........

Un tată de familie ebraică, Ismael, se află pe patul de moarte. Constrâns să stea numai întins și simțind că nu mai are nici o putere, îi cheamă în jurul său pe toți cei din familie. Cu voce scăzută cheamă la apel pe toți componenții: „Maria, soție adorată și mama copiilor mei… nu te văd… ești aici?”. „Iosif, primul meu născut… tu care va trebui să ai grijă de pământuri… ești aici?”. „Sigur, tată, sunt aici la căpătâiul dumneavoastră…”. „Și fiica mea, Sara, este aici?”. „Da, tată, sunt aici și eu…”. „Și Carol, cel mai mic dintre copii mei, ești aici…?”. „Da, tată, sunt aici aproape de tine…”. „Păi dacă sunteți toți aici, de ce lumina arde în bucătărie?”.

.....

Un preot și un rabin se întâlnesc după mulți ani. Ambii au câte un nepot la care țin mult. Printre altele, se știe, evreii sunt faimoși pentru inteligența lor. Rabinul întreabă: „Cum o duce dragul tău nepot?”. Și preotul răspunde: „Bine, mulțumesc pentru întrebare. Fără îndoială, va deveni preot, asemenea mie. Nepotul tău cum o duce?, întreabă preotul”. „Al meu, spune rabinul, a terminat liceul și s-a înscris la facultatea de inginerie”. Preotul puțin invidios, adaugă: „Știi, nepotul meu este atât de deștept, încât cred că va deveni episcop…”. Rabinul nu se poate abține nici el: „Nepotul meu este atât de inteligent încât cred că va ajunge inginer la NASA…”. Preotul se gândește: „Ce tare! Chiar la NASA, și se face verde de invidie”. Deci continuă: „Nepotul meu cred că va deveni cardinal”. Și rabinul: „Cardinal… și apoi gata?”. Adaugă preotul: „Cardinal… și probabil papă”. „Papă… și gata?”, spune rabinul. „Cum adică papă.. și gata, ce vrei, să devină Dumnezeu?”, mai spune preotul. Nu aș vrea să mă laud – adaugă rabinul – dar unul din copii noștri a reușit…

.......

Un evreu pe patul de moarte îi cheamă la sine pe cei din familie: „Sara, soția mea, unde ești?”. „Sunt aici, fii liniștit”. „Iudita, fiica mea, unde ești?”. „Sunt aici tată, nu te agita”. „David, fiul meu, unde ești?”. „Sunt aici, tată”. „Păi dacă toți sunteți aici, la magazin cine mai este?”.

Sfântul Mucenic Lup, stâlp al credinţei printre daco-romani

Astăzi, Biserica Ortodoxă face prăznuirea Sfântului Mucenic Lup, vieţuitor al vremurilor grele de asuprire a creştinilor, în timpul împărăţiei lui Aurelian, care, deşi născut păgân, a dat dovadă de atâta râvnă pentru Hristos şi pentru învăţăturile Sale, încât, dorind să se boteze, cerurile s-au deschis şi au vărsat apă peste dânsul, primind baia botezului într-un mod care a uimit pe creştini şi pe prigonitori deopotrivă.

 

Sfântul Mucenic Lup (sau Lupus) a trăit în smerenie la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, în cetatea Novae, de lângă Dunărea de Jos, unde a dus o viaţă apăsătoare de sclav. Localitatea Novae era aşezată în provincia Moesia Inferior, unde este astăzi oraşul Sviştov, în Bulgaria, pe malul drept al Dunării, în dreptul localităţii Zimnicea. Pentru acest motiv, mulţi sunt de părere că mucenicul s-ar trage din acelaşi neam cu noi, românii, deşi mineiele româneşti vorbesc doar în puţine cuvinte despre viaţa acestui mucenic.

După rânduiala societăţii romane, Lup era sortit să aparţină clasei sclavilor, care nu se bucurau de protecţia legilor, nu aveau nici un drept şi erau apăsaţi de munci grele şi de lipsuri. De aceea, erau adesea înglodaţi în multe îndatoriri, năpăstuiţi şi chiar omorâţi fără nici o consecinţă legală. Cu toate acestea, Lup se bucura de libertate întru Hristos, prietenul celor năpăstuiţi, pe care Îl iubea şi Îl mărturisea la tot pasul.

Pentru o vreme, Sfântul Mucenic Lup a fost servitorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, mai-marele oştirii din cetatea Tesalonicului, pomenit de Biserică în fiecare an la 26 octombrie. După ce împăratul Maximian i-a tăiat capul Sfântului Dimitrie, Sfântul Lup a înmuiat marginea veşmântului său şi un inel în sângele marelui mucenic şi mergea cu ele prin cetate, mărturisind credinţa cea adevărată şi săvârşind multe minuni, tămăduindu-i pe oameni de boli şi neputinţe. După cum aflăm din Acatistul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, acesta şi-a încredinţat toată averea slugii sale, Sfântul Lup, iar el, la rândul său, a împărţit-o săracilor.

Se spune că într-o zi, mâniindu-se, a luat idolii cei lipsiţi de viaţă ai păgânilor şi i-a sfărâmat, iar pe alţii i-a scufundat în adâncul apei. Ca urmare, Lup şi-a atras ura închinătorilor la idoli, iar aceştia s-au năpustit asupra lui cu săbiile trase, voind să-l taie, însă Dumnezeu le-a întunecat minţile şi s-au tăiat între ei ca nişte nebuni, timp în care sfântul nu înceta să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, fiind plin de credinţă, de înţelepciune şi de darul lui Dumnezeu.

Împăratul Maximian, care încă se afla în Tesalonic, auzind de aceste fapte ale Sfântului Lup, a poruncit să fie căutat de ostaşi şi apoi ucis. Cu toate acestea, pentru râvna puternică a mucenicului, Dumnezeu îi ţinea departe pe cei care îl căutau mereu ca să-l ucidă. Se pare că, odată, prigonitorii Sfântului Lup, văzând că nu pot nicicum să se apropie de el, au încercat să îl ţintească cu arcul, dar la fel, Dumnezeu îl apăra, iar săgeţile, în loc să-l rănească pe mucenic, se întorceau asupra arcaşilor, iar ei se răneau unii pe alţii. Atunci, mărturisesc vechile scrieri, de vreme ce mucenicul lui Hristos încă nu era botezat şi nu dorea să moară în mâinile chinuitorilor fără de Sfântul Botez, acesta s-a rugat la Dumnezeu şi îndată din cer s-a vărsat apa peste dânsul, botezându-se în chip miraculos.

După această minune, Sfântul Lup s-a dat singur şi de bunăvoie în mâinile păgânilor, ca un mieluşel spre înjunghiere. Deşi a fost supus la nenumărate chinuri, nu a încetat niciodată să-L mărturisească pe Hristos. În cele din urmă a fost osândit la tăiere cu sabia, astfel încât, în ziua de 23 august, anul 304, Sfântul Lup a trecut la viaţa cea plină de dreptate şi de frăţietate în Împărăţia cerească.

Cinstirea lui s-a făcut mereu în cetatea Novae şi în împrejurimi cu multă evlavie de către populaţia creştină daco-romană. La sărbătoarea lui luau parte şi creştinii din clasele de jos, precum şi cei din înalta conducere. Astfel, ni se relatează că, pe la sfârşitul veacului al VI-lea, prinţul Petru, fratele împăratului bizantin Mauriciu (582-602), a vizitat cetatea Novae, unde a ajuns tocmai în ziua sărbătoririi cu multă evlavie şi strălucire a smeritului Mucenic Lup, care a trăit şi s-a jertfit pentru Hristos, Părintele săracilor, în această cetate.

 

Autor: C. Bostan

Sursa: www.ziarullumina.ro

Discreţia unui povăţuitor duhovnicesc

Apoftegma 29 despre avva Antonie este, indirect, o povestire despre echilibru, discernământ şi dragoste reală. Avem de-a face în această istorisire cu un călugăr acuzat pe nedrept de păcatul desfrânării, care îşi caută scăparea la avva Antonie. Bătrânul era recunoscut ca o autoritate duhovnicească şi uneori era nevoit să joace rolul de judecător. De această dată, când fratele vine la Antonie şi odată cu el vin şi acuzatorii lui, se întâmplă să fie acolo şi avva Pafnutie, care asistă la gâlceavă şi intervine. Nu o face direct, ci le spune o istorie ce pare a nu avea nici o legătură cu problema încinsă pe care o discutau ceilalţi. Pafnutie le zice: "Am văzut pe malul fluviului un om cufundat în noroi până la genunchi, şi unii care au venit să-i dea o mână de ajutor l-au cufundat până în gât". Povestea, aparent despre ceva străin discuţiei, este o parabolă care lămureşte imediat lucrurile. Cel cufundat în noroi până la genunchi este fratele acuzat de curvie, iar cei care îl adâncesc şi mai mult în nămol sub cuvânt că îl ajută sunt cei veniţi împreună cu el. Problema, odată ce a fost identificată şi apoi denunţată de Pafnutie, este aproape rezolvată. Tocmai de aceea Sfântul Antonie exclamă despre celălalt pustnic că este "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Finalul apoftegmei confirmă că vorbele lui Pafnutie au fost eficiente, iar aprecierea Sfântului Antonie a fost una realistă. Străpunşi de cuvintele bătrânului, ei au cerut fratelui iertare şi, îndemnaţi de cei doi bătrâni, "l-au luat şi l-au dus în chinovie".

Avem în această apoftegmă mai multe posibile teme de discuţie. Ne vom opri asupra uneia de o mare importanţă pentru ceea ce înseamnă arta duhovniciei. E vorba despre delicateţea Părinţilor pustiei, manifestată în pedagogia pe care o aplică ucenicilor. Acest tip de pedagogie discretă este bine ilustrat de Pafnutie. L-am văzut cum, deşi a înţeles repede care e problema fraţilor veniţi să se supună judecăţii avvei Antonie, nu le spune nimic direct, pentru ca să nu-i bruscheze. Să nu le siluiască nicidecum libertatea. Preferă să le spună o întâmplare aparent străină, astfel că monahii sunt liberi să priceapă dacă vor şi cât pot.

La final vine şi avva Antonie să confirme modul în care Pafnutie a acţionat. Nu trebuie însă să ne lăsăm înşelaţi, sună avertismentul bătrânului pustnic. Nu totul este doar pedagogie. Pe lângă metoda într-adevăr bună, rămâne ceva. Rămâne harisma personală de povăţuitor duhovnicesc al avvei Pafnutie, "un om adevărat, care poate să vindece şi să mântuiască suflete".

Morala, discursul pios, acuzele şi tot ceea ce mai găsim în arsenalul cu care în mod obişnuit încercăm să aducem pe cineva pe calea cea bună se dovedesc adesea nişte tehnici falimentare. Trebuie ceva mai mult decât atât pentru a ajunge la inima cuiva. E nevoie de mai mult pentru a vindeca şi mântui suflete. Nu totul ţine de noi. Partea noastră este să fim discreţi, să lăsăm libertate celorlalţi şi loc harului. Să aşezăm mai multă greutate pe lucrarea lui Dumnezeu decât pe cuvântul nostru. În felul acesta sunt şanse ca persoanele de lângă noi să se vindece, chiar dacă noi nu suntem la măsura avvei Pafnutie.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Urcuşul duhovnicesc şi bucuria de a ne simţi liberi

Potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, ,,numai cel ce urcă stă cu adevărat. Cine stă fără să urce, fără încordare în urcări, mai degrabă cade". Pentru a înţelege mai bine darul libertăţii, trebuie să încercăm să ne aşezăm gândul spre cer, lângă sânul Sfintei Treimi, şi de acolo să încercăm să ne smerim privirea, gândurile pătimaşe, faptele făţarnice. Într-una din cântările Psalmilor auzim: ,,Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi" (Ps. 6, 1, 37, 1). La îndemnul Părinţilor filocalici, noi trebuie să stăruim lucrând cu osârdie până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide. Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare, de strigăt cu putere. "Să alergăm necruţând trupul nostru murdar şi pornit spre rele, să-l omorâm aşa cum ne-a omorât şi el pe noi", cum primim a învăţa din slova vie a Filocaliei.

Pocăinţa este împăcarea cu Hristos prin lacrimi, pocăinţa este răbdarea de bunăvoie a tuturor necazurilor. Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi trezirea sufletului printr-o simţire adâncă - ,,sculaţi-vă şi şedeţi cei ce zaceţi de pe urma căderilor". Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea omenească.

Cel ce s-a convins pe sine în chip tainic să nu părăsească locul de luptă până la ultima răsuflare nu va cădea uşor. Dar îndoiala inimii şi neîncrederea în oameni sau locuri obişnuiesc să pricinuiască pururea poticneli şi primejdii. Trebuie să credem mai presus de orice în bunătatea şi mila lui Dumnezeu, chiar dacă multe din lucrurile, faptele şi evenimentele pe care le întâmpinăm sunt potrivnice mântuirii noastre. Tăcerea fără rost este o lene a minţii, ne spun părinţii cu duh filocalic, pe când tăcerea cu rost, sub ascultare, e semnul unei lucrări intense a minţii. În tăcerea aceasta, mintea se întâlneşte cu lucrarea intensă a harului Duhului Sfânt. Duhul Sfânt comunică taine mai presus de cuvânt. Să stăruim, bătând până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă ne va deschide Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu calea Împărăţiei cerurilor.

Să nu căutăm povăţuitori înainte ştiutori, nici înainte văzători, ci să alergăm la sfătuitori smeriţi cu cugetul şi potriviţi prin vieţuirea şi aşezarea lor sufletească pentru bolile noastre sufleteşti. Ascultarea este pentru cel ce o împlineşte înstrăinare de făţărnicie şi de dorinţe necuvenite. Să ne supunem dar celor ce ne învaţă: ,,din credinţă şi ascultare se naşte smerenia, iar din smerenie, dreapta socoteală".

Autor: Ioanițescu Ana

Sursa: www.ziarullumina.ro

Rudele după trup ale Mântuitorului Iisus Hristos

În paginile Sfintei Scripturi vedem că din grupul de ucenici ai Mântuitorului Hristos au făcut parte şi rude ale Sale provenite din familia Preasfintei Fecioare Maria sau a dreptului Iosif. Acest lucru este confirmat de mărturia iudeilor care aminteau despre rudele Domnului, dar şi de începutul Bisericii creştine, când unele rude după trup ale Domnului au avut un rol important în vestirea Evangheliei.

Prezenţa rudelor Mântuitorului Iisus Hristos în Biserică a fost dezbătută pe larg în spaţiul protestant şi nu a preocupat teologia răsăriteană prea mult. De aceea s-au făcut şi unele speculaţii în ceea ce priveşte rolul rudelor după trup ale Domnului. Unii au spus că în Biserica primară importanţa şi locul rudelor după trup ale Domnului Hristos au fost subminate de instituţia Apostolilor şi apoi de Pavel şi ucenicii săi. Biserica însă a recunoscut contribuţia acestor persoane care au vestit Evanghelia, care au ocupat unele scaune episcopale şi care au fost cinstite cu aureola sfinţeniei. Rudele după trup ale Domnului provin din cele două familii, a Născătoarei de Dumnezeu şi familia dreptului Iosif, care a fost logodnicul Fecioarei Maria. Importanţa celor două familii stă în faptul că se trăgeau din David, regele evreilor. O condiţie a mesianităţii Mântuitorului era înrudirea directă cu strămoşul David, înrudire care se realiza prin sânge prin familia Născătoarei de Dumnezeu şi prin adopţie prin familia dreptului Iosif.

Drepţii Ioachim şi Ana

Dreptul Ioachim a făcut parte din seminţia lui Iuda, trăgându-şi neamul din casa regelui David în acest chip: Natan, fiul lui David, a născut pe Levi, Levi a născut pe Mehie şi pe Pamfir, Pamfir a născut pe Varpafir, iar Varpafir a născut pe Ioachim, tatăl Fecioarei Maria. Ioachim a moştenit toate purtările bune ale strămoşilor săi, era blând la chip şi credincios, aşteptând făgăduinţa lui Dumnezeu. Ioachim trăia în Nazaretul Galileii. Când a fost vremea căsătoriei, a luat-o de soţie pe Ana din seminţia lui Levi şi din neamul lui Aaron. Ana făcea parte din neamul preoţesc al evreilor şi astfel Dumnezeu a lucrat ca în persoana Fecioarei Maria să se întâlnească vocaţia regală a lui David şi slujirea sacerdotală a lui Aaron, arătând că Mântuitorul Hristos a fost în acelaşi timp şi rege, şi preot. Ana era fiica preotului Mathan care a slujit la templul evreiesc în timpul împăraţilor Cleopatra şi Casopar ai perşilor, mai înainte de regele Irod cel Mare. Mathan era căsătorit cu Maria din seminţia lui Iuda din Betleem. Mathan şi Maria au avut trei fiice, pe Maria, pe Sovia şi pe Ana. Fiica cea mare a lui Mathan, Maria, s-a căsătorit în Betleem şi a născut o fiică căreia i-au pus numele Salomeea. Salomeea s-a căsătorit cu Zevedeu şi a avut doi fii, Iacob şi Ioan, care au fost chemaţi de Mântuitorul. Aceştia sunt Apostolii Iacob şi Ioan, numiţi în Sfânta Scriptură "voanerges", adică "fiii tunetului". Salomeea a făcut parte din grupul femeilor mironosiţe care l-au urmat pe Mântuitorul Hristos. A doua fiică a lui Mathan, şi sora Sfintei Ana, s-a căsătorit tot în Betleem şi a născut pe Elisabeta. Elisabeta s-a căsătorit cu Zaharia preotul şi au dobândit la bătrâneţe pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sfânta Ana s-a căsătorit şi ea cu Ioachim şi au avut-o pe Fecioara Maria, care l-a născut pe Mântuitorul Iisus Hristos. Domnul Hristos şi Botezătorul Ioan au fost verişori şi, cunoscând relaţia foarte apropiată care era între Elisabeta şi Maria, este foarte probabil ca cei doi să se fi cunoscut din copilărie. Există chiar unele mărturii creştine despre copilăria Mântuitorului şi a Sfântului Ioan. Pe linia familiei Fecioarei Maria, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos a fost înrudit cu Sfântul Ioan Botezătorul şi chiar cu Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan.

Rudele din partea familiei dreptului Iosif

Conform unor tradiţii, dreptul Iosif a mai avut o căsătorie anterioară logodnei cu Fecioara Maria. Iosif a fost căsătorit cu Salomeea, fiica lui Agheu, frate cu dreptul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Prin această căsătorie, Iosif era rudă cu familia Botezătorului Ioan şi, prin urmare, şi cu Fecioara Maria, care era verişoară cu Elisabeta. Acest lucru arată că logodna dintre Iosif şi Fecioara Maria a fost un aranjament familial prin care Fecioara Maria, lipsită de protecţia părinţilor, care erau morţi, trebuia să fie ocrotită de o rudă mult mai în vârstă. Casa lui Iosif nu era pustie, el având mai mulţi copii din prima căsătorie cu Salomeea. Iosif a avut patru fii, Iacov, Simion, Iuda şi Iosi, care au fost ucenici ai Mântuitorului, dar şi trei fiice, Estir, Maria şi Salomeea, care au făcut parte din grupul femeilor mironosiţe. Acest lucru arată că Mântuitorul a trăit şi a crescut înconjurat de fraţii şi surorile sale vitrege. Acest lucru este demonstrat şi de mărturia biblică unde iudeii mărturiseau: "Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?" (Marcu 6, 3). Coincidenţa de nume între Salomeea, fiica lui Iosif, şi Salomeea, soţia lui Zevedeu, a făcut ca cele două persoane să se identifice, de aceea, în unele tradiţii, Apostolii Ioan şi Iacob sunt înrudiţi cu dreptul Iosif, fiind consideraţi nepoţii acestuia.

Sfântul Apostol Iacob, ruda Domnului

Acesta nu trebuie identificat cu Sfântul Apostol Iacob, fratele Apostolului Ioan şi fiul lui Zevedeu. Iacob, ruda Domnului, a fost foarte apropiat de dreptul Iosif, tatăl său, şi de Fecioara Maria, unele tradiţii spunând că el a plecat în Egipt împreună cu familia sfântă şi Pruncul Iisus din cauza mâniei regelui Irod. Iacob a fost foarte respectat, chiar dacă nu a făcut parte din grupul celor 12 Apostoli. În Cartea Faptele Apostolilor, la capitolul 15, vedem că Iacob a condus Sinodul Apostolic de la Ierusalim atunci când s-au luat hotărâri importante în ceea ce priveşte primirea în Biserică a păgânilor. Iacob era şi episcopul Ierusalimului şi din această postură a condus Sinodul Apostolic. Iacob a alcătuit şi o Sfântă Liturghie, care a fost transmisă prin viu grai, fiind considerată prima Liturghie a Bisericii creştine. Pomenirea lui se face pe 23 octombrie.

Sfântul Apostol Iuda, ruda Domnului

Acesta este numit în Faptele Apostolilor Iuda, iar de Matei şi Marcu este numit în Evanghelie Tadeu şi Levi. Iuda a scris o Epistolă care se regăseşte în Sfânta Scriptură, şi tradiţia spune că a fost trimis de Mântuitorul la regele armenilor Abgar pentru a-l vindeca. Iuda a vestit Evanghelia în Mesopotamia, în Edessa şi Arara, iar acolo a fost omorât de păgâni, fiind străpuns cu o suliţă. Pomenirea lui se face pe 19 iunie.

Sfântul Simeon, ruda Domnului

Acesta a urmat în scaunul Ierusalimului după fratele său Iacob. A făcut parte din grupul celor 70 de ucenici ai Domnului. Fiind martorul distrugerii Ierusalimului în anul 70 de către Tit, fiul împăratului roman Vespasian, nu a părăsit cetatea sfântă, ci a reorganizat comunitatea creştină de aici. Sfântul Simeon este prăznuit pe 27 aprilie.

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc

Din Predicile despre Cântarea Cântărilor

ale sfântului Bernard, abate

Iubirea este suficientă prin sine însăşi, place prin sine însăşi şi pentru sine însăşi. Ea îşi este sieşi merit şi răsplată. Iubirea nu caută motive, nu caută avantaje în afara ei. Avantajul său constă în a exista. Iubesc pentru că iubesc, iubesc ca să iubesc. Iubirea este un lucru măreţ dacă recurge la începutul său, dacă este recondusă la originea sa, dacă este dusă înapoi la izvorul său. Ea se aprovizionează mereu de acolo pentru a continua să curgă. Iubirea este singura dintre toate mişcările inimii, dintre sentimente şi afecte, prin care creatura poate să corespundă Creatorului, chiar dacă nu în mod egal; este singura prin care se poate răspunde aproapelui şi în acest caz, desigur că în mod egal. Atunci când Dumnezeu iubeşte, el nu doreşte altceva decât să fie iubit. El nu iubeşte pentru altceva decât pentru a fi iubit, ştiind că

cei care îl vor iubi vor bea chiar din această iubire. Iubirea Mirelui, mai mult, Mirele-iubire caută numai iubirea şi fidelitatea. De aceea, să fie permis celei iubite să iubească la rândul ei. De ce să nu iubească mireasa, mireasa Iubirii? De ce să nu fie iubită Iubirea?

Pe bună dreptate, renunţând la toate celelalte afecte ale sale, aşteaptă în întregime şi numai Iubirea, ea, care, dând iubire în schimb, vrea să o egaleze. Însă se va obiecta că, deşi mireasa se va transforma în întregime în Iubire, nu va putea să atingă nivelul izvorului veşnic

al iubirii. Este sigur că nu vor putea fi echivalaţi niciodată cel care iubeşte şi Iubirea, sufletul şi Cuvântul, mireasa şi Mirele, Creatorul şi creatura. De fapt, izvorul dă mereu mult mai mult decât îi ajunge celui însetat.

Dar ce contează toate acestea? Oare va înceta şi va dispărea total dorinţa miresei care aşteaptă momentul nunţii, va înceta dorinţa celui care suspină, ardoarea celui care iubeşte, încrederea celui care pregustă, pentru că nu este capabil să alerge în mod egal cu un gigant,

să se întreacă în dulceaţă cu mierea, în blândeţe cu mielul, în candoare cu crinul, în strălucire cu soarele, în iubire cu cel care este Iubire? Desigur că nu. Deşi creatura iubeşte mai puţin, pentru că este inferioară, dacă totuşi iubeşte cu toată fiinţa sa, nu-i mai rămâne nimic de adăugat. Nu lipseşte nimic acolo unde este totul. De aceea, pentru ea, a iubi aşa înseamnă că a celebrat nunta, pentru că nu poate să iubească aşa şi să fie iubită puţin. Căsătoria completă şi perfectă constă în consimţământul celor doi, afară de cazul în care unul se îndoieşte că sufletul este iubit de Cuvânt, şi mai înainte, şi mai mult.

Despre viață....

ü  „Viața e ca o piesă de teatru. Nu contează cât a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat” (Seneca)

ü  In definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)

Reflecţie: Doi fraţi - Maximilian Kolbe şi Ioan Duma

E în firea celor puri să se înalţe la izvoarele timpului - şi să măsoare curgerea lui prin ceea ce durează. Iar singurul lucru care durează în cer şi pe pământ e iubirea. Cât de aproape e mama faţă de copiii ei? Cât de aproape e Maica Domnului de Fiul ei ceresc şi de toţi fraţii şi surorile lui - de noi înşine, adică? Fireşte, la o singură bătaie de inimă.

"Ce-o să se aleagă oare de capul tău?" - care părinte nu-şi pune întrebarea, mai cu mirare, mai cu năduf şi rareori cu admiraţie. Copilul de 12 ani îşi amintea bine cuvintele mamei sale, care, când îl căuta, îl surprindea ori acasă rugându-se fierbinte sfintei Fecioare, ori la biserică, în adoraţie, la preasfântul sacrament. Şi iată că răspunsul i-a fost dat de Mama cerească: în ziua primei sfinte Comuniuni, i-a apărut, oferindu-i două cununi: una albă, cealaltă roşie - harul castităţii perpetue şi harul martiriului. Plin de iubire faţă de preasfânta Fecioară, băiatul le-a ales pe amândouă. Era în 1906, iar copilul se numea Raymond Kolbe. Un an mai târziu, împreună cu fratele său mai mare, a intrat la seminarul Franciscan din Lwow şi în 1910 a fost admis ca novice, luându-şi numele de Maximilian. Între 1912 şi 1915 a studiat filosofia la Roma, la Colegiul Gregorian, iar între 1915 şi 1919, teologia la Collegio Serafico. A fost hirotonit preot la 28 aprilie 1918 şi a doua zi a celebrat prima sfântă Liturghie la Roma, la bazilica "S. Andrea delle Fratte", la Altarul Miracolului, unde se produsese convertirea dramatică a lui Alphonse Ratisbonne.

Aici, la Roma, cei doi s-au întâlnit: Maximilian Kolbe, preot franciscan polonez, şi Ioan Duma, preot franciscan român, născut în Valea Mare, jud. Bacău. Maximilian Kolbe avea 24 ani, Ioan Duma era cu doi ani mai tânăr. Pe cerul nicicând senin al Europei, norii păreau să se risipească doar ca să se adune din nou. Mama cerească, Neprihănita, călăuzitoarea sigură la tronul euharistic, era dintotdeauna speranţa şi iubirea. Cu speranţă şi iubire şi din dorinţa fierbinte de a o sluji până la capăt, cei doi şi-au luat numele de Maria, aşa cum vor fi cunoscuţi în istorie: Maximilian Maria Kolbe şi Ioan Maria Duma.

Apoi, pe pământul prigoanei şi suferinţei, drumurile lor s-au despărţit.

După ce a înfiinţat la Roma (în anul 1917) "Miliţia Imaculatei" (Cavalerii Neprihănitei), Maximilian Maria Kolbe s-a întors în Polonia, constituind la Niepokalanow, lângă Varşovia, "Oraşul Mariei", în anul 1927, centru al mişcării de evanghelizare, iar trei ani mai târziu, împreună cu alţi patru fraţi franciscani, pleacă în Japonia, fără resurse materiale şi fără să cunoască limba japoneză; o lună mai târziu apărea deja foaia Cavalerilor Neprihănitei, al cărei tiraj avea să ajungă până în 1936 la 65.000 exemplare; înfiinţează o mănăstire la Nagasaki, care a supravieţuit miraculos bombardamentului atomic, iar astăzi este centrul Misiunii Franciscane din Japonia, apoi pleacă în India (Malabar) unde edifică al treilea aşezământ după modelul celui de la Niepokalanow. Întors în 1936 în Polonia, dezvoltă centrul Niepokalanow, care dispunea acum de propria staţie de radio. Anul 1939 aduce invazia Poloniei, distrugerea centrului şi întemniţarea lui Maximilian Maria Kolbe la Amtitz, de unde este pentru scurt timp eliberat, apoi întemniţat la Auschwitz la 17 februarie 1941. Era prizonierul cu numărul 16670. Când, în iulie 1941, în urma lipsei la apel a unui deţinut, au fost condamnaţi un număr de prizonieri la moarte prin înfometare, Maximilian Maria Kolbe s-a oferit să ia locul unui condamnat care plângea implorând mila pentru că avea familie. Monstrul cu chip de om care conducea lagărul a rămas mut de uimire, apoi a aprobat, iar secretarul lagărului a fost atât de impresionat, încât a notat în amănunt, mult mai minuţios decât i-o cereau îndatoririle, şi curajul preotului, şi felul în care îi susţinea prin rugăciuni pe ceilalţi condamnaţi, şi felul în care a fost ucis două săptămâni mai târziu, la 14 august 1941, în preziua Înălţării cu Trupul la Cer a Sfintei Fecioare.

A fost beatificat la 17 octombrie 1971, iar la 10 octombrie 1982 a fost canonizat de fericitul papă Ioan Paul al II-lea, care l-a numit martir al carităţii, patronul timpului nostru.

*

Pe alt pământ de suferinţe, dar aşezat ca şi Polonia, în vârtejul tuturor furtunilor barbare, şi-a săvârşit destinul de slujire şi iubire, dedicat Neprihănitei, preotul Ioan Maria Duma. După preluarea puterii de către regimul comunist (1948), prigoana, asasinatele, întemniţările pentru delictul libertăţii de conştiinţă, condamnările la moarte în urma unei judecăţi sumare cu verdict dinainte dat, crimele la lumina zilei sau în bezna temniţei au devenit legea celor fără de lege. De aceea, unii episcopi au propus ca o parte dintre tinerii preoţi să fie consacraţi în clandestinitate ca episcopi, beneficiind de favoruri speciale din partea papei Pius al XII-lea şi prin mijlocirea nunţiului apostolic.

Monseniorul Ioan Duma a fost numit de către papa Pius al XII-lea episcop titular de Iuliopolis (Giuliopoli), pentru Dieceza de Iaşi, la 16 noiembrie 1948. A fost consacrat ca episcop la 8 decembrie 1948, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, de către Patrick Gerald O`Hara, pronunţiul apostolic. Consacrarea a fost secretă şi fără asentimentul guvernului român.

Autorităţile comuniste au intrat însă în posesia listei cu episcopii consacraţi în secret de către Nunţiatura Apostolică. Episcopul Ioan Duma, OFMConv., arestat în anul 1949 şi condamnat la trei ani de închisoare, eliberat pentru scurt timp (ca şi Maximilian Maria Kolbe sub regimul nazist), este arestat din nou în 1951 şi condamnat la 25 de ani de închisoare, dar pedeapsa a fost ulterior comutată la patru ani, după care i s-a impus domiciliu obligatoriu iniţial în jud. Constanţa, apoi în jud. Gorj, fiind supravegheat permanent de către autorităţi până la moartea sa, în 1981.

Astăzi, în satul său natal - Valea Mare, jud. Bacău, se înalţă Altarul Recunoştinţei (crucea răsărind din paginile cărţii tuturor cărţilor), monument dedicat celor 106 eroi ai satelor Valea-Mare şi Faraoani. Numele şi efigia în bronz a episcopului Ioan Maria Duma se afla pe fila albă de marmură, alături de eroii celor două sate.

De când eram copil, mi-am dorit să fiu sfânt - spunea cineva. Apoi m-am întrebat de ce sunt atât de puţini sfinţi români, când avem atâţia martiri. Cred că am găsit singur răspunsul: poţi martiriza un neam întreg, în istorie şi în vremea de azi, făcându-l cu bună ştiinţă neştiut, poţi distruge dovezile dăinuirii noastre pe pământul nostru cel dintotdeauna, putem fi ucişi chiar şi noi - iar dacă noi uităm, dacă şi sfinţii pot să uite, atunci Mama noastră cerească nu uită.

Memoria aparţine trupului, iar ea a fost înălţată cu trupul la cer - tocmai ca să nu uite.

Să NU ne uite.

Şi să ne ţină partea, în cer şi pe pământ. Fiindcă, în grădina ei şi în sufletele noastre, ea e mereu aici, la o singură bătaie de inimă - adică, la distanţa iubirii cereşti.

 Autor: Dr. Ecaterina Hanganu
Sursa: www.ercis.ro