Astăzi Biserica celebrează cununia dintre Maria și Iosif, model pentru soții din toate timpurile

de Pietro Barbini

ROMA, luni, 23 ianuarie 2012 (ZENIT.org) – În ziua de 23 ianuarie 1961, în timpul pontificatului fericitului Papă Ioan al XXIII-lea, Sf. Scaun a instituit sărbătoarea cununiei dintre Sf. Fecioară Maria și Sf. Iosif. O ocazie, aceasta, pentru toți soții, pentru a-și reînnoi promisiunile de la căsătorie, și o ocazie pentru a aminti importanța căsătoriei creștine, unică în felul ei.

Dacă ne gândim la situația societății de la începutul creștinismului, poziția Bisericii a fost foarte inovativă, emancipată și în contra-tendință în privința căsătoriei. Biserica susținea că acest sacrament trebuia să fie rodul unei alegeri libere și, deci, putea să se încheie numai și exclusiv înaintea consensului ambilor miri. Libertatea de alegere din partea femeii pare astăzi scontată, dar în trecut, și în special înainte de creștinism, femeia era considerată inferioară bărbatului și tratată asemenea unei sclave și obiect de plăcere.

Francesco Agnoli, într-o interesantă publicație din anul 2010, Investigație asupra creștinismului, analizează istoria creștinilor și a Bisericii, punând în evidență contribuția adusă de aceasta din urmă la dezvoltarea și evoluția civilizației occidentale. În capitolul al III-lea intitulat Creștinismul și femeile, Agnoli descrie minuțios, cu ajutorul unei analize aproape unice, cum, grație Bisericii Catolice, femeia este astăzi liberă de multe interdicții și impoziții, ca cea, de exemplu, de a nu putea alege în mod liber cu cine să se căsătorească; în antichitate, de exemplu, era tatăl cel care decidea pe cine trebuia să ia în căsătorie fiica lui (lucru care se mai întâmplă în țări necatolice, ca de exemplu în India).

Biserica, ținând cont de învățătura lui Cristos, a promovat cu mult curaj și fermitate o imagine de femeie diferită față de gândirea curentă, după care bărbatul și femeia nu trebuiesc distincte unul de celălalt, pentru că sunt unul partea celuilalt, ambii sunt „ființe vii” și, deci, având aceleași drepturi. În acest sens, istoricul Jacques Le Goff ne amintește că la al IV-lea Conciliu din Lateran (1215), Biserica formalizat definitiv căsătoria, declarând că acest act „nu se poate încheia decât numai cu deplinul acord dintre cei doi implicați”.

O impoziție foarte mare față de epocă. Căsătoria devine astfel imposibilă fără consensul mutual, iar pentru ca aceasta să se realizeze, Biserica va face tot ce-i va sta în putință, ca de exemplu, instituind așa numitele „vestiri”, „prezența nașilor”, „pregătirea la căsătorie”, folosite de autoritatea bisericească pentru a verifica autenticitatea cererii în căsătorie din partea viitorilor soți și, în sfârșit, consensul definitiv. Toate acestea sunt încă în uz.

Putem, de aceea, să înțelegem bine acum importanța și unicitatea căsătoriei crștine, nu numai din punct de vedere religios, ci și istoric și social. Iată de ce sărbătoarea cununiei din Fecioara Maria și Sf. Iosif asumă o valență fundamentală pentru creștini. Caracterul virginal, apoi, dă mărturie despre perfecta comuniune în duh dintre cei doi soți, în ciuda absenței actului sexual. Prin aceasta înțelegem cum căsătoria creștină nu se reduce la actul fizic dintre bărbat și femeie, chiar dacă este un act necesar și un moment frumos de comuniune în sânul cuplului, dar că adevărata uniune trece numai și numai prin Isus Cristos; într-adevăr, numai cu Cristos, este posibil să se primească pe deplin cealaltă persoană, să se dăruiască în deplină libertate și, deci, să se iubească. „Nici un cuplu nu este chemat la viața de familie exclusiv pentru propria satisfacție. Fiecare cuplu cununat este un dar pentru Biserică și pentru lume, pentru a fi o icoană vie a lui Cristos care iubește mireasa Lui, Biserica, și care se jertfește pe sine pentru ea, până pe cruce”: în biserica Sf. Carol Borromeu din Londra este expusă o icoană modernă de o rară frumusețe și în mod particular interesantă, intitulată Notre Dame dee’Alliance, care cuprinde în sine toată teologia, semnificația și gândirea Bisericii Catolice asupra misterului sponsal. Icoana reprezintă doi miri îmbrățișați de Fecioara Maria, cu mâinile sprijinite delicat pe spate, simbolizând Biserica care primește în sânul ei pe noii soți, ca o mamă, însoțindu-i fără a-i forța; în centru, în schimb, între cei doi, este Cristos, totdeauna prezent în inima Bisericii sale, care ține de mână pe cei doi miri, ca și cum ar calma fricile și temerile lor, și întărindu-i. Într-adevăr, în cadrul căsătoriei, mirii fac o alianță cu Dumnezeu validă pentru întreaga lor viață, unde Biserica este mijlocitorul, martorul și garantul, însoțind și susținând, în calitate de mamă, soții în noul lor drum, și oferindu-le darurile euharistiei și ale Cuvântului lui Dumnezeu, fără de care nu este posibil să se trăiască o viață creștină (în consecință, așa numitul „creștin ne practicant”nu poate exista), cu atât mai puțin un cuplu căsătorit. Germano Pattaro, preot venețian, spunea că „Dumnezeu vizitează mirii în căsătoria lor, la această întâlnire nu vrea să lipsească, face parte din comuniunea de iubire instaurată de Domnul cu fiecare creștin deja din momentul botezului”.

În fond, acest sacrament, pentru creștini, își are „propriul fundament  în stânca, care este Isus Cristos (blestemat este omul care se încrede în om, care-ș i pune încrederea în cele lumești și a cărui inimă se îndepărtează de Domnul)”, și dacă Isus Cristos este stânca mântuirii, moartea nu va învinge, pentru că, așa cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur, „slăbiciunea lui este mai puternică decât puterea umană”. Iată atunci că cununia Fecioarei Maria cu Sf. Iosif, miri și familie prin antonomasie, imagine perfectă a iubirii lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi, și comuniune de iubire infinită, invită pe toți să urmeze exemplul lor, adică să fie imaginea chipului lui Cristos prin viața de căsătorie.

Iubirea a născut iubire

O temă foarte dragă Sfântului Evanghelist Luca este dreptatea. Cine este drept înaintea lui Dumnezeu? Pentru a ilustra această realitate, Evanghelistul consemnează două momente în care logica omenească este răsturnată şi aprecierile care ţin de dreptatea şi judecata convenţională sunt dovedite ca fiind false. Ce contează cu adevărat la Dumnezeu ne-au arătat doi vameşi. Unul s-a suit în sicomor şi-l chema Zaheu, şi altul, anonim, şi-a bătut pieptul cu pumnul zicând "Dumnezeule, milostiv, fii mie păcătosul". Întâlnirea Mântuitorului cu vameşul Zaheu s-a petrecut în oraşul Ierihon, pe când Domnul propovăduia Evanghelia împărăţiei şi vindeca toată neputinţa şi boala din popor. Zaheu, despre care se spune că era mai mult decât un vameş, ci un şef al vameşilor, foarte bogat, a dorit să-l vadă pe Învăţătorul Hristos, dar fiind mic de statură nu putea din cauza mulţimilor care îl împresurau pe Domnul. Fire dibace, semn că poziţia lui socială înaltă stătea şi în ambiţia unui om dezavantajat în raport cu ceilalţi prin statura sa, Zaheu nu a pregetat să se suie într-un sicomor pentru a-l vedea mai bine pe Hristos. Imaginea lui Zaheu în sicomor, care-l vede pe Domnul de la înălţime, de deasupra celorlalţi, defineşte râvna, inteligenţa, verva şi entuziasmul acestui fiu al lui Avraam. Zaheu ne arată că cel care crede nu trebuie să fie resemnat şi blazat. Zaheu era un om urât de semenii lui. Unii îl invidiau pentru avere. Alţii îl considerau păcătos, şi ştim că ambiţia oarbă face pe unii să calce peste cadavre. Fiind şeful vameşilor sau al perceptorilor de taxe, probabil strânsese avere şi din corupţie. Textul Evangheliei nu este clar în această privinţă. Ştim că Zaheu era bogat şi că ceilalţi îl considerau păcătos. Istoria ne-a dovedit de nenumărate ori că părerea mulţimii despre un om nu este întotdeauna corectă. Mântuitorul îl vede pe Zaheu în sicomor şi cere să meargă la casa acestuia: "Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân". Împărăţia lui Dumnezeu se ia şi prin străduinţa unei minţi dibace şi vii. Zaheu îl găzduieşte pe Domnul şi-l ospătează la masa sa împreună cu ucenicii lui apropiaţi. Zaheu a nesocotit părerea mulţimii când s-a suit în sicomor, gest care îl ridiculizează în faţa celorlalţi. Mântuitorul a smintit pe mulţi când a venit în casa lui. Gestul Mântuitorului venea din marea lui generozitate şi iubire faţă de un om inteligent şi râvnitor. Zaheu a înţeles foarte repede ce se petrece cu el şi a dovedit că este şi o inimă generoasă. Prezenţa Mântuitorului în casa lui l-a determinat să reverse generozitate spre semenii lui. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: "Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit". În acest episod iubirea a născut iubire. Din cuvintele lui Zaheu înţelegem că nu era un om pe deplin corupt sau că nedreptăţise pe mulţi. El împarte jumătate din averea sa săracilor şi spune că dacă se dovedeşte că a nedreptăţit pe cineva va întoarce împătrit. El se supune pe sine unei judecăţi publice din partea semenilor săi, dovedind curaj şi încredere. Prin dărnicia şi sinceritatea sa Zaheu se reabilitează în faţa semenilor şi se bucură de o binecuvântare excepţională din partea Domnului Hristos, nemaiîntâlnită în alte situaţii. Şi a zis către el Iisus: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam".

Autor: M. Nedelcu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Forme ale reprezentării teologico-politic: Igiena pieţei libere

Mii de cetăţeni nemulţumiţi s-au adunat în piaţa publică pentru a-şi susţine prin puterea glasului şi însemnările de pe pancarte idealurile sociale şi politice. Cetăţenii revoltaţi vor să cucerească ceva ce este deja al lor: piaţa liberă. Fiindcă este liberă, piaţa ne este deschisă nouă tuturor. Ne putem face deci auziţi pe măsură ce suntem mai persuasivi. Dar cum?

Căutând rădăcinile pieţei libere ajungem în Grecia antică. Sigur că agora în care însuşi Sfântul Apostol Pavel a predicat era o piaţă liberă şi democratică. Apostolul neamurilor s-a putut exprima liber, iar filosofii atenieni l-au ignorat beneficiind de aceeaşi libertate. Prin urmare, piaţa liberă grecească era un loc cu adevărat liber nu doar sub aspectul schimburilor de idei care ridicase retorica la rangul de virtute individuală şi personală. Însăşi democraţia ateniană era bazată pe ridicarea liberă a mâinilor în scopul rezolvării diverselor probleme politice (alegeri, plebiscite, război etc.). Sub aspect economic, cetăţenii antici nu erau îngrădiţi în comerţul intern decât de regulile cererii şi ofertei. Ceva semnificativ s-a schimbat însă faţă de perioada Antichităţii: reprezentarea. În modernitate şi mai ales în cea târzie nu mai suntem liberi nici politic, nici economic şi nici social decât prin reprezentare.

Politica

Dacă în cazul democraţiei antice greceşti în comunitatea celor cu aceeaşi identitate (ekklesia), adică cetăţenii, se vota prin ridicarea mâinii în piaţa publică, în democraţiile moderne piaţa liberă este localizată în primul rând în Parlament. Parlamentarul este reprezentantul naţiunii întregi, deşi el este trimis acolo doar de cetăţenii care l-au votat în circumscripţia sa. Regimul politic pe care România, ca şi celelalte state europene, îl asumă, anume democraţia, funcţionează pe acest principiu al reprezentării politice. Prin urmare, vocea cetăţeanului este decisivă în arena politică doar la începutul ciclurilor electorale. În rest, tăcerea votului poate refula doar prin asociaţiile cetăţeneşti. Fie că vorbim de partide, sindicate, patronate, asociaţii civile sau chiar sportive, cetăţeanul modern supus disciplinei democratice pare mut în sine, dar are o voce puternică doar prin intermediul asocierii libere. Este, în fond, tot o reprezentare politică din moment ce toate aceste forme de asociere ca şi marile corpuri sociale, cum este şi cazul Bisericilor, universităţilor sau familiilor, sunt conform teoriei democratice "grupuri de interes(e)". Biserica este chiar cel mai stabil grup de interes din moment ce interesul ei unic şi neschimbabil rămâne pentru totdeauna Împărăţia cerurilor.

Economia

Piaţa liberă economică modernă este şi ea supusă aceluiaşi ethos al reprezentării. Dacă în Antichitate şi chiar până în zorii modernităţii oamenii îşi prezentau liber produsele şi se ghidau doar după cerere şi ofertă, astăzi arhitectura economică şi financiară arată mult mai complex. Actorii economici individuali sunt în mod cert mult mai puţini în calitatea lor de subiecte. Altfel spus, cei care beneficiază cu adevărat de libertatea pieţei sunt doar unii dintre patroni. O critică a post- sau neocapitalismului actual ne-ar arăta că numărul acestora este probabil de ordinul câtorva zeci pentru fiecare ţară în parte. Cu toate acestea, cetăţenii obişnuiţi sunt şi ei actori economici, fie doar din ipostaza de consumator, dacă nu şi din cea de salariat. Micul antreprenor, consumatorul, salariatul şi ceilalţi care nu au forţa economică a marilor corporaţii internaţionale pot aduce schimbări felului în care arată piaţa liberă comercială doar prin intermediul asociaţiilor din care fac parte. Este tot o formă de reprezentare, fie că o numim identitară sau asociativă.

Locul fizic

Nu doar piaţa liberă a forţelor care îşi propun exercitarea puterii politice sau piaţa liberă economică ne invită să le cucerim prin reprezentare. Înseşi pieţele libere ca locuri fizice ne sunt accesibile doar dacă ne ghidăm după legi, regulamente şi proceduri. Faptul că nu putem merge ca pietoni pe carosabil şi că trebuie să ne limităm la trotuar susţine acest lucru.

Prin urmare, deşi ne place să credem că democraţia este un izvor nesecat de libertate individuală, pare totuşi oportun să adăugăm şi micul bemol al reprezentării. Aşadar, cum putem noi, cetăţenii liberi, să ocupăm piaţa liberă şi să ne facem auziţi şi ascultaţi? Cum putem noi răsturna reprezentarea politică defavorabilă care ne face muţi electoral în reprezentarea intereselor noastre? Doar prin actul de smerenie al unei continue (re)întoarceri în comunităţile noastre. Rugându-ne mai mult în biserică, studiind mai mult în universităţi, iubindu-ne mai mult familiile, dovedind mai mult altruism în ajutorarea aproapelui, lucrând mai serios, respectând cu rigoare legile şi procedurile, adică respectând mai mult structurile, instituţiile şi identităţile care ne reprezintă. Doar astfel piaţa publică se va igieniza de impurităţile violenţei şi se va putea reorienta către dezbaterea riguroasă asupra binelui comun.

Aşa cum Mântuitorul Hristos S-a smerit pe Sine şi ne-a reprezentat pe Cruce, iar oamenii sunt chemaţi să se smerească pe ei înşişi întocmai Mântuitorului pentru a ne mântui, de ce n-am putea urma aceeaşi cale şi în plan social? Democraţia din piaţa liberă de astăzi se cere aşadar temperată şi reconstruită cu maximă migală şi atenţie nu doar la ceea ce ne reprezintă, ci şi la ceea ce noi înşine reprezentăm.

Autor: C. Raiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Familia antreprenorială

„În 1898, Freud afirma că eliberarea individului de constrîngerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpînit de individ. Ei bine, acest vis freudian a devenit realitate.“ Aşa îşi începea conferinţa recentă fosta mea colegă de facultate, Irene Dalaban, devenită între timp o eminentă etnopsiholoagă în Franţa. Problema era însă mult mai vastă şi de un interes mult mai general decît aceste prime detalii „tehnice“: familia contemporană.
De fapt, ne-am cam obişnuit cu acest lucru – iar pentru studenţii mei, de pildă, el pare deja un soi de banalitate: cel puţin tehnic vorbind şi cel puţin în Europa, sexualitatea s-a desprins în ultimele decenii de reproducere. Mai mult însă, reproducerea s-a desprins la rîndul ei de societate iar aceasta a consfinţit acest divorţ. Deci inclusiv moral, şi nu doar „tehnic“, reproducerea s-a privatizat. Fără să ne dăm seama, omenirea a luat-o pe alt făgaş – ne avertizează Marcel Gauchet.
Să urmărim însă mai de aproape această turnură socială esenţială.

Metodele contraceptive şi răspîndirea lor în masă – dar şi schimbările de mentalitate produse de „eliberarea sexuală“ începută prin anii ’60 – au permis, spuneam, stăpînirea individuală a procreaţiei. Din capul locului, asta înseamnă deja că cea mai „naturală“ dimensiune a omului devine profund „culturală“: este vorba de o victorie a culturii asupra naturii, un salt în afara necesităţii – consideră Gauchet. Dar lucrurile nu se opresc aici. Pusă la îndemîna individului, reproducerea societăţii nu mai este problema societăţii – sau, în orice caz, nu mai este apanajul ei legitim. Din problemă a tuturor, „continuitatea speciei“ devine problemă a fiecăruia. Relaţia genealogică se destramă astfel şi ea: nu mai sîntem urmaşii organici ai unui lanţ definitoriu de strămoşi, ci expresia unui „proiect“ individual. „Al cui eşti?“, care însemna pînă mai ieri din ce neam te tragi ca să ştiu cine eşti, aproape că nu mai are nici un sens astăzi. Lungul drum al rudeniei către individ pare să se fi încheiat, configurînd un alt soi de „sfîrşit al istoriei“.

Această „privatizare“ (tehnică şi morală) a reproducerii a creat condiţiile „planificării familiale“: copilul nu mai este dat de la Dumnezeu, ci este un proiect individual: este „copilul dorinţei“ – spune Gauchet. Ce poate fi mai minunat? – am putea să exclamăm. Aşa este, dar această „fericire“ are şi părţile ei de umbră, care intră în ceea ce acelaşi autor numeşte „psihologie a hipermodernităţii“.
Pe de o parte, copilul este în primul rînd – şi, la limită, exclusiv – „produsul“ dorinţei femeii. De la băncile de spermă la inseminarea in vitro, societatea îi oferă mijloace tehnice de îndeplinire a acestei dorinţe. Ceea ce instituie un soi de „matriarhat psihologic“. Relaţiile de cuplu şi, în general, cele de gen se restructurează astfel şi ele. Pe de altă parte, copil al dorinţei fiind, noul individ este legat ombilical de această dorinţă, de natura şi intensitatea ei şi, conştient sau inconştient, va fi măsurat şi se va măsura toată viaţa după standardele dorinţei maternale. Căci el nu mai poate fi privit ca atare, „aşa cum l-a dat Dumnezeu“, după norma „bun sau rău, tot copilul meu este“; în el s-a investit dorinţă pură şi trebuie să fie pe măsura ei.
Mai departe, dorit şi planificat în detaliu, copilul va fi nu doar ocrotit, ci venerat, respectat ca „individ“ încă de la naştere. Anecdotic, dar simptomatic, această schimbare se exprimă, printre altele, prin anunţurile de naştere sau de botez scrise în numele bebeluşului însuşi sau prin camerele individuale care îi sînt dedicate încă de la naştere pentru a-i respecta intimitatea de individ în deplinătatea condiţiilor sale. Ieşirea din copilărie va fi astfel cu atît mai nedorită şi împinsă cît se poate mai tîrziu. Nimeni nu vrea să crească, ne aminteşte Tobie Nathan, ieşirea din copilărie este dureroasă, drept care societăţile „primitive“ impuneau rituri de trecere dureroase şi cu dată fixă, membrilor lor. În lipsa acestora, experienţa plăcerii tinde să fie prelungită astăzi tot mai mult iar intrarea (dureroasă) în lumea muncii mature se poate face şi după treizeci de ani...
În sfîrşit, familia veche avea şi misiunea de a înscrie copilul în societatea de care aparţine, de a-l „pregăti pentru viaţă“ în această societate. În 1892, Durkheim observa că această „misiune“ este tot mai mult transferată statului. Astăzi, acest proces este încheiat.
Ceea ce ne trimite cu gîndul la o altă schimbare la fel de radicală: externalizarea funcţiilor familiei. De la creşe şi produse semipreparate la grupuri de suport pentru viitoare, actuale sau foste mame, de la cabinetele de family planning la închirierea lui Moş Crăciun, unitatea privată a familiei se disipează tot mai mult într-un sistem de servicii publice.
Toate acestea m-au făcut să mă gîndesc că familia „post-modernă“ tinde tot mai mult să fie alcătuită după chipul şi asemănarea marilor companii. Autonomă, cu un management interior performant care urmăreşte dorinţa „acţionarilor“, externalizînd funcţiile de care se poate dispensa pentru a spori eficienţa, mobilă şi flexibilă în timp şi în spaţiu (se face şi se desface după caz) şi, nu în ultimul rînd, urmărind fericirea obligatorie a membrilor săi, familia devine şi ea antreprenorială. Reversul medaliei – îmi spunea colega mea – este răspîndirea exponenţială a serviciilor psihiatrice care se ocupă de efectele secundare ale acestei fericiri planificate...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
Sursa: www.dilemaveche.ro

Cu ochii la stele!

„…şi dacă gîndiţi ceva în alt fel,
Dumnezeu vă va descoperi şi aceea.“
Filipeni: 3, 15

2012. Barbare sînt vremurile? Cînd simţi că monstrul de ură din tine iese deasupră-ţi, te apucă de cap şi te ridică în văzduhul violaceu al energiei smintite pe care nu o mai poţi reţine, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti. Cînd priveşti înainte şi te îngheaţă, alb, frica, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti. Cînd lucrezi la un doctorat despre sensul lumii, să dea Dumnezeu să-ţi cadă sub ochi fragmentul acesta şi să ai bobul de răbdare să-l citeşti:
„A te ocupa de viitor este un semn al nobleţei omului; lupta cu el e lupta care înnobilează cel mai mult. Cel care luptă cu prezentul se luptă cu un singur lucru, împotriva căruia poate să-şi folosească întreaga forţă. De aceea, dacă un om n-ar avea împotriva a ce altceva să lupte, ar putea eventual să parcurgă victorios întreaga viaţă, fără ca totuşi să înveţe să se cunoască pe sine sau să-şi cunoască puterea. Cel care luptă cu viitorul are un duşman mai primejdios şi nu poate rămîne neştiutor cu privire la sine pentru că luptă cu sine însuşi. Viitorul nu este; el îşi împrumută forţa de la om şi, după ce i-a luat-o prin viclenie, se arată în afara lui ca un duşman pe care trebuie să-l înfrunte. Oricît de puternic ar fi un om, nu va fi niciodată mai puternic decît el însuşi. De aceea întîlnim adesea în viaţă oameni care, victorioşi în toate luptele, devin totuşi neputincioşi cînd au de-a face cu un duşman viitor; mîna lor se vlăguieşte. (...) Cînd cineva se luptă cu viitorul, învaţă că, oricît ar fi de puternic, există un duşman şi mai puternic: el însuşi; un duşman pe care nu-l poate învinge prin el însuşi: el însuşi.

Dar de ce să descriem această luptă cu viitorul ca fiind atît de primejdioasă? Bătrîni sau tineri, toţi am trăit cîte ceva, viitorul nu e aşadar cu totul nou, pentru că nu e nimic nou sub soare, iar viitorul trecutul. Bătrîni sau tineri, toţi avem experienţă, ne-o vom asuma, ne vom călăuzi după urmele bănuielii şi după îndrumarea presupunerii, vom învinge prin forţa raţionamentului şi, astfel înarmaţi, mergem cu voioşie spre viitor. E bine că omul merge înarmat la luptă, şi mai bine că e înarmat tocmai în felul în care o cere lupta. Dacă un om care se duce la un concurs pe un teren de alergare îşi va pune o armură grea, va fi, ce-i drept, bine înarmat, dar armura nu-i va fi de folos. Nu tot astfel stau lucrurile cu armele celui care trebuie să se lupte cu viitorul? Pentru că experienţa e un prieten cu două feţe, care spune ba una, ba alta, presupunerea e un îndrumător înşelător, care te părăseşte cînd ai mai multă nevoie de el, bănuiala e o privire înceţoşată care nu răzbate prea departe, iar raţionamentul e un laţ cu care mai degrabă te prinzi pe tine însuţi decît să prinzi altceva. În plus, aceste arme sînt greu de folosit, pentru că bănuiala e urmată de frică, presupunerea de angoasă, iar raţionamentul de nelinişte, întrucît sufletul care a avut experienţa n-a rămas neatins de ea. Sîntem, aşadar, bine înarmaţi atunci cînd ne-am asumat experienţa, dar nu pentru lupta la care mergem, lupta cu viitorul; am încercat să-l transformăm pe acesta în ceva prezent, ceva particular, dar viitorul nu e ceva particular, ci este întregul. Cum să mergem, aşadar, în întîmpinarea viitorului? Cînd corăbierul se află în largul mării şi totul se schimbă în jurul lui, talazurile născîndu-se şi pierind, nu se uită la ele fiindcă sînt schimbătore. Priveşte în sus, la stele: de ce? Pentru că sînt statornice; cum sînt acum au fost şi pentru strămoşi, la fel vor fi şi pentru generaţiile următoare. Cum învinge el ceea ce e schimbător? Prin ceea ce e etern. Prin etern poţi să învingi ce e schimbător, pentru că eternul este temelia viitorului şi de acolo poţi să sondezi viitorul. Dar care e puterea eternă din om? Credinţa. Şi ce aşteaptă credinţa? Biruinţa sau, după cum ne învaţă Scriptura cu atîta gravitate şi atît de mişcător, ca toate lucrurile să lucreze laolaltă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Dar o aşteptare în privinţa viitorului care speră biruinţa a învins deja viitorul; de aceea credinciosul a terminat cu viitorul mai înainte să înceapă cu prezentul, întrucît ceea ce ai învins nu te mai poate tulbura, iar această biruinţă face omul mai puternic pentru fapta prezentă.“ (Kierkegaard, Două Discursuri edificatoare).

Autor: S. Voinescu
Sursa: www.dilemaveche.ro

Teologia ortodoxă a lui Vladimir Lossky: Viziune ortodoxă asupra scolasticismului

Când părintele Dumitru Stăniloae a fost întrebat de care teolog modern se simte cel mai apropiat, el a răspuns fără ezitare: Vladimir Lossky. Poate că această alegere pare una forţată, atunci când ne gândim la figura unui Florovsky sau Zizioulas, care domină în momentul de faţă Ortodoxia academică.

Cu toate acestea, alegerea părintelui Stăniloae are un temei puternic în faptul că Lossky a fost poate primul ortodox care a încercat să ofere o viziune de ansamblu nu doar asupra dogmaticii aspectelor ortodoxe, ci şi asupra spiritualităţii răsăritene. Ne vom concentra în cele ce urmează asupra unei teme importante: viziunea ortodoxă asupra scolasticismului.

 

 

A existat un scolasticism răsăritean?

 

 

Principala critică adusă teologiei apusene de către teologii ortodocşi constă în general în aspectul scolastic al acesteia. Prin scolastic, se înţelege de regulă o calitate extrem de raţionalistă a analizei teologice îndreptate asupra oricărui aspect al vieţii bisericeşti. Ceea ce se cunoaşte destul de puţin, însă, este faptul că, din punct de vedere occidental, primul scolastic al istoriei - sau unul dintre primii - este... Sfântul Ioan Damaschin! (a se vedea recenzia mea la cartea părintelui Andrew Louth, Sfântul Ioan Damaschinul - tradiţie şi originalitate în teologia bizantină, traducere de pr. prof. Ioan Ică sn. şi diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, 584 pp., publicată în ST, nr.4/2010, pp. 177-186, în special pp. 184-185). Desigur, din punct de vedere ortodox, această părere este dificil de susţinut, dar totodată greu de contracarat. Sfântul Ioan Damaschin pare să fi oferit, cel puţin din punctul de vedere al aranjării temelor din operele sale într-un mod logic şi al utilizării ample a moştenirii filozofice (să nu uităm că are o lucrare aproape unică în teologia patristică, intitulată "Capitole filozofice", publicată în traducerea amintită la pp. 443-523) în cadrul analizei sale teologice, un model care a fost utilizat cu mult aplomb de autori scolastici din Occident. Cel puţin suntem siguri că Toma dâAquino îl considera drept unul dintre maeştrii săi "spirituali". Pe de altă parte, avem o serie de lucrări care amintesc de un anumit scolasticism şi în Răsărit, deşi nu în forma pe care o întâlnim în Apus. Ce mai putem spune însă de secolele XVI-XIX, sau chiar şi de începutul secolului XX, până la denunţarea categorică a "captivităţii babilonice" a gândirii ortodoxe de către părintele Georges Florovsky? Putem spune doar că scolasticismul a avut şi el "utilitatea" sa în cadrul Ortodoxiei. Într-o lume lipsită de seminarii şi universităţi pregătite, unde tinerii ar fi putut să analizeze scrierile Părinţilor într-un duh ortodox, Ortodoxia a fost nevoită să apeleze la sursele scolastice din Apus. Nu mai este nevoie să detaliem acum cât de mult a fost afectată gândirea ortodoxă de utilizarea necorespunzătoare a izvoarelor apusene. A dat naştere însă acest fenomen unui scolasticism ortodox?

