SĂ NE BUCURĂM...

Medicul intreaba o pacienta:
-De cand au inceput sa va cada dintii?
-Imediat dupa nunta...
 ----------------------------------
Sotul tocmai termina de citit "Barbatul casei", o carte care ii învață pe barbati cum sa se impuna in relatia cu sotia. Vine direct la nevasta-sa si proptindu-se in fata ei, zice:
- De acum inainte sa-ți intre in cap ca eu sunt barbatul in casa asta si cuvintul meu e lege!!! Ai inteles??? Asa. Acum vreau sa-mi prepari cina, sa ma servesti, după care vreau ceva la desert. Dupa ce mananc, te duci sa-mi pregătești baia, ca sa ma relaxez. Si dupa baie, ghici cine ma imbraca si imi face freza!!??
Nevasta zice:
- Cei de la pompe funebre...
__________________________
In sala de operatie (chirurgul catre asistent):
- Anestezie.
- De-a noastra sau de import?
- De import.
- De import s-a terminat.
- Atunci de-a noastra.
- Nani, nani...

SĂ NE BUCURĂM...

Anunt al stewardesei in avion pe aeroportul din Chisinau:
-Doamnilor si domnilor, va rugam sa va dati jos pi usili din dos ale avionului. Pe usili din fata se vor cobora chilotii!
Un tip, nevenindu-i sa creada:
-Cine se vor da jos pe usilde din fata?
-Sei doi baieti cari or chilotat avionul domnule!
_____________________
I: Cum se spune la "Dansez pentru tine" in Moldova?
R: Mă bâţâi pentru matali.
_____________________
La ora de engleza :
Profa : Bula cum ii zici lui
Strul in engleza vino incoace
Bula : Strul come here
Profa : Bravo Bula , dar cum ii zici dute incolo Bula: Ma duc pe partea cealalalta si ii zic come here
_____________________
-- Cum ai putut să-ţi loveşti soţia?!!.. strigă judecătorul. Numai noi avem dreptul să aplicăm pedepse,
-- N-am nimic împotrivă, bateţi-o şi dumneavoastră.
_____________________
In anii ' la granita dintre Rusia si China au avut loc conflicte armate. Iata cum relateaza agentia de presa TASS:
"La granita ruso-chineza, in timp ce un grup de tractoare arau falia de demarcatie avioane chinezesti le-au atacat."
Agentia China Noua:
"La granita chinezo-rusa in timp ce un grup de planoare imprastiau ingrasaminte peste campiile cu orez, au fost atacate de tancurile sovietice."
Cum arata stirea difuzata de AGERPRESS:
"Astazi la granita ruso-chineza a avut loc un bogat schimb de experienta pe teme de agricultura."
_____________________
Mama către fiică:
-Draga mea, adu-mi 5 farfurii.
-Pentru?
-Trebuie să vorbesc cu taică-tău!

SĂ NE BUCURĂM...

STIREA ZILEI
Cica moldovenii mananca cel mai sanatos. Fara E-uri, adica:
carni, fasoli, ligumii, fructii, si altilii...
_________________

Copiii. Iti petreci primii 2 ani din viata lor invatandu-i sa mearga si sa vorbeasca. Apoi, urmatorii 16 spunandu-le sa stea jos si sa taca.

O MĂRTURIE EXTRAORDINARĂ DESPRE VIAȚA SURORILOR CONTEMPLATIVE

 

Cu prilejul Zilei Mondiale a Surorilor de Viaţă Contemplativă, Radio Maria a realizat un interviu cu sr. M. C. de la mănăstirea benedictină "Maica Unităţii" din Viişoara. Intervievata noastră ne-a vorbit despre regulile mănăstirii de clauzură şi farmecul vieţii contemplative. Dorinţa surorii a fost să ofere acest interviu în numele comunităţii şi nu în nume personal.

- Cu cât timp în urmă aţi decis să intraţi în mănăstire?

- Sunt aproximativ trei ani de când am intrat în mănăstire. Decizia de a intra a fost luată după o lungă perioadă de reflecţie şi căutare prin intermediul rugăciunii şi adoraţiei euharistice. Asemenea multor tineri ai zilelor noastre şi eu mă întrebam ce semnificaţie are viaţa mea, care-i este scopul, în ce mod aş putea să o pun mai mult în valoare pentru a fi utilă şi pentru a mă simţi astfel împlinită cu adevărat. Aceasta era preocuparea mea principală, dincolo de frecventarea cursurilor, a întâlnirilor cu prietenii şi a altor activităţi. Şi pe măsură ce mă apropiam de finalul studiilor, ea devenea din ce în ce mai intensă iar eu trebuia să iau o decizie. Îmi dădeam seama că multe lucruri sau bunuri de pe acest pământ se pot lăsa efectiv deoparte, că trebuie să te dispensezi de ceea ce e de prisos, inutil sau chiar dăunător, nu doar pentru a face ceva nonconformist, ci cu convingerea neclintită că faci un lucru măreţ şi sublim. Intrând în mănăstire simţeam că viaţa mea toată va sta sub grija şi controlul lui Dumnezeu într-un mod aparte decât dacă aş fi rămas în lume, doream să respir libertatea de a fi şi de a merge exclusiv pe mâna lui, care, atunci când te vrea numai pentru sine, are grijă să-ţi dea ceea ce umple sufletul tău cu o bucurie de nedescris care nu poate veni de nicăieri de pe acest pământ, ci numai din înălţimi.

- De ce aţi ales mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara, mănăstire de clauzură?

- A fost Providenţa divină care mi-a îndrumat paşii spre mănăstirea "Maica Unităţii". Când mai puţin te aştepţi, ea intervine şi acţionează cu putere în viaţa ta. De ce tocmai mănăstire de clauzură? Simţeam că Domnul are un plan deosebit cu mine, iar eu îmi doream nespus să găsesc acel ambient potrivit în care să pot realiza acest proiect de iubire, prin intermediul rugăciunii şi al muncii în com uniune cu alte persoane ce împărtăşesc acelaşi ideal. Alegerea a urmat citirii unui articol dintr-o revistă locală a Diecezei de Iaşi în care se descria o zi într-o mănăstire de clauzură. La aceasta s-a adăugat şi impresia unei cunoştinţe care, vizitând în prealabil mănăstirea a afirmat că "dincolo de gratii maicile cântau asemenea unor îngeri". Reacţia mea spontană şi entuziastă a fost concretizată în cuvintele: "Acolo vreau şi eu să fiu!". Şi aici sunt, dând curs unei chemări la o viaţă diversă de ceea ce propune şi oferă lumea, o viaţă radicală, exigentă şi deci specială, pusă în slujba Domnului şi a fraţilor prin intermediul liturgiei, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a singurătăţii pline de prezenţa Domnului, a rugăciunii personale şi comunitare şi a micilor sacrificii de zi cu zi.

- Credeţi că mănăstirea de clauzură este doar pentru cei înclinaţi spre singurătate, pentru anumite temperamente?

- În ciuda aurei de exclusivitate pe care o posedă şi a nuanţei de inaccesibilitate pe care o propagă în jur, mănăstirea de clauzură este departe de a fi destinată doar celor înclinaţi spre singurătate sau celor dotaţi cu un anumit tip de temperament. Este adevărat că vorbim de o vocaţie specială când vorbim de viaţa contemplativă însă în acelaşi timp, tot la fel de adevărat este că Dumnezeu poate chema pe oricine, indiferent de rasă, educaţie, condiţie socială, nivel cultural sau temperament. Nu există restricţii de nici o natură în acest sens. Fiecare dintre noi este în acelaşi timp obiect şi subiect al unei atenţii şi griji deosebite din partea Domnului, atenţie şi grijă concretizate încă din veşnicie într-un plan de iubire infinită care se realizează într-un mod sau altul pe acest pământ, având ca şi element constitutiv colaborarea noastră. Se spune că mănăstirea este o mică părticică de lume pentru paradisul tuturor, o societate în miniatură în care varii tipuri de educaţie, de caractere şi de daruri vin puse în comun, devenind motive de creştere în credinţă şi iubire, posibilitate de comuniune şi edificare reciprocă în angajamentul pe care ni-l asumăm toţi şi fiecare în parte de a fi adevăraţi căutători de Dumnezeu, având în permanenţă gândul şi inima îndreptate spre cele cereşti. Această unitate în diversitate dorim să o realizam şi noi, cei care împărtăşim spiritualitatea propusă de sfântul Benedict, trăind zi de zi în mănăstire, inseraţi în familia monastică, şcoală a serviciului divin cum e definită de el, pedagogie a sfinţeniei. Nu se intră într-o mănăstire de clauzură pentru că ne simţim "neam ales", superiori celorlalţi, ci pentru că se face experienţa propriei slăbiciuni şi acest lucru te face să percepi în mod mai acut nevoia de Dumnezeu. Se elimină deci din start orice preconcepţie elitistă în această privinţă. E tot la fel de adevărat că în urma experienţei acumulate, s-a putut constata că temperamentele mai vivace, extroverse reuşesc mai bine să se adapteze şi să facă faţă acestui stil de viaţă "mai concentrat" din punct de vedere spiritual, dar care necesită în acelaşi timp o anumită vivacizare şi un anumit dinamism interior echilibrat. Chiar şi acest tip persoane pot şi trebuie să simtă nevoia şi dorinţa de singurătate de care adesea fugim pentru că este greşit înţeleasă, pentru că e provocatoare şi inconfortabilă o dată ce ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Este necesară redescoperirea valorii singurătăţii locuite de un altul, de unicul care ne poate umple cu adevărat, fiindu-ne mai intim unit decât însăşi intimitatea noastră. Dacă Domnul cheamă, tot el oferă şi harul necesar urmării acestei chemări. Se cere doar o iubire necondiţionată, totală şi fără rezerve pentru el, disponibilitatea şi capacitatea de a-l sluji trăind împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii. Toate acestea conduc la acea pace, mulţumire şi bucurie sufletească care ne transformă viaţa şi o fac să surprindă prin noutatea şi vitalitatea ei.

- Cum decurge o zi pentru o soră de viaţă contemplativă?

- Cea mai mare parte a timpului şi a energiilor unei surori de viaţă contemplativă este consacrată Domnului prin celebrarea liturgiei corale, prin dedicarea cu pasiune la studiul Sfintei Scripturi şi prin rugăciunea personală. Fidele îndemnului central enunţat de sfântul Benedict în Regulă, de a nu prefera nimic iubirii lui Cristos şi deci nici Oficiului divin, îndemn ce subliniază primatul care se dă lui Dumnezeu, în jurul orei 5:30, ne adunăm în corul monastic pentru a celebra Oficiul nocturn. După un scurt interval, comunitatea se readună în cor pentru cântul Laudelor în gregoriana prin care rememorăm Învierea Domnului şi prezentăm Domnului toate cererile fraţilor noştri ce în lume se pregătesc pentru o nouă zi de activitate. Acesta este urmat de celebrarea Orei Medii, ora a treia în care este invocat Duhul Sfânt, de citirea unui fragment din Regulă şi de trei sferturi de oră de Lectio divina, după care, în zilele feriale este celebrată sfânta Liturghie. După terminarea sfintei Liturghii, unite la oferta euharistică şi transformate ele însele în Euharistie, surorile se dedică variilor activităţi definite de sfântul Benedict opus manuum în paralel cu Opus Dei. Fiecare soră desfăşoară tipul de activitate încredinţată de abatesă în virtutea ascultării, conştientă fiind că trebuie să-şi câştige pâinea cu responsabilitate asemeni tuturor celorlalţi fraţi şi surori şi să o asigure, în caz de necesitate, şi celor mai slabi şi oropsiţi. Printre activităţile ce le desfăşurăm, putem menţiona: confecţionarea veşmintelor sacre preoţeşti, confecţionarea ostiilor, a rozariilor la care se adaugă cele legate de bucătărie, spălătorie, infirmerie, grădinărit, ospitalitate etc. Utilităţii lucrurilor care se fac se asociază gratuitatea frumuseţii, seriozitatea angajamentului se îmbină cu bucuria slujirii lui Dumnezeu în persoana fraţilor. În timpul programului de muncă încercăm să păstrăm pe cât posibil un climat de linişte pentru a menţine şi întreţine în inimă acel raport de ascultare şi meditare a Cuvântului divin.

După ora medie, la 12.30, urmează prânzul servit împreună în refectorul monastic, în linişte, ascultând lectura spirituală. După celebrarea orei a noua, la 14.30, surorile reiau lucrul, iar novicele aflate în perioada de formare se dedică studiului.

La 17.30 întreaga comunitate se adună din nou în cor pentru celebrarea Vesperelor, după care până la servirea cinei la 19.30, timpul este dedicat lecturii meditate şi însoţite de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu. După cină are loc întâlnirea tuturor membrilor în sala comunitară în care se fac cunoscute noutăţile legate de viaţa fraternă, de Biserică şi lumea întreagă. Această întâlnire facilitează cunoaşterea reciprocă şi crearea unei comuniuni la nivel comunitar şi eclezial.

În jurul orei 21, după această întâlnire, se celebrează Completoriul, ultima rugăciune a zilei, care ne introduce în silentium magnum, în aşteptarea vigilentă a unei noi chemări de slujire a Domnului şi a fraţilor.

- Este dificilă o viaţă trăită într-o continuă introspecţie? Nu este viaţa contemplativă o extremă?

- Introspecţia înţeleasă ca proces pozitiv de autoanaliză, de confruntare cu sine însuşi în lumina Cuvântului divin este - putem spune - pâinea cea de toate zilele a contemplativilor, însă nu constituie un scop în sine al vieţii noastre. Asemeni sacramentelor, liturgiei şi rugăciunii, ea este un mijloc destinat unei mai mari şi mai intense apropieri de Dumnezeu iubit mai presus de orice pentru a putea fi apoi "mai prezenţi" în slujirea fraţilor.

Pentru a nu fi inclusă în categoria de operaţiune dificilă şi apăsătoare, introspecţia trebuie să meargă mai departe şi să ne ajute în depăşirea tentaţiei de autocontemplare pentru a ne ridica privirea spre cel care se cere a fi contemplat cu adevărat, Dumnezeu, unicul şi supremul bine chiar dacă sub aparenţe diverse şi contradictorii. De folos în acest sens este sacramentul sfintei Euharistii şi meditarea Cuvântului divin. Prin ele ne descoperim sărăcia şi lipsurile în faţa Domnului, nu pentru a ne descuraja, ci pentru a îmbunătăţi aceste aspecte şi pentru a le pune mai bine în slujirea lui şi a fraţilor.

Datorită radicalităţii şi austerităţii care o caracterizează, viaţa contemplativă poate părea o extremă, un lucru ieşit din comun, dificil de trăit şi realizat, însă, după spusa sfântului Paul, "dacă Domnul cheamă, oferă şi harul necesar urmării lui". Trebuie să se lase totul pentru a primi totul, iar legătura profundă şi intensă cu Domnul ne ajută să-i percepem prezenţa în tot şi să-i contemplăm frumuseţea, conştienţi fiind că ceea ce pe noi ne costă pe Dumnezeu îl glorifică.

- Se poate reproşa contemplativilor că nu îşi dedică timpul realizării unor opere spre folosul umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire. Care este poziţia dumneavoastră?

- Darul vieţii şi al vocaţiei nu sunt niciodată o proprietate a noastră, ci sunt mereu orientate către ceilalţi. Orice vocaţie se naşte dintr-o întâlnire cu Cristos şi este un răspuns la iubirea sa gratuită. Este el cel care cheamă, care ne invită să-l urmăm avându-l ca exemplu, ca model de dăruire supremă. A-ţi da viaţa din iubire pentru ca alţii să aibă viaţă este şi dezideratul fundamental al contemplativilor şi ei îl realizează într-o manieră nu tocmai uşor de înţeles pentru lumea de azi şi mentalitatea care o caracterizează, impregnată de consumism, utilitarism şi eficienţă. Este necesară o redescoperire şi o reevaluare a nevoii de Dumnezeu şi a imensului dar al rugăciunii în acest sens, rugăciune care constituie acea comoară ascunsă, acea parte mai bună aleasă de Maria, sora Martei, comoară pentru care se merită să-ţi oferi întreaga viaţă, convins fiind că astfel eşti plăcut în ochii Domnului şi eşti de maximă utilitate pentru ceilalţi.

"Rugaţi-vă neîncetat" este îndemnul lui Cristos. A te ruga şi a mijloci neîncetat nu înseamnă să fii străin de necesităţile lumii, ci e un răspuns precis, plin de atenţie şi dăruire profundă faţă de aceste nevoi ale umanităţii. Viaţa contemplativilor, raportată şi aflată în contact permanent cu cele cereşti devine astfel apostolat autentic şi de neînlocuit, capătă o dimensiune misionară reuşind să penetreze în toate locurile, circumstanţele şi să fie alături de toate persoanele. Lumea nu o părăsim dintr-un prea mare dispreţ, ci dintr-o prea mare iubire. Mulţi cred că surorile de viaţă contemplativă sunt nişte persoane dezamăgite şi slabe care se apără cu nişte gratii, că vocaţia lor este un fel de moarte inutilă, un nonsens, însă în realitate este o dovadă grăitoare că se merită să-l ai pe Cristos ca şi centru al vieţii tale, să colaborezi cu el la opera de mântuire a lumii. Aşadar nu se poate reproşa contemplativilor că nu fac bine umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire, ci, dimpotrivă, prin însuşi faptul că aleg să trăiască în simplitate şi în prezenţa intimă a Domnului zi de zi, îmbinând rugăciunea cu munca: "Ora et labora", prin însăşi gratuitatea vocaţiei lor, sunt de maximă utilitate. E şi o formă de libertate aceasta ce lărgeşte orizonturile şi te învaţă să priveşti dincolo de realitatea fragilă şi perisabilă a umanului. De aceea, viaţa contemplativă adesea închipuită ca o viaţă închisă reuşeşte să ofere o perspectivă senină asupra vieţii prezente atât de des marcată de durere şi violenţă. Emblematică în acest sens este figura reginei Ester din Vechiul Testament care obţine salvarea poporului său mijlocind în faţa regelui Persiei, Assuero. A trăi în mănăstire înseamnă a trăi această istorie, a poseda această bogăţie, a avea această posibilitate de mijlocire.

- Care este raportul dvs. cu lumea? Aparţineţi lumii sau sunteţi în afara ei?

- Dintre toate vocaţiile, cea monastică este poate cea mai puţin înţeleasă pentru că este cea mai ascunsă şi în aparenţă cea mai puţin utilă. Care-i este sensul, care-i este farmecul? Frumuseţea vieţii contemplative stă tocmai în faptul că este un răspuns radical şi gratuit la iubirea gratuită a Domnului. Ea este un semn evident al realităţii escatologice, o anticipare a împărăţiei lui Dumnezeu nefiindu-i străin totuşi nimic din ceea ce ţine de concreteţea istorică a omenirii. Viaţa contemplativă este întâi de toate un mister de har. La originea ei este dorinţa de a urma întocmai îndemnul şi exemplul lui Isus de a demonstra prin fapte că nu este iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. Sora de viaţă contemplativă, deşi trăieşte ascunsă, separată şi păzită la umbra zidurilor mănăstirii, este prezentă în lume într-o formă aparte, se situează în realitatea ei concretă însă nu este a lumii, nu aparţine ei. Isus, în rugăciunea adresată Tatălui pentru discipolii săi înainte de pătimire spunea: "Nu te rog să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,15-17). Pentru lume ne rugăm (e modul nostru de a fi martori ai Evangheliei) şi-i suntem alături cu fidelitatea de fiecare zi concretizată în DA-ul reînnoit clipă de clipă, cu dorinţa de convertire continuă. Viaţa şi chemarea noastră rămân un mister atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi, nu este uşor să vorbim despre ele şi despre noi însă când ni se cere o facem pentru a aduce laudă Domnului. Prin însăşi chemarea primită noi ne situăm într-un raport special cu fraţii şi surorile rămaşi în lume, "pe câmpul de bătălie" cum spunea sfânta Tereza a pruncului Isus, raport care în ciuda separării fizice evidente şi concrete simbolizate de prezenţa gratiilor devine mai strâns, mai profund şi eficace. Gratiile nu ne îndepărtează de ei, ci doar ajută la crearea şi menţinerea acelei atmosfere de linişte şi reculegere în care totul este şi devine har. Un preot afirma referitor la clauzură: să te decizi pentru o viaţă ascunsă acestei lumi, să alegi să locuieşti doar între zidurile mănăstirii, să te închizi atâtor oameni pe care îi cunoşti ca să te deschizi cât mai mult lui Dumnezeu şi voinţei lui, să construieşti doar legături spirituale cu cei din afară, unindu-te doar în rugăciune cu ei, nu poate însemna o simplă veleitate, un moft sau un act motivat de teribilism sau grandomanie, ci urmarea unui imbold interior aproape irezistibil, căutarea unei păci interioare care se revarsă în suflet din Dumnezeu. O soră de viaţă contemplativă nu este în afara timpului şi a lumii în care trăieşte, ci devine inima şi binecuvântarea acestora în măsura în care îşi trăieşte propria vocaţie.

Interviu realizat de Laura Chirilă,
redactor Radio Maria România

Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă

O istorie a persecuţiei împotriva baptiştilor pe teritoriul românesc ar trebui să includă şi perioadele anterioare celei comuniste. Atestaţi fiind de prin anii 1850, în Bucureşti, baptiştii au fost persecutaţi de vecini, de autorităţile locale, de responsabilii ecleziali ai cultelor tradiţionale şi de guvernele din perioada interbelică.

1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie

Baptiştii au apărut în România prin trei filiere, una germană, în zona capitalei, una rusă, în regiunea Tulcea, şi una maghiară, în zona Salonta[1]. Creşterea lor numerică a fost mică în anii 1850–1915. După Primul Război Mondial, unii dintre soldaţi au venit de pe front cu o nouă credinţă, pe care au răspândit-o mai ales în sate. Baptiştii au început să fie admiraţi şi urâţi în aceeaşi măsură, în primul rând de consăteni, vecini. Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.
În anii 1930, baptiştii au sporit ca număr foarte mult, mai ales în mediul rural. Aceeaşi tendinţă s-a constatat şi după al Doilea Război Mondial. Din această perioadă datează biserici cu o construcţie impresionantă, atât ca mărime, cât şi din punct de vedere arhitectonic. În sate precum Peştiş, Tulca (în judeţul Bihor), s-au construit biserici care puteau cuprinde câteva sute de credincioşi; aceste clădiri erau pline în fiecare duminică. Uneori s-au convertit sate întregi (de exemplu, satul Cataloi, în Dobrogea)[2]. Această situaţie a durat până în anii 1940, când una dintre cele mai sângeroase pagini de persecuţie împotriva baptiştilor a fost scrisă de regimul Antonescu[3], dar, paradoxal, prigoana a făcut să crească numărul membrilor din biserici. Când Antonescu a scos în afara legii cultele zise „neoprotestante”, vigoarea credinţei a fost şi mai mare. După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.

1950-1980 – decăderea

În 1947-1948, odată cu schimbarea regimului politic în România, apar câteva lucruri noi. Regimul a încercat să-i cumpere pe conducătorii baptiştilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenoşi cu regimul, iar pastorii au început să predice că primii credincioşi (Fapte 2) au fost comunişti. Cântarea Mariei („I-a înălţat pe cei smeriţi [...] pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale”, Lc. 1,52-53) a fost interpretată printr-o altă grilă hermeneutică: Fecioara a prevestit Revoluţia. Credinţa şi comunismul erau suprapuse. În predici se citau discursurile liderilor comunişti. Colectivizarea, realizată în numele dragostei pentru aproapele şi motivată cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietăţilor de la ţară. Din acest moment, s-au întâmplat două fenomene cu efecte importante asupra domeniului spiritual: unii credincioşi au migrat către oraş, suferind urbanizarea, cu toate capcanele acesteia, iar cei care au rămas la sat au devenit hoţi. Cei care au plecat la oraş au început să facă mici compromisuri pentru o mai bună aşezare în societate. Totodată, au început furturile de la colectiv. Din acest moment, mărturia publică a credincioşilor baptişti, credinţa care le transformase etosul, a decăzut.
Promovarea în structurile Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP-urile) a unor lideri din biserici a dus la alte compromisuri. Fanfarele bisericilor ieşeau la sărbătorile culesului şi se îmbătau împreună cu şefii CAP-urilor. Celor de la oraş li s-a blocat promovarea în funcţii de conducere, dacă nu făceau parte din PCR. Această stare de fapt a continuat până în jurul anului 1974, când, în unele oraşe din Vestul ţării (Oradea, Arad, Timişoara) şi din Moldova (Iaşi), au început mişcări spirituale ale tinerilor, conduse de pastori disidenţi (unii dintre aceştia disidenţi autentici, alţii infiltraţi pentru a duce la prelucrarea informativă a celor care se opuneau regimului).

Reglementarea şi arondarea

Au existat două momente-cheie în istoria recentă a Cultului Baptist: reglementarea şi arondarea. În anul 1947, Cultul Baptist avea circa 250.000 de membri şi peste 2.000 de pastori. După acest an a început un declin atât în privinţa numărului, cât şi a moralităţii. Reglementarea însemna că nu mai era permisă ţinerea slujbelor de duminică seara sau a celor din timpul săptămânii. Prin procesul de arondare, un singur pastor primea în grijă mai multe biserici, în cazul în care se arăta dispus să colaboreze. Cei care nu au colaborat au primit interdicţia de a mai predica şi de a mai sluji. În acelaşi timp, s-a introdus ideea de cerc pastoral. Din această perioadă datează şi un record trist: unui singur pastor i-au fost arondate 28 de biserici.
Pastorii destituiţi nu mai aveau voie să predice. Cei care continuau să predice erau arestaţi şi bătuţi. Fiecare pastor care funcţiona legal trebuia să prezinte un carnet de pastor în care erau înscrise bisericile în care are dreptul să predice, teritoriul în care putea circula şi perioada pentru care erau valabile aceste drepturi. Unii, ca să-şi poată continua „lucrarea” au început să colaboreze cu Securitatea. Care au fost urmările? În 1968, după douăzeci de ani, cultul avea sub 60.000 de membri, în 1980, erau cu puţin peste o sută de pastori pe toată ţara, o mare parte dintre ei colaboratori cu Securitatea. De remarcat este faptul că în ambele perioade martirii n-au provenit în principal dintre pastori, ci dintre membri simpli ai bisericilor.
În anii 1974-1980 s-au ridicat câţiva pastori care au format un grup de rezistenţă. Aceştia au fost urmăriţi şi anchetaţi, dar niciunul nu a fost închis. Acest grup, numit tărdălaşul, a funcţionat atât ca centru de educaţie teologică în subterană, cât şi ca grup de autoritate pentru pastorii laici, hirotoniţi fără autorizaţie. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt Vasile Brânzei, Vasile Taloş, Pascu Geabău şi Iosif Serac. Au existat pastori şi credincioşi baptişti, precum Aron Mladin şi grupul „moisiştilor” de la Arad, Florea Cruceru (pastor), Simion Cure (pastor), care au făcut închisoare.

Situaţia actuală – trădaţi şi trădători în jurul aceleiaşi mese

Menţionez faptul că la momentul actual există încă pastori în activitate care se fac vinovaţi de colaborare cu fosta Securitate, pastori care predică în fiecare duminică şi împart Cina Domnului cu cei pe care i-au pus în postura de victime. Doar în rare cazuri s-a petrecut un proces în urma căruia venirea la Cina Domnului a fost rezultatul unui proces de împăcare. După douăzeci de ani de la primele deconspirări, în bisericile baptiste s-a creat o stare de neimaginat înainte de 1989. Situaţia „ideală”, în care un pastor să vină în faţa comunităţii pe care a păstorit-o şi despre care a dat informaţii Securităţii, nu a existat. Cultul baptist are libertatea liturgică în care se poate plasa un asemenea moment. De asemenea, nu a existat niciun caz în care pastorii să vină, fie în conferinţa pastorală naţională, fie în conferinţele comunităţilor, şi să facă mărturisirea prealabilă primirii iertării. Exemple precum cel oferit de mitropolitul Nicolae Corneanu nu există în mediul baptist.
În unele cazuri, iertarea a fost acordată în lipsa unei cereri de iertare. Întrebarea care apare este dacă poate exista un proces de curăţire şi stingere a conflictului în condiţiile în care cele două capete ale procesului nu vin împreună, adică solicitarea de iertare şi acordarea acesteia. Cei din generaţia vârstnică sunt sătui de confruntări şi de conflicte, unii dintre aceştia fiind ei înşişi implicaţi direct sau indirect în colaborarea cu autorităţile din acea vreme, iar tinerii sunt prea puţin interesaţi de trecut. Toată lumea a ales tăcerea. Jena, urmată de refuzul de a discuta subiectul, este cea mai întâlnită atitudine.
Ultimul Congres al Baptiştilor a fost marcat de o atitudine nouă, de milă şi chiar de promovarea celor care au fost colaboratori şi acum sunt priviţi ca persoane venerabile şi chiar modele de urmat. Nostalgia capătă cu totul alte dimensiuni astăzi. Durerea întoarcerii este o dulce furnicătură, care transformă ruşinea în orgoliu şi chiar mândrie pentru un trecut deja asumat: „Am făcut bine, am salvat biserica, am lucrat mai mult decât alţii” spun foştii delatori. Eroii, consideraţi altă dată trouble-makers, astăzi sunt socotite iude care vor să aducă şi mai multă tulburare Trupului lui Cristos, prin dorinţa lor de a răscoli în mizerie: „Acele lucruri trebuie uitate, nu zidesc, nu fac bine nimănui.” Aceasta este atitudinea din ultimii cinci ani în cadrul Cultului Baptist.

O retrospectivă a deconspirării în cadrul Cultului Baptist

Cum s-a ajuns aici? Oare ce a determinat această atitudine paradoxală, acceptarea delatorilor în poziţii de autoritate şi nepăsarea faţă de eroi? Până la această dată nu am informaţii despre vreo manifestare oficială în care să fie recunoscute meritele vreunuia dintre martirii baptişti (atâţia câţi sunt), printr-o placă memorială, un monument, un serviciu comemorativ, sau prin dedicarea vreunei săli cu numele respectiv. Poate că teologia noastră practică nu permite rememorarea victimelor în acelaşi fel în care are loc ea în bisericile istorice, dar cred totuşi că un gest minimal de respect ar fi fost cuvenit. Cum s-a ajuns aici? Istoria este simplă, cu date puţine şi nemiloase.

Înainte de 1989 – bănuiţi, colaboratori, martiri

Situaţia dinainte de 1989 este complexă şi greu de investigat, din pricina lipsei unei documentaţii făcute cu acribie de responsabilii şi conducătorii Cultul Baptist. Din fericire, lucrătorii Securităţii au fost mult mai ordonaţi. Aşa cum am spus, după anul 1948, bisericile baptiste au suferit un declin al vieţii spirituale. Pastorii au fost prigoniţi atât de regimul antonescian, cât şi de regimul comunist. Căderea ţării în mrejele regimului comunist a adus pentru bisericile baptiste câteva acţiuni ale căror consecinţe le resimţim şi astăzi: unii pastori au fost închişi, altora li s-a retras autorizaţia şi au renunţat la activităţile spirituale, alţii au fost convinşi să colaboreze şi au ajuns în situaţia în care predicau, pe baza Epistolei lui Iacov, că Isus Cristos „a fost primul comunist”. Romani 13, care vorbeşte despre supunerea faţă de autorităţi, era unul dintre pasajele preferate.
Era cunoscut faptul că nu existau alegeri libere la nivelul conducerii Cultului. Preşedintele Uniunii şi preşedinţii de comunităţi erau impuşi de Departamentul Cultelor. În acea perioadă au existat pastori despre care se ştia (unii dintre aceştia o declarau ei înşişi fără jenă) că erau oameni ai regimului:
Constantin Bălgrădeanu (decedat), fost secretar general al Cultului, profesor la seminarul baptist din Bucureşti, s-a remarcat prin notele informative extrem de răutăcioase despre confraţii săi.
Cornel Mara (decedat), fost preşedinte al Uniunii, bonom, senin, a recunoscut încă din perioada comunistă colaborarea cu Securitatea. A bătut recordul ca timp de păstorire al unei biserici, dat fiind că biserica sa din Braşov nu l-a eliberat din funcţie nici după 1990. Nu a manifestat nicio urmă de regret pentru perioada în care colaborat activ cu Securitatea. Şi-a asumat faptul că a obţinut şi dat autorizaţii de înfiinţare, construcţie, reparaţie pentru multe biserici.
Ioachim Ţunea, fost secretar general al cultului, redactor-şef la revista cultului, încă în viaţă, emigrat în Canada. A fost unul dintre cei mai inteligenţi colaboratori. După mustrarea pe care a primit-o de la Vasile Brânzei, s-a retras şi acum stă pe ultima bancă[4] într-o biserică baptistă, fără dorinţa de a mai interveni public în vreun fel.
Ioan Bunaciu, directorul Seminarului Teologic Baptist din acea vreme, dar şi după 1989, n-a spus în public sau în particular niciun cuvânt de regret faţă de acele vremuri, dimpotrivă, a considerat că a făcut mult bine. Pastorul Ioan Bunaciu a scris o istorie a Bisericilor Baptiste din România[5].
Vasile Talpoş, fost secretar general al Federaţiei Europene Baptiste şi rector al Institutului Teologic Baptist de Grad Universitar din Bucureşti, este singurul care a recunoscut scurt, dar în particular: „Aşa a fost, cum spun documentele.”
Exemplele pot continua. Despre aceştia, personalităţi marcante ale vieţii ecleziale baptiste în acea perioadă, se ştia între pastori şi chiar între enoriaşi că erau cel puţin favorabili regimului. Dar au existat şi modele de rezistenţă în acele vremuri, oameni consideraţi eroi până de curând:
Alexa Popovici (decedat), fost director al Seminarului din Bucureşti, apoi pastor în Chicago, Statele Unite ale Americii[6].
Aurel Popescu (decedat), emigrant în Statele Unite, a fost cel care a bănuit că printre „eroi” se pot ascunde trădători. A scris o scrisoare celebră care a circulat bătută la maşină „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?”
Florea Cruceru (închis şi apoi cu domiciliu forţat), încă în viaţă, are 91 de ani. A fost bănuit de confraţii săi păstori că este colaborator al Securităţii. Motivul principal era faptul că fratele său era deja aproape dovedit colaborator al Securităţii.
Iosif Sărac, în viaţă, a emigrat în Statele Unite şi s-a stabilit în San Francisco. A iniţiat o întâlnire în urmă cu doi ani, în care s-a încercat o recuperare a memoriei. Întâlnirii nu i s-a acordat importanţa cuvenită din păcate şi nu a generat consecinţe semnificative.
Iosif Ţon, în viaţă, se bucură de o mare influenţă între baptiştii din ţară şi din diaspora. A fost tot timpul o personalitate foarte controversată. Bănuieli asupra unei posibile colaborări cu Securitatea au planat asupra dânsului şi înainte de 1989. În prezent este personajul principal al unor dezbateri doctrinare, fără să fi fost stinse controversele privitoare la eventuala sa colaborare cu autorităţile comuniste ca agent dublu.
Liviu Olah (decedat) a fost unul dintre eroii incontestabili ai baptiştilor, cunoscut pentru intensitatea şi efervescenţa vieţii sale spirituale. S-a opus public autorităţilor comuniste. A existat însă un punct de turnură în modalitatea în care s-a manifestat faţă de autorităţi atunci când a încercat să facă un botez în public. Iosif Ţon s-a opus, contribuind la zădărnicirea acestei acţiuni.
Nicolae Gheorghiţă (unul dintre cei mai vehemenţi predicatori împotriva regimului), pastor al bisericii Emanuel, fost coleg al lui Paul Negruţ în domeniul pastoral. Era privit ca o figură eroică în acele vremuri. Fiind un personaj plină de carismă, n-a dat de bănuit că ascundea o povară imensă pe suflet, un angajament faţă de fosta Securitate.
Paul Negruţ, pastor al Bisericii Emanuel, rector al Universităţii Emanuel. Acuzat şi anchetat pentru uzurpare de funcţie. A fost ordinat ca pastor în ilegalitate, nefiind recunoscut de regimul comunist.
Pavel Niculescu, (emigrat în SUA), a fost unul dintre cei mai înfocaţi disidenţi, fiind exclus din Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie, pentru convingerile sale, şi anchetat de nenumărate ori. Este unul dintre campionii deconspirării şi are unul dintre cele mai consistente dosare.
Petru Dugulescu (decedat) a fost un pastor extrem de activ. Nu a existat nicio bănuială asupra sa în privinţa colaborării cu Securitatea. După ce alţi pastori şi-au deschis dosarele, a început dezbaterea referitoare la relaţia lui cu autorităţile comuniste.
Radu Cruceru (decedat), tatăl meu, ucis de forţele de Securitate la 17 decembrie 1975. Asupra lui Radu Cruceru au existat bănuieli serioase referitoare la colaborarea cu Securitatea. Datorită activităţilor şi carismei sale, enoriaşii refuzau să dea crezare zvonurilor. Mulţi dintre colegii săi pastori erau siguri că este informator al Securităţii.
Simion Cure (decedat), care a petrecut 7 ani de temniţă, a fost unul dintre pastorii despre care nu ar fi crezut nimeni că ar putea da vreo notă de informare către reprezentanţii sistemului de represiune.
Vasile Brânzei (decedat), personalitate de o verticalitate morală, a fost unul dintre pastorii care au iniţiat, împreună cu Vasile Taloş, un grup de rezistenţă între pastori.
Vasile Taloş (în viaţă) a fost unul dintre pastorii cărora autorităţile comuniste le-au acordat o atenţie deosebită. A descoperit în dosarul personal că i-au fost montate microfoane în dormitorul matrimonial. De asemenea, a descoperit că într-o anumită perioadă mai mult de jumătate din membrii comitetului parohial au colaborat cu Securitatea. Unul dintre aceştia avea sarcina de a verifica acurateţea informaţiilor date de ceilalţi.
După cum se poate observa, am notat în dreptul numelor, acolo unde a fost cazul, (decedat). Aceştia nu mai pot rezolva problema mărturisirii şi cererii de iertare înaintea enoriaşilor, colegilor, familiei. Pe de altă parte, trebuie făcute câteva precizări referitoare la modul în care aceşti pastori au fost percepuţi în mediul evanghelic înainte şi după 1989, înainte şi după deschiderea dosarelor, înainte şi după apariţia unor documente care scot la iveală o faţă nebănuită a unor pastori baptişti.
Au existat câteva categorii de lideri în mediul baptist:

1. cei care au declarat colaborarea făţiş şi fără regrete;
2. cei bănuiţi că sunt colaboratori, dar despre care nu s-a ştiut nimic sigur până la deschiderea dosarelor;
3. cei bănuiţi că sunt colaboratori, dar care au fost exoneraţi în urma deschiderii dosarelor;
4. cei care nu au fost bănuiţi niciodată şi care, în urma deschiderii dosarelor, au generat cele mai spectaculoase surprize în cadrul cultului baptist;
5. cei care au fost deasupra oricărei bănuieli şi cărora istoria le-a confirmat statutul de oameni drepţi.

După 1989 – confirmările, surprizele, şocul

După căderea comunismului a avut loc un Congres al Cultului, chiar în primăvara anului 1990, în care s-a făcut apel la cei care au colaborat cu Securitatea să vină să mărturisească şi să-şi ceară iertare în faţa fraţilor de credinţă. Acel moment a fost ratat. Niciunul dintre cei care ar fi putut folosi acel moment spre vindecarea tuturor nu a făcut vreo mărturisire. A doua fază a fost cea în care enoriaşii au început să vorbească despre perioada respectivă.

Nu, a mai fost un moment. Dar vă spun de ce nu au făcut-o în realitate în 1990. Au crezut că nu se va afla. Au crezut că faptele lor sunt ascunse, că arhivele sunt secretizate, bine închise şi că lucrurile nu vor ieşi niciodată la iveală. În momentul în care a ieşit legea deconspirării fostei securităţi ca poliţie politică, în Consiliul Uniunii Baptiste am obţinut un vot ca toţi pastorii baptişti să se poată elibera. (1) Cei din Consiliul Uniunii să se adreseze vicepreşedintelui responsabil cu pastorala şi să existe o confesare şi o eliberare coordonată pastoral, nu justiţiar, ci pastoral. (2) Toţi pastorii să ia legătura cu vicepreşedintele responsabil cu pastorala de la nivel Comunităţii şi să se descarce, să se elibereze. Aceasta se întâmpla în anii 1999-2000; atunci am obţinut această hotărâre a Consiliului Uniunii. Nimeni n-a făcut-o, convinşi şi atunci că lucrurile nu vor ieşi la suprafaţă. Ieşirea la suprafaţă a lucrurilor a fost năucitoare, nu pentru că le-a părut rău de ce au făcut, ci pentru că le-a părut rău că s-a descoperit. Deci regretul este că sunt confruntaţi cu trecutul[7].

După ce a fost posibil accesul la dosare, cutia cu secrete s-a deschis. În mediul baptist din România au început să fie vânturate nume şi aşezate în trei hambare: delatorii confirmaţi, delatorii bănuiţi, dar infirmaţi, delatorii-surpriză.
Cei deja cunoscuţi s-au apărat cum au putut mai bine: „Am încercat să facem bine ţării; dacă n-am fi fost noi, ar fi fost alţii care ar fi făcut şi mai mult rău, am semnat un angajament pe care nu l-am onorat, n-am făcut rău nimănui”. Din păcate, aşa cum am menţionat anterior, nu există nicio luare de poziţie publică în care vreunul dintre foştii colaboratori ai Securităţii să-şi ceară iertare ori să-şi manifeste regretul.
A doua categorie numără doar câteva nume şi este cea în care au intrat unii despre care se bănuia că ar fi colaborat, dar împotriva cărora până la această oră nu există probe. Dimpotrivă, despre unii există date că ar fi fost urmăriţi. A treia categorie, care a suscitat cele mai multe dezbateri şi a creat cele mai multe conflicte, este categoria celor despre care am crezut cu toţii că sunt eroi, dar s-au dovedit delatori.

Dacă facem o uşoară distincţie între agenţi de informaţie şi agenţi de contrainformaţie, există aceşti agenţi sub acoperire. Aceşti pastori sub acoperire au primit sprijin din partea autorităţilor pentru a-şi construi un profil de martiri, de disidenţi tocmai ca să poată pătrunde în cele mai puternice grupuri de rezistenţă. În această categorie intră Iosif Ţon, Nicolae Gheorghiţă, Petrică Dugulescu şi alţii ca ei, care au fost folosiţi pentru a afla informaţii din interiorul acelor grupuri şi pentru a le manipula. Oamenii aceştia erau folosiţi – în dosarul meu scrie foarte clar asta –, erau folosiţi ca să ne prelucreze informatic din interior, să ne influenţeze, să vină cu propuneri de proiecte care să ne abată de la proiectele noastre hotărâte. Erau folosiţi ca să ducă informaţii din mediul intim al persoanei şi al grupului înspre Securitate.[8]

Situaţia fiecăruia dintre aceştia este diferită şi trebuie judecată aparte.
1. Simion Cure a făcut puşcărie, iar Radu Cruceru a fost ucis. Cei doi au dat semne că regretă colaborarea şi au plătit într-un fel sau altul greşeala cu o conştiinţă chinuită, timp de mai mulţi ani, şi chiar cu viaţa. Între aceştia poate fi enumerat şi pastorul Gherman, care a fost, din câte se pare, ucis în aceleaşi condiţii şi din aceleaşi motive ca pastorul Radu Cruceru.
2. Alexa Popovici şi Iosif Ţon au emigrat şi fac parte din altă categorie, fiind bănuiţi că au fost agenţi cu misiune externă (mai ales că istoria celor doi este întrucâtva paralelă).
3. Alături de Iosif Ţon, Nicolae Gheorghiţă şi Petru Dugulescu sunt probabil cele mai interesante cazuri. Consideraţi modele între credincioşi şi colegi, au rămas în România, au continuat să fie critici faţă de regim, aproape agresivi, dar amândoi s-au bucurat, în mod paradoxal, de privilegii de neînţeles pentru coreligionari, aşa cum de neînţeles era şi îndrăzneala lor. Mai târziu, atât îndrăzneala, cât şi privilegiile au început să capete sens.
Fiecare dintre aceste nume ascunde o tragedie. Aici trebuie deschisă o discuţie separată despre tensiunea dintre informaţia pură, de dosar, şi interpretarea datelor, opinia publică, percepţia. Cazul Iosif Ţon, care a ţinut câteva zile şi paginile ziarelor centrale[9], este un caz demn de analizat. Foarte semnificativ este că, indiferent de datele care au fost prezentate, în ochii evanghelicilor români el este perceput ca erou al credinţei. Despre Iosif Ţon orice informaţie, fotografie sau filmuleţ, are acelaşi efect pe care l-a avut celebrul „pumn al lui Băsescu”. Unii, văzând aceleaşi imagini şi având aceleaşi date, vor trage concluzia că a fost, alţii, având aceleaşi date, vor trage concluzia că n-a fost.

După 2007 – lehamitea

În anul 2007, cu puţin înainte de penultimul Congres al Cultului, Daniel Mitrofan a publicat o carte intitulată Pigmei şi Uriaşi [10]. Cartea a apărut într-un context electoral foarte fierbinte şi a fost intim legată de contextul bătăliei pentru conducerea cultului. Situaţia era una extrem de delicată. Fiul profesorului Ioan Bunaciu candida împotriva lui Onisim Mladin, unul dintre urmaşii arădenilor numiţi „moisişti”, grupare disidentă în vremea comunistă, persecutată atât de autorităţile comuniste, cât şi de autorităţile cultice. Otniel Ioan Bunaciu a câştigat alegerile şi a devenit noul preşedinte al Cultului.
Dacă în perioada anterioară, oameni precum Mihai şi Anca Suciu, redactori la revista Cultului, Creştinul Azi, au publicat documente importante legate de colaborarea unor pastori cu Securitatea, imediat după acest congres oficiosul cultului, blogosfera, discursul public în general s-a cufundat într-o tăcere mai degrabă plină de dezamăgire şi mânie.

Unde s-a greşit?

Ce s-a întâmplat de fapt? Cum de s-a ajuns în această situaţie imposibilă, în care iertarea este de nediscutat, conflictul, mocnit, stins ca un foc învechit. Greşelile au fost multiple şi limitările specifice acestui articol nu-mi permit să analizez lanţul de erori care au compromis ceea ce ar fi putut fi unul dintre cele mai frumoase proiecte de recuperare relaţională. Împăcarea, o consecinţă naturală a iertării, ar fi creat un cadru diferit de lucru în bisericile baptiste, distanţa dintre generaţii ar fi fost acoperită cel puţin în dreptul rănilor istoriei şi ne-am fi putut concentra pe ucenicie în interior şi răspândirea luminii Evangheliei în exteriorul Bisericii. Din nefericire, calea pe care am ales-o a compromis relaţiile în Biserică şi mărturia în lume.

„Însemnaţi-vi-i” – necesitatea justiţiei

Pentru că iniţiativa mărturisirii n-a venit în mod natural, s-a trecut la etichetarea publică a celor bănuiţi că s-au compromis. Anii 2007-2009 au fost probabil cei mai fierbinţi în ce priveşte încercarea de deconspirare forţată. Motivaţia? „... însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.”[11]
Deconspirarea are mai multe mize. În primul rând, noţiunea de model. Cine ne sunt modelele? Trăim într-o confuzie cruntă, în care oameni ca Iosif Ţon şi Ioan Bunaciu rămân şi se dezvoltă în continuare ca modele. De ce trebuie însemnaţi aceştia? Nu pentru a ne răzbuna asupra lor, fiindcă nici măcar justiţie nu se mai poate face. Miza se află în altă parte, dar ea pare temporar pierdută din cauza felului în care s-a desfăşurat până acum acest proces complex, în care niciunul dintre noi nu am avut experienţă. Izolarea şi etichetarea delatorilor care nu au mărturisit până acum este importantă pentru a nu duce în derizoriu ideea de model, pentru a face dreptate celor care au stat în picioare, plătind un preţ imens, pentru a oferi generaţiilor care urmează o busolă după care să îşi croiască drumul printre alte capcane ale compromisurilor, după cum li se oferă cu vremurile.

Deconspirarea de şuetă, de bârfă, de aluzie

Probabil prima greşeală care s-a făcut a fost mânia şi condamnarea exprimată la şuete sau în public faţă de colaboratorii „care se ascund printre noi”. Acest gen de atitudine, lipsit de graţia creştinească, i-a speriat pe unii dintre cei care erau vinovaţi şi i-a îndepărtat cu totul de momentul oricărei mărturisiri. Unii dintre aceştia folosesc şi acum argumentul: „Aţi văzut ce au făcut cu cei pe care i-au deconspirat ei... să fi mărturisit în contextul acesta? Ne jupuiau.” Deconspirările de şuetă şi declaraţiile generalizatoare au făcut foarte mult rău procesului de mărturisire. De asemenea, deconspirările de blog, de bârfă, de cafenea, afirmaţii de genul „cutare a fost turnător, cutare a fost informator, agent”, fără surse credibile, fără documentare solidă, fără dovezi, fără a se face distincţii clare asupra tipurilor de implicare, clasificare, analiză, toate aceste încercări au otrăvit atmosfera, iar dialogul între cele două părţi, victime şi persecutori, a devenit imposibil. Lipsa unui mediator credibil, neimplicat politic, a unui patriarh moral cu autoritate de necontestat a făcut procesul şi mai complicat.

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de publicare la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi...

---

[1] Despre începuturile mişcării baptiste în zona Bihorului vezi Otniel-Laurean Vereş, Scurtă monografie a Comunităţii Bisericilor Creştine Baptiste din zona Bihor de la începuturi până în 1961, Editura Universităţi Emanuel, Oradea, 2007, pp. 25-29.
[2] Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007, p. 92.
[3] Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor, Editura Cristianus, Oradea, 2007, pp. 28-32.
[4] În bisericile baptiste ultima bancă este rezervată de obicei celor care sunt puşi sub disciplina eclezială, celor excluşi, celor care sunt în proces de pocăinţă.
[5] Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Editura Universităţii Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.
[6] Alexa Popovici este autorul unei impresionante istorii a baptiştilor. Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007.
[7] Paul Negruţ, interviu 2 iunie 2011, în curs de publicare.
[8] Paul Negruţ, interviu 2 iunie 2011, în curs de publicare.
[9] http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1014615-patriarhul-baptistilor-romani-informator-secu.htm.

Vezi şi http://old.cotidianul.ro/patriarhul_baptistilor_romani_informator_la_secu-34232.html.
[10] D. Mitrofan, Pigmei şi uriaşi, file din istoria persecutării baptiştilor, Editura Cristianus, Oradea, 2007.
[11] 2Tesaloniceni 3,14.

Autor: M. Cruceru

Sursa: www.oglindanet.ro

Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăţi despre marile tradiţii creştine

Volumul de faţă cuprinde convorbiri cu teologi, filozofi şi istorici ai creştinismului aparţinând mai multor tradiţii creştine din România. Prefer termenul „tradiţie” celui de „confesiune”, dat fiind că el scoate în evidenţă caracteristicile pozitive care definesc o anumită zonă a creştinismului. Mai precis, „tradiţia” arată ce sunt în sine ortodoxia, romano-catolicismul, greco-catolicismul, biserica baptistă sau cea penticostală, în vreme ce „confesiunea” defineşte tradiţiile respective dintr-un unghi polemic, prin contrast reciproc, de multe ori prin devalorizarea sau chiar anihilarea „adversarelor”. Deşi trăiesc de sute de ani în acelaşi spaţiu geografic, deşi se intersectează adesea în peisajul public românesc, tradiţiile respective nu s-au învecinat decât rar, şi fragmentar, între copertele aceluiaşi volum. Recuperarea convivialităţii astfel ar putea fi numit primul obiectiv vizat de coautori.
Mai departe. Abia ieşită din marasmul ateismului comunist, societatea românească s-a văzut confruntată nu doar cu demonii descătuşaţi ai libertăţilor democratice (libertăţi care ascund ori anulează adesea adevărata libertate), ci şi cu demonii fundamentalismului agresiv de varii nuanţe. Ortodocşii refuză confruntarea directă, singura tămăduitoare, cu propriul lor trecut recent, cu miile de compromisuri ruşinoase, chiar murdare, preferând refugiul într-o aroganţă puerilă, grefată pe un naţionalism total necreştin, cu urmări negative pentru încă o generaţie de credincioşi. Romano-catolicii acceptă poziţia „de rangul doi”, în ierarhia religioasă românească, camuflând, timoraţi, anvergura şi profunzimea catolicismului occidental, revigorat patristic în urma Conciliului Vatican II. După o jumătate de secol de interdicţie, greco-catolicii continuă să fie mai departe ignoraţi ori dispreţuiţi de un stat român care continuă, şi în literă, şi în spirit, politica vechiului regim comunist. Statul român şi Biserica Ortodoxă Română fac front comun, din 1948 şi până acum, la sfârşitul anului 2011, împotriva Bisericii Greco-Catolice, faza de martiraj direct, „legal”, încheiată în decembrie 1989, continuând cu o fază de martiraj psihologic, „la foc mic”. Această atitudine, permanentă şi primitivă, a statului român şi a BOR a creat, în sânul greco-catolicilor, un adevărat „complex de victimizare”, lucru extrem de periculos pentru sănătatea lor spirituală.
Situaţia Bisericii Greco-Catolice reflectă, la o intensitate maximă, situaţia generală din societatea românească postcomunistă. Diferenţa dintre Ieri şi Azi, în România, se poate înţelege reflectând o clipă la diferenţa dintre un Martir şi o Victimă. Martirul a fost reperul moral, existenţial, religios al lui Ieri. Martirul a suferit injust în numele unei credinţe juste. Dar, mai presus de toate, Martirul este un Învingător (adesea termenul apare, în cuprinsul Apocalipsei, caracterizându-i pe martiri). Victima suferă de dragul suferinţei, sau din lipsa acelui grăunte de curaj care l-ar ajuta să-şi câştige libertatea. Victima nu poate fi niciodată un reper, un model pentru credincioşi sau pentru societate, pentru simplul şi evidentul motiv că un laş, un plângăreţ n-a fost şi nu poate deveni vreodată model. În fine, Victima este un Învins (cu majusculă). România de Ieri a avut un număr, mic, dar real, de martiri, care ar trebui luaţi ca puncte, vii, de redemaraj al istoriei. România de Azi numără milioane de „victime”, milioane de plângăreţi, care-şi cheltuiesc energiile şi viaţa lamentându-se, care preferă de o mie de ori oftatul patetic, sau pur şi simplu resemnat, efortului consistent şi reparatoriu.
Bisericile baptiste şi cele penticostale sunt o părticică din America transferată în spaţiul carpato-dunărean. Asta nu înseamnă că, dacă vrei să devii un autentic american, ori să te înfrupţi din faimosul American way of life, trebuie să intri neapărat într-o comunitate baptistă sau penticostală. Se poate trăi americăneşte şi rămânând ortodox, greco sau romano-catolic. Dar, faptul că există o legătură puternică între baptism, penticostalism, pe de o parte, şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ar trebui să ne stimuleze un comportament social (şi privat) coerent. Am denunţat, în mai multe rânduri, şi de mulţi ani, atitudinea contradictorie, ca să nu spun de-a dreptul schizofrenă, a majorităţii românilor faţă de cei doi termeni ai „ecuaţiei”. Dacă, în ochii majorităţii românilor, „americanii” reprezintă tot ce are lumea de azi mai împlinit, mai vrednic de preţuire şi de râvnire, dimpotrivă, baptiştii şi penticostalii sunt înfieraţi ca eretici normativi, a căror damnare nu poate fi pusă nici măcar o clipă la îndoială. Să nu ne deranjeze oare faptul că, după cele mai fiabile statistici, un american din cinci aparţine unei biserici baptiste şi că tot în SUA trăieşte cel mai important număr de penticostali de pe planetă?
Mirările de mai sus ne-au călăuzit permanent, pe Otniel Vereş şi pe mine însumi, în alcătuirea interviurilor din volum. Practic, noi am dorit să prezentăm o istorie vie a diverselor tradiţii creştine din România prin ochii unor specialişti, reprezentanţi avizaţi ai acestor tradiţii, care le cunosc din interior, dar care nu-şi transformă opţiunea personală în discurs triumfalist-electoral. Nimeni dintre cei intervievaţi nu-şi propune altceva decât să informeze publicul larg asupra unor aspecte istorice sau teologice mai puţin cunoscute, ori să lămurească unele aspecte controversate. De asemenea, cititorul va percepe cu uşurinţă, la aproape toţi protagoniştii, o atitudine echilibrat-critică nu faţă de armătura dogmatică a propriilor tradiţii, cât faţă de perversiunile sau „accidentele” de parcurs survenite în trecut sau în prezent.
De asemenea, sperăm ca, şi prin acest volum, să impunem în peisajul românesc o „garnitură” credibilă de teologi, filozofi, istorici ai creştinismului sau istorici pur şi simplu. Fireşte, cei prezentaţi aici constituie doar un nucleu, care oricând poate fi lărgit. Dar orice lucru trebuie să aibă un început, iar orice început trebuie să-şi impună o limită. Cine ştie, cu timpul, poate că acest volum va fi continuat cu altele, pe tematici complementare. Deocamdată, înainte de a vă lăsa în compania oaspeţilor noştri, ţin să-i mulţumesc prietenului Otniel Vereş pentru exemplara sa colaborare, precum şi doamnei Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea, pentru disponibilitate şi profesionalism. Cea mai mare parte a dialogurilor au apărut, integral sau fragmentar, în revista electronică Oglindanet (www.oglindanet.ro), iar volumul se înscrie în programul Asociaţiei Culturale Oglindanet. Mulţumesc Adrianei Sopota, prim-vicepreşedintele Asociaţiei, şi Cristinei Tudosie, secretarul Asociaţiei, pentru sprijinul lor decisiv şi dezinteresat.

(Prefaţa volumului Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăţi despre marile tradiţii creştine, Editura Vremea, Bucureşti, 2011)

Biserica şi societatea: Responsabilităţi teologice în faţa presiunilor secularizării

Una dintre problemele majore cu care se confruntă creştinismul în general este determinată de presiunea din ce în ce mai evidentă a secularizării şi de nevoia de a structura atitudinea Bisericii în dialogul ei cu lumea pe conştiinţa ei dogmatică (biblică şi patristică).

Secularizarea este curentul conform căruia valorile sociale şi individuale există prin ele însele, declarându-se autonome în faţa spaţiului metafizic al gândirii religioase. Civilizaţia secularizată urmăreşte realităţile umane sub aspectul concret al funcţionalităţii lor, nu urmăreşte ontologia lucrurilor, ci numai aspectul lor funcţional, abordează tema lumii şi a omului din perspectiva unei gândiri strict tehnicizate, afirmă autonomia structurală a ştiinţei în raport cu Dumnezeu, creându-se premisele unui ateism metodologic. Sistemul secularizat nu are o teologie unitară şi sistematică, ci are un caracter compozit, încercând să se adapteze culturii moderne. Secularizarea încearcă să disloce factorii religioşi de determinanta lor divină, concretizându-se în modalităţi şi gradualităţi diferite, deosebit de agresive la adresa creştinismului.

Secularizarea, ca expresie a descreştinării, a provocat umanitatea la conceperea unui alt fel de sacru, o recompunere a conţinuturilor, cu o istorie zbuciumată şi îndelungată. Întâlnirea dintre raţiunea instrumentală a iluminismului şi relativismul scientist va disloca simbologia religioasă într-o serie de microgrupuri cu o spiritualitate aparte. Cultura modernă, deşi fascinează prin diversitatea temelor, riscă să se mişte într-un orizont tautologic, finalizat în procesul de politeizare a valorilor. Din acest motiv, recuperarea actului revelaţional, ca modalitate de comunicare a profunzimilor sacrului, poate fi o şansă pentru conştiinţa umană de a depăşi criza existenţială. Secularizarea puterii politice a fost una dintre ideile recurente în profetismul vechi-testamentar, până la instaurarea regalităţii. Într-un alt plan, iluminismul a operat aceeaşi modificare, cu precizarea că a renunţat la orice raportare cu ideea de divinitate. Mai târziu, secolul al XX-lea va sublima această pseudosacralitate în totalitarisme de tipul fascismului şi comunismului.

În faţa acestui proces de secularizare apare necesitatea unui sistem metodologico-teologic. Ca primă urgenţă se cere cunoaşterea realităţilor seculare şi intuirea valorilor sau a nonvalorilor; individualizarea, analiza şi raportarea lor la mesajul biblic. Un mare rol îi revine în această situaţie tradiţiei patristice. Raportarea situaţiei la patrimoniul spiritual al Bisericii (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) va orienta teologul spre o soluţie viabilă. "Există însă o altă modalitate a prezenţei, a relaţiei cu societatea secularizată, aceea a unui parteneriat profetic, care se situează mult mai în linia Evangheliei."

Teologia politică, raportare a societăţii la credinţă

Am făcut această scurtă incursiune pentru a identifica necesitatea unui sistem metodologico-teologic în măsură să ofere o soluţie viabilă determinată de secularizarea puterii politice. Consider că un element de bază în această direcţie este teologia politică.

Prin sintagma de teologie politică se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politico-imperial al autorităţii şi la realităţile conexe, care decurg sau care depind în mare măsură de referinţa la această autoritate imperială sau statală în sens modern. Temele puse în discuţie se grupează în jurul fundamentelor teologice ale concepţiei creştine în ceea ce priveşte persoana imperatorului, exerciţiul său politico-religios, dar şi în ceea ce priveşte filosofia politică a imperiului cu referire la creştinism în general şi Biserică în special (împăratul văzut ca mimisis, atributele unui împărat creştin, raportul personal cu Dumnezeu; împăratul şi Biserica; raporturile cu ereticii, iudaismul şi păgânismul; Imperiul şi Creştinismul). Alte lucrări definesc teologia politică prin metoda specifică şi principiul său formal ca politică în sens extins, sau ca viziunea teologico-religioasă a politicii şi viziunea politică a religiei. Altă grupare de cercetători defineşte teologia politică având în vedere scopul său, evaluând-o ca fiind justificarea teologică a unui sistem politic. Altă ramură a cercetării, grupată în jurul lui Andreas Marxen, consideră că creştinismul nu are nici un fel de teologie politică, deoarece termenul care defineşte cel mai bine atitudinea în faţa problemelor polisului este termenul de metapolitică. Această ultimă atitudine a ridicat o seamă de probleme de natură sociologică în cadrul creştinismului, deoarece se riscă transferul componentelor care definesc apartenenţa şi implicarea creştinului în societate într-un plan metafizic, irelevant în faţa responsabilităţilor concrete.

În sens larg, prin teologie politică se înţelege raportul critic dintre societate şi credinţă, văzut ca dimensiune socială a actului religios, sau aplicaţia mesajului creştin la toate compartimentele vieţii umane. În sens restrâns, prin teologie politică creştină se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politic al autorităţii, teologie determinată de filosofia politică a unui sistem de conducere.

O altă diferenţiere absolut necesară pentru înţelegerea sensurilor teologiei politice stă în a delimita între ceea ce se înţelege prin vechea teologie politică şi noua teologie politică. Într-o accepţiune cronologică, termenul de vechea teologie politică este cu referire la linia de cercetare dezvoltată până la jumătatea secolului al XX-lea, în contextul temelor specifice. Calificativul de veche nu înseamnă o devalorizare sau o intrare într-un con de umbră echivalentă cu irelevanţa socială sau religioasă a teologiei politice, ci numai departajarea de noua accepţiune a sintagmei după 1960. După jumătatea secolului al XX-lea, când s-au dezvoltat curentele teologiei eliberării, şcoala lui Karl Rahner, prin ucenicul său Johann Baptist Metz, a pus în circulaţie un concept numit noua teologie politică. Atributul de politic a atins o coardă deosebit de sensibilă a conştiinţei contemporaneităţii, motiv pentru care a făcut obiectul a numeroase dezbateri. Această direcţie se diferenţiază în acelaşi timp de teologia politică clasică, nu se consideră a fi o ştiinţă din domeniul teologiei care să aibă ca obiect de studiu politica, nici o modalitate de terapie profesională pentru acele categorii de cercetători care doresc crearea unor noi conştiinţe revoltate de corupţia actului politic în sine. Ca reacţie la iluminism, noua teologie politică va avea un program grupat în jurul ideii de manifest public al actului religios. Este de fapt o ieşire din spaţiul individualist al unor experienţe religioase, în favoarea laturii sale publice, sociale. Teologia politică se prezintă sub forma unui raport critic între societate şi credinţă, admiţând Biserica în dimensiunea ei de mărturie publică a libertăţii oferite de credinţă.

În spaţiul românesc, problema a început să fie tratată din variate direcţii. Teologi, filosofi, istorici şi sociologi şi-au unit eforturile în a înţelege, a clasifica şi a aplica posibilităţile reale ce decurg dintr-o astfel de analiză. Urgenţa unor astfel de dezbateri a fost identificată în realitatea că Europa nu mai poate miza pe factorul economic ca unic element transnaţional sau ca factor de unitate. Din acest punct de vedere, preocupările pe această temă sunt foarte justificate. Preocupările cercetătorilor români am putea spune că se constituie sub forma originală a unei sinteze între cele două tipuri de teologii politice.

Europa, în căutarea propriului suflet

Originalitatea românească constă atât în abordarea problematicilor din punctul de vedere al teologiei politice clasice, cât şi în elaborarea unui proiect critic privind raportul dintre conştiinţa civilă a umanităţii şi conştiinţa creştină. Preocupările urmăresc cel puţin două mari direcţii. Prima constă în inventarierea şi expunerea critică a principalelor probleme de natură economică, fiscală şi de politica muncii în Europa, cu impact direct asupra responsabilităţilor ce revin religiilor şi confesiunilor europene, iar cea de-a doua, identificarea unor modele spirituale pentru un portret religios european. În condiţiile căderii blocului comunist, preocupările cercetătorilor români au integrat într-o manieră responsabilă noile realităţi şi urgenţe la nivel de Biserică, astfel încât să se recupereze diferenţele Est-Vest atât la nivel de politici locale, cât şi euroregionale. Lista provocărilor la care trebuie să facă faţă Uniunea Europeană este lungă: criza economică profundă cu care se confruntă majoritatea statelor europene, greu de echilibrat cu aparenta stabilitate a monedei unice europene, fiscalitatea excesivă ce încurajează frauda financiară, costurile de producţie foarte ridicate, fuga capitalului privat de pe continent spre Asia şi reducerea prin aceasta a locurilor de muncă în Europa, incapacitatea financiară a statului de a onora obligaţiile ce îi revin, reformele dureroase ale sistemelor de asigurări şi ale mecanismelor sociale de solidaritate, creşterea numărului perdanţilor în cursa globalizării, lipsa motivaţiei politice şi slăbirea conştiinţei civice… accentuarea lipsei de legitimitate democratică a organismelor europene supranaţionale, conflictele provocate de neintegrarea grupurilor etnice şi religioase alogene, lipsa unităţii europene în chestiunile centrale ale politicii externe. În ceea ce priveşte sufletul Europei, ea este încă în căutarea lui. Pragmatismul politic european a înţeles lucrul acesta, luându-se decizia din partea Comisiei Europene de a se stabili contacte cu mediul universitar-academic, deci implicit cu mediile teologice. Astfel, din aceste două perspective rezultă preocupările cercetătorilor români spre cele două direcţii ale teologiei politice. Că este nevoie de o astfel de atitudine reiese din nevoia unui profil religios european şi, cu atât mai mult, în contextul în care Ortodoxia începe să-şi facă vocea auzită din ce în ce mai mult în UE.

Autor: O. Panaite

Sursa: www.ziarullumina.ro

Lumea modernă şi excesul raţionalist

Se admite, în genere, că omul modern (unii spun că de la Renaştere încoace) s-a tot îndepărtat de viziunea teocentrică, plasându-se pe sine în miezul istoriei şi motivând astfel orice abdicare de la planul divin al creaţiei. Revoluţia Franceză, cu sfidătorul ei cult al raţiunii şi atitudinea anticlericală ca element al unei alte conştiinţe civice, a adus o radicalizare a acelei conduite, separând religia de stat şi făcând anume din ateism o nouă religie. În numele ei s-au proclamat "moartea lui Dumnezeu" şi dreptul omului de a întreprinde orice, cu preţul negării dimensiunii sale specifice.

O "religie a progresului", servită spectaculos de ştiinţă şi tehnică, s-a instalat mai peste tot, cu urmări paradoxale pentru umanitate. Pe de o parte, cunoaşterea "lucrurilor" a avansat spectaculos, în timp ce valorile spirituale au fost cvasi-eliminate din "economia" vieţii. Între minte şi inimă s-a produs un clivaj speculat intens de ideologii umanismului ateu.

Minte şi inimă e formula sintetică a dilemei omului dintotdeauna. Mintea, adică raţiunea, intelectul. Inima, adică afectul (schematic înţeles), ca dimensiune inefabilă, complementară, a fiinţei umane. Mai toată cultura lumii poate fi sintetizată prin această ecuaţie, reînnoită mereu, cu fiecare individ şi în orice comunitate. Într-un cunoscut periodic din epoca renaşterii naţionale, mintea şi inima erau asociate anume, după excesele raţionaliste aduse de mişcările "novatoare" de la finele secolului al XVIII-lea şi din deceniile următoare. Minte şi inimă, mărită naţie românească, iată un apel semnificativ al generaţiei care ne-a dat la mijlocul secolului al XIX-lea, marele proiect de unitate şi modernizare a statului.

Peste un timp, în condiţii mai relaxate geopolitic, s-a ajuns la o definire mai riguroasă a formulei în cauză, cu un accent anume pe minte, pe implicarea mai fermă a raţiunii în actul critic. Junimiştii se prevalau de evoluţionismul lui H. Spencer, aşa cum Kogălniceanu se raportase la F. K. v. Savigny, făcând din evoluţionismul organic o bună temelie pentru reformele preconizate.

Este o linie de gândire ce va produce efecte şi mai târziu, în perioada interbelică şi chiar în zilele noastre, graţie unor sociologi formaţi în spirit gustian. Naţiunea, în viziunea lor, e un produs organic al istoriei şi se cuvine a fi susţinută ca atare, ca şi tradiţia, ca şi limba, ca şi fenomenologia etnoculturală. Eminescu nu gândise altfel şi tocmai de aceea a fost supus de "corecţii politici" unei insolite contestări. Ca şi el, militanţii pentru demnitatea românească au făcut din factorul divin suprema raţiune ("Dumnezeu şi neamul meu" nu era un simplu slogan de ocazie, din moment ce dinastia instituită la 1866 a adoptat deviza, încă valabilă, Nihil sine Deo).

Un asemenea principiu, la fel de vechi ca homo religiosus descris de M. Eliade şi alţi istorici, nu poate fi decât salutar în zilele noastre, când raţionalismul s-a extins peste tot, în forme diverse, subminând ierarhiile de valori, destructurând instituţii, semănând confuzii acolo unde ar trebui să domine buna rânduială.

Rânduiala se şi numea o revistă scoasă de D. C. Amzăr ş.a. în perioada interbelică, spre a sugera o mai bună disciplină socială, bazată pe valorile tradiţionale. Se dorea atunci, într-o vreme de mari tensiuni, ceea ce şi azi s-ar urmări, prin unele publicaţii, precum Rost, un primat spiritual, susceptibil să reaşeze axiologic lumea noastră. Depăşirea direcţiei în care se complace omenirea de atât timp nu e posibilă fără opţiuni clare, cea mai de seamă privind însuşi raportul cu divinitatea.

Un teolog catolic cu o poziţie proeminentă în dezbaterile din ultima jumătate de secol, Ioan Paul al II-lea, definea astfel raportul în cauză: "Raţiunea, lipsită de aportul Revoluţiei, a străbătut căi laterale care riscă să o facă să piardă din vedere ţinta ei finală. Credinţa, lipsită de raţiune, riscă să nu mai fie o propunere universală. Este iluzoriu a se gândi că, în faţa unei raţiuni slabe, credinţa ar fi mai incisivă, dimpotrivă, cade în pericolul grav de a fi redusă la mit sau superstiţie. În acelaşi fel, o raţiune care nu are în faţă o credinţă matură nu este provocată să fixeze privirea pe noutatea şi radicalitatea fiinţei"1. Text memorabil, demn de reamintit mereu, căci poate contribui la limpezirea situaţiei. Considerând că raţiunea are sensuri multiple, un analist al postmodernismului o reducea nu de mult la "confuzia raţiunilor"2.

O atare confuzie se recunoaşte oarecum în dezbaterile din Occident cu privire la o eventuală implicare a religiei în constituţia Uniunii Europene, text fundamental, în care totuşi aportul creştinismului nu e luat în seamă deloc. Este, în ultimă analiză, urmarea acelui "umanism ateu" de care s-a vorbit şi a discursului iacobin care a dominat ideologic lumea apuseană, două secole, cel puţin în momente de criză.

Cine urmăreşte lucrurile diacronic nu poate evita o asemenea concluzie, în pofida "revizuirilor" produse în ultimele decenii. Însă nimeni nu trebuie să se blocheze în faţa limitelor impuse de istorie, căci subzistă mereu speranţa depăşirii.

Bibliografie:

1) Ioan Paul al II-lea, Fides et Ratio. Scrisoare enciclică cu privire la raporturile dintre raţiune şi credinţă, trad. de Wilhelm Dancă, Presa Bună, Iaşi, 1999, p. 38.

2) J. F. Lyotard, Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Apostrof, Cluj-Napoca, 1997, p. 60.

Autor: Al. Zub

Sursa: www.ziarullumina.ro

Sfântul Grigorie Sinaitul despre treptele săturării: Hotarele mâncării: înfrânarea, îndestularea şi săturarea

Ce este lăcomia pântecelui? Dorinţa de a mânca ceva nou în fiecare zi? Voluptatea gustului? Mâncatul necuviincios? Ideea de plăcere asociată cu mâncarea? Probabil că este puţin din toate acestea şi, în acelaşi timp, superioară tuturor. Caracteristica de bază a lăcomiei constă în excesivitate.

Când auzi termenul de lăcomie, te gândeşti aproape instinctiv la prea mult sau, oricum, mai mult decât ai avea nevoie. Sfântul Grigorie Sinaitul ne propune să descoperim care sunt treptele mâncatului cu măsură şi cum putem evita această patimă a lăcomiei pântecelui.

Ce este lăcomia pântecelui?

Această patimă a fost definită în multe feluri şi asociată cu manifestări diverse de Sfinţii Părinţi. În literatura obişnuită, însă, aproximativ toate manifestările lăcomiei au fost considerate mai mult sau mai puţin normale. Dacă privim modalitatea de desfăşurare a banchetelor antice, aşa cum este aceasta descrisă spre exemplu în Satyriconul lui Petronius, înţelegem de ce lăcomia pântecelui a fost asociată de asceţi la început cu o ghiftuire animalică. Unele persoane aveau obiceiul de a mânca şi de a bea până li se făcea rău. Am spune că acesta este doar nivelul inferior al lăcomiei pântecelui. Mai jos de atât nu se poate merge. În timp însă, Sfinţii Părinţi au expus mai multe trepte "rafinate" ale lăcomiei pântecelui. S-a ajuns la discuţii legate de preferinţa unui anumit fel de mâncare în detrimentul altuia, la valabilitatea dorinţei de a simţi un gust bun al mâncării sau pur şi simplu la modalitatea cum mănânci atunci când eşti invitat la masă. Monahii aveau un stil de viaţă infinit mai auster decât cel al laicilor, şi probabil că de aici s-au născut o serie de controverse în această privinţă. Deci, ce este şi ce nu este lăcomia pântecelui? Fără a emite pretenţia unei separări ascetice, am spune că, uneori, este util să aplicăm proverbul latin qoud licet Iovis, non licet bovis (ceea ce este permis lui Jupiter, nu este permis şi unui bou). Ceea ce se potriveşte monahilor nu poate fi întotdeauna potrivit şi pentru laici, iar reciproca este de asemenea valabilă. Posturile aspre monahale pot fi ţinute doar de câţiva laici care doresc o asceză mai amplă. Postul negru, spre exemplu, poate fi ţinut doar de unii creştini, în timp ce pentru alţii este total nepotrivit. Pe de altă parte, varietatea mâncărurilor, reuşitele culinare prezente şi dorinţa de a avea o mâncare cu gust bun, deşi nepotrivite din punct de vedere ascetic pentru monahi, pot fi permise laicilor. Aş spune că punctele comune care pot fi împărtăşite de ambele căi rămân acelea ale considerării mesei drept un prilej de mulţumire faţă de mila lui Dumnezeu şi, neapărat, purtării cuviincioase la masă. Un om care mănâncă într-un mod vulgar este mai de plâns decât cel care mănâncă un pic în plus faţă de măsura sa. Vom trata toate aceste aspecte mai pe larg în articolele viitoare. Acum este momentul să ne punem întrebarea fundamentală: Ce înseamnă lăcomia pântecelui din punctul de vedere al hranei îngurgitate?

Cele trei trepte

În cursul unei discuţii petrecute după o masă (deloc copioasă!), o persoană spunea că nu doreşte să fie lacomă şi să mai ia o bucată de prăjitură, deşi organismul îi cerea acest lucru. Un alt mesean i-a precizat că acesta nu poate fi considerat un act de lăcomie, deoarece nu se săturase de fapt. Credem că avea dreptate în ceea ce spunea dacă citim cu atenţie recomandările Sfântului Grigorie Sinaitul în această privinţă. "Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Înfrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin" (Filocalia, vol. 7, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti 2005, p. 179). Este de la sine înţeles că Sfântul Grigorie Sinaitul nu cere ca doar unul dintre cele trei niveluri amintite aici să fie respectat în detrimentul total al celorlalte două. Totul depinde de context. Contează cât de obosiţi suntem, cât de mult am muncit sau mai avem de gând să muncim şi de locul în care ne aflăm. La o masă festivă, nu putem mânca o felie de pâine spunând că flămânzirea este de preferat săturării, la fel cum, după o zi lipsită de efort, nu vom încerca să mâncăm până simţim că scaunul nu ne mai susţine. Ideea pe care o transmite Sfântul Grigorie Sinaitul este cea de echilibru şi dreaptă socoteală. Dacă avem un pic de discernământ înţelegem că nu trăim sub imperiul regulilor absolute. Nu trăim într-o lume unde toate mâncărurile sunt interzise. Dumnezeu nu Se comportă cu noi ca şi cum am fi nişte copii obraznici care nu mai merită desert. Însă trebuie să fim atenţi să renunţăm la ceea ce ne prisoseşte. Să nu mâncăm de dragul de a ne ghiftui. Sfântul Grigorie Sinaitul precizează: "Iar dacă mai mănâncă cineva după ce s-a săturat, a deschis poarta lăcomiei pântecelui, prin care intră curvia" (p. 179). A mânca în neştire, aceasta este în esenţă lăcomia pântecelui. A fi rob mâncării. Să nu mai poţi să mănânci decât un anumit lucru pregătit într-un anume fel nu mai este lăcomie, ci reprezintă ispita preţiozităţii, a dorinţei de a fi remarcat, răsfăţat, întreţinut la nesfârşit. Despre acest aspect vom vorbi însă cu altă ocazie.

Să nu trecem hotarele (în sus sau în jos)

Sfatul final pe care Sfântul Grigorie Sinaitul ni-l adresează este următorul: "Tu, ştiind acestea cu de-amănuntul, alege ce e mai bun după puterea ta, netrecând hotarele. Căci numai cei desăvârşiţi sunt în stare, după Apostol, a şi flămânzi şi a se şi sătura (Filipeni 4, 12), şi a avea putere în toate" (p. 179). Încă o dată virtutea discernământului se dovedeşte a avea o importanţă capitală. Să alegem după puterea noastră, ne sfătuieşte acest mare ascet. Nu ne obligă nimeni să flămânzim când avem ulcer. Nu ne obligă nimeni să mâncăm pe săturate dacă nu simţim nevoia decât de un desert. Desigur, ne putem simţi obligaţi să spunem că ne chinuim (sau că ne întreţinem) trupurile pentru Dumnezeu, dar, în realitate, nu facem nimic altceva decât să ne hrănim mândria. O mândrie care, să nu uităm, se naşte şi din virtuţile urmate pentru a fi lăudaţi, nu doar din patimile pe care le ascundem în spatele unei măşti a suferinţei. Dacă ne considerăm desăvârşiţi fără a fi astfel, hotarele stabilite de Grigorie Sinaitul ni se vor părea înguste şi stabilite arbitrar. Unii pot chiar să protesteze că nu sunt deloc corecte, tocmai pentru a-şi apăra mândria veşnic nesătulă. Ce ne paşte însă la final, după ce vom descoperi că doar mândria ne împingea să postim, poate fi rezumat de o pildă ascetică excelentă. Odată un om a ales să intre în monahism. Un prieten a venit într-o zi la chilia sa şi a descoperit că proaspătul monah se ospăta la ora 15 cu o bucată de pâine uscată. Plin de o iniţiativă "cuvioasă", a simţit nevoia să îi amintească faptul că, înainte de a intra în monahism, postea în fiecare zi până seara târziu. Monahul s-a uitat la el, a zâmbit puţin şi i-a spus că putea să facă acest lucru în lume pentru că se hrănea până seara cu laudele celorlalţi creştini pentru asceza sa...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Liturgice: Simbolistica slujbei de înmormântare

Părinte, care este semnificaţia slujbei de înmormântare în cultul Bisericii noastre Ortodoxe?

Îndată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul săvârşeşte la casa repausatului panihida care înseamnă privegherea sau slujba de toată noaptea, înlocuind rugăcinile din timpul nopţii ce se făceau odinioară în biserici sau în case la căpătâiul celor răposaţi. Slujba înmormântării se săvârşeşte la trei zile după moarte, în biserică, acesta fiind locul unde credinciosul a primit botezul şi îmbisericirea, adică începutul vieţii întru Hristos, deci, se cuvine ca tot aici să i se facă şi cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei. Trebuie precizat că Biserica a stabilit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioşii laici, a doua pentru pruncii şi copiii până la 7 ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.

Pentru ca bucuria Învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, din zilele obişnuite, în Săptămâna Luminată, adică între Duminica Învierii şi Duminica Tomii există o rânduială specială privind slujba înmormântării. Aceasta este alcătuită în cea mai mare parte din cântările Învierii, iar preotul este îmbrăcat în veşminte luminate.

Care sunt elementele-simbol ce alcătuiesc slujba înmormântării şi care este semnificaţia lor?

Untdelemnul este semnul şi pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez, iar vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viaţă care curge prin mădularele trupului omenesc şi îl însufleţeşte, fiind acum preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viaţa cea veşnică. Tot semn al credinţei noastre în înviere şi nemurire este şi coliva, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24).

Pomenile sau praznicele morţilor sunt mesele care se fac în cinstea şi pomenirea morţilor. Ele sunt rămăşiţe ale vechilor agape sau mese frăţeşti, cu care era împreunată în vechime slujba înmormântării. Tot pomană se numeşte şi orice faptă de milostenie făcută pentru pomenirea şi folosul morţilor, ca de pildă hainele sau lucrurile care se dau săracilor şi care sunt binecuvântate de preot printr-o molitvă specială.

Autor: Diacon I. Apostolache

Sursa: www.ziarullumina.ro