În debutul primei epistole către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel afirma următoarele: "Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pierduţi, dar pentru cei care ne mântuim este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1:18).
În cadrul istoriei duhovniceşti a Bisericii, crucea are un rol extrem de important. Ea nu reprezintă deloc un instrument de tortură pentru conştiinţa creştină, ci, din contră, un simbol al căii spre Hristos. Sfântul Ioan Damaschin ne deschide drumul spre înţelegerea tainei Sfintei Cruci.
"Prin nimic altceva nu s-a distrus moartea"
În "Dogmatica" sa, Sfântul Ioan Damaschin consacră un capitol întreg Sfintei Cruci, încercând să sublinieze importanţa ei fundamentală pentru viaţa creştină. Astfel, el precizează: "Orice faptă şi orice minune a lui Hristos este foarte mare, dumnezeiască şi minunată. Dar cea mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva decât prin crucea Domnului nostru Iisus Hristos s-a distrus moartea, s-a dezlegat păcatul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea, ni s-a dat puterea să dispreţuim cele prezente şi chiar moartea, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea cea dintru început, s-au deschis porţile Raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu,
ne-am făcut copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu" (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, pp. 192-193). Crucea este cea mai puternică minune a lui Hristos, pentru că a reprezentat momentul supremei jertfe a Fiului lui Dumnezeu. Moartea a fost desfiinţată, în sensul că Raiul s-a redeschis celor vrednici de a locui în el. Păcatul strămoşesc a fost dezlegat, pentru că prin Hristos este întemeiat Botezul curăţitor de orice nedreptate. Iadul este prădat pentru că Fiul lui Dumnezeu a coborât în el propovăduind Împărăţia cerurilor celor prinşi de moartea sufletească. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin subliniază puterea pe care ne-o oferă Crucea de a dispreţui această viaţă trecătoare şi chiar teroarea morţii. Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a dăruit oamenilor viaţa veşnică arătând puterea Sa deosebită. "Iată, dar, că moartea lui Hristos, adică Crucea, ne-a îmbrăcat cu înţelepciunea enipostatică şi puterea lui Dumnezeu. Cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu, sau pentru că prin ea ni s-a arătat puterea lui Dumnezeu, adică biruinţa asupra morţii, sau pentru că, după cum cele patru braţe ale Crucii se ţin şi se strâng prin încheietura de la mijloc, tot astfel se ţin prin puterea lui Dumnezeu înălţimea, adâncimea, lungimea şi lăţimea, adică toată creatura văzută şi nevăzută" (Dogmatica, p. 193). Puterea Crucii se arată în două aspecte fundamentale. În primul rând, ea devine semnul biruinţei lui Dumnezeu asupra morţii. Chiar dacă Mântuitorul a murit pe Cruce, El nu a putut fi ţinut de moarte în iad. Hristos a biruit moartea şi ne-a deschis calea veşniciei. De asemenea, Crucea este văzută drept o pecete a creaţiei. Cele patru braţe ale sale acoperă creaţia şi o pecetluiesc prin energiile necreate ale Sfintei Treimi.
Vestirea Crucii în Vechiul Testament
De vreme ce Mântuitorul a fost vestit de prooroci şi prefigurat prin diverse simboluri în cărţile vechi-testamentare, era normal ca şi Sfânta Cruce să fie anticipată în anumite momente. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin face un adevărat istoric în această privinţă începând de la pomul vieţii sădit în Rai şi încheind cu un cuvânt din proorocia lui Isaia. "Pomul vieţii, care a fost sădit de Dumnezeu în Rai a preînchipuit această cinstită Cruce. Dar pentru că prin pom a venit moartea, trebuia ca prin lemn să se dăruiască viaţa şi învierea. Iacov cel dintâi a închipuit Crucea când s-a închinat vârfului toiagului lui Iosif, iar când a binecuvântat pe fiii lui Iosif cu mâinile încrucişate este foarte lămurit că a descris semnul Crucii. Toiagul lui Moise a lovit marea în chipul Crucii şi a mântuit pe Israel, iar pe Faraon l-a înecat. Mâinile întinse în chipul Crucii au biruit pe Amalec. Prin lemn se îndulceşte apa cea amară, iar din piatră curg şi se revarsă izvoare" (Dogmatica, p. 195). Există o conotaţie strânsă între pomul vieţii şi lemnul Sfintei Cruci. De vreme ce prin pomul cunoştinţei binelui şi răului a venit moartea pentru om, prin Sfânta Cruce reprezentată de pomul vieţii a intrat în lume vestea cea bună a vieţii veşnice în Dumnezeu prin Hristos. De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin îmbogăţeşte această prezentare şi cu exemplele patriarhului Iacov şi profetului Moise, două personaje reprezentative ale lumii Vechiului Testament. Moise a dăruit apă poporului însetat lovind piatra în chipul Crucii sau aruncând un lemn în apele amare. De asemenea, a despărţit cu acest semn apele Mării Roşii trecând poporul Israel prin mijlocul lor şi a biruit asupra lui Amalec ţinând mâinile în chipul Crucii. Remarcăm că aceste minuni nu au reprezentat doar nişte fapte măreţe în vederea mirării poporului israelit, ci lucru care
le-au salvat viaţa. Dacă nu ar fi trecut prin mijlocul Mării Roşii, ar fi fost ucişi de egiptenii răzbunători. Dacă nu ar fi avut apă, setea i-ar fi doborât în pustie. Sfântul Ioan Damaschin continuă seria semnelor care au profeţit existenţa Crucii, precizând că: "Toiagul lui Aaron face cunoscută vrednicia preoţească. Şarpele, deşi era mort, a fost înălţat în triumf pe lemn, iar lemnul mântuieşte pe cei credincioşi care privesc la duşmanul omorât. Tot astfel a fost pironit Hristos, Care nu ştia de păcat, într-un trup al păcatului. Moise cel mare a strigat "Priviţi viaţa voastră atârnată pe lemn, în faţa ochilor voştri" (Deut. 28:66). Iar Isaia spune: "Toată ziua am întins mâinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor" (Isaia 65:2). Cei care ne închinăm acestui semn să dea Dumnezeu să dobândim partea lui Hristos cel răstignit" (Dogmatica, p. 195). Şarpele pironit pe lemn în pustie salva viaţa celor muşcaţi de şerpi şi se înscrie astfel în seria minunilor izbăvitoare pentru poporul Israel. Este de remarcat simbolul toiagului lui Aaron. Crucea este pentru prima dată simbolizată de un obiect aparţinând rangului preoţesc, de unde rezultă şi arhieria Mântuitorului.
"Ne închinăm semnului Crucii, iar nu materiei"
Sfântul Ioan Damaschin are grijă să precizeze şi faptul că nu cinstim materia din care este confecţionată Crucea, ci semnul în sine. Drept dovadă, el aduce argumentul că, atunci când Crucea este distorsionată sau dărâmată, nu mai poate fi cinstită, indiferent de materia din care este făcută. "Ne închinăm, deci, semnului cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, chiar dacă este făcut din altă materie. Noi nu cinstim materia - să nu fie! - ci semnul ca simbol al lui Hristos (...) Prin urmare, trebuie să ne închinăm semnului lui Hristos. Acolo unde va fi semnul, acolo va fi şi El. Dar nu trebuie să ne închinăm materiei din care este făcut semnul Crucii, chiar dacă ar fi din aur sau pietre scumpe, dacă se întâmplă să fie distrus semnul. Ne închinăm, deci, tuturor celor afierosite lui Dumnezeu, aducându-I închinăciunea" (Dogmatica, p. 195). Atrage atenţia aici ideea că oriunde se află Crucea este şi Hristos. În mod clar, Hristos nu poate fi separat de Crucea Sa, tocmai pentru că El oferă valoare Crucii. Crucea fără Hristos nu înseamnă nimic. Este, însă, adevărat că există în continuare multe persoane care resping Crucea în orice circumstanţă din cauza lipsei de credinţă. De aceea, Sfântul Ioan Damaschin se simte obligat să adauge: "În adevăr, Crucea este nebunie pentru cei care nu o primesc cu credinţă şi care nu ţin seamă de bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu, ci cercetează cele dumnezeieşti cu gânduri omeneşti şi fireşti. Toate cele ale lui Dumnezeu sunt mai presus de fire, de cuvânt şi de cuget" (Dogmatica, p. 192). Crucea ne îndeamnă la o răstignire a gândirii raţionale, lucru care irită multe persoane inteligente, dar lipsite de posibilitatea de a admite că există şi taine mai presus de minte. Dumnezeu nu se află în spaţiul definiţiilor, iar lucrurile de care se foloseşte pentru a ne deschide mintea şi inima se dovedesc deseori pline de mister. Crucea este un obiect la care nimeni nu s-ar fi putut gândi pozitiv înainte de Întruparea Domnului şi, cu toate acestea, astăzi este semnul biruinţei noastre şi al căii spre mântuire.
Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în Damasc, Siria, în a doua parte a secolului al VII-lea, dintr-o familie nobilă şi bogată, cu funcţii în administraţia fiscală a Siriei. Bunicul său, Mansur, avusese un rol istoric nefericit, acela de a trata capitularea Damascului în mâinile arabilor, la 4 septembrie 635. Tatăl său, Serghie (cu numele arab: Sargun ben-Mansur), a fost consilierul apropiat al califilor Mo-awia (660-680) şi Abd-el Melik. I-a dat fiului său Ioan o educaţie aleasă. Ioan ocupă dregătoria tatălui său, după moartea acestuia, în 690, până în 718, când califul Omar al II-lea porneşte o politică anticreştină. Acesta este momentul în care Ioan Damaschin îşi împarte averea la săraci, îşi eliberează sclavii şi se retrage împreună cu fratele lui adoptiv, Cosma, în Mănăstirea „Sfântul Sava“ din Palestina, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Este hirotonit preot şi va sluji în Biserica Învierii din Ierusalim.
După anul 726, când Leon Isaurul (717-740) a publicat edictul iconoclast, Ioan Damaschin a devenit un atacant activ al ereziei, scriind trei tratate şi a luat parte şi la sinodul anti-iconoclast al episcopilor orientali. A fost cunoscut, mai ales de către teologii secolului al XI-lea, şi ca imnograf şi melod, datorită imnelor compuse de el care s-au răspândit în toată lumea creştină.
A murit la Mănăstirea „Sfântul Sava“, în anul 749, unde se află şi azi chilia şi mormântul său, iar opera sa este bogată şi foarte variată. Conţine tratate filosofice, dogmatice, polemice, exegetice, morale, ascetice, omiletice şi imnologie. Lucrarea sa fundamentală este „Izvorul Cunoştinţei“ în trei părţi: Dialectica sau Logica, Despre erezii. Dogmatica rămâne până în zilele noastre un text de referinţă pentru înţelegerea dogmei creştine. (Informaţii preluate din "Ziarul Lumina".)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial