ROMA, marți, 18 ianuarie 2011 (ZENIT.org).- “Ordinea naturii nu găsește suficientă explicare în interiorul înseși al naturii” și “este înțeleasă înțelegându-i finalitatea și recunoscând ceea ce este superior, pentru că este mai complexă, perfectă în grad mai mare, din punct de vedere arhitectonic și fără să fie subalternată”. Aceasta este una din concluziile la care ajunge manualul Lineamenti di filosofia della natura (Urbaniana University Press, Roma 2010), scrisă de prof. Lorella Congiunti.
Opera prof. Congiunti - docent titular de Filosofia Naturii pe lângă Universitatea Pontificală Urbaniana și directoare SITA (Societatea Internațională Toma de Aquino) – prezintă propunerea puternică a unei științe filosofice a naturii. Este vorba de o articulată reflecție rațională asupra naturii (înțeleasă ca o totalitate de lucruri fizice neartificiale) îndreptată spre cunoașterea naturii (înțeleasă ca esență).
În text – îmbogățit cu excursus foarte actualizate asupra tematicilor științifice, deseori de frontieră – nu sunt neglijate nici legăturile cu științele particulare ale naturii.
“Ordinea naturală este de tip ierarhic – explică autoarea –; manifestă grade de complexitate diferite. Indivizii mai perfecți, adică cei mai apropiați de plinătate, sunt extrem de complexe, în determinările și în acțiunile lor”.
“Această complexitate apare clar ca fiind proiectată. Prezența proiectantului se observă în modalitatea cu care părțile se leagă în întreg și în ireductibilitatea întregului la părți: nici o parte și nici suma lor nu explică totalitatea. Dimpotrivă, am și notat puterea individualității substanțelor, astfel că individul nu se anulează în complexitatea relațiilor pe care le stabilește”.
“Complexitatea ființelor naturale este un atribut de perfecțiune – continuă –. Într-adevăr, simplitatea metafizică a lui Dumnezeu, adică ființa lui ne compusă, non divisă, ne descomponibilă, ne divizibilă, dar absolut unitară și perfectă, este participată în complexitatea realității”.
“Se întâmplă – afirmă din nou profesoara – că relația dintre perfecțiunea lui Dumnezeu și perfecțiunile naturale este ca raportul dintre o circumferință și un poligon: cu cât poligonul înmulțește numărul laturilor lui, cu atât se apropie mai mult de circumferința sa, fără a concide niciodată cu acesta; analog, substanța naturală mai complexă (adică ființa umană) se află mai aproape de absoluta simplitate a lui Dumnezeu”.
Deci, subliniază, “nu se poate pretinde să se studieze natura privând-o de complexitatea ei, ci, mai mult încă, este necesar să se înțeleagă cum complexitatea este un atribut de perfecțiune care se desfășoară tocmai în ierarhia complexității substanțelor: de la elementele anorganice la ființe, de la animale la om, care se află în vârful complexității și, deci, și al perfecțiunii”.
“Nici nu se poate pretinde, în sferă filosofică, să se nege finalitatea complexității totale, care emerge în manieră sublimă, în mod paradoxal, pe măsură ce se coboară în ierarhia complexității, spre irațional, spre neființă, unde ordinea se afirmă de la sine, nealeasă, ne voită, neînțeleasă, evident deja înscrisă în natura lucrurilor”.
În același fel, “natura nu se identifică simplu cu universul, dar natura este totalitatea lucrurilor fizice în structura și relația lor. Din acest motiv, cunoașterea funcționării universului nu este suficientă să ne facă să înțelegem ce este natura, și aceasta mai ales privitor la complexitatea ei ordonată”.
În acest punct, prof. Lorella Congiunti face un exemplu sugestiv: “Dacă cineva ar intra în atelierul unui tâmplar și ar vedea dezordinea complexivă, cantitatea mică de lemn de șlefuit, probabil ar spune că s-a irosit timp și lemne și dezordinea a devenit mai mare, iar mobila cu încrustată din centrul atelierului ar fi văzută ca o mărire a ordinii, dar în cadrul unui vast sistem dezordonat”.
“Le fel – continuă – universul în complexitatea ei este ca un atelier de tâmplar, iar științele, pe bună dreptate, relativizează centralitatea mobilei încrustate și înregistrează creșterea dezordinii totale, dar filosoful trebuie să fie conștient că natura nu coincide cu perimetrul atelierului, ci este structurat împreună cu mobila, în lumina finalității ei”.
“În natură – subliniază autoarea –, cauza cauzelor este cauza finală, deci structura ordonată pe care tâmplarul a produs-o este indicele pentru a evalua finalitatea și ordinea atelierului său, și analog în aceeași natură”.
“Natura nu este un mare sistem indiferent, anizotrop și omogen, ci o structură ierarhică unde prima formă de ordine este dată de finalitate – conchide autoarea – . În această perspectivă, cei vii sunt centrul naturii, iar prezența ființelor foarte complexe decretează imaginea ordonată și finalistă a naturii, chiar dacă se înmulțește entropia în univers”.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