 

 

Opinia lui Vladimir Lossky

 

 

În lucrarea sa monumentală dedicată teologiei mistice a Bisericii Răsăritene, Vladimir Lossky este ferm convins că un asemenea scolasticism nu poate fi identificat în istoria Bisericii Ortodoxe. El precizează următoarele: "Teologia Bisericii Ortodoxe, fiind profund soteriologică în caracterul său, nu a intrat niciodată în alianţă cu filozofia spre a realiza o sinteză doctrinară. În ciuda bogăţiei sale, gândirea religioasă răsăriteană nu a avut niciodată parte de un scolasticism. Deşi această teologie conţine anumite elemente de gnoseologie creştină, aşa cum sunt cele din scrierile Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Maxim (Mărturisitorul) sau în Capitolele naturale şi teologice ale Sfântului Grigorie Palama, speculaţia sa este dominată de ideea centrală a unirii cu Dumnezeu şi nu dobândeşte niciodată caracterul unui sistem. Neavând preferinţe religioase, Biserica utilizează întotdeauna în mod liber (rezultatele) filozofiei şi ale ştiinţelor pentru scopuri apologetice, dar ea nu a avut niciodată nevoie să apere aceste adevăruri relative şi schimbătoare, aşa cum a apărat adevărul neschimbabil al dogmelor ei. De aceea, teoriile cosmologice vechi sau moderne nu pot afecta în nici un fel adevărul mult mai profund care este revelat de către Biserică: "Adevărul Scripturii este mult mai profund decât capacităţile înţelegerii noastre", aşa cum spune (mitropolitul) Filaret al Moscovei" (The Mystical Theology of the Eastern Church, James Clarke & Co., Cambridge, 2005, pp. 104-105). Poziţia lui Vladimir Lossky este una care, deşi din punct de vedere istoric este doar parţial corectă, din punct de vedere teologic nu are absolut nici o problemă. Într-adevăr, teologia ortodoxă nu a avut nevoie de Platon, Aristotel sau Epicur pentru a realiza sinteza doctrinară. Dogmele Bisericii nu s-au născut prin încreştinarea filozofiei antice, cu mici modificări, aşa cum susţinea spre exemplu la finalul secolului al XIX-lea Adolf von Harnack. O a doua observaţie interesantă a lui Lossky constă în aceea că ideile filozofice creştine sunt dominate de centralitatea îndumnezeirii exprimată în operele în care apar. În perioada actuală, Sfântul Maxim Mărturisitorul nu este considerat doar un Părinte al Biserici, ci şi un... filozof! Unul destul de bun, de vreme ce, din punctul de vedere al unor cercetători, în perioada modernă nici un teolog nu se apropie prea mult de creativitatea unui Heidegger, spre exemplu. De asemenea, a treia idee importantă exprimată de Lossky este că Biserica nu a apărat niciodată cu tărie adevărurile trecătoare ale filozofiei şi ştiinţelor. Este adevărat că Sfinţii Părinţi le-au utilizat în operele lor, fie pentru a face diverse analogii, sau pentru a explica unele versete scripturistice dificile (cum sunt cele din referatul creaţiei din Geneză, care au fost explicate de Sfântul Vasile cel Mare în propriul Hexameron într-o modalitate care îngloba cele mai actuale informaţii ştiinţifice şi filozofice din perioada în care a trăit), dar aceste acţiuni nu au condus la înveşnicirea unor aspecte ştiinţifice schimbătoare.

 

 

Şi totuşi, există un scolasticism răsăritean?

 

 

Din punct de vedere teologic, această întrebare nu prea îşi are rostul, deoarece, chiar şi în cazul unui răspuns pozitiv, acest eventual curent scolastic nu a avut nici pe departe influenţa pe care a avut-o în Apus. Însă trebuie să afirmăm că cercetarea şi predarea teologică ortodoxă au avut parte de momente în care raţionalismul a pus stăpânire asupra lor şi în Răsărit. Ortodoxia nu a avut un Toma dâAquino, dar au existat suficienţi oameni care au apreciat modul său de analiză teologică (să privim spre exemplu numai intelectualii bizantini din secolul al XIV-lea, care îl apreciau profund, cum ar fi spre exemplu fraţii Kydones). Însă această manieră scolastică de a efectua o teologie strict raţională a fost demontată adesea de argumente puternice ale Sfinţilor Părinţi (a se vedea disputele dintre Simeon Noul Teolog şi Ştefan de Nicomidia sau discuţiile dintre Grigorie Palama şi N. Gregoras). Ortodoxia s-a păstrat departe de un sistem scolastic, dar a fost nevoită să adopte modul de gândire scolastic pentru câteva secole, când singurele surse de gândire veneau exclusiv din Apus. Cu toate acestea, sistemul scolastic nu a apărut în Ortodoxie nici în aceste condiţii, dar, din nefericire, gândirea de tip scolastic s-a păstrat şi încă mai este promovată de unii teologi convinşi că lumina vine doar de la Apus (nu de la Răsărit, cum spune expresia latină "ex Oriente lux"). De fapt, dacă Ortodoxia are nevoie să renunţe la ceva, atunci singurul aspect de care ea trebuie să se ferească pe viitor este gândirea scolastică. Sistemul nu a existat niciodată...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

