miercuri, 6 octombrie 2010

DOI CĂLUGĂRI AU MERS ODATĂ ÎN ORAȘ...

Se spune că odată doi călugări au mers în oraș să vândă coșuri de nuiele. După ce au terminat de vândut coșurile, în drum spre casă, unul din călugări s-a adresat celuilalt:
- frate, ai văzut cum se certa lumea în piață? Hai să ne certăm și noi!
- Dar cum să facem?, a întrebat celălalt!
- păi uite, aici este o cărămidă. Eu voi spune că această cărămidă este a mea, iar tu vei spune că este a ta. Așa vom începe să ne certăm și noi. Bine, spuse celălalt călugăr.
Primul călugăr luă cărămida în mâini și spuse: cărămida asta este a mea. Celălalt, cu un calm desăvârșit, răspunse:
- Apăi dacă este a ta, ia-o și du-te...
Călugării nu știau să se certe.

Părinţii apostolici

În a doua jumătate a secolului I şi începutul celui de al II-lea apar scrierile Părinţilor sau Bărbaţilor apostolici care au fost ucenici direcţi ai Sfinţilor apostoli sau ai ucenicilor acestora, ori ,,au înregistrat ultimele ecouri ale generaţiei apostolice”(Patrologie vol I, p.80). Mărturie în acest sens este Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea (precum şi scrierile Sfinţilor Irineu şi Ieronim) în care autorul dă numele ,,urmaşilor imediaţi ai apostolilor”( Istoria bisericească III, 4) Elementul fundamental care uneşte literatura pastorală a bisericii primare (denumită aşa datorită caracterului practic şi misionar) este timpul în care au trăit părinţii apostolici. Scrierile apostolice se aseamănă cu cele ale Sfintei Scripturi, în special cu epistolele pauline în ce priveşte cuprinsul şi forma; ele urmează imediat scrierilor canonice ale Noului Testament şi stau la baza literaturii creştine neinspirate; sunt scrise sub impulsul evenimentului, destinate unei anumite comunităţi, având un caracter imediat şi practic. În 1672 J. B. Cotelier publică sub titlul de Patres aevi apostolici operele lui Barnaba, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Herma; mai târziu sunt adăugaţi autorul necunoscut al Epistolei către Diognet şi Papias. Literatura autorilor menţionaţi este una strict religioasă, creatoare de tradiţie, care nu recurge încă la dovezi, argumente şi artificii retorice, fiind preocupată de creşterea numărului comunităţilor creştine. Când însă creştinismul este ameninţat din lăuntrul său de învăţăturile eretice, de persecuţiile şi acuzaţiile din partea păgânilor, apare o literatură care se axează pe dovezi şi argumente în favoarea creştinismului, argumente inspirate chiar din cultura şi filosofia profană; este perioada Părinţilor Apologeţi care răspund persecuţiilor îndreptate de autoritatea romană împotriva creştinilor, precum şi acuzaţiilor aduse de poporul şi autorii păgâni, şi de evrei.

Bibliografie

G. IOAN G. COMAN, Patrologie vol. I Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984, p. 80.
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria Bisericească, III, 4, în Scrieri, partea întîa, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. BODOGAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

Autor: Muraru Raluca

marți, 5 octombrie 2010

Îngeri pe vârful acului

Angelologia i-a preocupat mereu pe teologi şi filosofi. Totuşi, cea mai veche menţiune a întrebării “câţi îngeri încap pe vârful unui ac?” e în William Chillingworth, Religion of Protestants a Safe Way to Salvation (1638). El atribuie astfel de întrebări gratuite şi excesiv de ingenioase teologilor scolastici.
James Franklin citează un pasaj din H. S. Lang, Aristotle’s Physics and its Medieval Varieties (1992, p.284): “Întrebarea referitoare la câţi îngeri pot dansa pe vârful unui bold este atribuită adesea filosofilor medievali… În realitate, întrebarea nu a fost pusă niciodată în aceşti termeni şi nu poate fi găsită ca atare în scrierile din Evul Mediu”.
Editorul publicaţiei Australian Mathematical Society Gazette, în care s-a publicat articolul lui James Franklin, face adaos următorul amănunt abisal: Vice-cancelarul Universităţii Newcastle, Raoul Mortley, adresîndu-se Senatului, a dat întrebării cu pricina următorul răspuns definitiv: “Soluţia la întrebarea 'câţi îngeri pot dănţui pe vârful unui ac?' este, desigur, bine ştiută de toţi: mai puţini, dacă îngerii sunt rotofei; mai mulţi, dacă sunt uscăţivi şi ascetici”.
În Curiosities of Literature (primul volum a apărut în 1791), Isaac D’Israeli (1766-1848), pretinde că Thoma de Aquino a discutat cu maximă gravitate dacă Christos a fost hermafrodit ori dacă există depozite stercorale în paradis. D’Israeli adaugă şi o altă enigmă: părul şi unghiile înviaţilor [în paradis sau infern] mai cresc după Resurecţie? El precizează că a compilat întrebările privitoare la entităţile angelice din Martinus Scriblerus.
Numitul Martinus Scriblerus e, în realitate, un pseudonim folosit de Alexander Pope, Jonathan Swift, John Gray, Thomas Parnell şi John Arbuthnot (toţi scriitori plini de humor). Ei au tipărit o lucrare de amuzament (scrisă înainte de 1714) sub titlul: Memoirs of the Extraordinary Life, Works, and Discoveries of Martinus Scriblerus (s-a publicat abia în 1741). Autorii spun că filosofii scholastici şi, în speţă, Thoma de Aquino, s-au întrebat dacă un înger care merge din A în B trece prin punctul de mijloc al distanţei dintre A şi B? Întrebarea e, fireşte, interesantă şi insolubilă.
În The Revolt Against Reason (1950), Arnold Lund scrie: “Problema îngerilor pe vîrful de ac, dacă a fost discutată vreodată în Evul Mediu, a reprezenat aproape cu certitudine un exerciţiu menit a ascuţi mintea şcolarilor. Îngerii erau concepuţi ca entităţi pur spirituale, imateriale şi limitate [finite]. Ca urmare, îngerii ar putea avea locaţie în spaţiu, dar nu şi extensiune, aşa cum un punct matematic are poziţie, dar nu are magnitudine. Prin urmare, un înger nu poate ocupa un spaţiu (chiar pe vârful acului), dar poate fi localizat pe vârful lui”.
În tratatul intitulat Swester Katrei (sec. XIV), autorul anonim afirmă că în Paradis cineva a văzut o mie de suflete stând pe vârful unui ac. Aceasta e, se pare, originea întrebării apocrife. Voi aminti, în încheiere, că, în 1704, Leibniz a primit o scrisoare pe aceeaşi temă, semn că problema îngerilor continua să obsedeze pe intelectualii de la începutul modernităţii.

Referinţe:
Franklin, James, “Heads of Pins”, Australian Mathematical Society Gazette, 20: 4 (1993): 127.

Emil Gheţu: http://filosofiatis.blogspot.com/2010/05/ingeri-pe-varful-acului.html

Despre culorile din coada păunului

Ne-am obişnuit să gândim totul în termeni de utilitate. Numai ceea ce e util există în sensul plin al cuvântului. Chiar şi adevărul. În momentul în care ne confruntăm cu gratuitatea, gândirea noastră se întunecă. Şi totuşi, care e locul gratuitului şi aparenţei pur estetice în ordinea lumii?
La această întrebare a răspuns de curând Jacques Dewitte, în lucrarea La manifestation de soi. Eléments d’une critique philosophique de l’utilitarisme. Autorul începe prin a se întreba: care e finalitatea cântecului privighetorii? Dar a cozii păunului? Dar a statuilor? Dar a costumului de ofiţer? Care e finalitatea acestor expuneri de forme?
Aceste întrebări primesc, de regulă, un răspuns în termeni de utilitate sau de funcţionalitate. Ni se spune: existenţa păsărilor, animalelor şi oamenilor este guvernată de exigenţa supravieţuirii şi a conservării. O investigaţie sumară arată însă că principiul utilităţii are o validitate limitată. Nici o utilitate precisă nu explică, de exemplu, coada multicoloră a păunului ori strălucirea unei statui.
Pentru ca lumea să devină inteligibilă e nevoie de un principiu diferit. Observăm nu doar la om, dar şi în regnul vegetal şi animal, o tendinţă către aspectul pur decorativ, către manifestarea gratuită (şi inutilă, la o primă privire), în care a părea e mai important decât a fi pur şi simplu. În toate aceste cazuri, contingenţa tinde să înlocuiască necesitatea şi utilul.
Există, pesemne, o utilitate a inutilului, un folos al risipei estetice. Aceasta este, într-un cuvânt, tema cărţii fenomenologului Dewitte.

Referinţe:
Jacques Dewitte: La manifestation de soi. Eléments d’une critique philosophique de l’utilitarisme, Paris: La Découverte, 2010.


N. A. Imaginea care inaugurează această notă reproduce un tablou realizat de Remedios Varo Uranga (1908-1963): Still Life Reviving.

luni, 4 octombrie 2010

Sf. Francisc din Assisi

Despre Sfântul Francisc de Assisi, papa Benedict al XV-lea spunea: "Este imaginea lui Cristos cea mai desăvârşită din toate timpurile"; iar pentru Dante Alighieri, este omul "a cărui viaţă minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor". (Paradisul, XI,95) Deşi dintr-o familie modestă, prin dragostea lui vie faţă de Tatăl Creatorul şi surorile creaturi, a exercitat o influenţă extraordinară asupra vieţii religioase a creştinismului apusean, cu ecouri binefăcătoare în manifestările sociale şi artistice.
S-a născut în anul 1182, fiind primul copil al soţilor Petru şi Pica Bernardone. Petru Bernardone era un mare negustor de stofe şi deseori lipsea de acasă, obligat de interesele comerţului său la călătorii îndelungate prin diferite ţări. La întoarcerea dintr-o călătorie în Franţa, ia cunoştinţă de naşterea primului său copil, căruia la botez i s-a dat numele de Ioan. Din simpatie faţă de ţara din care tocmai se întorsese, a hotărât să-i schimbe numele în Francesco, cu înţelesul de "francez", conform unui obicei mai vechi de a se da copilului născut în lipsa tatălui numele ţării în care se afla acesta. Francisc însuşi a îndrăgit acest nume, arătând o deosebită simpatie faţă de Franţa şi de limba franceză, de care se folosea în împrejurări solemne. În copilărie a învăţat şi limba latină, folosită la slujbele bisericeşti şi în cancelariile timpului, dar a preferat în toată viaţa limba vorbită de popor, italiana veche, şi în această limbă şi-a exprimat chemarea lui fierbinte la reînnoirea vieţii creştineşti şi a turnat versurile simple şi fermecătoare din "Cântecul Fratelui Soare".
Datorită condiţiilor din casa părintească, precum şi temperamentului său nobil şi deschis, Francisc ajunge floarea tineretului din Assisi, rege al celor mai fastuoase petreceri şi vânători. Tatăl, deşi nu vedea cu ochi buni risipa făcută de fiul său, îi permitea asemenea manifestări, cu speranţa de a-l face să se ataşeze de activitatea comercială. Dar viitorul îl va dezamăgi. În timpul unei lupte dintre Assisi şi Perugia, Francisc cade prizonier şi un an de zile împarte cu mai mulţi concetăţeni viaţa aspră de prizonierat. La întoarcerea acasă, se îmbolnăveşte. Recăpătându-şi sănătatea simte cum sufletul este cuprins de dezgust faţă de petrecerile şi bucuriile de mai înainte şi i se pare că va găsi adevărata mulţumire în fapte de vitejie pentru apărarea Locurilor Sfinte.
Cu acest gând, se îndreaptă spre Spoleto, unde un cavaler renumit se pregătea să meargă în Cruciadă, dar pe drum, aude parcă un glas care l-a întrebat: "Francisc! ce este mai nobil: să fii în slujba stăpânului sau în slujba servitorului său?" A înţeles că era glasul lui Cristos care trăieşte în cei săraci şi suferinzi. Se întoarce la Assisi şi începe a se amesteca printre cei săraci, a vizita spitalele, a petrece multe ore în faţa unui Crucifix din Bisericuţa "Sf. Damian", aflată în afara oraşului Assisi. Aici se ruga astfel: "Dumnezeule Preaînalt, luminează cu lumina ta întunericul inimii mele. Dăruieşte-mi o credinţă dreaptă, o Speranţă neclintită, o Dragoste desăvârşită". Odată, în timpul unei rugăciuni pline de fervoare, Răstignitul de pe cruce i-a spus: "Francisc, mergi şi repară biserica mea!" Gândindu-se la starea jalnică a multor lăcaşuri sfinte, oferă o mare sumă de bani pentru refacerea lor, şi el însuşi adună materialele şi contribuie la lucrările de renovare.
Neliniştit de noul fel de viaţă al fiului său, Petru Bernardone îl cheamă pe Francisc în faţa episcopului şi-i cere să-i înapoieze sumele de bani luate pentru a fi date altor biserici; aici are loc actul despărţirii definitive de viaţa lumească de până atunci. Sub privirile înmărmurite ale episcopului şi ale celor care-l înconjurau, Francisc se dezbracă de haine, aşază pe ele banii şi le întinde tatălui său, spunând: "De acum voi putea zice cu adevărat: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri»". Nu a fost un gest teatral, ci ruptura totală cu dragostea faţă de bunurile materiale şi logodna solemnă cu "Domniţa Sărăcie". De acum înainte, va trăi din munca braţelor sale sau din mila inimilor darnice. Mulţi locuitori din Assisi, în primul rând, tatăl şi fratele său, au considerat că şi-a pierdut minţile, în timp ce alţii, văzând bunătatea lui faţă de toţi oamenii, bucuria netulburată a inimii şi seninătatea feţei, dragostea faţă de lăcaşurile şi slujbele sfinte, au înţeles că în mijlocul lor a apărut un mare apostol al lui Cristos.
În curând, în jurul lui Francisc s-a adunat un grup de doisprezece concetăţeni din Assisi, care, urmând sfatul evanghelic şi îndemnul lui, au dăruit averile lor săracilor şi au îmbrăţişat viaţa de pocăinţă şi sărăcie propusă de el. Pentru aceştia a scris un regulament întitulat "Regula et vita fratrum minorum", "Regula şi viaţa fraţilor minori", şi împreună s-au dus la Roma, pentru a cere aprobarea din partea Sfântului Părinte Papa a noului mod de viaţă. Papa Inocenţiu al III-lea a refuzat să aprobe o normă de viaţă atât de severă, considerând-o peste puterile omeneşti. Se spune că, peste noapte, Inocenţiu al III-lea a văzut în vis cum biserica din Lateran, "Capul şi Mama tuturor bisericilor", era aproape să se dărâme, când un om mic de statură, îmbrăcat foarte sărăcăcios, încins cu o frânghie, a sărit din întuneric şi a sprijinit cu umărul turnul înclinat şi apoi l-a readus la locul său; privind cu atenţie, papa a descoperit trăsăturile feţei Sărăcuţului - "il Poverello" - cu care vorbise în ajun. La următoarea întâlnire cu grupul "penitenţilor" din Assisi, Inocenţiu al III-lea le-a dat aprobarea şi binecuvântarea sa pentru noul fel de viaţă călugărească, şi le-a permis să predice întoarcerea la adevărata trăire a Sfintei Evanghelii. Atunci a luat fiinţă "Ordinul Fraţilor Minori" sau Ordinul I Franciscan. Era în vara anului 1209.
Cuvântul simplu, dar înflăcărat, al lui Francisc a trezit în multe suflete dorinţa de a se dărui lui Cristos, spre a-i sluji în totală sărăcie. Între acestea s-a numărat şi tânăra Clara Scifi, care, în ziua de Florii a anului 1212, părăseşte castelul părintesc şi se retrage lângă Bisericuţa "Sf. Damian", unde, în curând, este urmată de alte tinere nobile şi generoase. Sub îndrumarea lui Francisc, ia fiinţă Al II-lea Ordin Franciscan, pentru femei, Ordinul Călugăriţelor Clarisse, care se va răspândi foarte repede în întreaga Europă.
Pentru persoanele care nu se simţeau chemate să părăsească viaţa obişnuită în familie, Francisc întemeiază Al III-lea Ordin Franciscan, deschis tuturor credincioşilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârşirii creştineşti. În rândurile acestei a treia familii franciscane vor intra bărbaţi şi femei din toate stările sociale, tineri şi bătrâni, oameni învăţaţi, precum şi neştiutori de carte, laici şi clerici.
Încă de la începutul întoarcerii sale la Dumnezeu, Francisc dorea să meargă în mijlocul necreştinilor, îndeosebi a mahomedanilor care stăpâneau Locurile Sfinte şi luau în robie mulţi creştini, şi să le vestească pe Cristos. După mai multe încercări nereuşite, în anul 1219, se alătură unor cruciaţi şi ajunge până la sultanul Egiptului, Mélek-el-Kamel. Acesta, impresionat de măreţia ce iradia din ţinuta Sărăcuţului, îl ascultă cu interes şi respect, dar nu-i urmează cuvântul; apoi, spre uimirea spahiilor care aşteptau să mai reteze un cap de ghiaur, îl trimite cu o escortă de onoare în tabăra creştină. Francisc vizitează locurile sfinte şi vede cu durere greutăţile şi primejdiile prin care trebuiau să treacă pelerinii veniţi din depărtări să venereze Sfântul Mormânt. Întorcându-se în patrie, a intervenit la Sfântul Părinte Papa pentru acordarea indulgenţei Porţiunculei, prin care li se ofereau creştinilor ce vizitau biserica "Sfânta Maria a Îngerilor" de lângă Assisi aceleaşi favoruri spirituale ca şi celor ce ar fi mers la locurile sfinte. În luna decembrie 1223, obosit şi slăbit din cauza vieţii aspre ce şi-a impus-o, Francisc se retrage la un schit din Valea Rieti, aproape de Greccio. Aici, cu ajutorul unui prieten, pregăteşte o sărbătoare a Naşterii Domnului mai puţin obişnuită. Cere să se construiască un altar în mijlocul pădurii, sub un acoperiş improvizat, lângă altar să se aducă o iesle adevărată, cu paie, pe care să fie aşezată o statuetă reprezentându-l pe Pruncul Isus; în apropiere să se afle un bou şi un măgar, şi astfel, Sfânta Liturghie să fie celebrată într-un cadru cât mai asemănător cu noaptea Sfântă a Naşterii Domnului. Din toate părţile au coborât spre pădurea de la Greccio credincioşi cu felinare aprinse şi, la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii, Francisc, care era diacon, a aprins în inimile tuturor o flacără de iubire faţă de Pruncul divin. Iniţiativa Sfântului Francisc s-a răspândit în toată creştinătatea şi, sub diferite forme, apropie taina Întrupării Domnului de sufletele noastre.
De la Rietti, Francisc s-a retras în liniştea Muntelui Alvernia, pentru a se pregăti de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie. Aici, a primit darul sfintelor stigmate şi, timp de doi ani, până la moarte, a purtat în trupul său rănile dureroase şi glorioase ale lui Isus. Între timp, a început să-şi piardă vederea. La porunca superiorilor - el încredinţase altora conducerea Ordinului întemeiat de dânsul -, s-a supus unor tratamente dureroase, care însă nu au făcut decât să-i mărească suferinţa. Pentru câteva luni, este dus, la cererea lui, în grădina mănăstirii surorilor clarisse; aici compune textul şi melodia pentru "Cântecul fratelui Soare". Deoarece medicul i-a spus că nu mai are de trăit decât foarte puţin, a adăugat strofa: "Lăudat fii Tu, Domnul meu, de sora noastră, moartea cea trupească, de care nici un om viu nu poate scăpa". Sora moarte va veni la el în seara zilei de 3 octombrie 1226. Trupul i-a fost aşezat în Bisericuţa "Sf. Gheorghe" din Assisi, deşi în timpul vieţii el ceruse ca rămăşiţele pământeşti să-i fie aruncate pe Colina Iadului, unde erau îngropaţi sinucigaşii şi condamnaţii. După doi ani, în 1228, papa Grigore al IX-lea îl va ridica la cinstea sfintelor altare, iar în 1230, osemintele sale vor fi transferate în măreaţa bazilică în care se află şi astăzi, venerate de întreaga creştinătate. În anul 1939, Papa Pius al XII-lea l-a proclamat patron principal al Italiei, numindu-l "cel mai italian dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre italieni". Francisc din Assisi a dovedit prin viaţa şi operele lui că adevărata sfinţenie alimentează adevărata iubire faţă de oameni, de ţară, de natură, de tot ce-i frumos şi bun în lumea creată de Bunul Dumnezeu.
Prenumele de Francisc provine din numele purtat de tribul germanic al francilor, care în secolele al V-lea şi al VI-lea, a pus stăpânire pe Galia romanizată şi a, dat naştere poporului şi regatului francez. Înţelesul originar al cuvântului franc este acela de "liber, curajos, cinstit, fără ascunzişuri", înţeles păstrat şi astăzi în multe expresii. Forma "francisc" se folosea ca adjectiv, arătând o persoană care făcea parte dintre francezi sau avea simpatie faţă de Franţa ori poporul francez; ulterior a fost folosită şi ca nume personal. Datorită renumelui Sfântului Francisc de Assisi, a devenit un prenume foarte îndrăgit, având şi femininul Francisca. Din onomastica românească veche s-a păstrat numele Frâncu, cu derivatele Frâncea, Francesa, Frangulea, Frâncoaie, Fradu,etc. toate având sensul numelui Francisc. Prin împrumut din alte limbi, se întâlnesc şi formele: Franţ, Frenţe, Renţea, Ferenţ, Franţiska cu hipocoristicele Franzi, Fanny, Zissi. În lumina vieţii minunate a Sărăcuţului din Assisi, familia numelui Francisc evocă icoana vie a celui mai curat eroism.

ASTĂZI SF. FRANCISC DE ASSISI: GIGANTUL SFINȚENIEI

Citeam mai deunăzi din gândirea unui filosof român care afirma că oamenii mari, cei de cultură, sfinții, etc. (nu VIP-urile de carton de astăzi, care sunt ca paharele de unică folosință), își depășesc condiția de apartenenți unei națiuni, unei etnii, unei epoci și tind să fie oameni universali. Am putea spune chiar, poate exagerând nițel, că acești oameni transcend dimensiunea spațială și temporală, pentru a intra în timpul dezveșnicit al lui Dumnezeu. Iată, unul din acești oameni este tocmai Sf. Francisc de Assisi, omul universal în care se recunosc toți oamenii de pe globul pământesc, din toate timpurile. Cred că acesta este și motivul pentru care acești oameni fascinează și atrag. Orizontul lor nu se oprește în fața scândurii gardului propriei curți (dealtfel Sf. Francisc nu voia nici măcar să aibă o casă), ci spațiază în întregul univers. Care este secretul acestei existențe transcendentale: autenticitatea ființei umane. Iată ce se spune despre Sf. Francisc: Sf. Francisc de Assisi primise în dar stigmatele pe stâncile sălbatice de la Verna. Apoi, cu fratele Leon împreună, pe un măgăruș trimis lor de către contele Orlando, a coborât de pe munte pentru a se reîntoarce în Umbria. Faima minunii stigmatelor se răspândise și, atunci când se apropia de sate, multă lume, atât din devoțiune cât și numai din curiozitate, mergea în întâmpinarea lui pentru a-l vedea și a-l atinge.
Într-un sat, în timp ce toți se îngrămădeau în jurul sfântului, un țăran necioplit își făcu larg cu ajutorul brațelor sale robuste, luă într-o mână hățurile măgarului și cealaltă mână o îndreptă spre fața lui Francisc și-i spuse: Frate, vai de tine dacă nu ești ceea ce se spune că ești! Și dispăru înghițit de mulțime, în timp ce fratele stigmatizat își apleca capul umil.

duminică, 3 octombrie 2010

Iustin Martirul şi Filosoful

Iustin Martirul este considerat cea mai reprezentativă figură a Bisericii creştine din veacul al II-lea datorită operei sale apologetice, cea mai vastă din vremea lui, şi vieţii tumultuoase, plină de nelinişte sufletească şi căutare neobosită a adevărului. Supranumele de filosof şi martir (philosophus et martyr) este atribuit lui Iustin de către Tertulian în Adversus Valentinianos.
Mărturii ale vieţii sale sunt scrierile ce ni s-au păstrat: cele două Apologii în favoarea creştinilor şi Dialogul cu iudeul Tryfon. El însuşi se prezintă ca fiind ,,Iustin, fiul lui Priscus, nepotul lui Bacchius, născut în Flavia Napolei din Siria Palestinei”(IUSTIN, Apologia întâi în favoarea creştinilor, I.). Moare la Roma, primind cunună mucenicească, în timpul prefectului Iunius Rusticus (163-167); se presupune că filosoful Crescens ,, care se străduia să pună în lumină învăţătura şi tot felul de a vieţui al cinicilor” (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească., IV, XVI, 1) ar fi uneltit împotriva sa. Deşi nu se cunosc prea multe despre familia din care provine, numele tatălui, Priscus, indică originea latină. Critica severă pe care o face iudeilor şi samarinenilor care nu-L recunosc pe Hristos ca fiind Mesia şi faptul că se prezintă pe sine ca necircumscris (,, …nu trebuie nici să şovăiţi şi nici să vă îndoiţi de a-mi crede mie, chiar dacă eu sunt necircumscris”. IUSTIN, Dialogul cu iudeul Tryfon, XXVIII) întăresc convingerea în originea sa păgână. Despre educaţia sa nu se ştie nimic, afară de afirmaţia lui Eusebiu că era ,,un spirit cultivat şi rîvnitor pentru lucrurile dumnezeieşti şi care sunt de cel mai mare folos”(EUSEBIU DE CEZAREEA op. cit., IV, XVIII, 1) şi descrierea itinerarului său prin diverse şcoli filosofice din prologul Dialogului cu iudeul Tryfon. Mai întâi frecventase o perioadă mai îndelungată şcoala stoică dar o părăsise pentru că nu-i mai vorbea despre Dumnezeu despre care stoicul nu ştia prea multe, afirmând că o astfel de învăţătură nu este necesară; de la stoic Iustin trece la peripatetician pe care-l părăseşte după câteva zile deoarece pretinsese plata pentru ştiinţa sa; dornic de cunoaştere vrea să devină ucenicul unui pitagoreu; pentru a putea pătrunde în tainele filosofiei, pitagoreul îi spune că trebuie să studieze în prealabil muzica, astronomia şi geometria; cunoscând acestea sufletul va fi pregătit pentru cunoaşterea celor inteligibile. Pentru că nu studiase disciplinele respective şi însuşirea lor i-ar fi luat prea mult timp Iustin hotărăşte să se îndrepte spre platonicieni ,,care aveau un frumos renume”, Ceea ce-l atrage în mod deosebit la doctrina platonicienilor este înţelegerea lucrurilor netrupeşti şi teoria ideilor care aveau drept scop vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, mulţumind pentru moment dorinţa sa de cunoaştere. Întâlnirea cu bătrânul ,,plăcut la înfăţişare” (în Dialogul cu iudeul Tryfon) aduce alte schimbări în viaţa lui Iustin. Discută cu acesta chestiuni legate de frământările sale sufleteşti; după o analiză critică a concepţiilor platonice despre filosofie, Dumnezeu, şi suflet ajunge la concluzia că nici Platon nu deţine întregul adevăr. Bătrânul îi recomandă să citească cărţile profeţilor care au scris sub inspiraţia Duhului Sfânt.
,,Scrierile lor se păstrează chiar şi acum şi, îndeletnicindu-se cineva cu ele, dacă crede în ele, poate folosi foarte mult, atât cu privire la începuturi cât şi cu privire la sfârşit şi la toate cele ce trebuie să ştie un filozof. Ei nu vorbesc cu dovezi, căci sunt nişte martori vrednici ai adevărului mai presus de orice dovadă. Cele ce s-au întâmplat, însă, sau se întâmplă şi acum, silesc pe orişicine să fie de acord cu cele grăite de dânşii”(Iustin, op.cit., VII).
Iustin, dând crezare cuvintelor bătrânului se converteşte la creştinism; experienţa converirii este una inedită dar despre asta vom scrie în alt articol.

Bibliografie

1. IUSTIN MARTIRUL ŞI FILOSOFUL, Apologia întîia în favoarea creştinilor, în Apologeţi de limba greacă, traducere şi note de CĂCIULĂ N. OLIMP, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
2. IDEM, Dialogul cu iudeul Tryfon, în Apologeţi de limba greacă, traducere şi note de CĂCIULĂ N. OLIMP, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997.
3. EUSEBIU DE CEZAREEA, Scrieri, partea întîa, Istoria Bisericească, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. BODOGAE, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

Autor: Muraru Raluca

Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.

Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile, care vin din simţire, din amintire, sau din starea umorală, umplându-se de evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele rugăciunii. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă află numai că mintea noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Ceilalţi strecoară în minte gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie Ponticul)9 28
ˇ Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu îngădui minţii tale să se modelează după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege. (Evagrie Ponticul)40
ˇ Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie Ponticul)9 27

MÂNIA ESTE VINUL DRACILOR: EVAGRIE PONTICUL

Scopul dracilor e ajutat mult de mania noastra, cand se misca impotriva firii, facandu-se al lor. De aceea toti zoresc sa o intarate zi si noapte. Cand o vad insa legata de blandete, atunci cauta pricini indreptatite ca sa o dezlege indata, ca facandu-se foarte aprinsa, sa o foloseasca pentru gandurile lor furioase. De aceea nu trebuie sa o intaratam nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca sa nu dam chiar noi sabie primejdioasa in mana vrajmasului, ceea ce stiu ca fac multi si .mai mult decat trebuie, aprinzandu-se pentru motive neinsemnate. Caci spune-mi de ce te prinzi grabit la harta daca dispretuiesti bucatele, banii si slava? De ce hranesti cainele cand te lauzi ca nu ai nimica? Iar daca acesta latra si se ia dupa oameni, trebuie ca ai niscai lucruri si vrei sa le pazesti. Dar eu despre unul ca acesta cred ca e departe de rugaciunea curata, stiind ca mania este ciuma pentru o astfel de rugaciune. Si ma mir ca unul ca aceasta si pe Sfinti i-a uitat: pe David, care striga: ''Opreste mania si paraseste turbarea''; pe Ecclesiastul care porunceste: ''Alunga mania de la inima ta si scoate viclesugul din trupul tau"; pe Apostolul care randuieste: '' Sa ridicam in toata vremea si in tot locul maini cuvioase spre Domnul, fara manie si ganduri''. De ce oare nu invatam si noi de la obiceiul tainic si vechi al oamenilor, care alunga cainii din casa in vremea rugaciunii? Obiceiul acesta ne da sa intelegem ca mania nu trebuie sa fie cu cei ce se roaga. '' Mania este vinul dracilor. De aceea nazireii se infraneaza de la vin. (Evagrie Ponticul, 3).
Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci de nici o altă virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit "blând, mai mult decât toţi oamenii''. Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: ''Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui''. Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii Lui, zicând: ''Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre''. Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii. (Evagrie Ponticul, 3).


CUVINTE DE FOLOS ALE LUI AVVA ILIE EDICUL

- Făptuirea, care necinsteşte jugul raţiunii, e ca o vacă ce rătăceşte încoace şi încolo în jurul în jurul celor nefolositoare. Iar raţiunea, care leapădă veşmintele cinstite ale făptuirii, nu e cu buna cuviinţă, chiar dacă se preface la părere că e aşa.
- Nu ajunge sufletului, spre desăvârşita izbăvire din păcat, reaua pătimire de bunăvoie, de nu se va desface de el prin focul celei fără de voie.
- Căci sufletul, asemenea unei săbii, de nu va trece prin foc şi prin apă, adică prin osteneli de bunăvoie, nu se va păstra nevătămat de loviturile celor ce vin asupra lui.
- Precum pricinile mai generale ale ispitelor de bunăvoie sunt trei: sănătatea, bogăţia şi renumele, aşa şi ale celor fără de voie sunt trei: pagubele, batjocurile şi bolile. Unora le sunt acestea spre zidire, iar altora spre surpare.
- Cel ce urăşte răul se mişcă rar şi fără stăruinţa în el. Dar cel ce e lipit de pricinile lui, mai des şi mai cu stăruinţă.
- Simţirea şi conştiinţa să se însoţească cu cuvântul rostit, pentru ca Cuvântul dumnezeiesc care a zis că se va afla în mijlocul lor, să nu fie ruşinat de obrăznicia sau lipsa de măsură a celor spuse sau făcute.
- Cel ce nu-şi vatămă sufletul prin fapt, încă nu şi-l păstrează neîntinat şi prin cuvinte. Nici cel ce-l păzeşte de acestea nu e sigur că nu l-a întinat prin gânduri. Căci păcătuirea este întreită.
- Dracii războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în ele însele sunt necesare. Şi pricina lucrurilor este auzul şi vederea. Însă al gândurilor obişnuinţa şi dracii.
- Păcatul sufletului se întinde în trei ramuri: în fapte, în cuvinte şi în gânduri. Iar bunul nepăcătuirii în şase. Căci trebuie să păzim fără greşeală cele cinci simţuri şi cuvântul rostit. Cel ce nu păcătuieşte în acestea ''e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi mădularele trupului''.
- Partea neraţională a sufletului se împarte în şase, adică în cele cinci simţuri şi în cuvântul rostit. Acesta, când e nepătimaş, se împarte împreună cu cel pătimaş în chip neîmpărţit. Dar când se află pătimaş, primeşte întipărirea păcatului aceluia.
- Nici trupul nu se poate curăţa fără post şi priveghere; nici sufletul, fără milă şi adevăr. Dar nici mintea fără vorbire cu Dumnezeu şi fără vederea Lui. Acestea sunt perechile cele mai însemnate în aceste lucruri.
- Sufletul împrejmuit de virtuţile pomenite îşi are cetăţuia sa, care este răbdarea, neclătinată de ispite. ''Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre'', zice Scriptura. Dar dacă lucrurile stau astfel, se clatină în tremurături de spaimă, chiar la zgomotele de departe, întocmai ca o cetate fără ziduri.
- Nu toţi câţi sunt prudenţi în ale cuvântului sunt şi în ale gândului. Nici toţi câţi sunt în ale gândului se vor afla şi în ale simţirii din afară. Căci deşi pe toţi îi are birnici simţirea, dar nu toţi îi plătesc la fel birul. Din simplitate cei mai mulţi nu ştiu să o cinstească aşa cum cerea ea.
- Vremea şi măsura sunt comesenii tăcerii cu bun rost. Iar materia ospăţului este adevărul. Venind la vremea lui asupra sufletului călătorit, tatăl minciunii nu găseşte nimic din cele ce caută.
- Milostiv cu adevărat nu e cel ce dă de bunăvoie cele de prisos, ci cel ce lasă cele de trebuinţă neapărată celor ce le răpesc.
- Sănătatea i se pare sufletului că este în afară, iar boala se ascunde în adâncul simţirii. Deci dacă trebuie ca boala să fie scoasă afară prin secera mustrărilor, iar sănătatea să fie adusă înăuntru prin înnoirea minţii, este nebun cel ce leapădă mustrările şi nu se ruşinează să zacă totdeauna în bolniţa nesimţirii.
- Nu te întărâta împotriva celui ce te operează fără voie, ci căutând la izbăvirea de durere, plânge-te pe tine şi fereşte-l pe cel ce ţi s-a făcut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu.
- Să nu nesocoteşti boala ta, ca să nu ţi se facă şi mai cumplită, ci prin leacurile şi mai aspre ale ostenelii izbăveşte-te de ea, tu ce porţi grijă de sănătatea sufletului.
- Nu te feri dinaintea celui ce te loveşte când trebuie, ci apropie-te de el şi-ţi va arăta cât e de mare răul ce se ascunde de simţirea ta, şi vei mânca mâncarea dulce a sănătăţii, după ce ai mistuit pe cea neplăcută a amărăciunii.
- Pe cât simţi durerile, pe atât să te bucuri de cel ce ţi le scoate la iveală prin mustrări. Căci el ţi se face pricină de curăţire desăvârşită, fără de care mintea nu poate petrece în locul curat al rugăciunii.
- Cel mustrat trebuie sau să tacă, sau să apere cu blândeţe în faţa celui ce-l învinuieşte; nu ca să-şi susţină cel mustrat ale sale, ci ca să ridice poate pe cel ce s-a poticnit, mustrând din neştiinţă.
- Cel ce se pocăieşte în faţa celui ce s-a supărat pe dreptate, înainte de a fi chemat pe acela, nu se păgubeşte cu nimic din ceea ce i se cuvine în urma pocăinţei. Iar cel ce se pocăieşte după ce e chemat pierde jumătate din câştig. Câştigă tot ce s-a rânduit cel ce niciodată nu iese din tovărăşie pentru întristarea ce i se face. Dar i se adaugă şi plată pe deasupra celui ce îşi ia, în toate, greşeala asupra sa.
- Nici cel trufaş la cugetare nu-şi cunoaşte scăderile, nici cel smerit la cugetare bunătăţile (virtuţile) sale. Pe cel dintâi îl înşeală o neştiinţă rea; pe cel de al doilea una plăcută lui Dumnezeu.
- Cel mândru nu vrea să se măsoare în cele bune cu cei deopotrivă în cinste. Iar în cele dimpotrivă, comparându-se cu cei ce îl întrec, scăderea lui şi-o socoteşte suportabilă.
- Cel ce se teme să nu se vadă străin de cei ce vor şedea în cămara de nuntă, trebuie sau să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, sau să se ţină cu toată puterea de una, de smerita cugetare.
- Pe lângă reaua pătimire de bunăvoie, trebuie primită şi cea fără voie, adică cea de la draci, din pagubele suferite şi din boli. Căci cel ce nu le primeşte pe acestea, ci se scârbeşte de ele, e asemenea celui ce vrea să-şi mănânce pâinea nu şi cu sare, ci numai cu miere. Acesta nu are totdeauna plăcerea ca tovarăşă, dar e totdeauna vecin cu săturarea (cu plictiseala).
- Cel ce spală haina ruptă a aproapelui cu cuvinte dumnezeieşti, sau o coase prin daruri, arată ca unul care, stăpân fiind, îmbracă înfăţişare de slugă. Dar să ia seamă cel ce face aceasta, ca nu cumva, nefăcând-o ca o slugă, să-şi piardă, deodată cu plata sa, şi cinstea puterii de stăpân care i se cuvine, pentru slavă deşartă.
- Precum credinţa este temelia celor nădăjduite; aşa este chibzuinţa temelia sufletului; iar smerenia, a virtuţii. Dar e de mirat cum cele desăvârşite prin ele însele se fac nedesăvârşite fără cele întâmplătoare (fără accidente).
- ''Domnul, zice, va păzi intrarea ta şi ieşirea ta'', adică a mâncărilor şi a cuvintelor prin înfrânare. Căci cel ce e cu înfrânare la intrarea şi ieşirea mâncărilor şi a cuvintelor, scapă de pofta ochilor şi-şi îmblânzeşte mânia care vine din lipsa răsuflării. Căci înainte de toate acestea trebuie să aibă grijă şi să se sârguiască în tot chipul nevoitorul. Fiindcă prin ele se împuterniceşte viaţa lucrătoare şi prin el se întăreşte cea contemplativă.
- Unii cu multă grijă de intrarea mâncărilor, dar se poartă cu nepăsare faţă de ieşirea cuvintelor. Unii ca aceştia ''nu ştiu să scoată mânia din inimă şi pofta din trup'', cum zice Eclesiastul, prin ceea ce obişnuieşte Duhul înnoitor să zidească inima curată.
- Curăţă-ţi rărunchii cu focul nesăturării de mâncări şi probează-ţi inima cu înfrânarea de la cuvinte; şi vei avea în slujba celor bune atât pofta cât şi iuţimea.
- Plăcerea celor de sub pântece scade în cei ce se nevoiesc, trupul pierzându-şi vigoarea, dar mai rămâne cea a gâtlejului, în cel ce n-a ajuns să o pedepsească precum se cuvine. Trebuie să te sileşti, aşadar, să înlături necinstea urmărilor, stingând pricina, ca nu cumva aflându-te acolo străin de virtutea înfrânării, să fii acoperit de ruşine.
- Ascetul trebuie să ştie când şi nu ce mâncări trebuie să-şi hrănească trupul ca duşman; când să-l mângâie ca prieten; şi când să-l îngrijească ca bolnav; ca nu cumva, prin nebăgare de seamă, cele ale duşmanului să le socotească ale prietenului, iar cele ale prietenului să le pună în seama duşmanului, iar ale acestuia iarăşi să le socotească ale bolnavului. Căci la vremea ispitei, îl va război fiecare, după ce a dat sminteală fiecăruia.
- Când cel ce hrăneşte socoteşte mai de preţ decât desfătarea, harul lacrimilor venind la el începe să-l mângâie şi să-l facă să uite de orice altă plăcere, ca una ce e copleşită de plăcerea neasemănat mai mare a acestora.
- Rugăciunea şi tăcerea sunt virtuţi care atârnă de noi, prin puterea noastră. Iar postul şi privegherea sunt virtuţi care nu atârnă de noi, ci, de cele mai multe ori, de temperamentul trupului. Deci nevoitorul trebuie să se îndeletnicească cu ceea ce-i este mai uşor.
- Nu te lăsa legat de ceea ce e mic şi nu vei robi la ceea ce e mare. Căci răul mai mare nu ia fiinţă înaintea celui mic.
- Căutând la cele mari, vei fi temut de cele mai mici. Dar vei fi dispreţuit de acestea, de nu te vei gândi la acelea.
- Nu vei putea ajunge la virtuţile mai mari, de nu vei atinge vârful celor ce-ţi stau în putere.
- Nu vei tăia patimile care te războiesc, de nu vei lăsa mai întâi nelucrat pământul din care se hrănesc.
- Unii se sârguiesc să cureţe numai materia trupului, iar alţii şi pe a sufletului. Cei dintâi au dobândit putere numai împotriva păcatului cu fapta; ceilalţi şi împotriva patimii. Împotriva poftei, însă, foarte puţini.
- Materia rea a trupului este împătimirea (libidinozitatea); a sufletului dulcea pătimire (voluptatea); iar a minţii aplecarea spre patimă. Pe cea dintâi o caracterizează pipăitul; pe-a doua, celelalte simţuri; iar pe cea din urmă, dispoziţia contrară.
- Voluptosul este aproape de libidinos; iar cel aplecat spre pătimire aproape de voluptos. Dar nepătimaşul e departe de toţi aceştia.
- Libidinos e cel în care puterea păcatului e mai tare ca raţiunea, chiar dacă deocamdată nu păcătuieşte; voluptos cel în care lucrarea păcatului e mai slabă ca raţiunea, chiar dacă păcătuieşte înăuntru. Iar aplecat spre patimă e cel ce e lipit mai mult prin libertate decât prin robie de mijloace. Iar nepătimaş e cel ce nu cunoaşte peste tot deosebirea acestora.
- Libidinozitatea se pierde din suflet prin post şi rugăciune; voluptatea prin priveghere şi tăcere; aplecarea spre patimă prin liniştire şi atenţie. Iar nepătimirea se naşte din pomenirea lui Dumnezeu.
- Cine se va vedea pe sine dezbrăcat de păcat, înainte de moartea cea de obşte a trupului? Şi cine s-a cunoscut pe sine şi firea sa, cum este, înainte de dezbrăcarea viitoare?
- Mintea pătimaşă nu toate intra înăuntrul porţii înguste a rugăciunii, înainte de a părăsi grijile pricinuite de pofte, ci se va frământa mereu cu durere pe lângă pridvoarele aceleia.
- Rugăciunea, împuternicită de lacrimi, scoate afară din suflet toate gândurile care o duşmănesc; dar le aduce iarăşi împrăştierea minţii, împuternicită de uşurătatea faţă de lege. Cel ce a izgonit-o pe aceasta a izgonit şi răul atoatepricinuitor al cutezanţei (la vorbă).
- Dumnezeiescul Apostol ne îndeamnă să răbdăm în credinţă, să ne bucurăm în nădejde şi să stăruim în rugăciune, ca să rămână în noi bunul bucuriei. Dacă e aşa, cel ce nu rabdă nu e credincios; cel ce nu se bucură nu e cu bună nădejde, căci a lepădat pricina bucuriei, rugăciunea, nestăruind în ea.
- Dacă mintea, petrecând de la început în gânduri lumeşti, a câştigat atâta dragoste de ele, câtă prietenie n-ar dobândi faţă de rugăciune, petrecând necontenit în ea? Căci în cele ce zăboveşte, zice, în acelea şi obişnuinţa a se lărgi.
- Mărturia minţii iubitoare de Dumnezeu este rugăciunea de-un singur gând; a gândului chibzuit este cuvântul la vreme; iar a simţirii eliberate gustul de un singur fel. Prin acestea trei se zice că se întăresc cele ale sufletului.
- Cel ce se roagă gândindu-se la văduva care a mişcat judecata împotriva asupritorului crud nu va slăbi niciodată din pricina întârzierii bunătăţilor făgăduite.
- Nu va rămâne rugăciunea în cel ce zăboveşte la cele gândite înăuntru şi la cele grăite în afară. Dar tot ea se va întoarce la cel ce le taie pe cele mai multe.
- De nu vor străbate cuvintele rugăciunii la adâncurile sufletului, nu vor fi lăsate lacrimile să se rostogolească pe obrajii feţei.
- Spicele vor răsări plugarului, dacă seminţele n-au fost aruncate la suprafaţa pământului (la vedere). Iar monahului îi vor izvorî lacrimile, dacă pătrunde cu osteneală cuvintele rugăciunii.
- Cel ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticul) trebuie să ştie că mintea se află uneori în ţara înţelesurilor, alteori în cea a gândurilor şi alteori în cea a simţirii. Iar când e în aceasta, se află fie în cele cu rost, fie mai degrabă în cele fără rost.
- Neaflându-se mintea în înţelesuri, nu se află în înţelesuri. Dar aflându-se în simţire, este cu toate.
- Prin înţeles, mintea străbate spre cele inteligibile; prin gând, raţiunea, spre cele raţionale; iar prin închipuire, simţirea, spre cele ce sunt de făptuit.
- Altceva este înţelesul lucrului, altceva raţiunea lui şi altceva ceea ce cade sub simţire. Cel dintâi este fiinţa; a doua accidentul; iar cea din urmă deosebirea obiectului.
- Nu vei putea face sufletul să fie numai cu gândurile din jurul său, chiar dacă îţi vei sili trupul să petreacă în singurătate, cugetând pururi numai la ticăloşia lui. Căci numai cu vremea, din mila lui Dumnezeu, vei putea să te întorci la cinstea dintâi a obârşiei tale de neam bun (la demnitatea dintâi a nobleţei tale).
- Cel ce se ocupă cu făptuirea poate uşor să-şi supună mintea rugăciunii, iar contemplativul rugăciunea minţii: cel dintâi retrăgându-şi simţirea de la chipurile văzute, iar celălalt mutându-şi sufletul la raţiunile ascunse în chipuri. Cel dintâi îşi convinge mintea să uite de raţiunile trupurilor, iar celălalt să cugete la cele netrupeşti. Iar netrupeşti sunt raţiunile trupurilor, însuşirile şi fiinţele lor.
- Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu; şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi strivi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea, care vor fi socotite, de gâtlejul tău inteligibil, mai presus de miere şi de ceară, prin dulceaţa dată de ele.
 Nimic nu e mai înfricoşat ca gândul morţii şi nimic mai minunat ca pomenirea lui Dumnezeu. Căci cea dintâi aduce întristarea mântuitoare; iar cealaltă dăruieşte veselie. ''Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Proorocul, şi m-am înveselit''. Iar Înţeleptul zice: ''Adu-ţi aminte de cele din urmă şi nu vei păcătui''. Dar e cu neputinţă să o dobândească cineva pe cea de-a doua, până n-a încercat apăsarea celui dintâi.
- Până ce n-a văzut mintea cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, nu poate sufletul să spună întru simţirea sa: ''Iar eu mă voi bucura întru Domnul, mă voi desfăta întru mântuirea Lui''. Căci zace acoperământul iubirii de sine peste inima lui, spre a nu i se descoperi temeliile lumii, care sunt raţiunile făpturilor. Iar acest acoperământ nu-l va putea ridica fără osteneli de bunăvoie şi fără de voie.
- Conducătorul norodului lui Israel nu poate vedea pământul făgăduinţei, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după petrecerea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, trimiţând înainte pururi sa văzătoare şi cercetătoare.
- Virtuţile mai cuprinzătoare ale sufletului fiind trei: postul, rugăciunea şi tăcerea, cel ce vrea să se desfacă (puţin) de rugăciune trebuie să se odihnească într-o oarecare contemplaţie naturală; cel ce vrea să se desfacă de tăcere într-o convorbire morală; iar cel ce posteşte într-a doua mâncare dăruită.
- Raiul nepătimirii, ascuns în noi, este icoana raiului viitor, care va primi pe cei drepţi. Dar nu se vor afla afară de acela toţi câţi n-au putut să ajungă înlăuntrul acestuia.
- Albina, dorindu-se după livezi, îşi adună de-acolo materia mierii; iar sufletul, scrutând veacurile, îşi adună de acolo dulceaţa variată în cugetare.
- În viaţa singuratică, răsar gânduri simple; în viaţa în doi gânduri amestecate; iar de sufletul mult subţiat, gândurile s-au depărtat şi vin la el numai minţi goale de trupuri, care îi arată, descoperindu-i, raţiunile Providenţei şi ale Judecăţii, ca nişte temelii ale pământului.
- În viaţa în doi, bărbatul şi femeia nu pot să vadă simplu, căci aceasta se va afla numai în viaţa singuratică, în care, pentru asemănarea în Hristos nu se va cunoaşte deosebirea între bărbat şi femeie.
- Gândurile nu sunt ale părţii neraţionale ale sufletului (căci nu este gând în dobitoace), nici ale celei mintale (fiindcă nu e nici în Îngeri). Ci fiind roade ale părţii raţionale şi folosindu-se de închipuire ca de o scară, se urcă spre minte de la simţire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia, şi se coboară spre simţire de la minte, punându-i acesteia înainte cele ale minţii.
- Când păcatul se primejduieşte ca o corabie de puhoiul lacrimilor, gândurile rele se ivesc ca unele ce ies din adânc şi încearcă să-i sară în ajutor.
- Gândurile se adună în preajma sufletului, potrivit cu starea de faţă a lui, fie ca nişte tâlhari de mare ce vor să-l scufunde, fie ca nişte vâslaşi ce vor să-i ajute văzându-l primejduit. Cei dintâi îl atrag la largul gândurilor necuvenite, întorcând cârma, împing corabia la limanuri liniştite.
- Gândul slavei deşarte, fiind al şaptelea, sufletul care doreşte să-l lepede ca pe cel din urmă, de nu va dezbrăca şi pe cele dinaintea lui, nu va putea să îmbrace pe al optulea, care este după ele şi pe care dumnezeiescul Apostol îl numeşte ''locuinţă cerească''. Cu aceasta se pot îmbrăca prin suspine numai cei ce s-au dezbrăcat pentru ea de cele materiale.
- De rugăciunea desăvârşită se pot apropia gândurile îngereşti; de cea mijlocie cele duhovniceşti; iar de cea începătoare cele raţional-naturale.
- Făptuirea stă în a face simplu cele bune, ci şi în a le face cum trebuie, săvârşitorul hotărând de la sine vremea şi măsura pentru cele ce trebuie făcute.
- Contemplativul, având firea în armonie cu hotărârea voii, săvârşeşte plutirea fără osteneală, ca dus de curgerea apei. Iar cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea, având afecţiunea firii potrivnică hotărârii voii, suferă mare vârtej de gânduri şi puţin lipseşte să ajungă la deznădejde, din pricina poverii.
- Rugăciunea împreunată cu contemplaţia duhovnicească este pământul făgăduinţei, în care curge, ca un lapte şi ca o miere, cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi Judecăţii lui Dumnezeu. Iar cea împreunată cu vreo contemplaţie naturală este Egiptul, în care se iveşte, în cei ce se roagă, amintirea poftelor mai groase. În sfârşit, rugăciunea simplă este mana din pustie, care, pentru nefelurimea ei, celor ce nu rabdă, le închide din pricina poftei bunătăţilor făgăduite; iar celor ce stăruie pe lângă această hrană îngustată le pricinuieşte o gustare mai înaltă, care dăinuieşte.
- Precum mânzul nu suferă primăvara să stea la iesle şi să mănânce cele de acolo, aşa nici mintea tânără nu poate răbda mult îngustimea rugăciunii, ci se bucură mai bine, ca şi acela, să iasă la largul contemplaţiei naturale, care se află în psalmodie şi în cetire.
- Precum nu toţi cei ce ajung la convorbirea cu împăratul pot să stea la masă cu el, aşa nici cei ce ajung la întâlnirea cu rugăciunea nu se vor bucura toţi de contemplaţia din ea.
- Rugăciunea fără străpungerea inimii e socotită de minte aşa cum e socotită de gâtlej mâncarea fără sare.
- Se zice că asinul sălbatic râde de gloata oraşului; iar rinocerul nu poate fi legat de nimeni. Tot aşa mintea care împărăţeşte peste fire şi peste raţiunile firii râde de deşertăciunea gândurilor când se roagă, şi nu poate fi luată în stăpânire de nimic din cele supuse simţurilor.
- Cel ce clatină băţul împotriva câinilor îi întărâtă împotriva sa. La fel îi întărâtă pe draci cel ce se sileşte să se roage curat.
- Cel ce se nevoieşte trebuie să-şi strângă simţirea la un singur fel de hrană; iar mintea la rugăciunea de la un singur gând. Făcându-se astfel neatârnată de patimi, va ajunge acolo, ca să fie răpită la Domnul, în vremea rugăciunii.
- Cei stăpâniţi de patima plăcerii, fiind pământeşti, când se roagă au gândurile ca nişte broaşte, care îi fură. Cei cu patimile mai domolite au contemplaţiile ca nişte privighetori, care îi distrează prin zborul lor de pe-o creangă pe alta, adică de la o contemplaţie la alta. Iar cei nepătimitori au parte de tăcere şi de linişte multă dinspre gânduri, în vremea rugăciunii.
- Precum ostaşul slobozit de la război se descarcă de povara armelor, aşa făptuitorul se descarcă de gânduri, venind la contemplaţie. Căci nici acela nu are trebuinţă de arme decât în război, şi nici acesta nu are trebuinţă de gânduri decât dacă se coboară la cele ce cad sub simţuri.
- Făptuitorii privesc trupurile pentru a cunoaşte locul lor; iar contemplativii pentru a cunoaşte firea lor. Dar numai cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea (gnosticii) privesc raţiunile amândurora.
- În raţiunile trupurile se cunosc cele netrupeşti; iar în cele netrupeşti se cunoaşte Cuvântul (Raţiunea) cel mai presus de fiinţă, spre care se grăbeşte orice suflet strădalnic să fie slobozit.
- Cel ce aşteaptă ca să fie mâine chemat la împăratul, ce altă grijă va avea, decât să cugete la cuvintele care pot să fie pe placul aceluia? De aceasta grijindu-se sufletul, nu se va înfăţişa nepregătit la judecata de acolo.
- Nu este aşa de greu să fie oprit cursul râului ca să nu curgă în jos, cât e de greu celui ce se roagă să înfrâneze când vrea năvala minţii, ca să nu se împrăştie în cele văzute, ci să se adune spre cele de sus şi înrudite, măcar că acest lucru e potrivit cu firea, pe când celălalt e potrivnic firii.
- Cel ce nu se roagă cu luare aminte, ci împrăştiat, socoteşte psalmul barbar, dar e şi el barbar pentru psalm; şi amândoi sunt socotiţi de draci nebuni.
- Nu toţi cei ce nu iubesc pe aproapele îl pot şi urî; nici cei ce nu-l urăsc îl pot şi iubi. Şi altceva este a pizmui sporul aceluia, şi altceva a-i împiedica sporirea. Dar cea mai de pe urmă treaptă a păcatului stă în a nu fi numai muşcat de darurile aceluia, ci în a şi cleveti însuşirile lui bune, că n-ar fi aşa.
- Mai întâi sufletul îşi închipuie răul, pe urmă îl pofteşte, apoi se pătrunde de plăcere sau de întristare, pe urmă îl vede cu simţurile şi apoi intră în atingere văzută sau nevăzută cu el. Toate acestea sunt întovărăşite de gânduri, afară de prima mişcare, care dacă nu e primită, tot răul de după ea va rămâne nelucrat.
- Cei ce s-au apropiat de nepătimire sunt clintiţi numai de năluciri; cei cu patimile domolite de pofte; cei stăpâniţi de voluptate de afecţiuni. În simţirea răului se află cei ce abuzează de cele trebuincioase, dar cu întristare; iar ćn atingere cu el cei ce se însoţesc cu el fără întristare.
- Plăcerea se sălăşluieşte în toate mădularele trupului. Dar nu tuturor se arată la fel de tulburătoare. Ci unele se tulbură mai mult de partea poftitoare a sufletului, altele de mânie şi iarăşi altele de cele care ţin de cugetare. Cele dintâi sunt tulburate de lăcomia pântecelui, cele de-al doilea de furie, iar cele de-al treilea de viclenie, pricina tuturor patimilor.
- Cei ce resping atacurile nu lasă să intre gândurile la via raţională ca nişte fiare şi să facă pagubă în roadele ei. Iar cei ce se însoţesc fără să se îndulcească cu ele, le lasă simplu să intre, dar să nu se atingă nicidecum de roadele ei. Cei ce vorbesc dulce cu patimile prin gânduri, dar nu vin la încuviinţare, se aseamănă cu cei ce lasă fiara să intre înlăuntrul ţarinii şi a îngrăditurii, dar nu-i îngăduie să se sature din strugurii viei. Dar pe urmă o găsesc şi mai tare decât puterea lor, ajungând adeseori la încuviinţarea patimilor.
- Cel ce mai are lipsă de îngrijirea îngrăditurii prin înfrânare încă n-a ajuns la simplitate. Căci cel desăvârşit, zice, nu se înfrânează (ci cel ce se luptă încă). El se aseamănă cu cel ce are vie, sau ţarină, nu în mijlocul multor altor vii şi locuri, ci undeva într-un colţ. De aceea are lipsă de multă pază şi trezvie. Dar via celui ce a ajuns la simplitate nu poate fi atinsă din nici io parte, întocmai ca a unui împărat sau a altui stăpânitor înfricoşat, care face să se cutremure hoţii şi trecătorii chiar şi numai la auzul lui.
- Mulţi urcă pe crucea relei pătimiri, dar puţini primesc piroanele ei. Căci mulţi se supun ostenelilor şi necazurilor celor de bunăvoie, dar celor ce vin fără voie nu se supun decât cei ce au murit cu desăvârşire lumii acesteia şi odihnei din ea.
-Cel ce respinge şi nu primeşte lauda oamenilor şi odihna trupului s-a dezbrăcat şi de ultima haină a slavei deşarte. Aceasta s-a învrednicit să se îmbrace încă de aici în strălucirea locuinţei din cer, căutată cu multe suspine.
-Dacă gustul e stăpânit de plăceri, e cu neputinţă să nu-l urmeze şi celelalte simţuri, chiar dacă cele de sub pântece ale celor mai reci par să fie liniştite, ca şi ale celor îmbătrâniţi, care nu mai primesc înfocarea, din istoveală. Dar stearpa care preacurveşte nu va fi socotită neprihănită, prin aceea că nu naşte. Ci zicem că e neprihănit acela care nu pătimeşte înăuntru şi nu se rostogoleşte din pricina vederii.
-Partea poftitoare a sufletului se vădeşte cum este, în mâncări, în înfăţişări şi în glas, în pornirile cu voia, sau altfel în gust, în vedere şi în auz, după cum se foloseşte bine sau rău de ele, sau se află la mijloc între acestea două.
-Cei ce ne îndeamnă să ne învoim cu plăcerile gâtlejului, până ce suntem nedespărţiţi, face ceva asemănător cu cei ce ne poruncesc să zgâriem rănile aproape de vindecare, sau să scărpinăm bubele pentru plăcerea ce ne-o fac, sau să mâncăm bucate care sporesc căldurile, sau să surpăm îngrăditura viei şi să lăsăm să intre, ca o fiară, cugetul trupului, care să strice gândurile cele bune ca pe nişte struguri. Acestora nu trebuie să le dăm ascultare, nici să nu ne plecăm la linguşirile fără rost ale oamenilor şi ale patimilor. Ci mai degrabă să întărim îngrăditura înfrânării până nu vor înceta fiarele, adică patimile trupeşti, să urle, sau gândurile deşarte să coboare ca nişte păsări şi să vatăme via, adică sufletul călăuzit de vederile cele în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava, în vecii vecilor, Amin.