duminică, 11 decembrie 2011

Botezul pruncilor sau botezul la maturitate?

Chiar dacă în primele secole creştine se poate vorbi de o acceptare generală a botezului copiilor, practica aceasta mai întâmpina şi unele reţineri. Se ştie că au fost şi cazuri de atitudini oscilante în legătură cu practica botezării pruncilor. În secolul al III-lea, constatându-se probabil că unii dintre creştinii botezaţi în copilărie nu transpun în practica de zi cu zi promisiunile făcute la Botez în numele lor, Tertulian propune să fie amânat botezul până la maturitate. "De ce să supui pe naşi la pericol? ... Să vină deci (la Botez) când vor creşte, când vor putea fi instruiţi; să devină creştini când vor putea să-l cunoască pe Hristos" (Liber de baptisma, 18).

Numeroşi catehumeni adulţi şi prozeliţi, parţial din superficialitate şi iubire de lume, parţial din prudenţă pioasă şi teamă superstiţioasă de a nu tulbura virtuţile tainice ale botezului, şi-au amânat botezul până când vreo nenorocire sau boală grea îi împingea la acest ritual. Amânarea botezului în acele zile era echivalent cu amânarea pocăinţei şi a convertirii.
Mulţi părinţi creştini amânau botezul copiilor, uneori din indiferenţă, alteori din teama că ar putea, prin viaţa lor ulterioară, să piardă slava botezului şi iertarea tuturor păcatelor pe care o aduce botezul, înrăutăţindu-şi astfel situaţia, pentru că botezul nu mai putea şi nu mai poate fi repetat. Unii creştini îşi puneau - uneori retoric - întrebarea ce folos aduce copiilor această Sfântă Taină, dacă, primind-o, adesea mor înainte chiar de a fi fost în stare s-o priceapă, iar alţii doreau, din motive duhovniceşti, să întârzie botezarea celor mici. Acest obicei a continuat să mai fie întâlnit până în secolul al V-lea.
Se cunosc cazurile unor celebri Părinţi ai Bisericii care, din această ultimă pricină prezentată mai sus, n-au primit botezul decât la maturitate: Sfântul Ioan Gură de Aur la 24 de ani, Rufin şi Fer. Augustin la 25 de ani, Sfântul Vasile cel Mare la 27 de ani, Sfântul Grigorie de Nazianz la 30 de ani, Fericitul Ieronim la 20 de ani, Paulin de Nola la 35 de ani. Deşi avuseseră mame deosebit de pioase, nu au fost botezaţi decât în momentul convertirii lor din perioada adultă. Dar ulterior au regretat şi au dezaprobat această atitudine de amânare a botezului, admonestându-i pe contemporanii lor pentru această amânare nejustificată. Amintind de botezul lor la vârsta maturităţii, au scris mărturisiri deosebit de emoţionante.
Părinţii Bisericii au criticat tergiversarea primirii Botezului
Sfântul Vasile cel Mare, într-o cuvântare întreagă purtând titlul Îndemn la Sfântul Botez, critică obiceiul oportunist al acelora care amânau botezul cât mai mult posibil, chiar până în preajma morţii, nu din motive de pietate însă, ci din indiferentism ori din calcul. Dorind să-şi petreacă viaţa în plăceri nepermise, în fapte lubrice, în huzur şi nerespectarea întru totul a legilor divine, unii îşi închipuiau că îşi pot rândui viaţa într-un mod samavolnic, de vreme ce Botezul le va ierta toate păcatele. Ei recurgeau la botez tocmai pe patul morţii ca să aibă asigurat Raiul şi să fie eliberaţi astfel de incertitudinea dobândirii lui.
Unii dintre aceştia primeau catehizarea despre Hristos şi Biserică, dar amânau împărtăşirea de El vreme îndelungată. Sfântul Chiril al Alexandriei dezaprobă aceasta şi scrie: "... ei rezervă luminarea (adică botezul - n.n.) prin Duhul şi harul prin Botez pentru o lungă amânare şi pentru un timp prea îndelungat, adică pentru bătrâneţe. Căci multă pagubă vine de aci şi uneori pe neaşteptate. Fiindcă chiar dacă îşi va împlini voia, nădejdea nu-i este sigură. Căci chiar dacă ajunge la împlinire scopul lui, el se sfinţeşte, dar nu are prin aceasta decât iertarea păcatelor şi redă Stăpânului talantul nerodit, fără să se fi ocupat cu lucrarea lui" (Glafire la Ieşire, Cartea a II-a, 2). Doar prin Botez vine harul dumnezeiesc, astfel că cei care amânau botezul toată viaţa şi-l primeau pe patul morţii primeau doar iertarea păcatelor, neputându-se bucura de toate efectele binefăcătoare ale Botezului, nu mai puteau progresa duhovniceşte, nu-şi puteau dezvolta talanţii dăruiţi lor de Dumnezeu la naştere, în viaţă afundându-se tot mai mult într-o continuă decrepitudine spirituală.
Celor care amânau din varii motive botezul, Sfântul Vasile le lansează persuasive exortaţii la botez, când zice: "Eşti tânăr? Întăreşte-ţi tinereţea cu frâul botezului! Ai trecut de floarea vârstei? Nu-ţi păgubi strânsura, nu pierde talismanul" (Omilii şi cuvântări, Omilia a XIII-a, V). Sfântul Vasile subliniază şi alt fapt, şi anume că, dacă li s-ar împărţi acelora care amână primirea botezului ceva din bogăţiile acestei lumi, ei nu s-ar gândi nicidecum să tărăgăneze primirea lor, însă atunci când în botez li se dă belşug de daruri dumnezeieşti, ei tergiversează primirea acestora: "De-aş împărţi în biserică aur, nu mi-ai spune: Voi veni mâine şi îmi vei da mâine!, ci te-ai grăbi să ceri, ca să se împartă aurul îndată şi te-ai supăra dacă aş amâna pe altă dată împărţirea. Dar pentru că marele Dăruitor nu-ţi oferă un metal care-ţi ia ochii, ci curăţenia sufletului, pretextezi, înşiri scuze, ca şi cum ar trebui să fugi de darul ce ţi se oferă. O, minune! Te înnoieşti, fără să fii topit; eşti plăsmuit din nou, fără să fii strivit; eşti vindecat, fără să suferi dureri şi totuşi nu te gândeşti ce har ţi se dă!" (ibidem, Omilia a XIII-a, III). Pentru Sfântul Părinte, chiar cel care începe viaţa se cuvine să aibă înaintea ochilor sfârşitul vieţii sale, iar cel în vârstă este îndemnat să primească Botezul pentru că-l renaşte şi-l întinereşte spiritual: "Dacă ţi-ar promite un medic să te facă, prin operaţii şi noi medicamente, tânăr din bătrân cum eşti, n-ai dori oare să vină ziua aceea în care să te vezi readus la vârsta puterii? Dar când botezul îţi făgăduieşte să-ţi înflorească din nou sufletul tău, pe care tu l-ai învechit, iar din pricina fărădelegilor l-ai îmbătrânit şi l-ai murdărit, dispreţuieşti pe Binefăcător şi nu alergi la făgăduinţă! Nu doreşti să vezi cum se naşte din nou fără de mamă omul, cum omul cel învechit şi stricat de poftele înşelăciunii (Efes. 4, 22) ajunge iarăşi plin de viaţă, întinereşte şi se reîntoarce la adevărata floare a tinereţii?" (Omilii despre Sfântul Botez, XIII, 5).
"Să nu laşi păcatul să stăpânească în copilul tău; consacră-l încă din faşă!"
În anul 381, Sfântul Grigorie de Nazianz opinează ca Botezul să se amâne cel puţin până la vârsta de trei ani, ca să poată singuri copiii să înţeleagă cele tainice şi să poată răspunde, când ei pot percepe parte din taină şi pot răspunde (la întrebări), şi chiar dacă încă nu înţeleg totul, îşi pot forma totuşi o anumită impresie (Cuvântarea a XL-a despre Botez). Este sigur că se dorea doar o responsabilizare a celor botezaţi faţă de propriul Botez şi faţă de învăţătura creştină. Însă aceste atitudini n-au fost împotriva validităţii sau eficienţei Botezului copiilor. Acelaşi autor - Sfântul Grigorie de Nazianz - pledează pentru Botezul copiilor. Astfel, într-o cuvântare de-a sa (Cuvântarea a XL-a despre Sfântul Botez) face o destăinuire şi mărturiseşte că nu ar dori nimănui să trăiască teama prin care a trecut el când, tânăr fiind, se găsea pe mare şi a izbucnit o furtună care ameninţa să-i nimicească corabia. Pentru că nu fusese botezat, îl cuprinse o nesfârşită frică, nu că va pieri în valuri, ci că va trece în viaţa cealaltă încărcat de păcate. E mai bine atunci, şi aceasta constituie concluzia la care a ajuns, să fii sfinţit fără s-o ştii, adică să primeşti Botezul de mic, decât să mori fără pecetea iniţierii creştine.
Ca o concluzie lămuritoare în privinţa aceasta, Sfântul Grigorie de Nazianz sublinia următorul fapt: "Ai un copil? Nu lăsa ca răutatea să prindă cumva ocazia: să fie sfinţit din copilărie, de la această vârstă să fie sfinţit de Duhul" (Cuvântarea a XL-a despre Sfântul Botez). Acelaşi Sfânt al Bisericii noastre mustră o mamă când îi spune: "Să nu laşi păcatul să stăpânească în copilul tău; consacră-l încă din faşă. Ţi-e frică de pecetea divină din cauza slăbiciunii naturii, ce slăbiciune a credinţei! Ana şi-a dedicat fiul, pe Samuel, Domnului chiar înainte de a se naşte; şi imediat după naştere l-a educat să fie preot. În loc să te temi de slăbiciunea umană, încrede-te în Dumnezeu". Se ştie că în ceea ce-l priveşte pe Samuel, acesta a ajuns nu numai profet, ci şi preot la Şilo, judecător în Israel şi a pregătit calea domniei lui Mesia Care S-a născut din neamul regelui David.