NISTE REPORTERI DE LA TVR MERG INTR-UN SAT PENTRU

Niste reporteri de la TVR merg intr-un sat pentru a face un reportaj, cum isi petrece ziua baciu' Ion. Il roaga sa povesteasca ce face in cursul zilei. - Da pai, dimineata ma scol, si trag un pahar de palinca... - Stai, bacie Ion. Nu va fi bine sa afla toata tara ca deja la prima ora bei. Spune, ca citesti ziarul... - Na, atunce... dimineata ma scol, citesc ziarul. Dupa aia dau la porc sa mince, dupa care mai citesc inc' un ziar. Pina la prinz lucrezi in atelier, in care timp citesc vreo doi-trei carti. La masa mai citesc vreo doua reviste, iar seara adun iosagul de pe cimp, dupa care urmeaza presa de seara. Dupa cina ma duc la biblioteca satului cu prietenii, iar la 10 cind inchide biblioteca merem cu toata trupa la Costel, ca el are tipografie.

Mai în glumă, mai în serios...

Ion si Ghio la bar
Dintr-o data Ion ii trage lui Ghio o palma.
Acesta zice:
-Ione,ma tu ai glumit sau ai dat in serios?
-Am dat serios
-Bine, ma ca mie nu imi plac astfel de glume

Glume moldovenesti

Cum se numeste pe moldoveneste pure-ul de cartofi ?
Barabuli batusiti.

Ce e ala “piron” ?
Locul de unde te urci în tren.

Ce sunt aia “chilotzi” ?
Aia de chiloteaza avioanele.

Cum se cheama pe moldovieneste filmul “Lovitura fulgeratoare” ?
Palitura crânsie na.

Dar filmul “Razboiul stelelor” ?
Gâlshiava pi shier.

Cum îl numesc moldovenii pe Mihai Viteazul ?
Mihaitî Bataiosu.

Cum se numeste pe moldoveneste lovitura de colt la fotbal ?
Palitura de ungher

Cum se numeste pe moldoveneste lovitura de pedeapsa ?
Palitura de osânda

Cum se numeste pe moldoveneste garda de corp ?
Strajer (din Bodyguard)

Cum se numeste pe moldoveneste filmul “Salvati de clopotel” ?
Izbaviti de talanguta

Care-i treaba la Suceava ?
Bei manânci si stai dijeaba.

Care-i deviza moldoveanului ?
Viata-i scurta.
Daca tot n-o putem lungi, hai s-o facem lata !

Ce primesti la un restaurant moldovenesc daca ceri “creier pane” ?
Mimorie di porc prajita

Care e bancul cu IBM la moldoveni ?
Ai biem o bere !

Ce fel de anunturi se difuzeaza la metroul moldovenesc ?
Pazea ca sa lichiesc ushili.
Urmiaza stazia Primavierii, cu podisca pi partia driapta
***************

Daca esti in Ardeal, te uiti in dreapta livezi, te uiti in stanga livezi. In Moldova, te uiti in stanga livezi, te uiti in dreapta nu li mai vezi ) ( si eu sunt moldovean)

Întoarcere la izvoarele vii ale operei Sfinţilor Părinţilor: Sinteza neo-patristică şi viziunea teologică modernă

Scrierile Sfinţilor Părinţi au reprezentat întotdeauna o sursă teologică importantă a Bisericii, alături de textele liturgice şi Sfânta Scriptură. Perioada modernă, însă, a condus la descoperirea dureroasă că Părinţii, atât de lăudaţi din punct de vedere oficial, erau utilizaţi într-un mod limitat din punctul de vedere al noilor sinteze teologice. S-a identificat astfel nevoia de reîntoarcere la izvoare, de revenire la Tradiţia gândirii veşnic vii a Bisericii.

Cu toate acestea, astăzi, în debutul secolului al XXI-lea, constatăm că există o serie de întrebări noi care atacă fundamentul conceptului de "sinteză neo-patristică".

Sinteza neo-patristică: un concept fericit din punct de vedere terminologic?

Părintele Georges Florovsky este creditat cu crearea conceptului de "sinteză neo-patristică". Cu toate că Florovsky nu a fost la bază un patrolog şi nici nu intenţiona în tinereţea sa să predea patrologia (mai multe detalii în biografia sa monumentală semnată de Andrew Blane, ed., "Georges Florovsky. Russian Intellectual and Orthodox Churchman", SVS Press, Crestwood, 1993, pp. 11-219), el a reuşit, în cele din urmă, să reprezinte un profesor excepţional şi un cercetător de renume în acest domeniu. Conceptul de sinteză neo-patristică însă nu a fost dezvoltat pe larg în cadrul cercetărilor sale aşa cum putem afla din studiul fundamental al lui George H. Williams, "The Neo-Patristic Synthesis of Georges Florovsky", în: Andrew Blane, op.cit., pp. 287-340. Alegerea termenilor acestei expresii pare extrem de modernă, plauzibilă din anumite puncte de vedere şi înnoitoare, iar felul cum Florovsky o interpreta era unul cât se poate de ortodox. Practic, sinteza neo-patristică reprezenta o utilizare în perioada modernă a scrierilor Sfinţilor Părinţi, o întoarcere la izvoarele vii ale operei lor. Din păcate, însă, cam aici se opreşte partea pozitivă a expresiei. Când auzim termenul de sinteză, de regulă ne gândim la un întreg creat din alte întreguri, dar care lasă la o parte ceva din fiecare element care a fost utilizat în compunerea sa. Desigur, operele Sfinţilor Părinţi pe care le avem nu sunt nici întru totul corecte (în sensul că nu toate afirmaţiile cuprinse în ele sunt adevărate stricto sensu, cel puţin din punctul de vedere al viziunii ştiinţifice sau filozofice, deşi există şi cazuri clare în care întâlnim erori teologice datorate fără îndoială slăbiciunii umane), nici întru totul aplicabile (nu mai putem considera astăzi spre exemplu că pământul este plat ca o farfurie, numai din cauză că o autoritate patristică precum Efrem Sirul sau Vasile cel Mare afirmă acest lucru). Avem nevoie, aşadar, de o sinteză. Ce ne aduce această sinteză şi de ce este ea utilă? În primul rând ne focusează asupra subiectelor patristice importante pentru zilele noastre, iar în al doilea rând ne dezvoltă o gândire critică (vom reveni asupra necesităţii acestui element într-o altă secţiune). Însă există pericolul ca această sinteză să devină supraevaluată din anumite puncte de vedere, cum ar fi subiectivitatea cercetătorului în detrimentul Tradiţiei bisericeşti, iar criteriile ei rămân încă dificil de enunţat (ce subiecte patristice sunt mai de importanţă sau de actualitate astăzi şi cum putem să argumentăm alegerile noastre din punct de vedere bisericesc?).

(Neo) - patristic?

Cea de-a doua parte a expresiei este cu atât mai dificil de explicat din punct de vedere teologic fără a cădea în câteva extreme periculoase. Neo-patristică nu sună deloc extraordinar. Pare a aduce dintr-un anumit punct de vedere cu mult titrata expresie occidentală modernă de societate post-creştină (aici originalitatea a luat-o puţin razna!). De altfel, unul dintre cele mai ciudate concepte teologice vorbeşte despre o perioadă post-patristică. Din punctul de vedere al acestui sistem scolastic de gândire depăşit, perioada Sfinţilor Părinţi s-a încheiat încă din secolul al VIII-lea. Probabil că Sfinţii Grigorie Palama, Simeon Noul Teolog sau Grigorie Sinaitul sunt undeva într-o zonă neştiută teologic, de vreme ce pentru ei nu s-a mai găsit loc în "era" patristică. Cât despre Sfântul Siluan Athonitul, el nici măcar nu mai poate emite vreo pretenţie în această direcţie, nemaifiind locuri disponibile acum nici în perioada post-patristică. Ideea de neo-patristic(ă) cuprinde în sine un pericol, pe care Florovsky îl ştia fără îndoială, dar care spera să fie evitat de cercetătorii de după el. Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat, discernământul teologic aflându-se la cote minime în ultima perioadă de timp. Conceptul de sinteză neo-patristică a ajuns să desemneze practic o trecere dincolo de Sfinţii Părinţi, o dorinţă de a merge mai departe cu sau fără ajutorul lor. Într-un anumit sens, unii teologi au ajuns să afirme chiar că trebuie să ne eliberăm de modul patristic de gândire, care poartă în sine diverse influenţe nebenefice, pentru a păstra o gândire obiectivă. Însă modul de gândire al Bisericii este unul existenţial nu obiectiv. Biserica are de-a face cu persoane, nu cu obiecte, cu acţiuni care conduc la mântuire, nu cu situaţii obiective. Biserica nu este o instituţie, aşa cum o înţeleg unii teologi occidentali, ci un trup viu pentru că are un Cap viu, nu un şef sau preşedinte. Dacă Florovsky a intenţionat într-adevăr ca sinteza neo-patristică să însemne ceva benefic, el nu avea cum să afirme că neo-patristic şi post-patristic înseamnă unul şi acelaşi lucru. Acel prefix de neo desemna, în gândirea sa, contribuţia actuală pe care noi trebuie să o aducem imensului tezaur patristic al Bisericii şi nicidecum o respingere a figurilor Părinţilor pentru a pune în loc portretele noastre joviale.

Viitorul teologiei patristice

În prezent, problemele principale cu care se confruntă teologia ortodoxă sunt alcătuite din tradiţionalismul obscurantist şi înnoirile lipsite de fundamente din punctul de vedere al Tradiţiei Bisericii. Florovsky a făcut un pas enorm prin crearea curentului de sinteză neo-patristică. În acest curent şi în ramurile sale adiacente (sinteza neo-liturgică a lui Schmemann, sau cea canonică "modernă" a lui Afanasiev) s-au integrat nenumăraţi teologi ortodocşi de renume, care au reuşit să păstreze echilibrul între răspunsurile tradiţionale ale Bisericii şi problemele moderne cu care ne confruntăm în această lume "post-creştină" (un termen derizoriu, pentru că nu ştim de fapt ce va reprezenta în realitate în afară de o critică lipsită de orice direcţie sau obiectivitate a creştinismului şi o dorinţă de a inventa o societate desfigurată, care a pierdut orice urmă din moştenirea sa creştină). Din păcate, sunt tot mai mulţi teologi care consideră că Sfinţii Părinţi au fost mari "creatori" sau mari "artişti", pe care noi trebuie să îi imităm. Desigur, Sfinţii Părinţi nu şi-ar fi dorit să fim nişte creştini simpli din toate punctele de vedere, care nu sunt capabili să aibă o gândire critică (a se înţelege o gândire plină de discernământ, nu una care critică orbeşte fără a înţelege nimic) şi care acceptă ca reguli de viaţă anumite sfaturi care nu mai au aplicabilitate practică. Însă cum putem dobândi acest discernământ în condiţiile în care, în zilele noastre, ne aflăm la mijloc între tradiţionalişti care nu afirmă nimic altceva decât citate, citate şi iar citate şi, pe de altă parte, teologi "creativi", plini de savoare "artistică", pregătiţi să facă tot timpul paradă de bogăţia Ortodoxiei, pe care o trădează prin modul lor de gândire total anti-

patristic? Credem că Sfinţii Părinţi nu au uitat niciodată două lucruri: să se roage şi să se sfătuiască cu alte persoane despre care ştiau că sunt mult mai înaintate decât ei din punct de vedere duhovnicesc. Până acum nu am auzit prea multe elogii adresate rugăciunii sau sfătuirii duhovniceşti printre teologii creativi, pe când cei tradiţionalişti au uitat că şi aceste aspecte au limitele lor şi că este bine să nu uiţi că discernământul este mai important decât orice virtute...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro