REFLECȚIE BOTEZUL DOMNULUI (ANUL A)

Voi ştiţi ce s-a întâmplat în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a propovăduit Ioan. Cum l-a uns Dumnezeu cu Duhul Sfânt şi putere pe Isus din Nazaret, care a umblat făcând bine şi vindecând pe toţi cei stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el" (Fap 10, 37-38).

În lumina acestui text biblic luat din cartea Faptele Apostolilor pentru Duminica solemnității Botezului Domnului (Anul A), putem vedea foarte clar rolul, sensul, finalitatea botezului lui Isus și, implicit, al oricărei persoane care cere botezul. Cu alte cuvinte, botezul este misiune, trimitere, apostolat. La botez, Cristos primește mandatul explicit din partea Tatălui: de a face bine; de a-i vindeca pe cei stăpâniți de diavoli, de a vesti că Dumnezeu este cu El și cu noi. Prin botez, creștinul primește buletinul de identitate, este recunoscut major în sânul Bisericii și capabil de a da mărturie despre Cristos. Nu degeaba și Isus își începe misiunea imediat după ce a fost botezat. Sf. Petru, în pericopa citată mai sus, le explică creștinilor din Cezareea ce s-a întâmplat cu Isus după ce a fost botezat. Am putea vorbi de o cateheză, concisă, clară, punctând la esențial. Dacă ne gândim bine la botezul care are loc în zilele noastre în Biserică, faptul că botezul se face copiilor încă gângurind, faptul că botezul a devenit mai degrabă un rit social, fără să mai fie conștientizat ca fiind un act de credință, cu siguranță, o cateheză de genul pe care-l face Petru nu-și mai are rostul. Și totuși…. care este semnificația Sf. Cruci pe care o facem pe creștetul capului nostru de mai multe ori pe zi dacă nu o reiterare a botezului primit cu mulți ani în urmă? Ori de câte ori ne facem semnul Crucii reînnoim făgăduințele făcute la Botez. Iar această reînnoire ar trebui să ne amintească înainte de toate că am devenit martori ai lui Dumnezeu, martori ai iubirii lui Cristos, Fiul predilect al Tatălui. Ori de câte ori ne facem semnul Crucii, Dumnezeu repetă cuvintele: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria. Dar și creștinul are ceva de spus: Acesta este Dumnezeul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria. Cel care este bucuros, fericit, nu poate să tacă, vestește, vrea să împărtășească bucuria cu alții, cu toți cei pe care îi întâlnește. Dacă nu putem fi cu toții atât de tari încât să alungăm diavolii din persoane, avem însă capacitatea de a face binele, oriunde ne-am afla. Spunem deseori că în lumea în care trăim este greu să fim buni, să facem binele. O fi, dar dacă ne gândim la sfinți, marea majoritate dintre ei au făcut binele în locuri de negândit: în pușcării, în pustiu, pe străzile pline de sărăcie, etc. Să încercăm să ne deschidem urechile atunci când ne facem semnul Crucii și vom auzi clar vocea Tatălui: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria.

ZECE SFATURI ALE UNOR PERSOANE CARE SE ROAGĂ: PENTRU A PROGRESA ÎN RUGĂCIUNE (II)

6. Există metode pentru a conduce rugăciunea?

Liturgia este locul fundamental pentru a învăța rugăciunea. Ea se articulează prin rugăciunea solitară, personală, în care creștinul stă în prezența Tatălui care este în secret (Mt 6, 6). În decursul veacurilor – afirmă Pascale Paté, laică angajată în Chemin-Neuf împreună cu soțul încă din anul 1982 -, s-au dezvoltat școli de rugăciune pentru a încuraja, a conduce, a evangheliza rugăciunea. Foecare corespunde experienței unui bărbat sau a unei femei. Ignațiu de Loyola, de exemplu, propune o pedagogie care este rodul experienței ce l-a condus să discearnă acțiunea Duhului lui Dumnezeu în el, și a transmis-o în Exercițiile spirituale. Aceste școli pot fi necesare pentru a pleca la drum, pentru a merge mai departe, a persevera, a învăța ca oamenii să se lase transformați.

Sfat: îi revine fiecăruia să-și găsească propria cale, cea care i se potrivește mai bine. A începe să ne privim în jurul nostru, în viața de fiecare zi, a asculta sfaturile celor apropiați, a merge să vedem, a experimenta.

7. A recita o rugăciune înseamnă a ne ruga?

Lui Isus nu i-au plăcut cuvintele multe. Tradiția creștină ne oferă numeroase rugăciuni. Un loc privilegiat îl ocupă Tatăl nostru învățat de Isus. Alte rugăciuni au un fundament biblic, ca de exemplu Bucură-te, Marie sau Magnificat, au ocupă un loc important în tradiția Bisericii, ca de exemplu Crezul sau Mărire. Pot fi meditate și misterele Rozariului sau să se reia Rugăciunea inimii: Doamne, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul. Dar riscul – explică Pr. Patrice Gourrier, preot la Poitiers și animator al asociației Talita Kum – constă în recitarea mecanică, numai cu vârful buzelor, fără dorința de a sta uniți cu Cristos. Rugăciunea inimii, de exemplu, a fost pusă la punct de Părinții orientali pentru a îndepărta gândurile, a face gol și a elibera spațiul de tăcere interioară pentru ca Isus Cristos să locuiască din ce în ce mai mult în persoana noastră.

Sfat: să se recite una sau alta din aceste rugăciuni împreună cu un grup de rugăciune evită riscul unei recitări mecanice. Rugăciunea în grup este o susținere și o experiență de comuniune.

8. Pe cine să rugăm: pe Tatăl, pe Fiul, pe Duhul Sfânt?

Pr. Michel Rondet, iezuit, amintește că primii discipoli îl rugau pe Dumnezeul părinților lor, dar devenit pentru ei Tată lui Isus Cristos. Cel pe care Isus l-a iubit și l-a făcut cunoscut ca tatăl lui și Tatăl nostru. Lui i se mulțumește în particular pentru darul pe care ni l-a făcut în Fiul său. Lăsând să se roage în noi Duhul Sfânt, noi comunicăm cu iubirea lui Isus pentru Tatăl. Este acesta motivul pentru care rugăciunea creștină se îndreaptă către Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Rugăciunea noastră poate pleca de la Fiul, de la meditarea cuvintelor lui, de la contemplarea gesturilor lui, și acestea ne conduc în mod necesar la Tatăl. La rândul nostru, noi nu putem să-l rugăm pe Tatăl fără a ne îmbrăca de sentimentele lui Isus și să trăim din Duhul lui. Rugăciunea introduce în mișcarea care unește pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în comuniunea lor. Noi nu o rugăm pe Maria sau pe sfinți așa cum îl rugăm pe Tatăl. Lor le spunem: rugați-vă pentru noi, sau ascultați-ne.

Sfat: în împărtășirea sfinților, noi ne unim rugăciunii Mariei pentru toți oamenii a cărei mamă ea a devenit la picioarele Crucii. Ne încredințăm ei pentru că în umanitatea noastră ea este cea care e asociată în mod unic operei Sf. Treimi. Și asociem sfinții rugăciunii noastre pentru că credem că ei participă cu noi la dorința după Împărăția cerurilor.

9. Este necesar să fim însoțiți din punct de vedere spiritual?

În anumite momente – răspunde Sora Véronique Fabre, superioara comunității Cenacolului, animatoare a Centrului spiritual din Versailles – însoțirea spirituală este necesară pentru a verifica să nu parcurgem o stradă greșită, pentru a evita cursele iluziei sau al oricărei alte puteri maligne. De exemplu, atunci când ascultăm numai ceea ce vrem să ascultăm, neglijând anumite texte ale Scripturii cu pretextul că nu le înțelegem. Însoțirea poate să ajute și să nu se judece rugăciunea noastră după emoțiile pe care le avem.

Sfat: însoțirea nu este unicul mijloc pentru a fi ajutați în drumul rugăciunii. Lucrul cel mai important este să nu rămânem singuri. Poate fi suficient să ne unim unui grup pentru a ne hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând să fim interpelați de acest Cuvânt.

10. Ce să facem atunci când dispare gustul rugăciunii?

Această ariditate – răspunde Maurice Bellet, preot filosof și psihanalist – nu are nimic ciudat. Este un lucru aproape normal. Autorii din antichitate o considerau utilă și fecundă. A purifica rugăciunea înseamnă a purifica dorința, pentru ca să se poată conforma voinței lui Dumnezeu. În ziua de astăzi, plictiseala, dezgustul, se datorează reglementării și obligatorității rugăciunii, unui sentimentalism ambiguu și unui dogmatism sterilizant. Unii merg înainte așa, oricât ar costa. Probabil este aceasta rugăciunea cea mai pură, pentru că este acceptare că relația este nudă, fără nimic care să satisfacă. Dar aceasta nu trebuie să devină o obstinație lipsită de sens. A ne ruga vrea să spună a fi cu Dumnezeu într-o relație vie în care Dumnezeu este Dumnezeu, unde Dumnezeu este dar și iubește cu adevărat omul. Sf. Francisc de Salles o invita pe Sf. Ioana de Chantal să-l lase pe Dumnezeu pentru Dumnezeu. Contemplația, mai spunea acest sfânt, trebuie făcută cu plăcere. Acum, pentru că este vorba de a fi cu Dumnezeu, mă pot întreba care rugăciune mi-ar plăcea: să citesc un comentariu sau un text biblic cu o puternică dorință de adevăr, să ascult Patima compusă de Johann Sebastian Bach? În orice lucru pot să mă îndrept spre Cel pe care eu nu pot să-l cuprind.

Sfat: Atunci când nu mai știi să te rogi, fă ceea ce ți îți convine mai mult… fără a privi la drumul ales de alții. Fără să uiți un lucru foarte concret, adică ceea ce scrie Sf. Ioan Evanghelistul în Prima scrisoare: Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi iar iubirea Lui este perfectă în noi (4, 12). Dumnezeu este acest necunoscut, dincolo de abisul absenței, care se trezește în inimile noastre și în mâinile noastre atunci când ne apropiem de aproapele nostru.

ZECE SFATURI ALE UNOR PERSOANE CARE SE ROAGĂ: PENTRU A PROGRESA ÎN RUGĂCIUNE (I)

S-a auzit de multe ori că învățăm să ne rugăm, rugându-ne. Fiecare, cu alte cuvinte, trebuie să-și facă experiența lui și să se lase condus de Duhul Sfânt, deoarece, așa cum scrie Sf. Paul, este El cel care vine în ajutorul slăbiciunii noastre, iar dacă noi nu știm să ne rugăm așa cum trebuie, Duhul însușii mijlocește cu gemete de nedescris (Rom 8, 26).

Dar în acest drum spiritual, uneori plin de pericole, sunt foarte utile și sfaturile persoanelor care au învățat să se roage și care au o experiență profundă a vieții de rugăciune. Nu lipsesc, cu siguranță, cărți care tratează despre acest argument, dar ni s-a părut instructiv să citim în această privință, și dossier-ul pe care cotidianul La Croix l-a publicat în numărul din 12-13 noiembrie 2010. Textul este îngrijit de Martine De Sauto și adună în sinteză sugestiile unor preoți, călugări, călugărițe și laici, pentru oricine dorește cu adevărat să progreseze în viața de rugăciune. Sunt formulate sub formă de întrebare și răspuns, după care urmează, după fiecare răspuns, unele sfaturi practice și utile.

1. Când să ne rugăm? Sau, pentru cât timp?

Pr. Jean-Marie Gueullette, profesor de teologie la Universitatea catolică din Lyon și director al Centrului interdisciplinar de etică de pe lângă aceeași universitate, răspunde: Atunci când niște prieteni vor să se întâlnească, trebuie să facă alegeri și să stabilească priorități în agendele lor. Dacă ceea ce stabilesc rămâne numai o simplă dorință, nu se vor vedea niciodată. Dacă nu rugăm numai atunci când avem chef, ne vom ruga foarte rar. Cât privește locul de rugăciune, esențial este să se favorizeze rugăciunea, reculegerea. Dar lumea nu se roagă numai în capele sau în căldura unor locuri bine mobilate. Dumnezeu este cu noi peste tot, pentru că locuiește în noi. Dacă zilele noastre comportă un timp de rugăciune, chiar și scurt, puțin câte puțin devine apoi posibil să se reia conștiința prezenței lui Dumnezeu, oriunde unul s-ar afla, în supermarket, sau în lift…

Sfat: să se stabilească o durată realistă de rugăciune și să se respecte. Nu trebuie să stăm să ne întrebăm dacă avem chef sau nu, lucru ce schimbă tot planul, pentru că în rugăciune nu plecăm de la noi înșine sau de la propriile stări sufletești, ci de la Dumnezeu în prezența căruia ne menținem.

2. Trupul participă la rugăciune?

Ne răspunde Sora Catherine Aubin, licențiată în psihologie, doctor în teologie spirituală. Trupul – observă aceasta – este instrumentul prin care suntem în relație cu lumea și cu alții. Dacă eu iubesc pe cineva, îi întind mâna, îi surâd și îl îmbrățișez. Rugăciunea se află în aceeași ordine: este într-adevăr o relație, un raport interior cu Dumnezeu. Trupul, departe de a împiedica rugăciunea, ajută rugăciunea, pune inima în mișcare. Dacă i-au în mână evanghelia înainte de a începe, aceasta pune trupul într-o dispoziție particulară. Fiecare poate să lase să se înalțe din interiorul său gesturile intime care pun în mișcare inima. Uneori nu mai este nevoie să se vorbească. Trupul însușii este o rugăciune.

Sfat: să se înceapă cu regăsirea respirației. Inspirând, primesc darul pe care Dumnezeu îmi face cu viața Lui. Expirând, îi dau înapoi lui Dumnezeu ceea ce mi-a dăruit, adică suflul vieții. În fiecare dimineață, la trezire, și în fiecare seară, înainte de culcare, să se facă un exercițiu de respirație profundă, pentru a sta în contact cu sine, cu alții și cu Dumnezeu.

3. Cum să intrăm în rugăciune?

Rugăciunea – afirmă fratele Jean Marie, de treizeci de ani la Taizé - , este un spațiu în care ne lăsăm conduși, atrași de Dumnezeu. La Taizé, tinerii au această posibilitate să se oprească, să se lase conduși. Muzica este frumoasă, cântecele sunt simple. Dar vocabularul este cel al psalmilor. Un verset răsună în noi. Poate ne vorbește. Cântecul ne de-centrează în dulceață, deschide o intrare la Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi lecturile biblice iluminează într-un alt fel, și în timpul tăcerii ne lăsăm întâlniți în ungherele cele mai ascunse ale inimii noastre de Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfat: să se privilegieze simplitatea instrumentelor și a gesturilor. O icoană, un crucifix, o Biblie deschisă. Se poate începe cu un frumos semn al crucii. Fiecare are propriile cuvinte. De exemplu: Iată-mă, Doamne, sunt aici.

4. Este necesar să spunem cuvinte atunci când ne rugăm?

A lăsa cuvintele să devină rugăciune, observă Pr. Dominique Sterckx, carmelitan, animator al grupului Amitiés carmélitanes de la Institutul catolic din Paris, înseamnă a accepta să se tacă, a lăsa silențiul să se stabilească în noi în uitarea de noi înșine, pentru a ne concentra pe cuvintele lui Isus și a lăsa ca Duhul Sfânt să le imprime în inimile noastre până când acestea produc roade de credință, speranță și dragoste. Apoi să se vorbească cu cuvinte scurte și simple ale slujitorului și ale prietenului, pentru spune: Ce vrei ca eu să fac? Rugăciunea, ca orice altă întâlnire între prieteni, are tonalități diferite în funcție de fiecare zi în parte. Uneori, un verset al Scripturii mă inundă și mă face să gust prezența lui Dumnezeu. Alteori, îmi ajunge numai să pronunț numele lui Isus pentru ca El să se facă prezent. Mă mulțumesc atunci să-l privesc și să mă las privit de El. Dar uneori mi se va părea că El nu mai există pentru mine. Să cred, în ciuda prezenței Lui în mine este un act de credință în cuvântul lui. Domnul Isus nu folosește lămpi pentru a-mi face cunoscută prezența lui. 

Sfat: Tăcerea – explică Antoine Augustin, preot în Institutul Notre-Dame de vie, formator în Seminarul din Paris și animator de școli de rugăciune, este ca și cum ai lega ADSL (dispozitiv care permite transmisia de date cu ridicată viteză în tradiționalele linii telefonice) în propriul computer. Ea deschide posibilitatea ca Dumnezeu să fie primit, începând să se abandoneze în mâinile Lui ceea ce suntem, cu slăbiciunile și nevrozele noastre.

5. Cum să hrănim rugăciunea noastră?

Cuvântul lui Dumnezeu – explică Pr. david, abate al Abației En-Calcat, este busola care orientează tot restul. De douăzeci de ani – observă acesta – eu citesc Scriptura cu creionul în mână. Dumnezeu s-a făcut după imaginea omului. El se mărturisește, ne deleagă prin Duhul Sfânt înțelegerea Scripturii. Eu încerc să-l înțeleg cu cunoștințele pe care le am. Deci, copiez cuvântul, versetul care mă impresionează și îl las să se desfășoare, dincolo de gândul meu. A copia, se spune, înseamnă a citi de șapte ori. În tăcere, ascult ceea ce Dumnezeu, prin acest verset, are să-mi spună, cum mă întâlnește în personalitatea mea, în viața mea, în încercările mele. Acesta mă inundă, mă însoțește în zilele mele, îmi permite poate să recunosc cum Duhul se află în acțiune în cuvântul unui frate, al unui oaspete, al unui prieten.

Sfat: Scriptura este ca o picătură care sapă în stâncă. A citi un text biblic, fără a încerca prea mult să-l analizez. A alege un cuvânt, cel care mă interpelează, să-l ascult, să-l ascult din nou pentru a face ca acesta să răsune în inimă. Chiar și un sfert de oră în fiecare zi.

MÂNTUIREA ÎNLĂUNTRUL ȘI ÎN AFARA BISERICII

Cine aparține Bisericii? Pentru a răspunde la întrebare, constituția dogmatică Lumen Gentium (Lumina popoarelor) a Conciliului al II-lea din Vatican distinge trei modalități: cea a catolicilor deplin integrați în Biserică; cea a creștinilor ne-catolici, cu care Biserica este conștientă din mai multe motive că este legată; cea a ne-creștinilor, care aparțin în diferite feluri poporului lui Dumnezeu. Limbajul arată efortul de a depăși termenii teologiei pre-conciliare, care imposta această chestiune numai pe versantul apartenenței pline și formale la Biserică, conchizând că nu putea să se mântuiască cel care se afla în afara Bisericii: extra Ecclesiam nulla salus.

Pe de altă parte, surprinde să constatăm că paragraful în chestiune nu a cunoscut corecturi importante față de prima schemă, aceasta demonstrând o voință de deschidere în câmp ecumenic care se maturiza lent în Biserică. Cu toți cei care nu păstrează adevărata credință sau unitatea comuniunii cu Romanul Pontif, și totuși o doresc, cel puțin inconștient, Mama Biserică știe că este din mai multe motive legată, exorta schema, reluând o expresie a papei Leon al XIII-lea. Textul final nuanțează ulterior unii termeni, menținându-le însă substanța: Cu cei care, botezați fiind, sunt, da, însemnați cu numele de creștini, dar nu profesează integră credința sau nu păstrează unitatea comuniunii sub succesorul lui Petru, Biserica știe că este din mai multe motive legată (LG 15).

Această uniune a Bisericii cu ceilalți creștini este afirmată subliniind ceea ce mai mult unește, decât ceea ce divide. Pentru a ajunge la acest rezultat, paragraful de fapt răstoarnă impostarea tradițională a argumentării: mai degrabă decât să afirme motivele pentru care ne-catolicii nu aparțin deplin Bisericii, preferă să evidențieze elementele ce sunt proprii Bisericii și care caracterizează identitatea și viața acestor Biserici particulare sau al acestor comunități ecleziale. Textul se leagă de LG 8, unde se vorbea de prezența în afara Bisericii catolice a multiple elemente de sfințire și de adevăr care, ca daruri proprii ale Bisericii, împing spre unitatea catolică.

Pentru a măsura distanța, nu atât în privința conținutului, cât în dispoziție – decisivă pentru un adevărat dialog ecumenic – este de ajuns să reluăm un faimos text al Cardinalului Bellarmin din Controversele (1587) sale: Biserica constă într-o mulțime de oameni legați împreună de profesarea aceleiași credințe creștine, de comuniunea acelorași sacramente, sub conducerea păstorilor legitimi, și în mod particular al Romanului Pontif, vicarul lui Cristos. Cele trei criterii de apartenență deveneau și elementele de discriminare pentru a califica gradul de separare și de distanță față de Biserică. În rațiunea primei părți se exclud toți cei necredincioși, atât cei care nu au făcut parte niciodată din Biserică, ca evreii, turcii, păgânii, cât și cei care au făcut parte odată, dar apoi s-au îndepărtat, ca de exemplu ereticii și apostații. În rațiunea celei de-a doua părți, sunt excluși catecumenii și cei excomunicați, pentru că aceștia nu au fost încă admiși la comuniunea sacramentelor, iar cei din urmă au fost admiți dar apoi au fost excluși. În rațiunea celei de-a treia părți, sunt excluși schismaticii care au credința și sacramentele, dar nu sunt supuși păstorului legitim, și de aceea profesează credința și primesc sacramentele în afara (Bisericii).

Dacă poziția controversisticii catolice după Conciliul Tridentin făcea mai rigidă condițiile de apartenență, fixând în mod peremptoriu termenii de excludere din Biserică, textul conciliar încearcă să reparcurgă o stradă complementară, indicând ținta posibilă a unității, care nu trece prin excomunicări, ci prin angajarea de fapt a tuturor fiilor lui Dumnezeu: Astfel Duhul Sfânt suscită în toți discipolii lui Cristos dorința și acțiunea, pentru ca toți, în felul stabilit de Cristos, în mod pacific să se unească într-o singură turmă sub un singur păstor. Și pentru a obține acest lucru, Biserica Mamă nu încetează să spere, să se roage și să acționeze, și îi sfătuiește pe fii să se purifice și să se reînnoiască, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească tot mai clar pe chipul Bisericii.

Dacă privim mai bine, paragraful citat ne oferă o învățătură de mare valoare: fără a goli de semnificație evenimentele care au condus la o separare scandaloasă, insistă pe atitudinea care trebuie ținută față de Biserici și comunități ecleziale care sunt parte din acea catolică unitate a poporului lui Dumnezeu, ce prefigurează și promovează pacea universală, la care în diferite feluri aparțin sau sunt ordonați atât credincioșii catolici, cât și alți credincioși în Cristos, cât și, în sfârșit, toți ceilalți oameni care din harul lui Dumnezeu sunt chemați la mântuire (LG 13).

Poezii și rugăciuni armenești de Crăciun și An Nou

Cristos-Pruncul

Sfântul Grigorie de Narek (Krikor Narekatsi) - 951-1011

Buzele Lui sunt două frunze surori.
La zâmbetul lor suav, se scutură petale de trandafiri.
Lacrimile Pruncului Cristos se preling în străluciri de mărgăritar.
În infinitul albastru al oceanelor I se scaldă ochii.
Rodii aprinse Îi sunt obrajii,
iar pe cărare Îi ies în întâmpinare
toţi crinii înfloriţi din lume.

Cântec
Sfântul Nerses Shnorhali – „Cel plin de har”, 1102-1172, catolicos al Armeniei

Sfânt Soare al dreptăţii, răsari, nu-ntârzia!
Şi tuturor împarte comoara, mila Ta!

Tu, către Care gândul se-ndreaptă cu nesaţ,
azi mintea-mi liberează de-al viciului greu laţ!

Tu, Care numai viaţă şi veşnicie dai,
pe cei plecaţi din lume primeşte-i, vii, în rai!

Tu, far aprins ce bezna o spulberi fără leac,
îndură-Te de mine, ce-n boala fricii zac...

Tu, Cel prin Care toate din veac se înnoiesc,
dă-mi pacea după care de când mă ştiu jelesc!

O, dulcea mea comoară şi-a tot ce-i bun Izvor,
neghina rea să piară în veci pe-al meu ogor!

Isuse, al Tău nume, pe care-l cânt cu dor,
din inima-mi de piatră s-alunge orice nor!

Iar când vei veni iară, lumea s-o primeneşti,
de mine-n a Ta slavă cu drag să-Ţi aminteşti.

Rugăciune pentru noul an
Missak Medzarents, 1885-1908, poet armean, reprezentant al romantismului

Dă-mi, Doamne, bucuria aceea care nu ştie de limitele sinelui. Ajută-mă s-o culeg ca pe-o floare din ochii aproapelui meu.

Dă-mi, Doamne, bucuria lipsită de egoism a unui copil care azvârle cu bulgări de zăpadă în trecători. Bucurie care să răsune ca un clinchet de clopoţei la fiecare uşă pe la care voi trece.
Ajută-mă să ridic altare de închinăciune din cuvintele celor care mă iubesc. Cuvintele lor să fie ecou de psaltire şi chimval răsunător.

Dă-mi bucuria care nu sufocă brutal bocetele celor suferinzi.
Bucuria care îmi şterge din minte ispita de a mă gândi la mine.

Revarsă asupra fiecărei bucăţi de pâine pe care-o împart cu alţii binecuvântarea acestei bucurii.
Ajută-mă să răspândesc pretutindeni lumină asemenea soarelui în amurg.

Şi cu mănunchiul de lumină în mâini, să ating cu el apele, să-l îngrop apoi în pământ cu duioşia unui plugar, să-l dăruiesc ca pe-un izvor curat mulţimilor însetate.

Fie să rămân mereu un vânător al idealului. Dă-mi harul să-i înţeleg măreţia şi să înţeleg cât îmi e de drag.
Să-l adun din sufletele oamenilor obişnuiţi şi neobişnuiţi şi să-l înapoiez din nou lor. Şi acesta să fie unicul meu dar.

Prietene, florile...
Hovhanes Toumanian, 1869 – 1923

Prietene,
florile pe care le vei vedea cândva
crescute la-ntâmplare pe mormântul meu
nu vor fi ca alte flori,
podoabe obişnuite ale primăverii
pentru câmpii vesele
sau pentru sălaşuri fără întoarcere.

Ci cântece ascunse o viaţă în inima mea,
dar rămase îngheţate pe buze mute.
Şi atâtea cuvinte calde nerostite în clipa morţii.
Pe toate ţi le trimit acum din cealaltă lume,
pe drumul care-ţi stă înainte.

Sub chipul florilor
crescute în neştire pe mormântul meu.

Traducere din engleză: MS

Epifania Domnului-manifestarea lui Dumnezeu pe pământ

Grecii din antichitate aveau un verb, επιφαινω (epifaino), al cărui înțeles era: a arăta, a face evident, a manifesta, a apărea la suprafață. Așa cum rezultă foarte clar din aceste înțelesuri, ideea ce vrea să se transmită cu acest verb este a ceva ce din ocult sau ascuns acum vine la lumină și, deci, devine cunoscută de toți sau cel puțin de o parte. Între greci acest verb avea o dublă aplicare specială: era folosit în sfera medicală, aplicat mai ales bolilor ale căror simptome manifestau oculte dureri care loveau persoana (cf. Herodot 2, 152, 3; Tucidid 8, 42, 3; etc.); verbul era folosit și în cadru religios, aplicându-l diferitelor semne de care se foloseau zeii pentru a se face (re)cunoscuți, sau pentru a face cunoscută voința lor, adică revelațiile și visele, etc. (cf. Herodot 2, 91, 5).

Evreii, asumând limba grecească, au împrumutat și acest verb și l-au aplicat nu atât chestiunilor medicale cât mai ales celor religioase: într-adevăr, επιφαινω este rezervat lui Dumnezeu, unicul adevărat și sfânt, care a voit să se reveleze poporului său și care i-a dat legea sa ca semn al sfintei sale voințe (cf. Deut 1, 6; 10, 12 ss; Ps 118). Aceste și alte epifanii divine (cf. Gen 19, 1ss; Ex 3, 1ss; 1 Re 19, 1ss; Is 6, 1ss.) vor fi numite teofanii (θεοφανια), ce vrea să însemne manifestări sau apariții divine.

Creștinii au continuat pe această linie,dar au semnalat că aceste teofanii sau epifanii din VT erau ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Fiului lui Dumnezeu, pentru că Lui îi aparține revelarea, și să reveleze adevărul întreg (cfr. In 8, 31ss; I Tim 2, 4; II In 1, 1-4); într-adevăr, în Isus Cristos, Cuvântul întrupat (In 1, 14), a venit pentru ca noi să-l putem cunoaște în plinătate pe Dumnezeu, și să putem știi că este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Spune Sf. Paul: Dumnezeu care vorbise deja în vechime de multe ori și în diferite feluri părinților prin profeți, în ultimele timpuri, în aceste zile, ne-a vorbit și nouă prin Fiul, pe care l-a stabilit moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și lumea (Evr 1, 1-2).

Ioan Botezătorul mărturisește: Cel care vine de Sus este deasupra tuturor; dar cel care vine de jos, aparține pământului și vorbește despre pământ. Cel care vine din cer se află deasupra tuturor. El dă mărturie despre ceea ce a văzut și auzit... Într-adevăr, Cel pe care Dumnezeu l-a trimis, rostește cuvintele lui Dumnezeu și dăruiește Duhul fără măsură (In 3, 31-32a.34). În sfârșit, Cristos face cunoscut acest lucru în mod clar: Te binecuvântez, o Părinte, Domnul cerului și al pământului, pentru că ai ținut ascunse acestea celor mici și pricepuți și le-ai făcut cunoscute celor mici. Da, Părinte, pentru că așa ți-a plăcut Ție. Toate mi-au fost date de către Părintele meu; nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât numai Fiul și cel căruia Fiul vrea să i-l facă cunoscut (Mt 11, 25-27).

Ei bine, pe linia Apostolului care dorește ca discipolii Domnului să obțină în toată bogăția deplina cunoaștere și să ajungă să pătrundă în perfectă cunoaștere misterul lui Dumnezeu, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 2-3), primii creștini au căutat să vadă, să aprofundeze și să înțeleagă toate aceste teofanii veterotestamentare și, mai ales, pe cele neotestamentare. Și au semnalat că prima și cea mai mare teofanie a Noului Testament era tocmai întruparea Cuvântului-Cristos. El este cea mai adevărată și mare epifanie sau teofanie, sau cristofanie divină.

Au mai observat că, în evanghelii, de cel puțin trei ori se vorbea explicit de epifanie sau teofania Cuvântului întrupat: prima oară la nașterea Lui, atunci când s-a manifestat păstorilor care se găseau în apropiere și magilor veniți din Orientul îndepărtat (Lc 2, 8-20; Mt 2, 1-12); a doua oară, atunci când s-a manifestat întregului popor în timpul botezului său în râul Iordanului (Mt 3, 13-17; Mc 1, 9-11; Lc 3, 21-22); iar a treia oară, discipolilor în timpul nunții din Cana (In 2, 1-11). Au existat și alte teofanii ale Cuvântului întrupat – ca schimbarea la față, de exemplu (cf. Mt 17, 1ss) – dar acestea trei sunt primele, și de aceea au primit de la Biserică numele de Epifanie, pentru că, tocmai primele sunt și cele ce dau început operei revelatoare și răscumpărătoare a Mântuitorului.

Dacă suntem atenți, la antifonul de la Vesperele din ziua Epifaniei, sunt amintite toate trei, iar tradiția liturgică bizantină le celebrează încă și astăzi împreună înaceastă zi sfântă. Mai mult încă, în primele veacuri, exista o singură sărbătoare liturgică care le aduna și le celebra împreună: nașterea, revelarea făcută magilor și botezul, iar cele trei evenimente erau numite Sărbătoarea Epifaniei, și numai mai târziu – spre sfârșitul secolului al IV-lea – au început să fie celebrate separat, mai întâi în Occident iar mai târziu și în Orient.

Astfel mărturisește Sf. Grigore din Nazianz, episcop de Constantinopol, într-o predică din ziua de Crăciun a anului 380:

Cea de acum este sărbătoarea Teofaniei, sau a Nașterii: într-adevăr, se spune într-un fel sau altul, pentru că două nume fac referință la un singur eveniment. Într-adevăr, Dumnezeu s-a arătat oamenilor prin nașterea Lui: pe de o parte este și este totdeauna și provine din Cel care este totdeauna, deasupra tuturor cauzelor și al inteligențelor (nu exista, într-adevăr, intelingență superioară Logosului); pe de altă parte, El s-a născut pentru cauza noastră, pentru ca Cel care ne-a dat existență să ne dăruiască și să existăm virtuos, sau mai degrabă, pentru a ne conduce din nou la sine prin întrupare, din moment ce din cauza răului căzusem din starea de bunătate. Deci, se folosește numele de Teofanie pentru că El s-a arătat, cel de Naștere pentru că El s-a născut (Discursuri XXXVIII, 3).

Acum ori niciodată...

Prima zi din an începe cu ultima zi din săptămână! Mi se pare că începe pe dos. Desigur, îmi veți zice că așa este rânduit calendarul și, oricum, nu este prima dată că se întâmplă așa. Aveți dreptate. Și totuși, nu-mi poate interzice nimeni să gândesc puțin asupra acestui fapt.

Și Dumnezeu, ne spune Sf. Scriptură, l-a trimis pe Fiul său în timp ce noi eram în păcat. Parcă și aici totul este pe dos. Dar ceea ce omului i se pare că este pe dos, lui Dumnezeu îi este drept. Dumnezeu știe să scrie drept pe linii strâmbe, spune un proverb italian. Probabil nu ar fi nepotrivit, fără să cădem în apocalipsisme, să considerăm acest an – cu crizele sale (economice, morale, politice, sociale, politice, religioase, etc.), să gândim că tocmai acesta este anul în care trebuie să ne decidem spre cine-Cine vrem să ne îndreptăm viețile, frâiele acesteia. Omul este capax Dei, ne spun anticii. Într-adevăr, istoria ne confirmă înmiit acest adevăr. Omul este capax Dei, dar mi se pare că a uitat că nu el este cel care alege să-l cunoască și să-l aleagă pe Dumnezeu, ci Dumnezeu însuși, căci înainte să-l fi iubit noi pe Dumnezeu, El ne-a iubit mai întâi. Din nou se reîntorc cuvintele: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume în timp ce noi eram păcătoși, Altfel spus: Nu noi oamenii, în timp ce eram păcătoși, ne-am îndreptat spre Dumnezeu, ci El; Tatăl este cel care aleargă în întâmpinarea fiului risipitor; Dumnezeu este cel care-i caută pe Adam și Eva care se ascunseseră; oaia pierdută nu fusese nici măcar în stare să iasă la drum (ca la ocazie!), dar este păstorul cel care merge în căutarea ei. Și noi care ne imaginăm deseori că Dumnezeu este unul care s-a pierdut în această lume, n-are bani și stă la ocazie ca să fie luat de noi! Sărăcuțul de El!?! Iată-ne deveniți deja dumnezei, iată-ne deja regi! Măcar de-am fi regi, ne spune Sf. Paul, ar domni și El împreună cu noi.

Haideți să fim sinceri odată pentru totdeauna și să recunoaștem că suntem capabili numai să mergem invers pe sens unic. Am început acest an, intrând din nou (sper!) pe drumul cel bun. Să nu-l rătăcim, să privim bine indicatoarele ce ne vor apărea pe drum ca să ajungem la sosirea dorită. Nihil sine Deo…

Copilul cu pruncul Isus la săniuș

Pastorul a venit la biserică printre nămeţi în acea dimineaţă geroasă şi senină a celei de-a doua zi a Crăciunului şi a văzut  că, din scena nativităţii pe care o montase în curtea bisericii sale, lipsea pruncul din iesle. S-a supărat gîndindu-se că există nătărăi pe lumea asta în stare să fure micul prunc din mizanscenă, a apucat-o spre biserică hotărît să telefoneze meşterului cu care realizase micul ansamblu pentru grabnica amplasare a unui nou prunc, cînd a văzut în susul străzii un copil trăgînd fericit după el o sanie. A privit mai atent şi a văzut că pe sanie se află chiar pruncul lipsă din curtea bisericii sale şi l-a admonestat pe copil: „De ce ai luat statueta din iesle?“. Copilul s-a oprit puţin speriat şi a răspuns: „Toată săptămîna trecută m-am rugat la El ca să-mi aducă de Crăciun o sanie şi I-am promis că, dacă o primesc, primul pe care am să-l plimb cu sania va fi chiar El. Acum, mă ţin de cuvînt“.

Mie parcă-mi dă de gândit...

Gigel vine acasă zgâriat tot: pe față,pe gât, pe mâini.

- Doamne sfinte, ce s-a întamplat???

- Am făcut hora în jurul bradului.

- Păi, și de ce ești zgâriat în halul ăsta?

- Eram puțini!

A XLIV-a Zi Mondială a Păcii: "Libertatea religioasă, cale pentru pace"

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
(1 ianuarie 2011)

1. La începutul unui An Nou urarea mea vrea să ajungă la toţi şi la fiecare; este o urare de seninătate şi de prosperitate, dar este mai ales o urare de pace. Şi anul care îşi închide porţile a fost marcat, din păcate, de persecuţie, de discriminare, de acte teribile de violenţă şi de intoleranţă religioasă.

Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre iubita ţară a Irakului, care, în drumul său spre mult dorita stabilitate şi reconciliere, continuă să fie scenariu de violenţe şi atentate. Vin în minte recentele suferinţe ale comunităţii creştine şi, în mod special, atacul josnic împotriva catedralei siro-catolice "Stăpâna Noastră a Ajutorului Perpetuu" la Bagdad, unde, la 31 octombrie 2010, au fost ucişi doi preoţi şi peste 50 de credincioşi, în timp ce erau adunaţi pentru celebrarea sfintei Liturghii. După el au urmat, în zilele următoare, alte atacuri, chiar împotriva caselor private, provocând frică în comunitatea creştină şi dorinţa, din partea multor membri ai ei, să emigreze în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă. Lor le manifest apropierea mea şi cea a întregii Bisericii, sentimente care au avut o exprimare concretă în recenta Adunare Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. De la această adunare a venit o încurajare, pentru comunităţile catolice din Irak şi din întregul Orient Mijlociu, să trăiască comuniunea şi să continue să ofere o mărturie curajoasă de credinţă în acele ţinuturi.

Le mulţumesc din inimă guvernelor care se străduiesc să aline suferinţele acestor fraţi în omenitate şi îi invit pe catolici să se roage pentru fraţii lor în credinţă care îndură violenţe şi intoleranţe şi să fie solidari cu ei. În acest context, am simţit deosebit de vie oportunitatea de a împărtăşi cu voi câteva reflecţii despre libertatea religioasă, cale pentru pace. De fapt, este dureros de constatat că în unele regiuni din lume nu este posibilă mărturisirea şi exprimarea în mod liber a propriei religii, decât cu riscul vieţii şi al libertăţii personale. În alte regiuni există forme mai silenţioase şi sofisticate de prejudecată şi de opoziţie faţă de cei care cred şi faţă de simbolurile religioase. Creştinii sunt actualmente grupul religios care îndură cel mai mare număr de persecuţii din cauza propriei credinţe. Mulţi îndură zilnic ofense şi trăiesc adesea în frică din cauza căutării adevărului, a credinţei lor în Isus Cristos şi a apelului lor sincer ca să fie recunoscută libertatea religioasă. Toate acestea nu pot fi acceptate, deoarece constituie o ofensă adusă lui Dumnezeu şi demnităţii umane; în afară de asta, sunt o ameninţare la adresa siguranţei şi păcii şi împiedică realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale1.

De fapt, în libertatea religioasă îşi are exprimare specificitatea persoanei umane, care prin ea poate îndrepta propria viaţă personală şi socială spre Dumnezeu, în lumina căruia se înţeleg pe deplin identitatea, sensul şi scopul persoanei. A nega sau a limita în manieră arbitrară această libertate înseamnă a cultiva o viziune reductivă despre persoana umană; a întuneca rolul public al religiei înseamnă a genera o societate nedreaptă, pentru că nu este proporţionată cu adevărata natură a persoanei umane; asta înseamnă a face imposibilă afirmarea unei păci autentice şi durabile a întregii familii umane.

Aşadar, îndemn bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă să reînnoiască angajarea pentru construirea unei lumi în care toţi să fie liberi să mărturisească propria religie sau propria credinţă şi să trăiască propria iubire faţă de Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul (cf. Mt 22,37). Acesta este sentimentul care inspiră şi călăuzeşte Mesajul pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondială a Păcii, dedicat temei: Libertatea religioasă, cale pentru pace.

Dreptul sacru la viaţă şi la o viaţă spirituală

2. Dreptul la libertatea religioasă este înrădăcinat în însăşi demnitatea persoanei umane2, a cărei natură transcendentă nu trebuie să fie ignorată sau neglijată. Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,27). Pentru aceasta, orice persoană este titulară a dreptului sacru la o viaţă integră şi din punct de vedere spiritual. Fără recunoaşterea propriei fiinţe spirituale, fără deschiderea la transcendent, persoana umană se concentrează asupra ei însăşi, nu reuşeşte să găsească răspunsuri la întrebările inimii sale cu privire la sensul vieţii şi să cucerească valori şi principii etice durabile, şi nu reuşeşte nici să experimenteze o libertate autentică şi să dezvolte o societate dreaptă3.

Sfânta Scriptură, în sintonie cu însăşi experienţa noastră, revelează valoarea profundă a demnităţii umane: "Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: "Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?" L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui" (Ps 8,4-7).

În faţa realităţii sublime a naturii umane putem experimenta aceeaşi uimire exprimată de psalmist. Ea se manifestă ca deschidere la mister, drept capacitate de a ne întreba până la capăt despre noi înşine şi despre originea universului, ca rezonanţă intimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu, început şi sfârşit al tuturor lucrurilor, al oricărei persoane şi al popoarelor4. Demnitatea transcendentă a persoanei este o valoare esenţială a înţelepciunii iudaico-creştine, însă, graţie raţiunii, poate să fie recunoscută de toţi. Această demnitate, înţeleasă drept capacitate de a transcende propria materialitate şi de a căuta adevărul, trebuie recunoscută ca un bun universal, indispensabil pentru construirea unei societăţi orientate spre realizarea şi spre plinătatea omului. Respectarea elementelor esenţiale ale demnităţii omului, cum sunt dreptul la viaţă şi dreptul la libertatea religioasă, este o condiţie a legitimităţii morale a oricărei norme sociale şi juridice.

Libertatea religioasă şi respectul reciproc

3. Libertatea religioasă este la originea libertăţii morale. De fapt, deschiderea spre adevăr şi spre bine, deschiderea spre Dumnezeu, înrădăcinată în natura umană, conferă demnitate deplină fiecărui om şi este garantă a respectului reciproc deplin între persoane. De aceea, libertatea religioasă trebuie înţeleasă nu numai ca imunitate de la constrângere, ci mai întâi drept capacitate de a orândui propriile alegeri conform adevărului.

Există o legătură indisolubilă între libertate şi respect; de fapt, "în exercitarea drepturilor sale, fiecare fiinţă umană şi grup social de legea morală să ţină seama de drepturile celorlalţi şi de îndatoririle sale faţă de ceilalţi precum şi de binele comun al tuturor"5.

O libertate duşmană sau indiferentă faţă de Dumnezeu ajunge să se nege pe ea însăşi şi nu garantează respectarea deplină a celuilalt. O voinţă care se crede în mod radical incapabilă să caute adevărul şi binele nu are motivaţii obiective, nici motive pentru a acţiona, decât cele impuse de interesele sale momentane şi contingente, nu are o "identitate" de păstrat şi construit prin alegeri cu adevărat libere şi conştiente. Aşadar, nu poate reclama respectul din partea altor "voinţe", dezlipite şi ele de propria lor fiinţă mai profundă, care deci pot să impună alte "motive" sau chiar nici un "motiv". Iluzia de a găsi în relativismul moral cheia pentru o convieţuire paşnică este în realitate originea dezbinării şi a negării demnităţii fiinţelor umane. Se înţelege deci necesitatea de a recunoaşte o dublă dimensiune în unitatea persoanei umane: cea religioasă şi cea socială. În această privinţă, este de neconceput ca aceia care cred "să trebuiască să suprime o parte din ei înşişi - credinţa lor - pentru a fi cetăţeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi"6.

Familia, şcoală de libertate şi de pace

4. Dacă libertatea religioasă este cale pentru pace, educaţia religioasă este drumul privilegiat pentru a abilita noile generaţii să recunoască în celălalt pe propriul frate şi pe propria soră, cu care să meargă împreună şi să colaboreze pentru ca toţi să se simtă membre vii ale uneia şi aceleiaşi familii umane, din care nimeni nu trebuie să fie exclus.

Familia întemeiată pe căsătorie, expresie a unirii intime şi a complementarităţii dintre un bărbat şi o femeie, se inserează în acest context ca prima şcoală de formare şi de creştere socială, culturală, morală şi spirituală a copiilor, care ar trebui să găsească mereu în tata şi în mama pe primii martori ai unei vieţi orientate spre căutarea adevărului şi spre iubirea lui Dumnezeu. Părinţii înşişi ar trebuie să fie mereu liberi să transmită fără constrângeri şi cu responsabilitate propriul patrimoniu de credinţă, de valori şi de cultură copiilor. Familia, prima celulă a societăţii umane, rămâne locul primar de formare pentru relaţii armonioase la toate nivelurile de convieţuire umană, naţională şi internaţională. Acesta este drumul care trebuie parcurs cu înţelepciune pentru construirea unui ţesut social solid şi solidar, pentru a-i pregăti pe tineri să-şi asume propriile responsabilităţi în viaţă, într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere şi de pace.

Un patrimoniu comun

5. S-ar putea spune că, printre drepturile şi libertăţile fundamentale înrădăcinate în demnitatea persoanei, libertatea religioasă se bucură de un statut special. Atunci când libertatea religioasă este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina ei, şi se întăresc ethosul şi instituţiile popoarelor. Viceversa, atunci când libertatea religioasă este negată, atunci când se încearcă să se împiedice mărturisirea propriei religii sau a propriei credinţe şi trăirea în conformitate cu ele, se ofensează demnitatea umană şi, în acelaşi timp, se ameninţă dreptatea şi pacea, care se întemeiază pe ordinea socială dreaptă construită în lumina supremului adevăr şi a supremului bine.

Libertatea religioasă este, în acest sens, şi un câştig de civilizaţie politică şi juridică. Ea este un bun esenţial: orice persoană trebuie să poată exercita în mod liber dreptul de a mărturisi şi de a manifesta, individual sau comunitar, propria religie sau propria credinţă, atât în public cât şi în privat, în învăţământ, în practici, în publicaţii, în cult şi în respectarea riturilor. N-ar trebui să întâlnească obstacole dacă ar vrea, eventual, să adere la o altă religie sau să nu mărturisească nici o religie. În acest domeniu, orânduirea internaţională este emblematică şi este o referinţă esenţială pentru state, deoarece nu permite nici o derogare de la libertatea religioasă, cu excepţia exigenţei legitime a ordinii publice inspirată din dreptate7. Orânduirea internaţională recunoaşte astfel drepturilor de natură religioasă acelaşi status cu al dreptului la viaţă şi la libertatea personală, ca dovadă a apartenenţei lor la nucleul esenţial al drepturilor omului, la acele drepturi universale şi naturale pe care legea umană nu le poate nega niciodată.

Libertatea religioasă nu este patrimoniu exclusiv al celor care cred, ci al întregii familii a popoarelor de pe pământ. Este element de care nu se poate face abstracţie al unui stat de drept; nu poate fi negată fără a dăuna, în acelaşi timp, tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fiind sinteza şi apogeul lor. Ea este "hârtia de turnesol pentru a verifica respectarea tuturor celorlalte drepturi umane"8. În timp ce favorizează exercitarea facultăţilor specific umane, creează premisele necesare pentru realizarea unei dezvoltări integrale, care se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a ei9.

Dimensiunea publică a religiei

6. Libertatea religioasă, ca orice libertate, deşi pornind de la sfera personală, se realizează în relaţia cu alţii. O libertate fără relaţie nu este libertate împlinită. Şi libertatea religioasă nu se epuizează numai în dimensiunea individuală, ci se realizează în propria comunitate şi în societate, în mod coerent cu fiinţa relaţională a persoanei şi cu natura publică a religiei.

Relaţionalitatea este o componentă decisivă a libertăţii religioase, care stimulează comunităţile de credincioşi să practice solidaritatea pentru binele comun. În această dimensiune comunitară fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi, în acelaşi timp, se completează şi se realizează pe deplin.

Nu se poate nega contribuţia pe care comunităţile religioase o aduc societăţii. Sunt numeroase instituţiile caritative şi culturale care atestă rolul constructiv al credincioşilor pentru viaţa socială. Şi mai importantă este contribuţia etică a religiei în domeniul politic. Ea n-ar trebui să fie marginalizată sau interzisă, ci înţeleasă ca aport valoros pentru promovarea binelui comun. În această perspectivă trebuie menţionată dimensiunea religioasă a culturii, ţesută de-a lungul secolelor graţie contribuţiilor sociale şi mai ales etice ale religiei. Această dimensiune nu constituie în nici un fel o discriminare a celor care nu împărtăşesc credinţa, ci, mai degrabă, întăreşte coeziunea socială, integrarea şi solidaritatea.

Libertatea religioasă, forţă de libertate şi de civilizaţie: pericolele instrumentalizării ei

7. Instrumentalizarea libertăţii religioase pentru a masca interese oculte, ca de exemplu răsturnarea ordinii constituite, acapararea de resurse sau întreţinerea puterii din partea unui grup, poate provoca daune uriaşe societăţilor. Fanatismul, fundamentalismul, practicile contrare demnităţii umane nu pot fi niciodată justificate şi cu atât mai puţin nu pot fi justificate dacă sunt înfăptuite în numele religiei. Mărturisirea unei religii nu poate să fie instrumentalizată, nici impusă cu forţa. Aşadar, este nevoie ca statele şi diferitele comunităţi umane să nu uite niciodată că libertatea religioasă este condiţie pentru căutarea adevărului şi adevărul nu se impune cu violenţa, ci cu "forţa adevărului însuşi"10. În acest sens, religia este o forţă pozitivă şi propulsoare pentru construirea societăţii civile şi politice.

Cum să negăm contribuţia marilor religii ale lumii la dezvoltarea civilizaţiei? Căutarea sinceră a lui Dumnezeu a dus la o respectare mai mare a demnităţii omului. Comunităţile creştine, cu patrimoniul lor de valori şi principii, au contribuit puternic la conştientizarea persoanelor şi a popoarelor cu privire la propria identitate şi demnitate, precum şi la cucerirea de instituţii democratice şi la afirmarea drepturilor omului şi a respectivelor sale obligaţii.

Şi astăzi, creştinii, într-o societate tot mai globalizată, sunt chemaţi, nu numai cu o responsabilă angajare civilă, economică şi politică, ci şi cu mărturia propriei carităţi şi credinţe, să ofere o contribuţie preţioasă la angajarea obositoare şi exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea umană integrală şi pe orânduirea dreaptă a realităţilor umane. Excluderea religiei din viaţa publică sustrage acesteia un spaţiu vital care deschide la transcendenţă. Fără această experienţă primară este greu de orientat societăţile spre principii etice universale şi devine dificil de stabilit orânduiri naţionale şi internaţionale în care drepturile şi libertăţile fundamentale să poată fi pe deplin recunoscute şi realizate, aşa cum îşi propun obiectivele - din păcate încă neluate în seamă sau contrazise - Declaraţiei universale a drepturilor omului din anul 1948.

O problemă de dreptate şi de civilizaţie: fundamentalismul şi ostilitatea împotriva celor care cred prejudiciază laicitatea pozitivă a statelor

8. Aceeaşi determinare cu care sunt condamnate toate formele de fanatism şi de fundamentalism religios trebuie să însufleţească şi opoziţia faţă de toate formele de ostilitate împotriva religiei, care limitează rolul public al credincioşilor în viaţa civilă şi politică.

Nu se poate uita că fundamentalismul religios şi laicismul sunt forme extreme de refuzare a pluralismului legitim şi a principiului de laicitate. De fapt, ambele absolutizează o viziune reductivă şi parţială despre persoana umană, favorizând, în primul caz, forme de integralism religios şi, în al doilea caz, de raţionalism. Societatea, care vrea să impună sau, dimpotrivă, să nege religia cu violenţa, este nedreaptă faţă de persoană şi faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de ea însăşi. Dumnezeu cheamă la el omenirea cu un plan de iubire care, în timp ce implică întreaga persoană în dimensiunea sa naturală şi spirituală, cere să-i corespundă în termeni de libertate şi de responsabilitate, cu toată inima şi cu toată fiinţa sa, individuală şi comunitară. Aşadar, şi societatea, ca expresie a persoanei şi a ansamblului dimensiunilor sale constitutive, trebuie să trăiască şi să se organizeze în aşa fel încât să favorizeze deschiderea spre transcendenţă. Tocmai pentru aceasta, legile şi instituţiile unei societăţi nu pot fi configurate ignorând dimensiunea religioasă a cetăţenilor sau în aşa fel încât să facă abstracţie de orice. Ele trebuie să se măsoare - prin opera democratică a cetăţenilor conştienţi de propria lor vocaţie înaltă - după fiinţa persoanei, pentru a o putea însoţi în dimensiunea sa religioasă. Aceasta nefiind o creaţie a statului, nu poate să fie manipulată, trebuind mai degrabă să primească recunoaştere şi respect.

Orânduirea juridică la toate nivelurile, naţional şi internaţional, atunci când permite sau tolerează fanatismul religios sau antireligios, nu-şi îndeplineşte misiunea, care constă în a tutela şi a promova dreptatea şi dreptul fiecăruia. Aceste realităţi nu pot fi lăsate în voia alegerii arbitrare a legislatorului sau a majorităţii, pentru că, aşa cum învăţa deja Cicero, dreptatea constă în ceva mai mult decât un simplu act de producere a legii şi aplicarea ei. Ea implică a recunoaşte fiecăruia demnitatea sa11, care, fără libertate religioasă, garantată şi trăită în esenţa ei, este mutilată şi ofensată, expusă riscului de a cădea în predominarea idolilor, a bunurilor relative transformate în absolute. Toate acestea expun societatea riscului de totalitarisme politice şi ideologice, care scot în evidenţă puterea publică, în timp ce sunt mortificate sau constrânse, ca şi cum ar fi concurenţiale, libertăţile de conştiinţă, de gândire şi de religie.

Dialogul dintre instituţiile civile şi religioase

9. Patrimoniul de principii şi de valori exprimate de o religiozitate autentică este o bogăţie pentru popoare şi pentru ethos-urile lor. El vorbeşte direct conştiinţei şi raţiunii bărbaţilor şi femeilor, aminteşte de imperativul convertirii morale, motivează pentru a cultiva practicarea virtuţilor şi pentru apropierea unul de celălalt cu iubire, sub semnul fraternităţii, ca membri ai marii familii umane12.

În respectarea laicităţii pozitive a instituţiilor statele, dimensiunea publică a religiei trebuie să fie recunoscută mereu. În acest scop este fundamental un dialog sănătos între instituţiile civile şi cele religioase pentru dezvoltarea integrală a persoanei umane şi a armoniei societăţii.

A trăi în iubire şi în adevăr

10. În lumea globalizată, caracterizată de societăţi tot mai multietnice şi multiconfesionale, marile religii pot să constituie un important factor de unitate şi de pace pentru familia umană. Pe baza propriilor convingeri religioase şi a căutării raţionale a binelui comun, adepţii lor sunt chemaţi să trăiască în mod responsabil propria angajare într-un context de libertate religioasă. În diferitele culturi religioase, în timp ce trebuie respins tot ceea ce este împotriva demnităţii bărbatului şi a femeii, trebuie preţuit ceea ce este pozitiv pentru convieţuirea civilă.

Spaţiul public, pe care comunitatea internaţională îl face disponibil pentru religii şi pentru propunerea lor de "viaţă bună", favorizează apariţia unei măsuri comune de adevăr şi de bine, precum şi a unui consens moral, fundamentale pentru o convieţuire dreaptă şi paşnică. Liderii marilor religii, prin rolul, influenţa şi autoritatea lor în propriile comunităţi, sunt primi care sunt chemaţi la respect reciproc şi la dialog.

La rândul lor, creştinii sunt solicitaţi, chiar de credinţa în Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, să trăiască asemenea fraţilor care se întâlnesc în Biserică şi colaborează la edificarea unei lumi în care persoanele şi popoarele nu vor mai avea "nici o nenorocire şi nici un prăpăd [...], căci tot pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă" (Is 11,9).

Dialogul ca o căutare în comun
11. Pentru Biserică, dialogul dintre adepţii diferitelor religii constituie un instrument important pentru a colabora cu toate comunităţile religioase la binele comun. Biserica însăşi nu respinge nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în diferitele religii. "Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi a trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi povăţuieşte, reflectă totuşi adesea o rază a adevărului care luminează pe toţi oamenii"13.

Drumul indicat nu este cel al relativismului sau al sincretismului religios. De fapt, "Biserica îl vesteşte şi este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos, care este "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), în care oamenii îşi găsesc plinătatea vieţii religioase şi în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine"14. Totuşi, acest lucru nu exclude dialogul şi căutarea comună a adevărului în diferite domenii vitale, pentru că, aşa cum afirmă o expresie folosită des de sfântul Toma de Aquino, "orice adevăr, de oricine ar fi spus, provine de la Duhul Sfânt"15.

În anul 2011, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, convocată la Assisi în anul 1986 de venerabilul Ioan Paul al II-lea, împlineşte 25 de ani. Cu acea ocazie, liderii marilor religii din lume au mărturisit că religia este un factor de unire şi de pace, şi nu de dezbinare şi de conflict. Amintirea acelei experienţe este un motiv de speranţă pentru un viitor în care toţi cei care cred să se simtă şi să devină în mod autentic făcători de dreptate şi de pace.

Adevărul moral în politică şi în diplomaţie

12. Politica şi diplomaţia ar trebui să privească la patrimoniul moral şi spiritual oferit de marile religii ale lumii pentru a recunoaşte şi a afirma adevăruri, principii şi valori universale, care nu pot fi negate fără a nega cu ele demnitatea persoanei umane. Dar ce anume înseamnă, în termeni practici, a promova adevărul moral în lumea politicii şi a diplomaţiei? Înseamnă a acţiona în manieră responsabilă pe baza cunoaşterii obiective şi integrale a faptelor; înseamnă a destructura ideologii politice care ajung să trântească la pământ adevărul şi demnitatea umană şi intenţionează să promoveze pseudovalori cu pretextul păcii, dezvoltării şi drepturilor umane; înseamnă a favoriza o angajare constantă pentru a întemeia legea pozitivă pe principiile legii naturale16. Toate acestea sunt necesare şi coerente cu respectarea demnităţii şi valorii persoanei umane, stabilită de popoarele pământului în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite din anul 1945, care prezintă valori şi principii morale universale de referinţă pentru normele, instituţiile, sistemele de convieţuire la nivel naţional şi internaţional.

Dincolo de ură şi prejudecată

13. În pofida învăţăturilor istoriei şi a angajării statelor, a organizaţiilor internaţionale la nivel mondial şi local, a organizaţiilor nonguvernamentale şi a tuturor bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă care, în fiecare zi, se dedică pentru tutelarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în lume se înregistrează astăzi persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi de intoleranţă bazate pe religie. În mod deosebit, în Asia şi în Africa principalele victime sunt membrii minorităţilor religioase, care sunt împiedicaţi să mărturisească în mod liber propria religie sau s-o schimbe, prin intimidare şi prin încălcarea drepturilor, a libertăţilor fundamentale şi a bunurilor esenţiale, ajungând până la privarea de libertate personală sau chiar de viaţă.

Apoi, sunt - aşa cum am afirmat deja - forme mai sofisticate de ostilitate împotriva religiei, care în ţările occidentale se exprimă uneori cu renegarea istoriei şi a simbolurilor religioase în care se oglindesc identitatea şi cultura majorităţii cetăţenilor. Ele măresc adesea ura şi prejudecata şi nu sunt coerente cu o viziune senină şi echilibrată despre pluralismul şi despre laicitatea instituţiilor, fără a mai spune că noile generaţii riscă să nu intre în contact cu preţiosul patrimoniu spiritual al ţărilor lor.

Apărarea religiei trece prin apărarea drepturilor şi libertăţilor comunităţilor religioase. Liderii marilor religii ale lumii şi responsabilii naţiunilor să reînnoiască, aşadar, angajarea pentru promovarea şi tutelarea libertăţii religioase, îndeosebi pentru apărarea minorităţilor religioase, care nu constituie o ameninţare împotriva identităţii majorităţii, ci, dimpotrivă, sunt o oportunitate pentru dialog şi pentru îmbogăţirea culturală reciprocă. Apărarea lor reprezintă maniera ideală pentru a consolida spiritul de bunăvoinţă, de deschidere şi de reciprocitate cu care să fie tutelate drepturile şi libertăţile fundamentale în toate zonele şi regiunile din lume.

Libertatea religioasă în lume

14. În sfârşit, mă adresez comunităţilor creştine care îndură persecuţii, discriminări, acte de violenţă şi intoleranţă, îndeosebi în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu şi în special în ?ara Sfântă, loc ales dinainte şi binecuvântat de Dumnezeu. În timp ce reînnoiesc iubirea mea paternă faţă de ele şi le asigur de rugăciunea mea, cer tuturor responsabililor să acţioneze prompt pentru a pune capăt oricărei samavolnicii împotriva creştinilor care locuiesc în acele regiuni. Fie ca discipolii lui Cristos, în faţa adversităţilor actuale, să nu se descurajeze, pentru că mărturisirea evangheliei este şi va fi mereu semn de contradicţie.

Să medităm în inima noastră cuvintele Domnului Isus: "Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi [...]. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi [...]. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri" (Mt 5,4-12). Să reînnoim, aşadar, "angajarea asumată de noi la indulgenţa şi la iertarea, pe care le invocăm în Pater noster de la Dumnezeu, pentru a îndeplini noi înşine condiţia şi măsura milostivirii dorite. De fapt, aşa ne rugăm: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" (Mt 6,12)"17. Violenţa nu se depăşeşte cu violenţă. Strigătul nostru de durere să fie mereu însoţit de credinţă, de speranţă şi de mărturisirea iubirii lui Dumnezeu. Exprim şi dorinţa mea ca în Occident, în special în Europa, să înceteze ostilităţile şi prejudecăţile împotriva creştinilor datorită faptului că ei intenţionează să-şi orienteze viaţa în mod coerent cu valorile şi principiile exprimate în evanghelie. Mai degrabă Europa să ştie să se reconcilieze cu propriile rădăcini creştine, care sunt fundamentale pentru a înţelege rolul pe care l-a avut, pe care-l are şi pe care intenţionează să-l aibă în istorie; astfel va şti să experimenteze dreptatea, înţelegerea şi pacea, cultivând un dialog sincer cu toate popoarele.

Libertatea religioasă, cale pentru pace

15. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de valori etice şi spirituale, universale şi împărtăşite, iar religia poate să ofere o contribuţie preţioasă în căutarea lor, pentru construirea unei ordini sociale drepte şi paşnice, la nivel naţional şi internaţional.

Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un proiect de realizat, niciodată terminat complet. O societate reconciliată cu Dumnezeu este mai aproape de pace, care nu este simplă absenţă a războiului, nu este simplul rod al predominării militare sau economice, ci cu atât mai puţin al vicleniilor înşelătoare sau al manipulărilor abile. În schimb, pacea este rezultatul unui proces de purificare şi înălţare culturală, morală şi spirituală a oricărei persoane şi popor, în care demnitatea umană este pe deplin respectată. Îi invit pe cei care doresc să devină făcători de pace, şi mai ales pe tineri, să asculte propriul glas interior, pentru a găsi în Dumnezeu referinţa stabilă pentru cucerirea unei libertăţi autentice, forţa inepuizabilă pentru a orienta lumea cu un spirit nou, capabil să nu repete erorile din trecut. Aşa cum învaţă slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, datorită înţelepciunii şi clarviziunii căruia avem instituirea Zilei Mondiale a Păcii: "Este nevoie înainte de toate de a da păcii alte arme, nu cele destinate să ucidă şi să extermine omenirea. Este nevoie mai ales de armele morale, care dau forţă şi prestigiu dreptului internaţional; acelea, cele dintâi, ale respectării pactelor"18. Libertatea religioasă este o autentică armă a păcii, cu o misiune istorică şi profetică. De fapt, ea valorizează şi fructifică cele mai profunde calităţi şi potenţialităţi ale persoanei umane, capabile să schimbe şi să facă lumea mai bună. Ea permite hrănirea speranţei spre un viitor de dreptate şi de pace, chiar şi în faţa gravelor nedreptăţi şi a lipsurilor materiale şi morale. Fie ca toţi oamenii şi societăţile la orice nivel şi în orice colţ al pământului să poată experimenta curând libertatea religioasă, cale pentru pace.

Vatican, 8 decembrie 2010
Benedict al XVI-lea

Note

1 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29.55-57.
2 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
3 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 78.
4 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre relaţiile Bisericii cu religiile necre1tine Nostra aetate, 1.
5 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 7.
6 Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite (18 aprilie 2008): AAS 100 (2008), 337.
7 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
8 Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate 1i Cooperare în Europa (OSCE) (10 octombrie 2003), 1: AAS 96 (2004), 111.
9 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 11.
10 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţie despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
11 Cf. Cicero, De inventione, II, 160.
12 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat reprezentanţilor altor religii din Regatul Unit (17 septembrie 2010): L=Osservatore romano (18 septembrie 2010), pag. 12.
13 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declaraţia despre relaţiile Bisericii cu religiile necre1tine Nostra aetate, 2.
14 Ibidem.
15 Super evangelium Joannis, I, 3.
16 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autorităţilor civile 1i corpului diplomatic în Cipru (5 iunie 2010): L=Osservatore romano (6 iunie 2010), pag. 8; Comisia Teologică Internaţională, În căutarea unei etici universale: o privire asupra legii naturale, Cittŕ del Vaticano, 2009.
17 Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 (1975), 671.
18 Ibidem, pag. 668.
--------------------------------------------------------------------------------
© Libreria Editrice Vaticana
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Colecţia Mesaje, nr. 99
© Editura Presa Bună
Bd. Ştefan cel Mare, 26, RO-700064-Iaşi
tel.+ fax: 0232/211527, e-mail: editor@ercis.ro