvoneşte“. Istoria nu ne consemnează însă zvonurile, ci faptele reale, iar în această problemă ne vedem lipsiţi de ele. Existenţa unei corespondenţe a lui Filip şi a soţiei sale, Severa, cu Origen este, însă, reală. Cu toate acestea, nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că relaţia sa cu creştinismul a fost mai apropiată decât cea a lui Antoninus Pius sau a Iuliei Mamaea, mama lui Alexandru Sever. Filip Arabul şi-a încheiat însă domnia la fel ca Maximin Tracul şi Alexandru Sever: asasinat. Deciziile care au condus la acest deznodământ tragic al primului împărat roman „creştin“ au fost de natură economică. Filip s-a concentrat prea mult pe construcţii grandioase şi jocuri festive de gladiatori pentru a mai fi atent la alianţele cu triburile de la Dunăre. Lipsa plătirii acestora a condus la revolte în zonă, rezolvate pe calea armelor, dar trezoreria secătuită de Maximin Tracul, care dublase plăţile armatei, nu s-a refăcut prin aceste economii. Taxele au fost crescute, iar oamenii au început să murmure împotriva sa. Egiptul s-a răsculat şi a întrerupt alimentarea cu grâne a Romei, iar omul său de încredere, senatorul Decius, s-a ridicat împotriva sa, adunând o armată de două ori mai numeroasă. În urma înfrângerii de la Verona din 249, Filip Arabul a fost asasinat de propriii soldaţi. Urmaşul său la tron a fost chiar Decius, de a cărui domnie vom discuta în materialul următor. 
 
Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius). În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate. Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251). 

(Autor: Adrian Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro 

Un rotar care nu-i rotar...

Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:-Să iasă afară rotarii !Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:-Şi tu eşti rotar, băiete ?-Eu nu sunt rotar…-Atunci de ce-ai ieşit? Soldatul i-a răspuns:-Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.

Cum se alege un Papă

Istoria și modalitățile conclavelor povestită de Ambrogio Piazzoni, Vice Prefect al Bibliotecii Apostolice Vaticane

Cetatea Vaticanului, 20 februarie 2013 (Zenit.org) Antonio Gaspari

Cum se allege un Papă? Cine a inventat conclavul? Care sunt modalitățile și caracteristicile care au caracterizat alegerea diferiților pontifi în decursul istoriei?

În primii ani ai Bisericii Papii erau aleși de către comunitateacreștină și poporul roman. La început era vorba de o comunitate restrânsă. Odată cu trecerea timpului, au început să fie numiți unii reprezentanți, care mai apoi îl alegeau pe Papa. Perioada cea mai complicată pentru alegerea Pontifilor a fost secolul al X-lea, pentru că influența externă era foarte mare în această privință. „Gândiți-vă – a subliniat Vice Prefectul Bibliotecii Apostolice a Vaticanului – că regi și împărați aveau dreptul să prezinte sau să pună veto asupra candidaților la Pontificat”. Aceasta este perioada cunoscută și sub numele de luptă pentru investituri, cu numeroși antipapi care se opuneau aleșilor. Și este evident cât de mult puterea politică avea greutate în alegerea unui Pontif. Din acest motiv, a fost făcută o primă mare reformă, care a stabilit că corpul electoral trebuie să fie compus numai din cardinali.

În anul 1059, Papa Nicolae al II-lea, cu Bulla In Nomine Domini a rezervat alegerea numai cardinalilor episcopi.

În anul 1179, Papa Alexandru al III-lea a extins alegerea la toți cardinalii, iar cel ales trebuia să aibă cel puțin 2/3 din voturi.  Alegerea din partea cardinalilor și majoritate de 2/3 sunr condiții valabile și astăzi.

Primul Conclav oficial recunoscut a fost instituit de către Papa Grigore al X-lea, care a promulgat Constituția apostolică Ubi Periculum (1274), în care stabilea că cardinalii electori, fiecare având un singur însoțitor, zele zile după moartea papei, să se reunească într-o mare sală a palatului unde locuia papa defunct și acolo să fie segregați.

Dacă după trei zile alegerea nu era făcută, cardinalilor le era redusă hrana la o singură masă pe zi; după alte cinci zile, hrana era ulterior redusă numai la pâine, vin și apă. Mai mult încă, în toată perioada Scaunului vacant, veniturile purpuraților erau transferate în mâinile Camerlengului, care le punea apoi la dispoziția Papei. Toate aceste măsuri erau luate pentru a evita lungirea scaunului vacant și pentru a evita situații, așa cum a fost conclavul din Viterbo care a durat 33 de luni. Nu toți, însă, erau de acord cu aceste măsuri. Astfel, Papa Adrian al V-lea a suprimat Constituția apostolică Ubi Periculum, iar Papa Ioan al XXI-lea a revocat-o. Papa Celestin al V-lea a readus-o în actualitate în anul 1294, prin Bulla Quia in futurum.

În anul 1298, Papa Bonifaciu al VIII-lea a inserat-o integral în Codul de Drept Canonic.

În decursul veacurilor au existat diferite încercări de a schimba regulile, până la punctul că Papa Grigore al XV-lea (1621-1623) a simțit necesitatea de a publica două Constituțiuni în care reamintea pentru conclav, clausura, majoritatea a 2/3, iar votul trebuia să fie secret. În secolele precedente, votul era public.

Încă la începutul secolului al XIX-lea exista dreptul de veto din partea suveranilor catolici, care puteau să indice o listă de cardinali nedoriți pentru slujirea de Papă.

Austria a încercat să impună dreptul de veto în alegerea cardinalului Mariano Rampolla del Tindaro, care era mai apropiat de interesele Franței. În urma acestor probleme, în anul 1904, Papa Pius al X-lea, prin Constituția Commissum nobis a abolit dreptul de veto al Națiunilor catolice.

În privința păstrării proceselor verbale și ale buletinelor de vot, care la început areua arse, doctorul Piazzoni a explicat că, în decursul veacurilor, Pontifii au decis când într-un fel, când în altul.

În această privință, Papa Ioan al XXIII-lea a decretat păstrarea proceselor verbale, a buletinelor de vot și a notițelorluate de cardinali în timpul Conclavului.

Papa Ioan al XXIII-lea a cerut și o simplificare a procedurilor și ale votărilor, și a posibilității ca papa ales să fi putut consimte publicarea cronicii conclavului.

Ioan al XXIII-lea este primul Pontif care depășește numărul de 70 de cardinali. șaptezeci sunt și bătrânii poporului lui Israel.

Concomitent cu creșterea Bisericii universale, în anul 1970, Papa Paul al VI-lea a fixat dreptul de a fi electori și să intre în conclav la împlinirea a optzeci de ani, pentru un maxim de 120 cardinali electori.

Cu Universi dominici gregis din anul 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit în Domus Sanctae Marthae un loc pentru cardinali în clausură, a eliminat posibilitatea alegerii prin aclamație și prin compromis (care nu mai fusese folosit de veacuri) și a indicat un rol spiritual pentru cardinalii care au îmlinit deja optzeci de ani. Aceștia participă la fazele preliminare ale alegerii și conduc rugăciunile Bisericii universale.

Benedict al XVI-lea, care decretase deja că începând cu a 34-a votare se proceda la balotaj, dintre cei doi cardinali mai votați în ultimul scrutin, totdeauna cu majoritate de cel puțin 2/3 din votanți, cu condiția ca cei doi cardinali să piardă dreptul de a vota.

Pontiful, Episcop al Romei, a anunțat că, înainte de 28 februarie, va emite un Motu Proprio asupra modalităților conclavului.

Schengen....

Un altfel de a înțelege de ce nu ne vor nemții în Schengen

Un neamţ vine să studieze în România și se imprietenește cu un român.
După ce își termină studiile, îl invită pe român la el acasă. Românul ramâne uimit când vede o casa frumoasa, cu Volkswagen la scară și îl întreabă cum de a reusit în așa puțin timp să se îmbogațească.
– Vezi podul ăla ?, zice neamţul. Ei, din 10 saci de ciment, 2 îi luam eu, ca așa am învațat în România
Dupa un an de zile, neamţul îi întoarce vizita românului și ramâne cu gura căscată când vede o vilă de 20 de camere, Ferrari în garaj și îl întreabă cum a făcut.
– Vezi podul ăla ?, întreabă românul
– Care pod ?, întreabă neamţul.

ȘTIAȚI CĂ: Cele mai des întâlnite nume de papi

Numele cele mai des întâlnite la pontifi sunt Ioan (utilizat de 21 de ori), Grigore (de 16 ori), Benedict (de 15 ori), Clement (de a4 ori), Inocențiu (de 13 ori), Leon (de 13 ori) și Pius (de 12 ori). Ultimul papă care s-a numit Ioan a fost Ioan al XXIII-lea (1958-1963), ultimul cu numele Benedict a fost Benedict al XVI-lea (2005-2013), ultimul cu numele Clement a fost Clement al XIV-lea (1769-1774), ultimul cu numele Inocențiu a fost Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), ultimul cu numele Leon a fost Leon al XIII-lea (1878-1903) și ultimul cu numele Pius a fost Pius al XII-lea (1939-1958).

Numele Ioan a fost utilizat de 21 de ori, deși ultimul papă care l-a purtat s-a numit Ioan al XXIII-lea. De fapt, nu a existat niciodată Papa Ioan al XX-lea, iar cel numit Ioan al XVI-lea a fost un antipapă, deci nerecunoscut de Biserică.

De asemenea, numele Benedict al fost utilizat de 15 ori, deși ultimul papă care l-a purtat a fost Benedict al XVI-lea. Aceasta, deoarece cel numit Benedict al X-lea a fost un antipapă, deci nerecunoscut de Biserică.

Știință rabinică

Odată, un evreu din Chelm a mers la rabinul său pentru a afla dacă era adevărat ceea ce citise cu câteva zile în urmă într-o carte. „Este adevărat”, îl întrebă acesta „că obiectele, cu căldura se dilată și cu frigul se contractă?”. „Sigur că este adevărat”, îi răspunse rabinul”, după ce s-a gândit câteva momente. De exemplu, cu căldura verii, zilele se lungesc, iar cu frigul iernii, zilele se scurtează. 

Ce m-a învăţat papa

de Joaquin Navarro-Valls

Din seara zilei de 28 februarie Biserica nu va mai avea papă pentru câteva săptămâni. Astfel, se v-a deschide, aşa cum a fost programat, aşa numita perioadă de scaun vacant, în care se va desfăşura următorul Conclav. Conclavul va trebui să-l aleagă pe succesorul lui Benedict al XVI-lea, nu mai târziu de jumătatea lunii martie. O primă condiţie pentru a înţelege sensul aceste faze istorice excepţionale este că instituţia petrină rămâne între timp în picioare, aşa cum s-a întâmplat mereu şi în trecut, atunci când a absentat provizoriu o persoană de la cârma Bisericii. Pe de altă parte este adevărat că nici un om nu poate să-şi însuşească Pontificatul, deşi, este la fel de adevărat că Benedict al XVI-lea a voit să rămână total liber în decizia sa, ca, de altfel, orice Vicar al lui Cristos şi orice altă persoană responsabilă, justificând, prezentând raţiuni şi, mai ales, renunţând în conştiinţă la ministerul său. La rugăciunea "Angelus" de duminica trecută, papa a lămurit alegerea făcută astfel: "Dacă Dumnezeu îmi cere să mă retrag, fac asta tocmai pentru ca eu să pot să continui să slujesc Biserica într-un mod mai adecvat vârstei şi puterilor mele".

Reflectând asupra unor astfel de cuvinte, atât de solemn, îmi revin în memorie, spontan, multe amintiri pe care le păstrez despre acest papă. Spre exemplu, în vara anul 2005, fiind pentru câteva luni în Val d'Aosta, imediat după alegerea sa, am locuit în aceiaşi casă în care se retrăgea de multe ori şi Ioan Paul al II-lea. Îmi aduc aminte mai ales clima deschisă în care discutam cu un om conştient de rolul său, dar, totodată, şi atât de detaşat de sarcina asumată recent. Era îmbrăcat cu o reverendă albă, fără pelerina de pe umeri, o haină identică cu cea pe care, peste câteva ore, o va purta ca Pontif sau episcope emerit al Romei. Am vorbit despre multe lucruri cu acea ocazie, printre care despre câteva cărţi abia ieşite de la tipar în care se vorbea despre pontificatul tocmai început, dar care deja se lansau în forme profetice şi în expuneri răsunătoare despre viitor. Îmi amintesc că era în special o carte în care se vorbea despre papa Ratzinger, analizând peremptoriu ce va alege să facă, unde avea să meargă, şi aşa mai departe. M-a întrebat surâzător: "D-voastră credeţi că se merită să o citesc?". I-am răspuns ironic: "Dacă, la un moment dat, în viitor veţi avea vreun dubiu cu privire la ceea ce trebuie să faceţi, aici veţi putea găsi scrisă o soluţie sigură!". A râs cu poftă, desigur fără ca să aibă minima curiozitate măcar ca să deschidă acea carte. Am conştientizat atunci, din acel scurt colocviu, că vorbeam nu doar cu un om de o inteligenţă efervescentă dar şi de un cap al Bisericii conştient, simpatic, transparent, senin. Mai apoi, am înţeles că liniştea sa, se năştea dintr-o extraordinară încredere pe care viaţa interioară şi cultura deosebită i-o garanta. Probabil, tocmai de asta nu m-a surprins că în prima sa vacanţă de vară la Castel Gandolfo, a primit câţiva oaspeţi oarecum neobişnuiţi pentru un papă, atât de diferiţi de el şi de influenţi pentru opinia publică: Oriana Fallaci, cu care a avut un lung colocviu privat, şi Hans Küng, cunoscutul teolog dizident, cu care a discutat mai bine de patru ore, inclusiv în timpul prânzului. Scriitoarea italiană, care a insistat mult să se poată întâlni personal cu Sanctitatea Sa, a spus după vizită despre ea că "da, este atee, dar atee-creştină". Dialogul dintre ei, de fapt, a fost, într-adevăr intens, deschis, stabilind un soi de dialog intelectual între culturi, o sintonie greu de înţeles, plină de puncte de vedere diferite şi complexităţi. de fapt, Ratzinger este singura persoană care poate să înţeleagă semnificaţia unui paradox atât de excepţional cum este cel care ţine împreună ateismul şi creştinismul, în atâtea persoane de valoare ale timpurilor noastre. Nu mai puţin articular a fost, apoi, confruntarea cu Küng. Coleg cu Ratzinger la Tübingen, definise alegerea lui Benedict al XVI-lea ca papă "cea mai mare deziluzie a epocii noastre". În ciuda acestui comentariu, nu tocmai binevoitor, iată-l în faţa unui Ratzinger răbdător, dispus să discute amabil cu el, fără a ridica bariere formale, ca doi colegi universitari. Incredibil. Aceste două alegeri au fost cu adevărat curajoase, dacă ne gândim, spre exemplu, cât de multe persoane, cu responsabilităţi mult mai mici, evită să se întâlnească chiar şi cu vecinii casei, din teama de a nu se afla în încurcătură. Sensul celor două întâlniri rămâne, fără îndoială, foarte clar. În mod normal, nu se întâmplă ca un mare profesor de teologie să acopere responsabilităţi importante în Biserică. Ca să devină papă, este, apoi, de-a dreptul un fapt foarte rar. Ratzinger, în ciuda faptului că a fost prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, ca şi Suveran Pontif, nu a avut niciodată nevoie să folosească, cât de puţin, exercitarea funcţiei pentru a suplini efortul de a-l înţelege pe celălalt. Incredibila sa forţă de gândire a fost de aşa măsură de a nu fi trebuit niciodată să adoptă calitatea funcţiei, chiar şi atunci când ar fi putut să aibă un avantaj din aceasta, preferând să aplice vigoarea şi puterea personalităţii sale. Doar ţinând cont de acestea putem înţelege deschiderea sa la dialog, disponibilitatea sa faţă de toate religiile, dar şi fermitatea cu care a arătat lumii relele din Biserică. În prologul primei sale cărţi despre Isus, de exemplu, a voit explicit să facă să se înţeleagă că dorea să fie citită după meritul interpretării sale şi nu din spirit de ascultare, bine ştiind cât de tiranice şi reductive sunt, de multe ori, judecăţile impetuoase ale interpreţilor. Este clar, după toate, că nici în câmp practic, în care a trebuit inevitabil să se statornicească în aceşti şapte ani, nu i-a lipsit fermitatea şi determinarea. Un exemplu emblematic, l-a dat când, în timpul perioadei acute a scandalului preoţilor pedofili, a impus o schimbare bruscă în normele Codului de Drept Canonic, prevăzând posibilitatea denunţării autorităţilor civile de către episcopi a abuzurilor, abrogând şi prevederea prescrierii de zece ani, acolo unde legea fiecărui Stat permite acest lucru. La ultima Sfântă Liturghie din 2005, înainte să devină Pontif, cu aceiaşi convingere lucidă a identificat şi descris deriva relativistă a culturii contemporane. Mulţi s-au întrebat ce efecte a produs această disperată bătălie culturală. Ei bine, nu doar că a definit în sugestiile sale esenţiale logica ce conduce într-o nouă şi subtilă formă totalitarismul ce ameninţă timpurile noastre, dar a şi contestat dur pretenţia sceptică şi pesimistă, ce consideră că orice certitudine ar fi doar o opinie, continuând, astfel, dezbaterea raţională asupra adevărului, iniţiată cu câţiva ani mai înainte filosoful german Jurgen Habermas. Negării, fără speranţa unor puncte de referinţă definitive pentru raţionalitate, Ratzinger a afirmat convingerea că omul poate să cunoască adevărul, putând să atingă valoarea reală şi universală a omului în lume, plecând de la cultura din care fiecare face parte. Pe de altă parte, un efect distructiv al relativismului modern, consecinţă tocmai a nihilismului dominant astăzi, este pierderea conceptului însuşi de limită etică. Asta a dus la ignorarea esenţei comune la care fiecare persoană participă prin propria singularitate, personală şi comunitară, şi la afirmarea că fiecare poate să facă tot ceea ce vrea fără nici o altă limită în afară de violenţa faţă de sine şi faţă de celălalt. În cele trei mari discursuri politice ţinute la Londra, Berlin şi Praga, Benedict al XVI-lea a extins această orientare antropologică curentă, punctând pe afirmarea importanţei juridice şi sociale a binelui comun, ce nu poate să fie redus la un joc combinativ de forţe individuale scop în sine şi nici la animalitatea inumană a instinctelor, ci la prezenţa unei referinţe obiective care este dreptul natural. Nu m-a surprins că premierul britanic David Camerun, salutându-l la aeroport, după vizita pastorală în Regatul Unit, i-a spus mirat: "Sfinte Părinte, d-voastră ne-aţi făcut să ne aşezăm şi să gândim".

Acum rămâne deschis discursul despre viitorul Joseph Ratzinger, omul şi teologul, un viitor, care este deja sustras de şapte ani autonomiei personale. În cadrul Audienţei de săptămâna trecută a asigurat că va fi aproape de Biserica întreagă cu rugăciunea, rămânând retras şi ascuns. Acelaşi lucru l-a reafirmat la rugăciunea "Angelus" de duminică şi la ultima Audienţă de ieri, în care a mărturisit foarte elocvent " că nu s-a simţit niciodată singur în misiunea de a duce bucuria şi greutatea ministerului petrin, chiar dacă nu a avut nici un privacy". Nu ne este greu, aşadar, să-l vedem rămânând el însuşi în acea blândeţe care a acoperit multe suferinţe şi preocupări pentru Biserică, sub calma bine dispunere a surâsului său bucuros.

De altfel, marea învăţătură ce ne este dată prin această alegere morală este respectul pentru conştiinţa interioară. Ca să înţelegem valoarea pe care i-o atribuie, putem să-l cităm pe cardinalul Newman, beatificat tocmai de el, care, atunci când i se cerea să vorbească despre religie după cină răspundea: "Eu sunt mereu gata să închin înaintea papei: mai întâi, însă, înaintea conştiinţei mele şi, apoi, a papei". Asta e adevărat, întrucât nu este conştiinţa fundamentul real al adevărului, ci este adevărul ce transpare direct printr-o conştiinţă clară, simplă şi în bună credinţă.

Ei bine, atunci ce s-a întâmplat în aceste ultime luni? Poate că s-au accentuat în el diferitele afecţiuni fizice, care se acumulează şi cresc în fiecare, mai ales după o anumită vârstă? În cazul său, în special probleme de vedere, de dezechilibru (să ne gândim la ultimele sale două căderi recente, printre care cea din Mexic), de inimă, ce l-au convins că poate e mai bine pentru Biserică să renunţe la conducerea ei, fără, totuşi, ca să poată el însuşi să renunţe vreodată la Biserică, la Cruce şi la suferinţa personală.

Trebuie să ne întrebăm, mai degrabă, de la ce poate renunţa astăzi realmente Benedict al XVI-lea? Din 2005 a renunţat deja la sine însuşi, luând pe umeri Biserica universală. Acum, acest gest al său neaşteptat, cu siguranţă nu-i va redobândi absolut nimic din viaţa sa trecută. Va merge într-o mănăstire, dezgolindu-se de tot sau aproape de tot ceea ce i-a mai rămas, transferându-i sarcina enormă succesorului său şi eliberând Biserica de slăbiciunea sa. Viitorul papă, de fapt, va trebuie să facă multe lucruri, dar nu va trebui să reconstruiască propriu-zis nimic, nimic nefiind distrus de predecesorul său Benedict al XVI-lea. Viceversa, Benedict al XVI-lea a lăsat ca moştenire propria sa persoană, adică o învăţătură permanentă şi o asistenţă spirituală constantă şi liberă.

(Publicat în "La Republica" din 28 februarie 2013)

Traducere de pr. Virgil Blaj, OFMConv. 

Timpul schimbării!

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a se spovedi si a-i cere sfat. Din vorba in vorba, tanarul ii spuse:

- Parinte, sunt destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Imi pierd usor rabdarea. Atunci cand ma enervez, vorbesc urat si multe altele. Am incercat sa ma schimb, dar nu am putut. Totusi, eu sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?

- Nu - i-a raspuns batranul. Vino cu mine!

L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

- Vezi acest vlastar, stii ce este?

- Da, parinte, un puiet de brad.

- Smulge-l!

Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt, aproape cat un om.

- Acum, scoate-l pe acesta.

S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:

- Smulge-l acum pe acela.

- Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te si mai cheama pe cineva.

Intorcandu-se tanarul cu inca doi flacai, au tras ce-au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

- Acum scoateti bradul falnic de acolo.

- Parinte, dar acela este un copac mare si batran. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi si o suta de oameni.

- Acum vezi, fiule? Ai inteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinta pare, la inceput, inofensiva si fara mare importanta, dar, cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mica, o poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in suflet si in viata, caci mai tarziu, va fi cu mult mai greu.