Tăierea împrejur şi binefacerile aduse de Botez copiilor
Nici Sfântul Grigorie al Nyssei nu e de acord cu cei ce amână botezul (Cuvânt către cei ce amână Botezul), iar Sfântul Ioan Gură de Aur se declară pentru neamânarea botezului copiilor. În Omilia a XL-a la cartea Facerii, Sfântul Ioan, printre altele, vorbeşte în cuvinte encomiastice despre patriarhul veterotestamentar Avraam, care a împlinit îndată ce i s-a poruncit şi a pus semnul poruncit de Dumnezeu, tăierea împrejur adică, lui Ismail (fiul său), tuturor celor născuţi în casa sa şi celor cumpăraţi cu bani, precum i-a poruncit Dumnezeu (Fac. 17, 23). Şi s-a tăiat şi el împrejur (Fac. 17, 23). Şi Avraam era de nouăzeci şi nouă de ani când şi-a tăiat împrejur marginea trupului, iar Ismail era de treisprezece ani (Fac. 17, 24-25). "Să nu socoteşti - continuă Sfântul Ioan Gură de Aur - că fără rost ne-a însemnat nouă Scriptura numărul anilor, ci ca să cunoşti de aici multa ascultare a dreptului, că la adânci bătrâneţe a îndurat în linişte durere pentru porunca lui Dumnezeu. De asta Scriptura face numărătoarea anilor. Şi s-a tăiat împrejur nu numai el, ci şi Ismail şi toţi cei din casa lui.
Nu-i puţin lucru, iubite, să-ţi tai un trup sănătos şi să-l faci să sufere! Şi doctorii taie un mădular bolnav, dar durerea nu e la fel. Ei taie un mădular mort, ca să spun aşa, lipsit de puterea vieţii. Aici însă, un bătrân - era de o sută de ani - a îndurat senin durerea, totodată s-a grăbit să împlinească şi porunca lui Dumnezeu, făcându-i mai râvnitori şi pe fiul său şi pe cei din casa sa, ca să nu şovăie, ci să săvârşească cu multă grabă porunca lui Dumnezeu. Ai văzut câtă putere are un om virtuos? Îi învaţă să meargă pe urmele lui pe toţi cei din casa sa. Şi ceea ce vă spuneam ieri, aceea vă spun iarăşi şi acum. Pentru aceea a poruncit Dumnezeu ca să se taie împrejur copiii când sunt mici de tot, pentru ca să nu simtă durerea, când li se taie trupul". Apoi Sfântul Ioan îndeamnă la o comparaţie între cele ce s-au întâmplat atunci la tăierea împrejur şi la cele ce se întâmplă astăzi, la botezul creştin, punând în lumină iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi binefacerea nespusă ce ne-a dat-o nouă. Acolo era durere şi osteneală în tot ce se făcea; şi nu era alt folos de pe urma tăierii împrejur decât că prin semnul acesta îi făcea cunoscuţi şi-i despărţea de celelalte neamuri. Tăierea noastră împrejur, harul botezului adică, vindecă fără de durere, ne este pricinuitor a mii de bunătăţi şi ne umple pe toţi cu harul Duhului.
Apoi, Sfântul Ioan face o menţiune preţioasă pentru tema dezbătută aici şi spune că "nu este un timp anumit când îl putem primi (botezul adică - n. n.), ca dincolo; această tăiere împrejur nefăcută de mână omenească o putem primi şi când suntem mici de tot şi când am crescut mari şi când suntem bătrâni. În această tăiere împrejur nu-i vorba de durere, ci de lepădarea poverii de păcate şi de dobândirea iertării greşelilor săvârşite în toată viaţa noastră. Iubitorul de oameni Dumnezeu a văzut covârşitoarea noastră slăbiciune, a văzut că avem nevoie de doctorie puternică, pentru că bolile de care zăceam erau greu de vindecat. De aceea, rânduind cu nespusa Sa iubire de oameni mântuirea noastră, ne-a dăruit înnoirea prin baia celei de a doua naşteri, ca, lepădând pe omul cel vechi, adică faptele cele rele, şi îmbrăcând pe cel nou, să mergem pe calea virtuţii" (Omilii la Facere II).
"A fost amânată curăţirea mea prin Botez ca şi când ar fi fost necesar să mă mai murdăresc…"
Vom aminti în acest sens şi o mărturisire deosebit de patetică a Fericitului Augustin: "Ai văzut, Doamne, când eram copil, iar într-o zi deodată am fost cuprins de o fierbinţeală la apăsarea stomacului, fiind gata să mor, ai văzut, Dumnezeul meu, căci erai păzitorul meu, cu ce avânt al sufletului şi cu ce credinţă am cerut Botezul Hristosului Tău, al Domnului şi Dumnezeului meu, de la pietatea mamei mele şi mamei noastre a tuturor, de la Biserica Ta. Şi, tulburată, mama trupului meu - pentru că năştea în inima ei curată, în credinţa Ta, cu mult mai drag mântuirea mea veşnică - deja se îngrijea să fiu iniţiat în Tainele mântuitoare şi să fiu spălat, mărturisindu-Te pe Tine, Doamne Iisuse, spre iertarea păcatelor, dacă nu m-aş fi însănătoşit imediat. Aşadar, a fost amânată curăţirea mea prin Taina Botezului, ca şi când ar fi fost necesar să mă mai murdăresc, dacă trăiesc, pentru că după acea spălare vina ar fi fost mai mare şi mai periculoasă în murdăria păcatelor. (...) Te rog, Dumnezeul meu, şi aş vrea să ştiu, dacă şi Tu ai vrea, cu ce scop am fost amânat ca să nu fiu botezat atunci, oare spre binele meu au fost parcă dezlegate curelele păcatului meu sau nu au fost? Aşadar, de ce şi acum se aude de peste tot în urechile noastre: "Lasă-l să facă, căci încă nu este botezat". Şi totuşi, când este vorba despre sănătatea trupului, noi nu zicem "Lasă-l să se rănească şi mai mult, căci încă nu a fost vindecat". Cu cât mai bine aş fi fost eu însănătoşit - şi despre acest lucru era vorba cu privire la mine - prin vegherea mea şi alor mei, pentru ca, primind mântuirea sufletului meu, această mântuire să fie pusă la adăpost prin ocrotirea Ta, Care mi-o dăduseşi.
Într-adevăr, ar fi fost mai bine. Dar multele valuri ale ispitelor care se vedeau că mă ameninţă, după copilărie, le cunoscuse chiar mama" (Confessiones - Mărturisiri -, cartea I, XI).
Naşul îşi ia angajamentul de a se îngriji de viaţa spirituală a finului
În ceea ce priveşte această practică a năşitului, trebuie să se înţeleagă că ceea ce naşul sau părinţii mărturisesc în locul copilului trebuie să o declare copilul toată viaţa de atunci înainte, ca să se împlinească în el promisiunea acelei zile, ca sămânţa din acea zi să devină rod. De bună seamă, cei mai mulţi dintre noi, când am fost botezaţi, eram incapabili de a face ceva şi nu ne amintim nicidecum momentul acela. Dar aceasta nu înseamnă că botezul nostru nu ar avea efect, importanţă sau semnificaţie, deoarece în această Taină a Bisericii, Dumnezeu Însuşi este Cel care acţionează şi lucrează în om. Părinţii trupeşti i-au dat copilului viaţă (în calitate de colaboratori ai lui Dumnezeu), nume, ereditate biologică şi psihologică. Unicul lucru pe care nu i-l pot da este harul lui Dumnezeu, prezenţa Sfintei Treimi, prin har, în sufletul său. Este un dar pe care îl fac copilului lor, dar acesta nu poate fi impus, deoarece la această iniţiativă a lui Dumnezeu, el trebuie apoi să-şi dea adeziunea personală, sub forma libertăţii, a asentimentului şi a supunerii. Un dar care "va fi experimentat în viaţă, după măsura în care îl primim, îl acceptăm şi îl cultivăm. Tocmai de aceea botezul copiilor cere o comunitate care să ajute şi să educe la inserarea în acest proces de sinergie". Naşul îşi ia de bunăvoie angajamentul de a îngriji de viaţa sufletească a finului său, învăţându-l, la vremea cuvenită, adevărurile dreptei credinţe, pentru ca micul neofit să conştientizeze lucrarea harului în viaţa sa şi să o facă activă, rodnică, pentru a fi un mădular sănătos al Sfintei Biserici. Finul, de asemenea, este dator cu ascultare, gratitudine şi respect faţă de naş în aceeaşi măsură în care arată acestea şi faţă de părinţii săi trupeşti.
Concluzionând, putem sublinia că, în general, predilecţia unora pentru amânarea Botezului n-a devenit regulă, ci până la urmă s-a dovedit un argument în favoarea pedobaptismului.
Provocările ridicate şi astăzi de oponenţii botezului pruncilor - cei mai mulţi dintre ei fiind neoprotestanţi - constituie încă un motiv pentru care ar trebui să conservăm şi să apărăm adevărata mărturisire în acest sens. În plus, pentru că acei care continuă să amâne botezul pruncilor tergiversează de fapt şi le refuză acest mijloc de binecuvântare copiilor care au stringentă nevoie de el, ar trebui să fim cu toţii mai angajaţi nu numai în conservarea mărturisirii acestei practici a administrării botezului copiilor, ci şi în apologia şi promovarea ei până la sfârşit, pentru ca acei care se află în greşeală să vadă adevărul şi să nu mai refuze nou-născuţilor apa dătătoare de viaţă a Botezului.

Autor: L. Petcu

vineri, 9 decembrie 2011

Apocalipsa la oră exactă

În paralel cu filmele despre apocalipsă, oarecum fără legătură cu ele, circulă o seamă de ştiri absolut enervante. Ni se vesteşte aproape zilnic faptul că Pământul urmează să fie lovit de o cometă, de o molimă sau de o altă catastrofă, dându-ni-se, uneori, şi data precisă la care ar veni sfârşitul iminent al lumii. Dacă, la începutul acestui lanţ de ştiri, au existat destule persoane înspăimântate, astăzi, "ameninţaţi" cu alte şi alte pericole aberant hiperbolizate, am descoperit că a devenit chiar amuzantă vestea apocalipsei. Şi, probabil, chiar pe această reacţie se mizează, ceea ce este cu adevărat îngrijorător.
Cu toţii am citit ori am ascultat o fabulă de-a lui Esop, Ciobanul mincinos. Sau măcar am văzut la televizor varianta ei americană, animată şi redenumită. Iat-o, este scurtă: "Un cioban pus pe şotii obişnuia să strige: - Săriţi, săriţi! A venit lupul la oi! Ceilalţi ciobani veneau fuga să-l ajute şi atunci el se prăpădea de râs. Într-o bună zi, lupul a venit cu adevărat la stână. Ciobanul a strigat după ajutor, dar nu a mai venit nimeni şi lupul i-a mâncat liniştit toate oile."
Vi se pare că istorioarele siropos-tragice şi nenumăratele ştiri prevestitoare de "iminente" apocalipse au ceva în comun cu această fabulă? Nu greşiţi. Atât de mult s-a vorbit, se vorbeşte şi, fără îndoială, se va tot vorbi despre sfârşitul lumii "la oră exactă", încât simpla aducere în discuţie a acestui subiect pare neserioasă. Astfel, una dintre cele mai mari temeri ale omenirii s-a metamorfozat într-un soi de glumă spusă de nenumărate ori, pierzându-şi tot farmecul, devenind enervantă şi plictisitoare. Iar noi am devenit imuni la orice gând îngrijorător despre un final colectiv, privind această lume ca pe un film cu buget redus drastic şi scontând pe un happy end previzibil.
Şi mai apare o problemă, foarte gravă: dezbrăcarea apocalipsei de sensul religios. Odată ce aplicăm acest tratament iresponsabil, profeţiile Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan par a avea valoarea unui scenariu obişnuit, greu de citit dacă nu este însoţit de efectele speciale caracteristice producţiilor cinematografice. Dispărând perspectiva creştină, firească, ochii ni se închid şi mintea refuză să mai perceapă sfârşitul lumii, aşa cum o cunoaştem, ca pe un început al judecăţii obşteşti şi un pas decisiv întru veşnicie. Până la urmă, în vârtejul de idei şi întâmplări al secularizării, ultima zi a Pământului sub această formă familiară devine la fel de îndepărtată ca şi ultima noastră zi. Asta dacă privim prin lentilele deformate ale ochelarilor pe care ateismul modern ne învaţă să îi purtăm cu mândrie, omiţând cumplitele efecte adverse: pierderea lui Dumnezeu şi îngroparea propriului nostru suflet sub ruinele unui nou, arogant turn Babel.
Se spune că unele persoane cu dare de mână îşi construiesc adăposturi subterane, spre a fi protejate de împlinirea vreunui "scenariu apocaliptic". Adevărul este însă că singurul adăpost îl găsim în acel edificiu pe care suntem sfătuiţi să îl ignorăm, pentru a părea "luminaţi". În biserică, locul unde umanul se împlineşte în divin nu spre a evita ineluctabilul sfârşit hărăzit materiei aşa cum o ştim, ci spre a desăvârşi reala menire a sufletelor noastre. Căci omul care Îl are pe Dumnezeu nu priveşte finalul lumii nici cu teamă, nici detaşat-ironic, ci are atitudinea celui pregătit să se întoarcă la Tatăl său Ceresc. Simplu şi fără "scenarii".

Sfaturi practice în Biserică: Canonul şi legătura permanentă cu Taina Spovedaniei

În condiţiile în care lumea modernă încearcă să şteargă noţiunile de păcat şi pocăinţă, ele sunt uneori greu de înţeles, chiar pentru creştinii practicanţi.
Pocăinţa a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Observând că pocăinţa este chintesenţa tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: "Aşa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni şi i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au şi încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, şi anume pocăinţa." Vorbind tot despre pocăinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: "Spovedeşte-te, plângi, căieşte-te, împlineşte această singură poruncă şi Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, ţi le voi dărui pe toate celelalte!"
Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăinţă, dar cel care se pocăieşte se spovedeşte în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relaţia dintre pocăinţă şi spovedanie, arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: "Căinţa îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruieşte Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică". De aceea, este necesar ca fiecare creştin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar şi ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtăşanii.
Fiecare creştin trebuie să îşi formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare trei-patru săptămâni), dar şi ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenţie imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greşeală mică, atât din motive practice, ce ţin de timpul şi spaţiul necesar unei spovedanii corecte, dar şi pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creştinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu şi de aproapele.
În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ţine mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării faţă de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conştiinţei pentru înţelegerea gravităţii păcatului şi restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtăşanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune şi metanii care să îl ţină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduieşte, dar nu îl poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic şi prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des şi de Sfânta Împărtăşanie. Mitropolitul Serafim Joantă spune că "cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată". Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtăşanie, cât şi prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.
Pocăinţa, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăţia cerurilor.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Fiţi sterpi şi împuţinaţi-vă


Numeroase sunt motivele care ne sunt oferite pentru justificarea programelor de control şi reducere a populaţiei: protecţia mediului, dezvoltarea explozivă a economiei, eradicarea sărăciei sau ajutorarea femeilor. Cred că aceste motive sunt greşite sub toate aspectele. De exemplu, prin eliminarea săracilor nu eliminăm sărăcia. Ştim cum să reducem sărăcia. Am văzut aceasta din nou şi din nou în decursul ultimului secol. Trebuie să întărim respectarea legii, să protejăm legile referitoare la proprietatea privată şi să încurajăm piaţa liberă să îşi exercite magia. Când li se dă oamenilor libertatea economică şi politică de a lucra în interesul familiilor şi comunităţilor lor, creşterea! economică demarează rapid.
Mai simplu spus, nu există un număr limitat de locuri la masa balului umanităţii, în circumstanţe politice potrivite. Principiul celor implicaţi în mişcarea de control al populaţiei este că ar trebui să stabilim un număr limitat de locuri la masă şi, atunci când se opreşte muzica, oricine nu are un loc la masă este eliminat. Aceasta este o viziune foarte îngustă. Oamenii au suficientă înţelepciune să nu umple peste măsură un acvariu; cu certitudine Dumnezeu a avut suficientă înţelepciune astfel încât să creeze o lume care să acopere peste măsură nevoile noastre pe măsură ce ne înmulţim. În ultimă instanţă, credem că Dumnezeu a creat lumea şi El este capabil să ne întreţină pe toţi.
A spune că lumea nu poate să întreţină toată populaţia aflată acum pe planetă sau în viitorul apropiat înseamnă a te îndoi într-un anumit sens de providenţa lui Dumnezeu. El a ştiut de la începutul timpurilor cum vor creşte numărul şi nevoile noastre , şi de aceea ne-a furnizat resursele necesare susţinerii acestei creşteri. Folosindu-ne inteligenţa, un alt dar de la Dumnezeu, am descătuşat noi căi de a construi o lume mai bună pentru noi şi pentru copiii noştri. Întreaga istorie a umanităţii arată că pe măsură ce a crescut numărul nostru, prosperitatea noastră a crescut şi mai rapid.
Ştiinţa nebună
La începutul secolului al XX-lea, unii au aplicat teoria lui Charles Darwin a "supravieţuirii celui mai puternic" chiar umanităţii, argumentând că prin mijloacele medicinii moderne salvăm oameni care altfel ar fi trebuit să moară. Punctul de vedere al primilor adepţi ai lui Darwin, precum Thomas Huxley şi alţii - buldogii lui Darwin cum au fost numiţi - era că trebuie să reducem numărul de copii născuţi din părinţi săraci, pentru că în mod evident sărăcia lor demonstrează că nu sunt potriviţi să crească copii. Într-o perioadă anterioară, sărăcia lor le-ar fi condamnat toţi copiii la moarte. Noi am scurt-circuitat procesul de selecţie naturală, au susţinut aceştia, prin aceea că am fost prea caritabili, prea creştini faţă de clasele de jos. Remediul este contracepţia pentru săraci, astfel încât să nu mai aibă copii, implementarea programelor de sterilizare şi, dacă totuşi concepţia are loc, atunci trebuie să facem avort la cerere, astfel încât aceşti copii din ! clasele de jos să poată fi eliminaţi înainte să vadă lumina zilei.
Această idee vine direct de la darwinişti, pe de o parte, şi de la malthusieni, pe de altă parte. Thomas Malthus, care a trăit cu o jumătate de secol înaintea lui Darwin, a prezis că resursele de hrană ale lumii se vor termina în 1898. Desigur, nu s-a întâmplat aşa. Pe măsura creşterii numărului nostru, am găsit căi de a produce mai multă hrană pe pământ mai puţin. Aceste idei s-au strecurat prin istorie şi au fost reluate prin anii 1960 de către biologul Paul R. Ehrlich. În cartea sa din 1968, "Bomba populaţiei", Ehrlich a prezis că va fi o mare foamete în anii 70. Am ajuns în anii 1970 şi, în loc să vedem o mare foamete în India - suprapopulaţia fiind cauza principală pentru Ehrlich -, am văzut o revoluţie verde, în care producţia de alimente a crescut până la punctul în care India nu numai că a fost capabilă să îşi asigure propriile nevoi alimentare, ci şi să devină în timp exportatoare de grâne.
Prevestitorii sfârşitului lumii - profeţii numărului limitat de locuitori, adepţii lui Malthus şi ai lui Paul Ehrlich - greşesc. Pe măsură ce ne înmulţim, lipsurile temporare sunt obişnuite. Dar într-o societate liberă, întreprinzătorii vor observa lipsurile şi vor reacţiona la acestea. Vor dezvolta mijloace noi de producţie, vor folosi materiale înlocuitoare, vor inventa mijloace de distribuţie mai eficiente. La sfârşitul zilei vor fi disponibile mai multe bunuri la un preţ mai mic.
Cultura pop(ulaţiei)
În general mişcarea de control al populaţiei este susţinută de o treime nedivină: controlorii radicali ai populaţiei, apărătorii radicali ai mediului şi mişcarea feministă radicală. Controlorii radicali ai populaţiei au cerut întotdeauna reduceri drastice ale populaţiei, datorită viziunii lor părtinitoare asupra omenirii. Garret Hardin (1915-2003), profesor de biologie la Universitatea din California, Santa Barbara, pentru o lungă perioadă de timp, a scris un eseu care se află acum în fiecare manual de biologie tipărit. În "Tragedia bunurilor comune", Hardin a afirmat că limita maximă pe care o poate susţine Pământul este de 100 de milioane de locuitori, şi că ar trebui să demarăm programe care să reducă populaţia până la numărul respectiv. Înfricoşător este că nu a spus ce avea de gând să facă cu restul de peste 6 miliarde dintre noi.
Ideea de paradis a apărătorilor radicali ai mediului este cea a Grădinii Edenului înaintea creării lui Adam şi a Evei. Ei consideră că atunci când au intrat în scenă Adam şi Eva, totul s-a schimbat în rău. Verzii radicali nu văd nici un loc pentru om în natură. Ei ne-ar elimina în întregime. Printre comentariile neplăcute făcute de promotorii mişcării de control al populaţiei, Prinţul Philip (consortul Reginei Elisabeta şi fost preşedinte al World Wildlife Fund) a spus odată că îşi doreşte să moară şi să renască sub forma unui virus care să distrugă omenirea. Lăsând la o parte nonsensul New Age al reîncarnării, faptul că cineva s-ar putea imagina pe sine ca pe o plagă mortală care să fie folosită pentru a şterge omenirea de pe faţa Pământului demonstrează o viziune extrem de distorsionată asupra umanităţii.
În cele din urmă, feministele radicale nu iubesc deloc copiii şi familiile. Elementele cele mai radicale ale acestei mişcări ar "emancipa" femeile scoţându-le cu totul din ciclul reproducerii. Aceste elemente diferite ale mişcării de control al populaţiei au înţeles cu decenii în urmă că programele de voluntariat nu merg, astfel încât s-au gândit că au nevoie de metode permanente. Iar metoda permanentă aleasă a fost, de la bun început, sterilizarea.
Lipsa obligatorie a copiilor
Gândiţi-vă la următorul lucru: poţi să îi dai unei femei pilule anticoncepţionale şi să îi spui să le ia cu regularitate în fiecare zi, dar nu poţi să o monitorizezi dacă refuză să le ia în intimitatea casei sale şi reuşeşte astfel să rămână oricum însărcinată. Chiar şi steriletele pot fi extrase de moaşe şi astfel o femeie poate din nou să rămână însărcinată. Odată ce unei femei i se face însă legarea trompelor şi unui bărbat i se face vasectomie, acest lucru este practic, într-o ţară săracă, ireversibil. Metodele permanente rezolvă "problema" reproducerii unei persoane prin scoaterea acesteia din ciclul reproducerii pentru totdeauna.
Singurele campanii care au avut un impact semnificativ asupra creşterii populaţiei au fost campaniile de sterilizare în masă. Acestea au potenţialul de a face să scadă rapid rata naşterilor şi de a o păstra scăzută. Lucrul acesta a fost demonstrat în China, unde fiecare avort forţat este urmat de sterilizare forţată. Intenţia este de a se asigura că femeia care a conceput un copil ilegal - ilegal potrivit politicii chineze a copilului unic - nu va reveni în sala de operaţie anul viitor, sau după încă un an, sau după încă un alt an, şi aşa mai departe. Am fost acolo, la începutul programului, în sălile de operaţie, când au început să fie practicate avorturile şi sterilizările forţate în provincia Guangdong, în 1980. Fiecare avort era urmat de legarea trompelor, şi acest lucru a dus la scăderea dramatică a numărului naşterilor în China în următorii ani.
Au făcut acelaşi lucru în India. Au trimis echipe mobile de sterilizare în zonele rurale şi le-au pus pe femei la rând pentru sterilizare. Le spuneau sătenilor: "Dacă doriţi să aveţi acces la reţeaua de irigaţii pentru recoltele voastre în acest an, atunci 50 sau 100 de femei trebuie să vină pentru legarea trompelor". Procedura era făcută rapid, în câteva minute la fiecare femeie. Practic, recordul pentru o ligatură în India este de aproape 2 minute şi 38 de secunde. Cine şi-ar dori să fie sub cuţit când medicul urmăreşte să stabilească un nou record pentru cel mai scurt timp în care se poate face o ligatură? Nu ţi-ai putea imagina că ar face o treabă prea bună sau că ar fi foarte atent la realizarea suturilor la finalul operaţiei. Mişcării de control al populaţiei îi place sterilizarea pentru că scoate din peisaj voinţa umană. Alegerea nu mai este un factor atunci când pe cale chirurgicală ai fost făcută incapabilă să mai poţi avea copii.
Genocidul rwandez, partea a II-a?
Cu încurajarea grupurilor finanţate de USAID (Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională), guvernul rwandez pare hotărât să lanseze o campanie naţională de sterilizare, care ar putea avea consecinţe demografice dezastruoase. Obiectivul este sterilizarea a 700.000 de bărbaţi în următorii trei ani. Este deosebit de tulburător faptul că această sterilizare are loc în Rwanda datorită genocidului care a avut loc acolo la începutul anilor 1990. Atunci, populaţia majoritară Hutu a atacat minoritatea Tutsi şi au fost omorâţi 800.000 de oameni, şi nu doar bărbaţi, ci şi femei şi copii au fost măcelăriţi cu macetele. "Hotel Rwanda" este un film dur care reaminteşte genocidul.
Rwanda este o ţară mică din mijlocul Africii. Este alcătuită în cea mai mare parte din teren arabil, bine irigat, pe care pot fi semănate culturi agricole. De asemenea, este una dintre ţările cel mai dens populate din Africa. Aş spune că acesta este un avantaj. Rwanda nu este o ţară atât de dens populată ca şi Olanda, care este cea mai dens populată ţară din lume - şi una dintre cele mai bogate. Şi totuşi, mişcarea pentru controlul populaţiei vede densitatea populaţiei ca pe o problemă şi vrea să lanseze o campanie de sterilizare pentru a reduce rata natalităţii.
Nu este o surpriză că acest lucru se întâmplă acum. Imediat ce administraţia Obama a intrat în funcţie, s-a cerut, şi Congresul Democrat a aprobat, un buget de un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. În timpul ultimului an al administraţiei Bush, bugetul a fost de aproximativ 500 de milioane de dolari. În ultimii doi ani, americanii au cheltuit câte un miliard de dolari pentru programele de control al populaţiei. Au o administraţie care este foarte mult în favoarea avorturilor, în favoarea controlului populaţiei, şi care a dublat fondurile cheltuite pentru astfel de programe.
Rwanda este condusă de un dictator care deţine controlul atât asupra mijloacelor de informare în masă cât şi asupra parlamentului, şi care a fost convins că lucrul cel mai bun pe care îl poate face pentru dezvoltarea ţării este împiedicarea rwandezilor să aibă prea mulţi copii, prin sterilizarea a jumătate dintre bărbaţii aflaţi la vârsta reproducerii. Combinaţia dintre impulsul dat de către USAID, presiunea venită dinspre Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie şi un guvern care pare dispus să calce în picioare drepturile poporului rwandez este un amestec mortal.
În general este recunoscut dreptul universal al părinţilor de a decide singuri numărul copiilor lor şi distanţa dintre naşteri, dar când ai o campanie de control al populaţiei cu un obiectiv şi un calendar (în acest caz 700.000 de vasectomii în trei ani), autorităţile locale vor fi presate înspre atingerea obiectivelor, iar ei de asemenea vor presa oamenii să meargă la operaţie. De fiecare dată când se întâlnesc un obiectiv dificil şi un calendar, invariabil apar abuzuri. Toate piesele de la puzzle se potrivesc acum: fondurile din Statele Unite, presiunea din partea organizaţiilor internaţionale şi un guvern care a fost convins că problema o reprezintă populaţia sa. Rezultatul este o campanie care violează drepturile oamenilor. Mă tem foarte mult că această campanie se va finaliza printr-un alt atac al unui grup etnic asupra celuilalt.
De fiecare dată când se desfăşoară astfel de programe, grupul etnic majoritar ia în vizor minoritatea, şi aceasta deoarece nimeni nu consideră vreodată că oamenii din clasele privilegiate au prea mulţi copii. În India, campania de sterilizare a fost condusă de către casta conducătoare a Brahmanilor, dar ţinta campaniei au constituit-o cei din casta inferioară, a celor de neatins, pentru că cei din castele superioare au considerat dintotdeauna că cei din castele inferioare sunt prea numeroşi şi au prea mulţi copii. Întotdeauna "ceilalţi oameni" au prea mulţi copii. Mă tem că este ceea ce vom vedea în Rwanda.
Cheia opririi acestei campanii este tăierea fondurilor direct de la sursă. Banii vin de la contribuabilul american, astfel că într-un fel americanii se pot considera cu toţii complici la ceea ce se întâmplă în Rwanda, deoarece banii lor din taxe sunt daţi de către USAID unor organizaţii precum Family Health International şi IntraHealth International, care sunt foarte profund implicate în planificarea şi sprijinirea campaniei de sterilizare. Trebuie tăiate fondurile, tăiat bugetul USAID, şi luaţi banii de la programele de control al populaţiei, programe care sunt lipsite de viziune, nu au nici un sens şi provoacă încălcarea drepturilor omului. Banii aceia ar trebui folosiţi mai degrabă în programe de îngrijire de bază a sănătăţii. În loc să cheltuim zeci de milioane de dolari pentru sterilizarea a 700.000 de rwandezi, de ce să nu oferim tratamente contra malariei copiilor rwandezi? Furnizarea de vitamine şi suplimente alimentare ar ajuta la reducerea ratei mort! alităţii infantile şi a copiilor
Adevărul în această chestiune este că, dacă te interesează într-adevăr suprapopularea, obiectivul ar trebui să fie ajutorarea familiilor prin reducerea ratei mortalităţii noilor născuţi şi a copiilor. Motivul pentru care mulţi oameni au şase, şapte sau chiar opt copii este acela că mulţi dintre copiii lor mor înainte să ajungă adulţi. Un cuplu rwandez obişnuit se gândeşte: ei bine, dacă dorim ca doi-trei dintre copiii noştri să supravieţuiască şi să ajungă adulţi, atunci trebuie să avem şase sau şapte copii, deoarece ştim că jumătate vor muri până la vârsta de 20 de ani. Oferind servicii medicale de bază de calitate, reducem rata mortalităţii infantile, şi astfel scade în mod natural şi rata naşterilor: fără coerciţie, fără obiective, fără procente.
Splendoarea mulţimii
Lucrul pe care îngerii mai buni ai naturii noastre ne-ar spune să îl facem, sprijinirea stabilizării creşterii - şi nu împiedicarea venirii pe lume a noi vieţi - reprezintă tocmai ceea ce trebuie să facem pentru a modera creşterea populaţiei. Nu trebuie să ne temem de creşterea populaţiei planetei. Creşterile de până acum ale populaţiei au condus la inovaţie, la dezvoltare tehnologică, şi a determinat astfel progresul societăţii de la începutul timpurilor.
Dacă rămâneam relativ puţini ca şi număr, viaţa noastră tot ar fi fost dificilă, brutală şi scurtă. De-a lungul istoriei, oamenii au înţeles că o populaţie numeroasă, în creştere, este necesară pentru întemeierea unei aşezări înfloritoare. Chiar Vechiul Testament spune "Strălucirea unui rege se sprijină pe mulţimea poporului, iar lipsa de supuşi este pieirea prinţului" (Proverbe 14,28). Cu toate acestea, în timpurile moderne avem o mulţime de oameni care ne spun că trebuie să limităm populaţia umană. În loc să vadă omenirea ca fiind încununarea şi slava creaţiei, aceşti oameni o văd ca fiind parazitul planetei.
Populaţia trebuie văzută ca o resursă - resursa umană fiind aceea fără de care nu poţi exista. Discutând despre investiţiile în viitorul ţărilor noastre, importanţa pentru dezvoltare a capitalului uman este cu mult mai mare decât cea a capitalului bancar. Preocuparea noastră ar trebui să fie creşterea capitalului uman, şi nu decimarea acestuia.
Steven Mosher este preşedintele Institutului pentru Cercetarea Populaţiei. Este un cercetător a cărui autoritate internaţională este recunoscută în chestiuni legate de China şi de populaţie, precum şi un orator şi autor apreciat. Trăieşte în Virginia împreună cu soţia sa şi cei nouă copii.

Steven Mosher
Traducător: Liliana Chelcan
Teme: Bioetică Social Analize

joi, 8 decembrie 2011

Uniformă şi uniformizarea

Au existat, acum cîtva timp, discuţii – nici prea intense şi nici prea eficiente – despre introducerea uniformelor în învăţămînt. Vocile – în mare parte ale părinţilor – care susţineau propunerea aveau drept argument faptul că uniforma disciplinează, ajută la formarea unei atitudini mai responsabile faţă de şcoală, îi protejează pe cei care o poartă şi le dezvoltă sentimentul apartenenţei la grup. Uniforma, de asemenea – mai spun susţinătorii ei –, elimină diferenţele sociale date de valoarea hainelor purtate de elevi, şi, odată cu acestea, şi complexele de inferioritate sau tendinţele de a intra în competiţia ţinutelor de firmă, cu etichete zdrobitoare. 
Sigur, uniforma ajută, dar nu rezolvă, singură, problemele de disciplină, protecţie, apartenenţă la grup sau inechitate socială. O uniformă se poate transforma lesne într-un simplu accesoriu vestimentar dacă educatorii, părinţii, oamenii Ministerului Educaţiei nu sînt preocupaţi să impună standarde morale şi modele de valoare în educaţia copiilor, reguli de comportament bine definite şi să se impună ei înşişi ca repere de autoritate morală şi profesională impecabilă. Mai apoi, apartenenţa la grup poate să devină o povară dacă grupul şcolar din care faci parte, ca elev, este unul citat în ziare pentru scandaluri sexuale sau pentru „performanţa“ de a nu avea nici un absolvent cu bacalaureatul luat. Şi, nu în ultimul rînd, egalitatea socială, adusă de uniforme, poate deveni un simplu fragment biografic de 4-5 ore pe zi, în viaţa elevului, dacă, în restul timpului, modelele de succes, care i se propun, sînt cele care au garderoba înţesată de branduri costisitoare şi mintea umbrită de ignoranţă.
Vocile care sînt contra adoptării uniformelor le asociază cu normele şcolare rigide impuse de dictatura comunistă, cu pierderea identităţii în masa difuză a colectivului de elevi, cu îngrădirea creativităţii şi a exprimării libere.
Amintirea uniformelor purtate de elevi în anii comunismului, furnizate la pachet cu interdicţii şi sancţiuni aberante, te poate face, desigur, să ai reţineri în a susţine entuziast reintroducerea lor. Dar, pornind de la această premisă, orice normă care constrînge, care ajustează un comportament poate fi regăsită, în formele ei excesive, în orice dictatură. Astăzi, un grup şcolar poate decide singur, democratic, dacă adoptă sau nu uniforma pentru membrii lui, şi, mai ales, poate decide cum ar trebui să arate. Apoi, obligativitatea de a purta o uniformă, sau un anumit tip de uniformă, există, ca să spun aşa, şi la case mai mari: companiile multinaţionale, instituţiile de stat, în fine, orice firmă care se respectă nu le vor da voie angajaţilor să vină brambura la serviciu: sînt obligaţi cu toţii să aibă o ţinută decentă, fără excese de machiaj sau coafuri extravagante. Purtarea uniformei ar putea fi, deci, un prim pas spre adaptarea la o viaţă profesională la vîrf. Cît despre creativitate şi exprimare liberă, ele pot fi dezvoltate în nenumărate alte feluri, nu numai prin ce fustă aleg pentru pantofii pe care tocmai i-am primit.
În concluzie: Dacă adoptarea uniformei se va face doar cu gîndul la constrîngerile pe care le impune, atunci nu va rămîne decît o regulă numai bună de încălcat. Nu mă pot aştepta ca uniforma să rezolve, în locul meu – fie că sînt părinte, dascăl sau ministru –, problemele de autoritate ale şcolii. Semnificaţia unei uniforme, importanţa ei, valoarea ei socială sînt date de valoarea instituţiei care o impune. Nici mai mult, nici mai puţin.

Autor: Maria Iordănescu


De vorbă cu sfîntul Grigorie Palama, în Parcul Tineretului

Seara tîrziu, după slujba de priveghere a sfîntului Grigorie Palama, m-am dus în Parcul Tineretului, deşi se apropia de miezul nopţii. În timp ce hoinăream solitar pe aleile cromatizate de frunze declorofilizate de toamnă, încă îmi mai răsunau cîntările sfîntului, psalmodiate cu atîta măiestrie de corul Nectarie Protopsaltul. Mă gîndeam cîtă genialitate au avut imnografii Bisericii cînd au compus imnele liturgice sub formă de adresare directă faţă de sfinţi, ca un dialog viu cu ei, cei vii. De vorbă cu ei, despre ei! „Luminătorule al Ortodoxiei“, „propovăduitorule al harului“, „apărătorule cel nebiruit al teologilor“ sînt adresări directe către sfîntul Grigorie Palama, dovadă că imnele închinate lui sînt în primul rînd o cale de comuniune cu el. M-am aşezat pe o bancă, sub un arţar falnic şi, fredonînd încontinuu cîntările sfîntului, am aţipit parcă pentru o clipă. În această stare semionirică, în vis nu ştiu, în nevis, nu ştiu, mi-a apărut chiar cel pe care îl cîntam, marele teolog, cu care am intrat într-un dialog despre teologie, pe care vi-l redau aici în stenogramă.
Eu: Sfinte Grigorie, în biografia ta, se spune că, dacă nu ar fi izbucnit controversa isihastă din secolul al XIV-lea, ai fi petrecut o viaţă în tăcere şi isihie, fără să te cunoască lumea. Să înţelegem că această erezie a fost motivul pentru care te-ai apucat de teologie?
Palama: A fost motivul pentru care m-am apucat să public teologie, pentru că de teologie mă ocupam mereu. În chilia mea, clipele de rugăciune le îmbinam cu un studiu fervent atît al Sfinţilor Părinţi, cît şi al filozofilor antici. Citeam Aristotel destul de des, chiar şi texte ale sfîntului Augustin, traduse din latină în greacă de Maximos Planoudes. Părinţii greci îmi erau hrană zilnică. Sutele de citate ale Părinţilor din operele mele sînt rezultatul studiului, nu veneau Părinţii respectivi să mi le dicteze sau, mai bine zis, mi le dictau după ce le învăţam! Însă, scopul meu nu era teologia, ci îndumnezeirea, stare de asemănare cu cel care m-a creat. Nu am dorit niciodată să scriu atîta teologie, dar necunoscute sînt căile Domnului, cum zice Scriptura.
Eu: Sfinte, în timpul tău teologia trecea printr-o mare criză. Şi astăzi este la fel. Care erau cauzele atunci şi care crezi că sînt acum?
Palama: În mare, aceleaşi. Teologia, a vorbi despre Dumnezeu – conform Sfîntului Grigorie de Nyssa – este un munte greu de urcat, căruia chiar şi cel ce foarte întărit (literal prea-leu) abia îi atinge poalele. Şi aceasta pentru că obiectul studiului teologiei este Dumnezeu, care, ca unul ce este necreat, este absolut, iar cuprinderea lui de către noi şi mai mult exprimarea lui de către noi, ca una ce este creată, are limite. De aceea, Părinţii cei luminaţi ai Bisericii au stabilit în sinoadele lor oros-urile.
Eu: În acest înţeles teologic, cuvîntul oros („limită“, „hotar“) este greu de tradus în româneşte şi, de fapt, în orice limbă. Traducerea lui prin „definiţie“ trădează înţelesul lui şi este în total contrast cu învăţătura Părinţilor.
Palama: Dacă noi voiam să spunem „definiţie“ spuneam orismos, nu oros. Oros-ul exprimă limita puterii omeneşti de cuprindere şi exprimare a adevărului dumnezeiesc, adică pînă la această limită poate merge gîndirea omenească, atîta am putut cuprinde şi exprima din adevărul dumnezeiesc. Oros-ul nu limitează gîndirea teologică, ci arată că aceasta este limitată. Or, greşeala unor teologi de atunci şi a unora de astăzi este că încearcă să explice exhaustiv, cu mintea omenească, cea creată, pe Dumnezeu cel necreat.
Eu: Pare însă o limitare a gîndirii teologice, o barieră peste care nu trebuie să treci. Nu putem determina cu precizie unde se află această limită. De exemplu, după mintea mea iscoditoare, învăţătura ta despre distincţia fiinţă/energii în Dumnezeu ar putea fi considerată o depăşire a oros-ului, de vreme ce nici un sinod, pînă în anul 1351, nu a consfinţit-o.

Palama
: Aşa este, pentru că pînă la mine nu a fost prezentată niciodată în mod sistematic, deşi este o învăţătură vie a Bisericii, exprimată în Scriptură şi în operele Părinţilor, începînd de la capadocieni pînă în zilele de astăzi. Eu nu am spart orosul, ci l-am plinit. Oros-ul, repet, nu impune o barieră a procesului teologhisirii, ci doar conştiinţa că acest proces este limitat.
Eu: Revenind la subiect, aş vrea să te întreb dacă nu există oare anumite particularităţi ale crizei teologice de astăzi?
Palama: Ba da, astăzi voi, teologii, vorbiţi atît de mult despre Dumnezeu, încît El nu mai are loc de voi să mai spună nimic! Vrea să mai spună şi El ceva şi nu-l mai lăsaţi! La voi parcă s-a încheiat cunoaşterea. Ştiţi tot! Or, pe Dumnezeu nu vom reuşi să-l cunoaştem total nici măcar în Împărăţia Cerurilor, unde vom înainta epectatic în cunoaşterea Lui din slavă în slavă, aşa cum ne spune iarăşi episcopul Nyssei. Această atitudine teologică greşită are la bază confuzia dintre teologie şi Dumnezeu, dintre teologie şi teoptie, vederea lui Dumnezeu. Ele ar trebui să fie indestructibil legate, dar totdeauna se disting.
Eu: „A vorbi ceva despre Dumnezeu şi a petrece cu El nu este totuna“ sau „teologia diferă de teoptie, aşa cum diferă cunoaşterea unui lucru de dobîndirea lui“ sînt două citate de-ale tale elocvente. Însă, această distincţie atît de clară nu a existat pînă la tine, de exemplu capadocienii, Evagrie, Părinţii neptici identificau teologia cu teoptia şi este clar că pentru ei cuvîntul teologie reprezenta altceva, şi aici te înţeleg. Ce te-a făcut totuşi să faci această distincţie oarecum insolită, aş spune, pentru învăţătura Bisericii?
Palama: După cum ştii, eu am trăit într-o perioadă a scolasticismului, care năzuia să-l cuprindă pe Dumnezeu cu raţiunea lui. Adică să explice to pos-ul (cum-ul) lui Dumnezeu. Avînd în faţă teologi de teapa asta – cum ar fi Varlaam, Achindin – am procedat la această deosebire, dar am subliniat, în acelaşi timp, că izvorul teologiei este teoptia. Vorbirea despre Dumnezeu se poate face şi fără să vorbeşti cu El, dar atunci cînd vorbeşti cu El se face to theologein asphalos („a teologhisi în mod sigur, fără alunecare“). Trebuie să distingem teologia ştiinţifică de cea harică, dar niciodată nu trebuie să le despărţim. Dacă se întîmplă asta, atunci acea teologie mai devreme sau mai tîrziu se va reduce la o filozofie. Teologul care nu se roagă la cel despre care vorbeşte şi-a făcut din teologie un idol, o preocupare în sine.
Eu: Totuşi, sfinte, făcînd o retrospectivă a referinţelor teologilor despre filozofie de dinaintea ta şi referindu-mă la cele mai critice, cum ar fi cele ale sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Grigorie de Nyssa, aş spune că cele mai caustice sînt ale tale. Cum se explică acestea, de vreme ce tu însuţi, ca şi cei mai sus-numiţi, erai foarte instruit în cele ale filozofiei şi te-ai folosit ca şi ei din plin de această filozofie? Ce te-a determinat să ajungi pînă acolo ca într-un text să confunzi, în mod intenţionat, cuvîntul daimonion cu daimon, deşi filozofii antici înţelegeau prin daimonion fie o entitate între Dumnezeu şi om, fie duhul inspiraţiei lor, prin sufletul însuşi şi, bineînţeles, nu exista o diferenţă între cele două cuvinte?
Palama: Filozofia este un lucru bun, este o mare ştiinţă, cea mai mare dintre ştiinţele lumii. Nu am avut nimic cu filozofia în sine, care se ocupă de cele create, ci cu filozofia adversarilor mei, care o foloseau pentru a le explica pe cele necreate. Ea încetase a mai fi numai un ajutor în terminologia teologică şi intrase în cadrul problemelor teologice. Astfel, aristotelismul era o autoritate în teologie, iar revelaţia era un obiect ştiinţific care se măsoară, analizează şi descrie precum orice alt obiect ştiinţific al realităţii fizice şi istorice. Varlaam şi acoliţii lui chiar puneau semnul de egalitate între filozofie şi teologia revelată şi, mai mult, îi considerau pe filozofii antici „văzători de Dumnezeu“. Învăţătura mea a fost aceasta: în momentul în care filozofia încearcă să-şi depăşească cadrele obiectului muncii ei, adică cele fiinde (ton onton) şi încearcă să analizeze realităţile de dincolo de cele fiinde, adică realitatea celui ce este cu adevărat (o ontos On), atunci devine demonică şi trebuie recuzată.
Eu: Sfinte Grigorie, te rog, un ultim cuvînt, adresat nouă, teologilor de astăzi.
Palama: O să reproduc ceea ce am spus acum patru sute de ani: laud pe cel care a spus că mai înainte de toate cunoştinţa adevărului este smerenia.
Într-un tîrziu, m-am trezit din acest vis haric. La început am crezut că am fost în rai, dar o frunză lată, care căzuse pe capul meu şi se agăţase în cîrcei, în timpul incubaţiei mele onirice, mi-a amintit că rămăsesem aici. M-am ridicat de pe bancă în poziţie liturgică şi am rostit: Minunat eşti, Doamne, întru sfinţii tăi!

Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.

Cei ce cred şi cei ce nu cred

Zilele trecute, cardinalul Gianfranco Ravasi a propus reflecţiei publice bucureştene (la Ateneul Român şi la Colegiul Noua Europă) tema dialogului necesar dintre credinţă şi necredinţă. Iniţiativa înaltului prelat se înscrie într-un program („Il Cortile dei Gentili“, „Curtea Neamurilor“), organizat de Sfîntul Scaun pentru stimularea comunicării dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) şi cei ce nu cred (dar sînt dispuşi să participe laolaltă cu ceilalţi la o interogaţie comună).
Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorbă de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred că Dumnezeu nu există“. Dincolo de poantă, afirmaţia aceasta deschide o suită de subteme, care ar merita să fie dezvoltate. Ea semnalează, de pildă, faptul că ateismul nu e mai puţin o „credinţă“ decît credinţa însăşi. La fel de greu de argumentat raţional, la fel de radical şi în aceeaşi măsură pasibil de „fundamentalism“. Pe de altă parte, sîntem îndemnaţi să observăm că nu există doar categoria credincioşilor şi cea a necredincioşilor. Există şi categoria celor care cred că cred (dar, în realitate, aderă la o formă de ritualism cutumiar) şi categoria celor care nu cred că cred, pentru că îşi fac o idee falsă despre ce înseamnă „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.
Cei care cred că cred
ilustrează tipul de derapaj pe care părintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguincioşii „gesticulaţiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru că pontează birocratic la oficierea liturghiei, mănîncă de post şi se roagă doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toată ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) şi se socotesc îndreptăţiţi, pe baza zelului lor exterior, să capete un fotoliu de orchestră în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor şi privesc condescendent spre semenii lor mai puţin norocoşi. Evident, credinţa care nu devine şi un mod de a fi, care nu-şi practică premisele, care nu participă la viaţa comunitară nu depăşeşte nivelul speculaţiei intelectuale şi al „gratuităţii“ estetizante. Dar credinţa care se epuizează în ritualism bigot şi superstiţie coregrafică nu e mai puţin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinţa sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufleteşti, stupori şi incertitudini e un simplu funcţionar bisericesc, a cărui suficienţă, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însuşi (cf. Isaia, 1, 11-15).
La celălalt pol se situează cei care nu cred că cred, pentru că au despre credinţă o imagine în acelaşi timp schematică şi sofisticată. Schematică, atunci cînd o confundă cu obedienţa formală, cu stricta „execuţie“ a canoanelor. Sofisticată, atunci cînd o plasează pe un cer intangibil şi solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „răpire“ perpetuă, de beatitudine fără breşă. Dacă idolatrizezi credinţa, dacă îţi faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trăi necontenit cu senzaţia că experienţa credinţei îţi este, din principiu, refuzată, că nu eşti şi nu vei fi niciodată demn de înălţimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „aşteptare“ şi de încredere pe care actul credinţei o presupune. Or, există cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora aşteptării unui stăpîn absent („Slujitorul credincios şi înţelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
Credinţa, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatică a fulgurantei Prezenţe divine, dar poate fi şi înţelepciunea de a aştepta răbdător, disponibil, pregătit, momentul manifestării ei. În parabolele amintite „stăpînul“ e întotdeauna plecat. Şi îşi somează supuşii să-l aştepte, să vegheze pînă în clipa întoarcerii sale. Iar aşteptarea cuviincioasă, orientată, plină de speranţă, e una din feţele credinţei. Aşteptarea ca anticipare a Prezenţei, relaţia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ţi administra viaţa prin raportare la un reper inevident – iată tot atîtea chipuri ale credinţei, aşa cum poate fi ea trăită în limitele condiţiei umane. Cel ce crede e, fără încetare, într-un riscant dialog cu necredinţa, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credinţei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei după Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“.

Autor: A. Pleșu

Clinici mobile pentru eutanasie acasă

Guvernul olandez începe “curăţenia generală” în ţară, citim într-un material apărut astăzi pe CulturaVietii.ro. Autorităţile de la Amsterdam sunt pe cale să decidă trimiterea de echipe medicale care să îi eutanasieze pe oameni direct în casele lor, conform publicaţiei britanice Daily Mail. Unităţile, poreclite “secerătorii pe roţi”, vor fi chemate pentru a-i ucide pe pacienţi atunci când medicii lor refuză să le administreze doza letală.
“Moartea pe roţi” este promovată agresiv de grupurile olandeze pro-eutanasie, care vor să extindă criteriile pentru care poate fi acordată aceasta de la afecţiuni grave în stadiu terminal la criterii încă şi mai arbitrare. Susţinătorii se plâng că 80% dintre bolnavii cu demenţă ori boli mentale au fost ocoliţi de legea eutanasiei, “uitând” că aceştia nu pot să îşi exprime acordul pentru intervenţie, condiţie considerată până acum esenţială. Asociaţia Medicală Olandeză sprijină iniţiativa, după ce în această vară a emis directive în care se specifică faptul că oamenii care se plâng de singurătate pot fi eutanasiaţi dacă solitudinea constituie “o suferinţă îndelungată şi insuportabilă”.

miercuri, 7 decembrie 2011

SF. FECIOARĂ MARIA, NEPRIHĂNIT ZĂMISLITĂ


„O, femeie plină și preaplină de har, preamarea ta plinătate se revarsă asupra întregii creații pentru a o revigora! O, Fecioară binecuvântată și preabinecuvântată, prin binecuvântarea ta este binecuvântată întreaga natură, nu numai creatura de Creator, ci și Creatorul de creatură!” 
Iată cum o lăuda Sf. Anselm pe Sf. Fecioară Maria Neprihănit Zămislită, iată cu ce superlative i se adresa ei! În ajunul acestei sărbători prea binecuvântate, ne unim și noi cu întreaga Biserică și cu toți sfinții, în special cu Sf. Francisc și mai ales cu Fericitul Ioan Duns Scotus care atât de mult a luptat și a stăruit pentru a vedea recunoscută Zămislirea Preasfintei Fecioare Maria ca Neprihănită, din prima clipă a zămislirii ei – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.
Acesta este enunțul dogmei. Dar, în afară de faptul că suntem obligați să credem dogmelor stabilite de Biserică, cu ce anume îmbogățește aceasta spiritualitatea noastră, trăirea noastră? Am putea trăi fără acest adevăr de credință? Să ne întrebăm ce înseamnă să avem o mamă comună, ferită de păcatul strămoșesc din primul moment al Zămislirii ei.

 Înainte de toate cred că acest adevăr o privește pe Maria și pe Dumnezeu. Prin neprihănirea ei, Dumnezeu a voit să recreeze încă odată umanitatea – în persoana unui om – așa cum o făcuse la început. De aceea, dacă Isus este începutul noii creații, Maria este anticiparea acesteia. Maria, asemenea lui Ioan Botezătorul, este Înainte Mergătorul Mântuitorului, încă înainte ca El si fi intrat în această lume. Maria, datorită acestui privilegiu, putem spune fără să greșim, este Înainte Mergătorul nostru în fața Mântuitorului. De altfel, orice mamă, poate fi considerată astfel: mamele noastre, care ne merg înainte, ne poartă în brațele lor înainte, ne călăuzesc pașii înainte în viață, și de multe ori ne preced și în viața de dincolo, pentru a ne pregăti prezentarea în fața lui Dumnezeu.

În al doilea rând, în Maria se împlinește cuvântul lui Dumnezeu prin gura Sf. Paul din scrisoarea către Romani, care spune: Unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul, pentru ca, după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel, harul să domnească prin justificarea ce duce la viața veșnică prin Isus Cristos, Domnul nostru (Rom 5, 20b-21).

De aceea, dacă – așa cum spuneam mai înainte – acest adevăr o privește în primul rând pe Maica Domnului și pe Dumnezeu – în al doilea rând ne privește pe noi, ca indivizi și ca umanitate, căci, așa cum păcatul săvârșit de unul a intrat în toată omenirea, harul, primit în prisosință de o persoană, s-a revărsat peste întreaga umanitate. Aici se împlinește un alt cuvânt al Scripturii care spune: harurile, darurile și carismele, talanții – sunt dați totdeauna unei persoane spre utilitatea tuturor. Prin darul neprihănirii primit de Maria, acesta s-a revărsat peste întreaga omenire, ca să fim sfinți și fără prihană în fața lui, în dragoste (Ef 1, 4). Așadar, dragostea noastră trebuie să fie neprihănită înainte de toate, în fața lui Dumnezeu, căci, la urmă, ceea ce va rămâne în urma fiecărui om este dragostea. În acest sens, putem spune că religia creștină este religia dragostei, a dragostei veșnice. Maria Neprihănit Zămislită, exprimă prin acest adevăr, dragostea fără margini a lui Dumnezeu față de oameni, iar această dragoste, prin Maria a fost dezveșnicită, adică a devenit posibilă pentru oameni. Iată rolul Mariei, învățătura acestei sărbători: fiind neprihăniți într-u dragoste, iubiți-vă unii pe alții; iubindu-vă unii pe alții, neprihăniți veți fi.   

Botezul, Taina bucuriei împărtăşite divino-uman

Prin orice lucrare divino-umană a Bisericii ni se creează bune ocazii de vii împliniri şi reale motive de bucurii duhovniceşti. Cel mai întemeiat motiv că bucuria este reală nu-i altul decât acela că în lucrarea lui Hristos prin Biserică, omul se întâlneşte direct cu Dumnezeu, firescul omenesc cu harul dumnezeiesc, văzutul cu nevăzutul. Iar orice astfel de întâlnire nu se consumă decât în bucurie negrăită cu reverberaţii veşnice.
Botezul, de exemplu, prilejuieşte bucurie deopotrivă lui Dumnezeu şi omului. Mai întâi, prin Taina Sfântului Botez Dumnezeu îl face pe om părtaş la bucuria Sa de Fiul Său: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar apoi, părinţii după trup îl fac părtaş pe Dumnezeu la bucuria lor de fiul lor, prin actul botezării lui în numele Sfintei Treimi. Dar această reciprocă bucurie nu se poate împlini decât în taina simţirii interpersonale prin credinţă. În afara ei, asistăm la acte inconştiente ce se înscriu cel puţin pe linia tradiţiei orale, sociale şi conjuncturale.
Acest fapt al bucuriei reciproce este trăibil numai în taina persoanei. Numai persoana nu păstrează nimic pentru sine, ci totul împărtăşeşte cu ceilalţi. Astfel, în Sfânta Treime Tatăl se bucură cu Duhul de frumuseţea Fiului Său, Fiul se bucură şi El cu Duhul de bunătatea părintelui Său, iar Tatăl se bucură împreună cu Fiul de blândeţea Duhului Sfânt. Şi tocmai pentru că este o bucurie treimică a Dumnezeului Atotputernic, ea este o bucurie deplină şi absolută. Dar Dumnezeu nu este egoist. El împărtăşeşte totul cu făptura Sa, zidită în chipul şi din iniţiativa Fiului, cu binecuvântarea şi fiinţarea Tatălui şi prin lucrarea şi însufleţirea necontenită a Duhului Sfânt.
Însă omul n-a avut răbdare să crească în lărgimea, lungimea, înălţimea şi adâncimea (Efes. 3, 18) înţelegerii acestei Taine a împărtăşirii reciproce de bucurie şi de aceea i-o oferă iarăşi Fiul întrupat, deodată, deplină şi anticipat în Taina Sfântului Botez: naşterea din apă şi din Duh a ipostasului biologic în ipostas eclesial. Această naştere "din apă şi din Duh" (In. 3, 15) este o reiterare la nivel creat a naşterii Fiului din Tatăl mai înainte de veci. Căci aşa cum Fiul se naşte din veci din Tatăl fără de mamă, tot aşa omul în Sfântul Botez se naşte prin har din mama Biserică fără de tată. Singura diferenţă constă în calitatea fiinţei celui născut. Astfel, Fiul dumnezeiesc Se naşte fără de ani şi fără de mamă din Tatăl mai înainte de veci, iar din mamă (Maica Domnului) fără de Tată se naşte prin Duhul Sfânt la "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), spre încredinţarea omului de preţuirea iubirii Sale faţă de el. De asemenea, la naşterea fiecărui om este prezent tainic şi neostentativ Tatăl-Dumnezeu, care oferă fiinţialitatea iubirii Sale prin chipul Fiului - motiv pentru care orice nou-născut este indiscutabil "un fiu" - peste care "răsuflă" suflarea Duhului Sfânt. Dar, recunoaşterea chipului treimic din om se face deplin în Taina Botezului.
Aşa cum la botezul Fiului întrupat la Iordan Tatăl a mărturisit şi Duhul a adeverit fără şovăire (Mt. 3, 16-17), tot astfel la botezul fiecărui om Sfânta Treime Se bucură de înfierea în Viaţa Treimii a făpturii create pecetluite cu numele Său. Acum (Astăzi) acelaşi Tată Se bucură cu o bucurie negrăită de Fiul Său Cel care-L face părtaş la o altfel de naştere decât cea veşnică: la naşterea fiului Fiului. În acest fel, Fiul prelungeşte bucuria Tatălui făcându-L născător a nenumărate ipostase umane din chipul cosmic al Fiului extins în lume şi aceeaşi bucurie Duhului, prin care se face şi care susţine această naştere-viaţă. Astfel, pe lângă naştere şi purcedere, acte distincte şi veşnic unice de originare a Fiului şi a Duhului în Sfânta Treime, Botezul este al treilea act distinct şi la fel de tainic şi de nepătruns, prin care se originează făptura umană în Sfânta Treime, devenind prin har copărtaşă "dumnezeieştii firi" ( II Petr. 1, 4).
Şi pentru că Dumnezeu nu se bucură doar El de naşterea Fiului Său, ci o prelungeşte şi o oferă de fiecare dată prin părinţi, la fiecare făptură umană, ca un răspuns de iubire la actul iubirii binecuvântate dintre bărbat şi femeie. Tot astfel, părinţii care-şi botează pruncul dau mărturie că nu sunt nici ei egoişti, bucurându-se singuri de naşterea fiului lor, ci îl fac părtaş şi pe Dumnezeu la această bucurie a lor: ca un răspuns la iubirea Preasfintei Treimii, care l-a chemat din neant la viaţă nemuritoare. De aceea, credem că Dumnezeu şopteşte în Taina Botezului fiecărui om: "Fiul Meu eşti Tu, Eu Astăzi Te-am născut" (Ps. 2, 7), iar omul răspunde lui Dumnezeu firav şi nedumerit: "Preasfântă Treime, Dumnezeul meu eşti Tu" căci "Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvât nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale".
În orice caz, nu-i de mirare: tot ceea ce face omul înlăuntrul Botezului este har dumnezeiesc înmugurit în minune de chip omenesc, iar tot ceea ce face în afara lui nu este decât egoism cu parfum absolutist!

Autor: G. Butuc