Citeam mai deunăzi din gândirea unui filosof român care afirma că oamenii mari, cei de cultură, sfinții, etc. (nu VIP-urile de carton de astăzi, care sunt ca paharele de unică folosință), își depășesc condiția de apartenenți unei națiuni, unei etnii, unei epoci și tind să fie oameni universali. Am putea spune chiar, poate exagerând nițel, că acești oameni transcend dimensiunea spațială și temporală, pentru a intra în timpul dezveșnicit al lui Dumnezeu. Iată, unul din acești oameni este tocmai Sf. Francisc de Assisi, omul universal în care se recunosc toți oamenii de pe globul pământesc, din toate timpurile. Cred că acesta este și motivul pentru care acești oameni fascinează și atrag. Orizontul lor nu se oprește în fața scândurii gardului propriei curți (dealtfel Sf. Francisc nu voia nici măcar să aibă o casă), ci spațiază în întregul univers. Care este secretul acestei existențe transcendentale: autenticitatea ființei umane. Iată ce se spune despre Sf. Francisc: Sf. Francisc de Assisi primise în dar stigmatele pe stâncile sălbatice de la Verna. Apoi, cu fratele Leon împreună, pe un măgăruș trimis lor de către contele Orlando, a coborât de pe munte pentru a se reîntoarce în Umbria. Faima minunii stigmatelor se răspândise și, atunci când se apropia de sate, multă lume, atât din devoțiune cât și numai din curiozitate, mergea în întâmpinarea lui pentru a-l vedea și a-l atinge.
Într-un sat, în timp ce toți se îngrămădeau în jurul sfântului, un țăran necioplit își făcu larg cu ajutorul brațelor sale robuste, luă într-o mână hățurile măgarului și cealaltă mână o îndreptă spre fața lui Francisc și-i spuse: Frate, vai de tine dacă nu ești ceea ce se spune că ești! Și dispăru înghițit de mulțime, în timp ce fratele stigmatizat își apleca capul umil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial