Milenarismul

Adevărul teologic este că trebuie să ne pregătim cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice, ignorând raţionarea comodă a "hristoşilor" mincinoşi potrivit căreia sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii, cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani,atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

I. Pregătirea aperceptivă.

"Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 23 şi 24). Din păcate, în societatea contemporană persistă un tip de raţionare comodă susţinută de asemenea "hristoşi" mincinoşi care - speculând "concepţia himerică a spiritelor simple care refuză munca" în aşteptarea unui veac nou, prezis şi aşteptat în fiecare epocă, după cum arată Origen în lucrarea De principii - spune: "Lasă că o să fie bine!", ca şi cum sfârşitul lumii va fi precedat de o eră de fericire pământească. Dacă viitorul s-ar derula potrivit acestui fals optimism, conform căruia timpul pare că lucrează în favoarea celor predestinaţi mântuirii cu care Mântuitorul Hristos va împărăţi pământul o mie de ani, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

Pentru a răspunde la această frământare, vom avea în atenţie două aspecte: primul se referă la adevăratul sens al expresiei "Împărăţia lui Dumnezeu", iar al doilea la fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă (milenistă sau hiliastă, cum mai este denumită), dar contestat de eshatologia creştin-ortodoxă.

II. Anunţarea temei.

În acest scop, tema catehezei se va concentra pe explicarea corectă a conceptului"Împărăţia de o mie de ani" întemeiată de Mântuitorul Hristos pe pământ mai înainte de sfârşitul lumii (cf. Apocalipsa cap. 20, ver. 7).

III. Tratarea.

Va fi sau nu sfârşitul lumii precedat de o eră de "o mie de ani" de fericire pământească a celor predestinaţi mântuirii? Oare este posibil ca între Parusia Mântuitorului Hristos şi "sfârşitul" lumii să fie întemeiată pe pământ o împărăţie de o mie de ani în care Dumnezeu să domnească numai împreună cu cei aleşi ai Săi?

A. Temeiuri biblice.Acestor întrebări care ridică problema timpului din perspectivă creştină le răspundem cu o altă întrebare: De ce ar avea nevoie Dumnezeu de o împărăţie de o mie de ani? Clarificând indirect raportul dintre timp şi eternitate ridicat de milenarişti, părintele profesor Dumitru Stăniloae se întreabă ironic: "Dar ce eternitate ar fi aceea din care o Persoană divină nu poate dispune de un timp?".Dumnezeu dispune de tot timpul din lume în calitatea Sa de Creator atemporal al acestei unităţi de măsură folositoare oamenilor pentru mântuire: "Că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii" (Psalmul 89, 4). Prin urmare, acesta este sensul corect al expresiei "o mie de ani", iar nu acela că ar fi vorba de "Împărăţia de o mie de ani" pe care o va întemeia Dumnezeu pe pământ cu puţin timp mai înainte de sfârşitul lumii! În Apocalipsă se spune în egală măsură că diavolul este mânios pentru că "timp nu va mai fi" (Apoc. 10, 5) şi că în Cer şi Iad funcţia acestuia încetează (Apoc. 12, 12), ceea ce înseamnă că sfârşitul timpului e de fapt însuşi sfârşitul lumii văzute. Prin urmare, nu va mai fi timp nici pentru o altă "Împărăţie de o mie de ani"!

Este drept că, la nivelul Sfintei Scripturi, există o referire explicită la împărăţia de o mie de ani, la Apocalipsa cap. 20, ver. 1-10, dar, potrivit interpretărilor ei patristice, este vorba de perioada de la Întrupare până la Parusia Domnului, adică toată faza de existenţă pământească a Bisericii luptătoare întemeiate prin Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, cunoscută drept Împărăţie a lui Dumnezeu. Din păcate, acest text biblic reprezintă şi paragraful de la a cărui interpretare greşită şi controversată a pornit milenarismul.

B. Temeiuri patristice: Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti în general (cu excepţia episcopului Papias de Ierapole, Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, Sfântului Irineu, apologetului Tertulian, Sfântului Ipolit, a lui Apolinarie de Laodiceea, a lui Lactantiu, a Sfântului Ambrozie etc.) apreciază că acest paragraf din Apocalipsă se referă de fapt la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ. În momentul în care Mântuitorul nostru Hristos făgăduieşte revărsarea harului Duhului Sfânt, El propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu, sugerând astfel că Pogorârea Sfântului Duh nu încetează odată cu ziua Cincizecimii, ci se prelungeşte necontenit prin lucrarea Bisericii: "Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul" (In. 16, 12-13). În acest context, temerea Sfântului Ioan Gură de Aur mai mult de pierderea slavei din Împărăţia lui Dumnezeu decât de muncile iadului ne deschide ochii asupra importanţei păstrării unităţii şi continuităţii bisericeşti, care este ameninţată permanent tocmai de răstălmăciri greşite ale învăţăturii de credinţă, aşa cum este cazul milenarismului. În ciuda oricărei forme de elitism, Fiul lui Dumnezeu Se roagă: "Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci să-i păzeşti pe ei de cel viclean" (In. 17, 14-15), chiar dacă este conştient că inserarea fiilor lui Dumnezeu în viaţa lumească şi în cugetarea pământească îi face vulnerabili în faţa vicleniei, zdruncinându-le unitatea duhovnicească şi învăţăturile sănătoase ale credinţei.

Or, în ciuda a ceea ce reprezintă în esenţă milenarismul, adică o sectă a celor aleşi să trăiască 1.000 de ani fericiţi înainte de marea zguduire apocaliptică, Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea succesiunii apostolice însăşi Biserica (Εκκλησια), care nu este nicidecum un sistem elitist, ci - aşa cum o defineşte Sfântul Ciprian, Episcop al Cartaginei (210-258) - o adunare sau comuniune euharistică a credincioşilor cu episcopul. Ţinând cont de procesul de sfinţire umană care se desfăşoară în Biserică, Sfântul Chiril al Alexandriei consideră că Mântuitorul Hristos - atunci când se roagă pentru "ca toţi să fie una!" (In. 17, 20) - cere "legătura iubirii, unităţii şi a păcii în cuget, legătură care adună în unitate duhovnicească pe cei ce cred, ca să imite trăsăturile unirii prin fire existente între Tatăl şi Fiul, prin consimţirea în toate şi prin conlucrarea în unitatea sufletelor nedespărţite".

C. Câteva precizări cu privire la obiecţiile protestanţilor.În raport cu Dumnezeu, omul nu are decât două alternative: ori comunică, ori se excomunică, pentru că în Împărăţia Sa se vorbeşte o singură limbă, cea a unităţii şi continuităţii în Duhul Sfânt. De aceea, putem spune că toate ereziile, de la un capăt la altul, ignorând lucrarea harului Duhului Sfânt, n-au fost altceva decât voci străine de duhul unităţii şi continuităţii bisericeşti, care au intenţionat fără succes să slăbească din interior Împărăţia lui Dumnezeu. Grupările milenariste de tip sectar au considerat convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca Bisericii Mântuitorului nostru Hristos. Cum să se bucure de slava Împărăţiei lui Dumnezeu ereticul Cerint, care, dezvoltând învăţătura greşită a ebioniţilor despre milenarism, vorbeşte de o împărăţie de o mie de ani unde susţinătorii lui se vor bucura din plin de desfrâu şi de lux? Cum să păzească învăţăturile sănătoase Montanus, care se socotea pe sine Paracletul (Mângâietorul) anunţat de Mântuitorul Hristos (Ioan cap. 15, 26)? Cum să nu ameninţe unitatea Bisericii grupările milenariste contemporane de tip sectar, aceşti noi montanişti şi cerintieni ai zilelor noastre: Biserica Sfinţilor Ultimelor Zile (Mormonii), Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Organizaţia Martorii lui Iehova etc.?

IV. Recapitularea:

Societatea contemporană se confruntă cu fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristă a celor care refuză munca în aşteptarea unui veac nou prezis şi aşteptat în fiecare epocă, dar care este vehement contestat de eshatologia creştin-ortodoxă. Ce fel de virtute bisericească poate fi calcularea momentului instaurării unei asemenea împărăţii fericite de 1.000 de ani a celor aleşi, în timp ce lumea merge spre distrugere şi totul se va lichida? Paragraful din Apocalipsă nu se referă la falsul optimism încurajat de utopia milenaristă, ci la Împărăţia lui Dumnezeu ca moment al întemeierii Bisericii Sale pe pământ, după Înălţarea Mântuitorului Hristos la Cer.

- Care este interpretarea corectă a expresiei "Împărăţia de o mie de ani?"

- Care au fost primii milenarişti cu care s-a intersectat Biserica primară?

- Care sunt grupările milenariste contemporane?

V. Asocierea.

Pe de o parte, propovăduind ideea a mai mult de o singură înviere, milenarismul pare a fi un concept similar celui legat de reîncarnare. Pe de altă parte, propovăduind conceptul învierii doar a morţilor care vor împărăţi cu Mântuitorul nostru Hristos 1.000 de ani, fenomenul falsului optimism încurajat de utopia milenaristăpoate fi asociat cu învăţătura despre apocatastază (mântuirea tuturor fiinţelor la sfârşitul veacurilor), învăţătură care a fost condamnată de către Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în anul 553, tocmai pentru faptul că nega, în principal, procesul de sfinţire umană. Viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, este un test de rezistenţă în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să fim tari în credinţă: să nu cedăm locul în Împărăţia lui Dumnezeu pe care îl putem ocupa încă din viaţa aceasta, participând la slujbele bisericeşti, ştiut fiind că "din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Mt. 11, 12).

VI. Generalizarea.

Din cauza atacurilor grupărilor milenariste de tip sectar la adresa Bisericii, asistăm astăzi inclusiv la un proces de destrămare sufletească a oamenilor. Drept dovadă stau sectele sinucigaşe. Ultimul incident grav cu conotaţii milenariste s-a petrecut în Brazilia, în cursul lunii octombrie a acestui an, când poliţia a reuşit să împiedice o sinucidere în masă, cu doar 10 minute înainte de a avea loc. Peste 100 de membri ai unui cult religios se pregăteau să-şi ia viaţa, pentru că urma să vină sfârşitul lumii. Acest lucru denotă faptul că optimismul eshatologic este la fel de periculos ca şi pesimismul eshatologic! De ce persistă încă asemenea mentalităţi primitive, care fac din moarte un obstacol inexpugnabil, în timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt încurajaţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii? Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâte din disperare, aşa cum este propovăduită de grupările milenariste contemporane de tip sectar.

VII. Aplicarea.

Pentru a tempera aspiraţiile orgolioase ale mişcărilor mesianice şi profetice de sorginte sectantă care pretind că pot anticipa prin diverse calcule sfârşitul lumii, trebuie să subliniem faptul că, în evoluţia istorică a omenirii, Dumnezeu a rânduit nişte "praguri" pe care cei slabi în credinţă le-au confundat de cele mai multe ori cu sfârşitul lumii sau cu instaurarea împărăţiei de 1.000 de ani a Mântuitorului Hristos, ignorând adevărata lor menire, şi anume aceea de a ne pregăti tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. Încrederea în promisiunea unui viitor himeric mai bun, calculat şi prezis de profeţi mincinoşi care cred că - exceptând secta creată de ei - lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida, în scopul de a racola cât mai mulţi adepţi, demonstrează de fapt că în lume nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. În viziunea apocaliptică tradiţională creştin-ortodoxă, explicaţia teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare prin care fiecare om poate dobândi sfinţenia în împrejurările concrete ale vieţii sale, cu conştiinţa că este deja parte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Or, adevărul teologic este că, în loc să ne facem speranţe deşarte, va trebui să ne preocupăm şi mai mult de certificatul cu care ne vom prezenta la Judecata de Apoi, pregătindu-ne cât mai serios în vederea marii zguduiri apocaliptice.

Surse bibliografice:

Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

Radu Petre Mureşan, Atitudinea Bisericilor Tradiţionale Europene faţă de prozelitismul advent. Impactul în societatea contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

Diac. P.I. David, Călăuza creştină. Sectologie, Editura Episcopia Argeşului, Curtea de Argeş, 1994.

Origen, De principii, în PSB, vol. 8, EIBMBOR, Bucureşti, 1982.

Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, în PSB, vol. 4.

Autor: B. A. Teleanu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Relaţia dintre medicină şi Biserică: Vindecarea, între medici şi sfinţi taumaturgi

Relaţia dintre medici şi sfinţi, dintre profesia medicală şi Biserică în general, nu a cunoscut întotdeauna doar momente pozitive. Adesea, cele două aspecte s-au aflat în neconcordanţă, iar uneori chiar în conflict deschis. Este important să observăm care sunt elementele-cheie care au definit şi încă mai definesc atitudinea Bisericii faţă de doctori şi de profesia medicală în general.

În Antichitate, lucrurile erau destul de amestecate în ceea ce priveşte relaţia dintre Biserică şi profesia medicală. Medicii aveau două variante de a învăţa propria meserie, şi anume: ucenicia alături de un doctor priceput sau participarea la lecţiile oferite de câţiva specialişti renumiţi în oraşele principale ale lumii (vezi studiul lui John Duffy, "Byzantine Medicine in the Sixth and Seventh Century: Aspects of Teaching and Practice", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 21–27). Nu trebuie, însă, să ne închipuim că lecţiile primite fie în cadrul uceniciei, fie la aceste cursuri erau unele moderne cu exemple practice numeroase şi care permiteau studenţilor să îşi desfăşoare activitatea cu un grad ridicat de succes. Medicina era o combinaţie diversă între filozofie, botanică, zoologie, anatomie umană şi magie pură. De aceea, în primele veacuri, creştinii au avut o atitudine rezervată în general faţă de medici. Medicii obişnuiau nu doar să împrumute multe "leacuri" din cadrul magiei păgâne, ci şi să fie persoane însetate de bani şi de onoruri. Din punct de vedere politic, doctorii au început să aibă o ascensiune din ce în ce mai mare. Datorită studiilor efectuate şi, uneori, rezultatelor deosebite, ei au început să deţină o putere politică tot mai importantă (vezi studiul lui Barry Baldwin, "Beyond the House Call: Doctors in Early Byzantine History and Politics", în: Dumbarton Oaks Papers, XXXVIII (1984), pp. 15-19). Să ne amintim aici chiar exemplul unui medic creştin şi anume Cezarie, fratele Sfântului Grigorie Teologul, care a ajuns să aibă o funcţie importantă la curtea lui Iulian Apostatul. De asemenea, datorită profesiei lor, medicii erau consideraţi responsabili pentru o serie de acte total inumane. Istoria conservă exemplele unor doctori care ofereau poţiuni avortive sau care erau foarte pricepuţi în crearea unor otrăvuri eficiente. Este adevărat şi că aceste exemple au fost hiperbolizate într-un mod total inutil şi lipsit de măsură. Creştinii mai aveau, însă, un motiv pentru care atitudinea lor faţă de doctori putea fi ambivalentă sau chiar rigidă, şi anume apelul la sfinţii făcători de minuni. Ştim că una dintre harismele principale ale sfinţilor constă în posibilitatea vindecării miraculoase a celor bolnavi. De aceea, în primele secole creştine, ei au fost consideraţi singurii doctori eficienţi. Creştinii se îmbulzeau în pustie pentru a ajunge la ei. De aceea, exemplele de creştini trataţi sau vindecaţi de medici în primele secole sunt foarte puţine, în schimb precizările hagiografice cu privire la vindecarea miraculoasă a numeroşi creştini de un sfânt sau altul sunt extrem de numeroase. Sfinţii, însă, nu se opuneau medicilor. Uneori, ei conlucrau cu aceştia şi îi trimiteau pe cei bolnavi care veneau la ei pentru a primi un tratament de la un anumit medic cunoscut. Alteori, ei îi îndemnau pe creştini să se ferească de medicii din zonă care erau corupţi sau nepricepuţi.

Schimbare de atitudine

În timp, odată cu apariţia majorităţii spitalelor creştine, rolul medicilor a început să fie din ce în ce mai important. Biserica a încercat să se concentreze asupra profesiei medicale şi a importanţei acesteia, recunoscând validitatea şi semnificaţia ei. Cu toate acestea, locaţia spitalului creştin nu a fost separată de lăcaşurile creştine, majoritatea covârşitoare a acestora ajungând să fie deschise în cadrul mănăstirilor. Medicii conlucrau alături de preoţi, monahi sau monahii. Dacă la început medicii erau puţini şi nu acceptau în general să ofere consultaţii sau tratamente gratuite, ei au evoluat apoi într-o categorie socială tot mai extinsă şi care a devenit deschisă slujirii creştine a aproapelui. Din nefericire, implicarea tot mai mare a acestora în cadrul spitalelor creştine a condus şi la divergenţe semnificative care au dus în cele din urmă la "secularizarea" instituţiilor respective încă din secolele XI-XII. Teologul american Stanley Harakas observa: "La începutul perioadei bizantine târzii, au avut loc două dezvoltări importante care prezintă un interes semnificativ atât pentru medici, cât şi pentru creştinii ortodocşi. Pe de o parte, după aproape un mileniu de implicare, supravegherea directă şi finanţarea spitalelor de către Biserică a ajuns la sfârşit. Asociaţiile medicale au preluat conducerea spitalelor începând cu secolul al XII-lea beneficiind totodată de ajutorul imperial, iar doctorii au început gradual să se ocupe de administraţia spitalelor. Aşadar, Biserica a rămas fără acces la vindecarea bolnavilor prin intermediul instituţiilor medicinei raţionale" (Stanley Harakas, Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 99). Spitalele s-au "secularizat" în cadrul Imperiului Bizantin odată cu dispariţia finanţării lor de către Biserică. Medicii au început să se ocupe de administrarea totală a acestora. Poate că lucrurile nu ar fi fost cu adevărat tragice, dacă în cursul următoarelor opt secole situaţia nu ar fi degenerat, ajungându-se în prezent la eliminarea completă a elementului religios din cadrul spitalului în Occidentul Europei.

Este suficientă vindecarea trupească?

Oricât de mult ar încerca medicina modernă să bată monedă pe vindecarea trupului şi creşterea duratei de viaţă, nu putem înceta să ne întrebăm de ce trebuie efectuate amândouă prin excluderea lui Dumnezeu din viaţa persoanei bolnave. Acest amalgam de medicamente, tratamente ultramoderne şi doctori pricepuţi nu are cum să ajungă la sufletul nostru. De vreme ce în zona medicală doar trupul este important, trebuie oare să ne mirăm că ne simţim ca şi cum am fi la extrema cealaltă, în mâinile unor aşa-numiţi creştini care de-abia aşteaptă ca trupul să moară, pentru ca sufletul să fie în fine liber? Extremele acestea sunt la fel de dăunătoare. În România avem încă permisiunea de a stabili capele în cadrul spitalelor, iar medicii nu se supără pe preoţii care vin şi discută cu bolnavii în dese rânduri, dar situaţia dramatică din Occident unde simpla rămânere de partea lui Dumnezeu poate să însemne finalul carierei medicale (vezi cazul asistentei Margaret Forrester, care a fost concediată pentru că a decis să critice avortul din punct de vedere creştin) este una care nu mai poate fi neglijată. Este momentul să regândim relaţia dintre doctor şi Biserică şi dintre bolnav şi Biserică, pentru că lucrurile încep să ia o turnură neaşteptată. În materialul următor vom discuta cazurile speciale ale preoţilor care au fost totodată şi doctori şi importanţa acestora în cadrul istoriei Bisericii.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, părintele Dogmaticii

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română la 4 decembrie 2012.

În debutul primei epistole către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirma următoarele: "Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pierduţi, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1:18).

În cadrul istoriei duhovniceşti a Bisericii, crucea are un rol extrem de important. Ea nu reprezintă deloc un instrument de tortură pentru conştiinţa creştină, ci, din contră, un simbol al căii spre Hristos. Sfântul Ioan Damaschin ne deschide drumul spre înţelegerea tainei Sfintei Cruci.

"Prin nimic altceva nu s-a distrus moartea"

În "Dogmatica" sa, Sfântul Ioan Damaschin consacră un capitol întreg Sfintei Cruci, încercând să sublinieze importanţa ei fundamentală pentru viaţa creştină. Astfel, el precizează: "Orice faptă şi orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască şi minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să dispreţuim cele prezente şi chiar moartea, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-au deschis porţile Raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu,

ne-am făcut copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 192-193). Crucea este cea mai puternică minune a lui Hristos, pentru că a reprezentat momentul supremei jertfe a Fiului lui Dumnezeu. Moartea a fost desfiinţată, în sensul că Raiul s-a redeschis celor vrednici de a locui în el. Păcatul strămoşesc a fost dezlegat, pentru că prin Hristos este întemeiat Botezul curăţitor de orice nedreptate. Iadul este prădat pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât în el propovăduind Împărăţia cerurilor celor prinşi de moartea sufletească. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin subliniază puterea pe care ne-o oferă Crucea de a dispreţui această viaţă trecătoare şi chiar teroarea morţii. Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a dăruit oamenilor viaţa veşnică arătând puterea Sa deosebită. "Iată, dar, că moartea lui Hristos, adică Crucea, ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea enipostatică şi puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creatura văzută şi nevăzută" (Dogmatica, p. 193). Puterea Crucii se arată în două aspecte fundamentale. În primul rând, ea devine semnul biruinţei lui Dumnezeu asupra morţii. Chiar dacă Mântuitorul a murit pe Cruce, El nu a putut fi ţinut de moarte în iad. Hristos a biruit moartea şi ne-a deschis calea veşniciei. De asemenea, Crucea este văzută drept o pecete a creaţiei. Cele patru braţe ale sale acoperă creaţia şi o pecetluiesc prin energiile necreate ale Sfintei Treimi.

Vestirea Crucii în Vechiul Testament

De vreme ce Mântuitorul a fost vestit de prooroci şi prefigurat prin diverse simboluri în cărţile vechi-testamentare, era normal ca şi Sfânta Cruce să fie anticipată în anumite momente. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin face un adevărat istoric în această privinţă începând de la pomul vieţii sădit în Rai şi încheind cu un cuvânt din proorocia lui Isaia. "Pomul vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai a preînchipuit această cinstită Cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea. Iacov cel dintâi a închipuit Crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif, iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucişate este foarte lămurit că a descris semnul Crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul Crucii şi a mântuit pe Israel, iar pe Faraon l-a înecat. Mâinile întinse în chipul Crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulceşte apa cea amară, iar din piatră curg şi se revarsă izvoare" (Dogmatica, p. 195). Există o conotaţie strânsă între pomul vieţii şi lemnul Sfintei Cruci. De vreme ce prin pomul cunoştinţei binelui şi răului a venit moartea pentru om, prin Sfânta Cruce reprezentată de pomul vieţii a intrat în lume vestea cea bună a vieţii veşnice în Dumnezeu prin Hristos. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin îmbogăţeşte această prezentare şi cu exemplele patriarhului Iacov şi profetului Moise, două personaje reprezentative ale lumii Vechiului Testament. Moise a dăruit apă poporului însetat lovind piatra în chipul Crucii sau aruncând un lemn în apele amare. De asemenea, a despărţit cu acest semn apele Mării Roşii trecând poporul Israel prin mijlocul lor şi a biruit asupra lui Amalec ţinând mâinile în chipul Crucii. Remarcăm că aceste minuni nu au reprezentat doar nişte fapte măreţe în vederea mirării poporului israelit, ci lucru care

le-au salvat viaţa. Dacă nu ar fi trecut prin mijlocul Mării Roşii, ar fi fost ucişi de egiptenii răzbunători. Dacă nu ar fi avut apă, setea i-ar fi doborât în pustie. Sfântul Ioan Damaschin continuă seria semnelor care au profeţit existenţa Crucii, precizând că: "Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoţească. Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuieşte pe cei credincioşi care privesc la duşmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, Care nu ştia de păcat, într-un trup al păcatului. Moise cel mare a strigat "Priviţi viaţa voastră atârnată pe lemn, în faţa ochilor voştri" (Deut. 28:66). Iar Isaia spune: "Toată ziua am întins mâinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor" (Isaia 65:2). Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobândim partea lui Hristos cel răstignit" (Dogmatica, p. 195). Şarpele pironit pe lemn în pustie salva viaţa celor muşcaţi de şerpi şi se înscrie astfel în seria minunilor izbăvitoare pentru poporul Israel. Este de remarcat simbolul toiagului lui Aaron. Crucea este pentru prima dată simbolizată de un obiect aparţinând rangului preoţesc, de unde rezultă şi arhieria Mântuitorului.

"Ne închinăm semnului Crucii, iar nu materiei"

Sfântul Ioan Damaschin are grijă să precizeze şi faptul că nu cinstim materia din care este confecţionată Crucea, ci semnul în sine. Drept dovadă, el aduce argumentul că, atunci când Crucea este distorsionată sau dărâmată, nu mai poate fi cinstită, indiferent de materia din care este făcută. "Ne închinăm, deci, semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia - să nu fie! - ci semnul ca simbol al lui Hristos (...) Prin urmare, trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi şi El. Dar nu trebuie să ne închinăm materiei din care este făcut semnul Crucii, chiar dacă ar fi din aur sau pietre scumpe, dacă se întâmplă să fie distrus semnul. Ne închinăm, deci, tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducându-I închinăciunea" (Dogmatica, p. 195). Atrage atenţia aici ideea că oriunde se află Crucea este şi Hristos. În mod clar, Hristos nu poate fi separat de Crucea Sa, tocmai pentru că El oferă valoare Crucii. Crucea fără Hristos nu înseamnă nimic. Este, însă, adevărat că există în continuare multe persoane care resping Crucea în orice circumstanţă din cauza lipsei de credinţă. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin se simte obligat să adauge: "În adevăr, Crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinţă şi care nu ţin seamă de bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeieşti cu gânduri omeneşti şi fireşti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt şi de cuget" (Dogmatica, p. 192). Crucea ne îndeamnă la o răstignire a gândirii raţionale, lucru care irită multe persoane inteligente, dar lipsite de posibilitatea de a admite că există şi taine mai presus de minte. Dumnezeu nu se află în spaţiul definiţiilor, iar lucrurile de care se foloseşte pentru a ne deschide mintea şi inima se dovedesc deseori pline de mister. Crucea este un obiect la care nimeni nu s-ar fi putut gândi pozitiv înainte de Întruparea Domnului şi, cu toate acestea, astăzi este semnul biruinţei noastre şi al căii spre mântuire.

 Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, Siria, în a doua parte a secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, cu funcţii în administraţia fiscală a Siriei. Bunicul său, Mansur, avusese un rol istoric nefericit, acela de a trata capitularea Damascului în mâinile arabilor, la 4 septembrie 635. Tatăl său, Serghie (cu numele arab: Sargun ben-Mansur), a fost consilierul apropiat al califilor Mo-awia (660-680) şi Abd-el Melik. I-a dat fiului său Ioan o educaţie aleasă. Ioan ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718, când califul Omar al II-lea porneşte o politică anticreştină. Acesta este momentul în care Ioan Damaschin îşi împarte averea la săraci, îşi eliberează sclavii şi se retrage împreună cu fratele lui adoptiv, Cosma, în Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Palestina, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Este hirotonit preot şi va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim.

După anul 726, când Leon Isaurul (717-740) a publicat edictul iconoclast, Ioan Damaschin a devenit un atacant activ al ereziei, scriind trei tratate şi a luat parte şi la sinodul anti-iconoclast al episcopilor orientali. A fost cunoscut, mai ales de către teologii secolului al XI-lea, şi ca imnograf şi melod, datorită imnelor compuse de el care s-au răspândit în toată lumea creştină.

A murit la Mănăstirea „Sfântul Sava“, în anul 749, unde se află şi azi chilia şi mormântul său, iar opera sa este bogată şi foarte variată. Conţine tratate filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, ascetice, omiletice şi imnologie. Lucrarea sa fundamentală este „Izvorul Cunoştinţei“ în trei părţi: Dialectica sau Logica, Despre erezii. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referinţă pentru înţelegerea dogmei creştine.  (Informaţii preluate din "Ziarul Lumina".)

„Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt“

Să vorbeşti despre apoftegma 27 privindu-l pe avva Arsenie din Patericul egiptean implică un foarte mare risc. Înseamnă să vorbeşti despre o experienţă extraordinară a Sfântului Duh. Iată însă textul: "Un frate s-a dus la chilia avvei Arsenie, la schit, şi s-a uitat prin fereastră şi l-a văzut pe bătrân cu totul foc, că era acel frate vrednic de a vedea. Şi cum a bătut, a ieşit bătrânul, şi văzându-l înspăimântat, îi zice: baţi de mult timp? Ai văzut ceva aici? El a răspuns: Nu. Şi după ce a vorbit cu el, i-a dat drumul să plece".

Sunt două elemente pe care vreau să le sesizăm în scurta istorisire de mai sus. Evident, centrul relatării este ocupat de experienţa luminii pe care a trăit-o avva Arsenie, dar pe lângă aceasta e de observat remarca făcută pe seama fratelui care a asistat discret: anume că el a văzut lumina în care se găsea avva pentru că era vrednic să o vadă. Istoria Bisericii şi literatura duhovnicească sunt pline de asemenea evenimente. Poate cea mai cunoscută întâlnire de acest fel este cea dintre Sfântul Serafim de Sarov şi ucenicul său Motovilov. În cadrul discuţiei dintre cei doi, Sfântul Serafim a răspuns întrebării fundamentale care îl măcina pe Motovilov încă din copilărie, de la vârsta de 12 ani: care este scopul vieţii creştine. Răspunsul sfântului este foarte cunoscut: Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Sentinţa aceasta este apoi explicată pe larg în discuţia uluitoare pe care Sfântul Serafim a avut-o cu Motovilov. Concluzia pustnicului rus a fost că harul Preasfântului Duh al lui Dumnezeu se înfăţişează într-o lumină nestricăcioasă tuturor celor cărora Dumnezeu le dezvăluie lucrarea Sa. Nedumerit, Motovilov a întrebat mai departe: "Cum ştiu că mă aflu în Duhul lui Dumnezeu? Cum pot deosebi adevărata Lui manifestare în mine?" Fiindcă era nedumerit pe mai departe de orice explicaţii, Sfântul Serafim l-a apucat pe Motovilov de umeri şi i-a zis: "Ne aflăm acum amândoi în Duhul lui Dumnezeu. De ce nu mă priveşti?". Motovilov a răspuns: "Nu pot privi, părinte, pentru că ochii tăi strălucesc ca fulgerul, faţa ta a devenit mai strălucitoare decât soarele şi ochii mă dor." Atunci Sfântul Serafim a continuat: "Nu te speria. Acum şi tu ai devenit la fel de strălucitor ca şi mine. Acum te afli şi tu în plinătatea Sfântului Duh, altminteri nu ai putea să mă vezi aşa cum sunt". Întâlnirea dintre cei doi şi dialogul lor nu se opresc aici, însă ceea ce am citat e suficient să ne arate că experienţa luminii pe care a făcut-o fratele mers în vizită la avva Arsenie nu este unică în istorie, ea aparţinând în mod natural vieţii părinţilor duhovniceşti şi a marilor mistici.

Ca să reluăm de aici, scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, care se manifestă ca lumină, iar cei care se găsesc în Duhul Sfânt pot să vadă această lumină cu ochii lor trupeşti. Aceasta a fost experienţa pe care a făcut-o Motovilov în secolul al XIX-lea, întru totul la fel cu experienţa avvei Arsenie în secolul al IV-lea.

Ceea ce pare neobişnuit şi extraordinar, în realitate, este firescul la care fiecare din noi este chemat. "Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2, 4). Şi nu e deloc o figură de stil sau o exagerare retorică. Tocmai de aceea marele mistic bizantin de la întâlnirea secolelor X-XI, Sfântul Simeon Noul Teolog, spunea că este eretic cel care crede că este imposibil să-L vadă pe Dumnezeu în această viaţă. Un cuvânt greu de purtat, care ne pune în dificultate, dar în acelaşi timp ne indică foarte limpede, fără loc de comentarii, ţinta spre care ne îndreptăm.

Experienţa pe care a trăit-o avva Arsenie a fost experienţa Duhului Sfânt. Faptul că un frate l-a văzut în acea stare pe Arsenie este întâmplător, şi dimpotrivă, proniator. A văzut pentru că era vrednic să vadă. Ceea ce în plan uman a fost o întâlnire ratată s-a dovedit, mai adânc, o regăsire în Duh, cu nebănuite consecinţe în viaţa acelui frate, dar şi a generaţiilor de creştini care au citit sau au auzit această istorisire şi cărora prin ea li s-a reamintit destinaţia înspre care ne mişcăm duhovniceşte întreaga viaţă, dobândirea Duhului Sfânt.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Amintiri despre părintele Cleopa

Părinţii Bisericii sunt prelungirea în lume a Evangheliei, pentru că Biserica este atelierul sfinţeniei. De-a lungul veacurilor, Ortodoxia ne-a oferit o mulţime de mari chipuri patristice. Între cele contemporane cu noi se află şi cel al arhimandritului Cleopa Ilie de la Mănăstirea Sihăstria. Astăzi se împlinesc 14 ani de la trecerea sa în veşnicie şi tot anul acesta părintele ar fi aniversat un secol de viaţă.

Părintele Cleopa s-a născut într-o familie de ţărani din judeţul Botoşani şi a intrat ca frate de mănăstire la vârsta de 14 ani în Schitul Cozancea, aproape de localitatea natală. Acolo l-a întâlnit pe părintele Paisie Olaru, pe atunci schimonah. Între ei s-a legat o prietenie duhovnicească ce a durat toată viaţa lor.

Sihăstria în timpul stareţului Ioanichie Moroi

Nu după mult timp, împreună cu fratele lui, Gherasim, părintele a plecat la Schitul Sihăstria Secului din judeţul Neamţ, unde egumen era renumitul stareţ Ioanichie Moroi, ieromonah cu metanie la Mănăstirea Neamţ, originar din Ardeal. Nevoitor pentru puţin timp în Sfântul Munte şi la Ierusalim, părintele Ioanichie a fost trimis de stareţul Mănăstirii Neamţ, arhimandritul Melchisedec Dumitrescu, să redeschidă Schitul Sihăstria, lăsat de mult timp în paragină. Deşi erau puţini fraţi la Mănăstirea Sihăstria, 14 la număr, părintele Cleopa, împreună cu Gherasim, a fost pus încă de la început la încercare de stareţul Ioanichie Moroi.

Timp de trei zile, stareţul i-a lăsat la poarta mănăstirii să lovească cu băţul într-o buturugă de dimineaţă până seara. Când asfinţea soarele, îi chema la trapeză şi le dădea să mănânce. După trei zile de nevoinţă şi răbdare, părintele Ioanichie i-a spovedit şi i-a împărtăşit. Regula de primire a părintelui Ioanichie în Schitul Sihăstria Secului era foarte aspră. Povesteau călugării că în timp ce părintele spovedea în stăreţie pe cel care dorea să-l primească în mănăstire, economul de atunci, părintele Chiriac, stătea în faţa stăreţiei şi aştepta. Când cel spovedit ieşea de la părintele Ioanichie, economul îl întreba unde-i este buletinul. Dacă buletinul îl oprea stareţul, era semn că respectivul rămânea ca frate la Sihăstria.

Dacă avea buletinul la el, părintele Chiriac, foarte discret, îi spunea că monahi buni se fac la Mănăstirea Secu şi Neamţ.

Rânduiala aspră pe care a adus-o părintele Ioanichie Moroi din Muntele Athos se păstrează şi astăzi în Sihăstria. Pe lângă cele şapte Laude şi Sfânta Liturghie zilnic, părintele Ioanichie a impus ca în Sihăstria să nu se mănânce carne. Lunea, miercurea şi vinerea, masa era o dată în zi, fără ulei. Marţea şi joia, de două ori, cu ulei, iar sâmbăta şi duminica se dezlega la brânză, ouă şi peşte.

Imediat după intrarea în schit, părintele Cleopa a fost rânduit cu ascultarea la oile mănăstirii, slujire pe care a îndeplinit-o 10 ani de zile. Această ascultare i-a dat posibilitatea părintelui să citească aproape întreaga bibliotecă a Mănăstirii Neamţ. A avut binecuvântarea să-l vadă şi să vorbească cu Sfântul Cuvios Ioan Iacob, în timp ce acesta din urmă era bibliotecar la Mănăstirea Neamţ. Pe când păştea oile în pădure, părintele s-a întâlnit cu episcopul Ioan, refugiat din Kiev, Ucraina, care se adăpostise la Mănăstirea Lainici. De acolo, pentru a nu fi descoperit, a început să pustnicească în munţii din jurul Sihăstriei. Părintele Cleopa a mai întâlnit şi alţi pustnici, care au lăsat o puternică amprentă duhovnicească asupra lui.

Râvna, dragostea pentru Dumnezeu, iubirea pentru viaţa monahală i-au încununat nevoinţa părintelui Cleopa cu virtuţi şi daruri alese.

Deşi mănăstirea, imediat după al Doilea Război Mondial, a trecut prin multe şi grele încercări, jefuită de ruşii care, trecând prin Moldova, au luat până şi ceapa de pe brazdele din grădina mănăstirii, prădată de vestitul tâlhar Baltă, care era cunoscut drept cel mai fioros bandit şi fur al mănăstirilor din judeţul Neamţ, incendiată de acelaşi răufăcător, totuşi, sub egumenia părintelui Cleopa, Sihăstria a rămas în picioare.

Cum a ajuns Cleopa de la oi să conducă obştea mănăstirii

Părintele Cleopa a fost ales stareţ în ciuda opoziţiei multor părinţi din schit. Părintele Ioanichie Moroi, bolnav, a lăsat cu limbă de moarte ca următor lui la egumenia schitului să fie monahul Cleopa de la stână. În timp ce părintele Cleopa tundea oile mănăstirii, părinţii din consiliu au venit să-i spună că este ales egumen. Părintele a dat înapoi spunând: "Nu aţi găsit pe altul mai bun?"

Cu multă smerenie, părintele a primit totuşi să fie stareţ schitului care avea multe chilii arse, biserica distrusă şi monahii, mare parte adăpostiţi în bolniţă, fiindcă totul suferise din cauza incendiului.

Văzând schitul în stare deplorabilă, s-a dus la Mănăstirea Neamţ pentru a cere ajutorul material din partea stareţului de acolo în vederea refacerii clădirilor Sihăstriei. Dar refuzul primit l-a mâhnit mult pe proaspătul egumen. Ieşind din cancelaria Mănăstirii Neamţ, s-a dus la icoana Maicii Domnului şi a plâns acolo, cerând să nu fie părăsit. Iar ajutorul nu a întârziat. Când a plecat de la Neamţ, s-a întâlnit cu un om important din conducerea statului, care, văzându-l pe părintele abătut, i-a oferit o sumă importantă de bani. De la Mănăstirea Neamţ până la Sihăstria, părintele Cleopa a cântat "Apărătoare Doamnă" pentru ca nu cumva să se întâlnească cu tâlharul Baltă.

Cu banii primiţi s-a reuşit refacerea bisericii şi a corpului de chilii. S-a construit Paraclisul "Sfinţii Ioachim şi Ana", iar cu ajutorul credincioşilor apropiaţi sufleteşte Sihăstriei, originari din comuna Rădăşeni, Suceava, au fost ridicate mai multe clădiri.

Venirea părintelui Cleopa pe scaunul stăreţiei a însemnat îmbogăţirea rânduielii de la Sihăstria. Slujbe frumoase, noi preoţi hirotoniţi, predici înălţătoare, introducerea citirii neîncetate a Psaltirii, rânduiala spovedaniei săptămânale a monahilor, toate au făcut ca mănăstirea să fie din ce în ce mai cunoscută şi căutată atât de credincioşi, cât şi de cei dornici să-şi închine viaţa lui Hristos.

Tradiţia primirii pelerinilor a fost un alt lucru nou pentru obştea părintelui Cleopa. Fiindcă mănăstirea era izolată de sat, credincioşii veniţi la Sihăstria erau şi sunt şi acum găzduiţi, oferindu-li-se şi masă, toate gratuit, chiar dacă posibilităţile erau reduse. Povestea părintele Cleopa cum, la început, oamenilor nu li se putea da decât mămăligă cu murături sau compot din poame de pădure, singura hrană existentă în mănăstire.

Prezenţa la toate slujbele din biserică, citirea cărţilor sfinte, ascultarea necondiţionată faţă de stareţ şi duhovnic au rămas regulă de neşters pentru monahii din Sihăstria.

"Dacă mor, să mă îngropi la rădăcina unui fag!"

La puţini ani după ce a fost ales stareţ, părintele Cleopa a fost nevoit să plece, de ascultare, la Mănăstirea Slatina, trimis de patriarhul Justinian. Statul dorea transformarea ei în spital-azil. Părintele Cleopa a mers la Slatina împreună cu 30 de monahi din Sihăstria, dându-i-se sub ascultare mănăstirile din Bucovina. Dar comuniştii nu vedeau cu ochi buni misiunea făcută în zonă de cei trimişi la Slatina. Părintele a fost chemat la Securitate în Fălticeni şi bătut, anchetat pentru a nu mai primi oameni în mănăstire. Chinurile îndurate în nopţile când era torturat şi ţinut cu ochii în lumina puternică a becurilor l-au făcut ca timp de 10 ani să ia calea pustiei. Aici, părintele a întâmpinat greutăţi mari atât de la diavolul care-l tulbura cu vedenii înfricoşătoare, dar şi din cauza lipsei de hrană şi îmbrăcăminte. Era atunci un pădurar care-i ducea o dată pe lună o traistă de cartofi sau sfeclă. Părintele povestea cum număra fiecare cartof ca să-i ajungă timp de o lună.

Stareţul a stat retras în munte şi la cabana unui ţăran din Neamţ. Acesta, atunci când soţia făcea mâncare în casă, punea o cană de apă în plus la ciorbă sau un pumn de mălai în tuciul unde se făcea mămăligă ca să poată lua şi pentru părintele Cleopa fără ştirea familiei.

Când oamenii au urcat la munte ca să strângă fânul, ţăranul l-a luat pe părintele Cleopa, epuizat şi slăbit de post, ca ceilalţi să nu-l descopere pe pustnicul fugar. În timp ce mergeau noaptea prin pădure, părintele se tot oprea, sleit de puteri. La un moment dat, Ioan, căci aşa se numea ţăranul, s-a gândit că stareţul nu mai poate rezista şi o să moară. Nu ştia ce să facă. Să-i spună nevestei? Se temea să nu se scape cu vreo vorbă la vecine. Să-l anunţe pe părintele din sat? Dar dacă afla miliţia? Să-l îngroape singur? Nu putea să facă aşa ceva unui călugăr, unui preot.

Ajungând la un brad răsturnat în pădure, părintele Cleopa, care mergea după ţăran, îl chemă şi-i spuse: "Frate Ioane, dacă mor, să mă îngropi la rădăcina unui fag şi să citeşti catisma a 17-a pentru mine." Omul s-a înspăimântat, dându-şi seama că părintele i-a citit frământările gândului.

Anii au trecut, iar părintele Cleopa, prin mijlocirea patriarhului Justinian, a fost graţiat. S-a întors la Sihăstria în 1965, unde, deşi nu a mai fost dus la Securitate, a rămas în supravegherea ei. Paznicul mănăstirii, care trăieşte şi azi, dă mărturie cum era chestionat de oameni necunoscuţi despre cine a venit la părinţii Cleopa şi Marcu, pe cine au primit ei în chilie…

Cunoscut de călugări şi mireni ca un părinte harismatic

Atunci când la Schitul Rarău slujea părintele Ioil, acesta a transmis părintelui Cleopa că i se întâmplă ceva neobişnuit la slujbă. În timp ce dădea binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie, îngerii îi aprindeau lumânările din sfeşnicele aflate pe Sfânta Masă. Auzind cele întâmplate, părintele Cleopa a spus ca Ioil să coboare în vale, la Slatina. Cu multă blândeţe, stareţul i-a spus: "Ştiţi, părinte, a început treaba la vie, la Cotnari. Muncitorii trebuie supravegheaţi de un părinte de la mănăstire. Aşa că ne-am gândit la sfinţia ta să mergi vara asta acolo ca lucrurile să se facă după rânduială." Părintele Ioil, auzind noua ascultare pe care i-o dăduse părintele Cleopa, s-a răzvrătit şi a început să cârtească, spunând că nu-i este respectată preoţia. S-a întrunit consiliul mănăstirii din care făceau parte şi părintele Petroniu Tănase, şi alţi părinţi şi au hotărât: "Ioil fie merge de ascultare la via din Cotnari, fie e oprit de la slujire".

Nemulţumit, părintele Ioil a spus că mai degrabă pleacă în lume. Zis şi făcut. Părintele şi-a lăsat hainele călugăreşti şi a părăsit mănăstirea. Obştea întreagă s-a tulburat de atitudinea tranşantă a părintelui Cleopa, care nu l-a lăsat pe Ioil să se întoarcă la slujire pe Rarău. Dar stareţul a răspuns: "Decât un Ioil mândru, mai degrabă un Ion smerit".

După anii 1989, într-o seară, a venit la părintele Cleopa un bătrân care l-a întrebat: "Mă cunoşti?" "Nu", a spus duhovnicul. Atunci, bătrânul a început să plângă şi a zis: "Eu sunt Ioil de la Rarău, care n-a vrut să facă ascultare şi căruia dracii îi aprindeau lumânările pe Sfânta Masă când începea Sfânta Liturghie".

Părintele Ioil plecase în lume, se făcuse taxator pe tramvai şi toată viaţa umblase chinuit, fără linişte şi aşezare sufletească.

De bunătatea lui, te umileai şi puneai gând de pocăinţă

Părintele a fost şi rămâne un mare duhovnic şi predicator care în vremuri grele a păstrat curată comoara Ortodoxiei şi a transmis-o ucenicilor săi. A stat în faţa credincioşilor şi a mângâiat mii de suflete, ajutându-le să-L cunoască pe Hristos, împodobindu-le cu virtuţi alese. A fost un propovăduitor care a predicat frumuseţea Ortodoxiei, ferm în condamnarea păcatului şi a patimilor. Deşi era aspru în predică, la Taina Spovedaniei se purta cu multă milă şi dragoste, încât de bunătatea lui, te umileai şi puneai gândul de pocăinţă şi de început bun.

A primit pe toţi cu multă dragoste, chiar dacă spre bătrâneţe neputinţele trupului lui s-au înmulţit. Cu o seară înainte de a muri a primit credincioşi, i-a binecuvântat, le-a dat sfaturi, iar în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1998, la ora 2:20, părintele Cleopa şi-a dat obştescul sfârşit după o viaţă de slujire lui Hristos şi mănăstirii pe care a îndrăgit-o atât de mult.

Sfinţenia părintelui Cleopa a fost recunoscută încă din viaţă. Cine l-a cunoscut a rămas impresionat de prezenţa sa. Cărţile scrise de el tratează multe probleme de liturgică, dogmatică, îndrumări misionare, fiind până astăzi repere importante în păstrarea autentică a învăţăturii de credinţă.

Slujba din avion

În 1977, părintele Cleopa a plecat la Ierusalim în pelerinaj cu un grup mai numeros de călugări şi de maici. În avionul care se îndrepta spre Tel Aviv, monahii români şi-au exprimat dorinţa de a săvârşi Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Au vorbit cu însoţitoarea de bord, iar aceasta a cerut un răgaz pentru a comunica aceasta comandantului aeronavei. Mirat că un părinte a cerut permisiunea de a face o slujbă în timpul zborului, comandantul a stat puţin pe gânduri, după care a zis: "Da. Slujba se poate face". Şi a comutat sunetul pe interior ca să poată auzi în cabină ce se petrece în avion. Nu voia să aibă probleme cu autorităţile de la Bucureşti la întoarcere. Părintele Cleopa a început să citească Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, iar călugării şi maicile din avion au dat răspunsurile la icoasele şi condacele acatistului.

Tot echipajul aeronavei a fost profund impresionat de ce s-a petrecut în timpul acelei curse. Regulamentul de zbor spune că, la sfârşitul oricărei curse, comandantul trebuie să părăsească ultimul avionul. De data aceasta, protocolul a fost încălcat. Când a ajuns la Tel Aviv, comandantul a coborât primul din avion şi a rugat stewardesa să-i indice pe călugărul care făcuse slujba. A ţinut să-l cunoască personal pe părintele Cleopa, iar la primul concediu, comandatul, de loc din părţile Bacăului, împreună cu întreaga familie, a poposit la Sihăstria. Aici s-a spovedit la părintele şi i-a mărturisit că slujba din avion i-a luminat şi deschis sufletul spre Dumnezeu.

Autor: C. Grădinaru

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Rolul Bisericii în apariţia primelor spitale: Mijloacele medicinei, binecuvântări de la Dumnezeu“

Despre medicina bizantină s-au spus puţine lucruri bune până în prezent. În general, aceasta a fost considerată drept o simplă "plagiere" a celei antice, fără a aduce vreo îmbunătăţire celei din urmă. Rolul Bisericii în dezvoltarea medicinei bizantine nu este nici măcar amintit, ca să nu mai vorbim de vreo descriere amănunțită.

Este meritul a doi cercetători, unul britanic, iar celălalt american, de a fi pus în evidenţă aceste aspecte, şi anume John Scarborough şi Stanley Harakas.

Cum era de fapt medicina în Bizanţ?

John Scarborough afirmă următoarele: "Sursele literare (...) susţin ipoteza tipică a existenţei unei priceperi medicale sofisticate, care acţiona pe scara largă a claselor sociale bizantine. Medicina era practicată de profesionişti pricepuţi, care dispuneau de multe studii de teorie medicală (...). Sursele medicale dezvăluie de asemenea o activitate viguroasă şi constantă. Tradiţiile vechi şi observaţiile noi erau refăcute, recombinate şi reorganizate în acord cu nevoile societăţii bizantine aflate tot timpul în schimbare" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine, Dumbarton Oaks Papers 38", Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., p. X-XI). Aşadar, contrar opiniei generale că medicina bizantină nu a reprezentat nimic altceva decât o copiere ad litteram a tratamentelor unor medici clasici precum Hipocrate sau Galen, cercetătorul britanic John Scarborough se declară în favoarea originalităţii şi creativităţii acesteia. Ne putem întreba dacă acest lucru are vreo relevanţă şi pentru aspectul religios al problemei. Consider că are o relevanţă foarte mare din două puncte de vedere. În primul rând, dovedeşte că Biserica Ortodoxă nu s-a opus niciodată progresului medical ca atare, atât timp cât acesta nu reprezenta un atentat la adresa integrităţii trupeşti a bolnavului. În al doilea rând, progresul medicinei bizantine demonstrează şi că Biserica Ortodoxă era pregătită să ofere cele mai bune tratamente medicale credincioşilor săi, deoarece, aşa cum am evidenţiat în materialul anterior, ea era cea care se ocupa de finanţarea spitalelor bizantine clasice. Nu ne întâlnim nicidecum în Bizanţ cu laitmotivul unor cercetători cum că medicina reprezenta doar o copiere a celei clasice, o poziţie rezumată simplu de Scarborough: "Printre istoricii medicinei, opinia comună era aceea că medicina bizantină era una plafonată, reprezentând un simplu plagiat al contribuţiei medicilor importanţi ai Antichităţii clasice şi care aştepta într-o atmosferă de plictiseală sobră Renaşterea italiană. (...) O opinie tipică în această privinţă este cea a lui Majno: "(...) După Galen, istoria şmedicineiţ rămâne la acelaşi nivel pentru următorul mileniu"" (John Scarborough (ed.), "Symposium on Byzantine Medicine...", p. IX). Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, atunci am fi putut spune şi că Biserica a avut o influenţă în această direcţie interzicând medicilor să aplice alte tratamente în afara celor clasice. Nimic mai neadevărat. Biserica a încurajat medicii să îşi facă treaba cât mai bine şi să dezvolte noi metode de tratare a bolilor. Grija Bisericii Ortodoxe faţă de trupul uman trebuie să fie evidenţiată mai mult în prezent pentru a se risipi ideea eronată atât de întâlnită în sistemul platonic, în cele gnostice sau maniheice, cum că trupul uman nu reprezintă decât o formă a materiei universale care este în esenţă rea şi de care trebuie să ne lepădăm. Pentru Biserica Ortodoxă, trupul uman a reprezentat întotdeauna o creaţie pe care Dumnezeu a făcut-o, precum spunea părintele Stăniloae, "din cea mai fină ţărână". Trupul uman nu a fost niciodată neglijat sau considerat drept un element inferior al naturii umane în Ortodoxie.

Supraestimări inutile

Comentând asupra pasajelor citate anterior, cercetătorul american Stanley Harakas atrage atenţia asupra faptului că meritele incontestabile ale medicinei bizantine nu trebuie totuşi exagerate. El spune: "Nimic din contribuţia medicală răsăriteană sau apuseană de dinainte de secolul al XIX-lea nu se poate compara cu dezvoltarea ştiinţei şi medicinei din perioada modernă. Trebuie să fim atenţi să nu supraestimăm reuşitele medicinei bizantine de vreme ce se încearcă acum o corectare în această privinţă" (Stanley Harakas, "Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition", The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 72). Este clar că progresul medicinei din ultimele două veacuri depăşeşte orice imaginaţie a Antichităţii târzii şi a Evului Mediu, însă, totodată, trebuie să remarcăm progresul medicinei bizantine care s-a dovedit singura capabilă să dezvolte şi să mărească moştenirea medicinei antice. Pe de altă parte, trebuie să vedem contextul dificil în care acestea au fost realizate: epidemii teribile, războaie de lungă durată, o speranţă de viaţă care nu depăşea media de 35-40 de ani etc. Dacă am translata aceste condiţii în zilele noastre, ne-am da seama cât de dificil trebuie să fie să faci performanţă medicală într-un asemenea mediu. Este adevărat că Europa a avut două războaie de lungă durată în secolul al XX-lea, că boli necruţătoare aşa cum este SIDA sau gripa spaniolă au curmat vieţile a sute de mii de oameni, dar, cu toate acestea, nivelul de trai, speranţa de viaţă şi perioadele de progres economic şi social şi-au pus de asemenea amprenta asupra rezultatelor finale. Ceea ce au reuşit să obţină medicii bizantini în condiţiile în care trăiau nu trebuie considerat doar prin prisma rezultatelor finale. Aici nu există termen de comparaţie între Evul Mediu şi perioada modernă, dar, în ceea ce priveşte râvna şi dorinţa de a-i vindeca pe ceilalţi, medicii bizantini nu au fost cu nimic inferiori celor din prezent, ba chiar ar putea să le servească drept model.

Medicina ca dar de la Dumnezeu

Stanley Harakas citează la un moment dat un fragment dintr-o scriere a lui Darrel W. Amundsen în care cel din urmă spunea: "Medicina şi mijloacele medicilor sunt binecuvântări de la Dumnezeu. Un creștin nu greşeşte atunci când le utilizează, dar greşeşte dacă îşi pune întreaga credință în ele, deoarece atunci când acestea dau roade, ele o fac doar datorită lui Dumnezeu, Cel care poate să ne vindece şi fără a le utiliza. Aşadar, a apela la doctori fără a-ţi pune credinţa prima dată în Dumnezeu este un act atât nesăbuit, cât şi păcătos. Pe de altă parte, respingerea integrală a medicinei şi a instrumentelor ei de vindecare nu numai că nu este încurajată, ci este totodată criticată de Biserică" (Darrel W. Amundsen, "Medicine and Faith in the Early Christianity", în: "Bulletin of the History of Medicine", LVI (1982), p. 341). Aceasta este mărturisirea de credinţă a fiecărui medic: nu eu vindec, oricât de priceput aş fi în ceea ce fac, ci doar Dumnezeu. Un medic care îşi pune credinţa doar în propriile forţe va vindeca poate trupurile bolnavilor săi, dar le va lăsa sufletele în paragină. Or, fiecare creştin poartă o responsabilitate pentru sufletele semenilor săi...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro