Reflecții pentru solemnitatea Corpus Domini

Domnul nostru Cristos, părinte blând, înainte să moară, a stipulat un testament la Ultima Cină, iar cu neamul omenesc a încheiat un pact nou, o nouă alianță. Este cunoscut că un părinte înțelept, dorind pacea în mijlocul fiilor săi, scrie cu potrivite și clare cuvinte testamentul, scrisoarea pactului. De aceea, dacă vreunul, în testament, ar lăsa prietenului său o casă de piatră, o sută de monezi de aur, un butoi cu vin, fiul certăreț al defunctului ar putea să spună că în testament, tatăl lui a lăsat numai o casă pictată, imaginea monezilor, caricatura butoiului cu vin? Nimeni nu ar putea accepta aceste explicații, pentru că nu este posibil ca omul prudent să se fi jucat copilărește, și ar fi vrut să-l înșele pe cel căruia i-a scris testamentul. La fel, nici Domnul nostru Cristos nu obișnuia să facă glume; nu putem să gândim că în testament a vrut să lase fiilor săi ceva imaginar.

Amabilul nostru Răscumpărător, când în Noul Testament a făcut să plece din Egiptul acestei lumi poporul pelerin al Sfintei Maici Biserici spre pământul din care curgea lapte și miere, adică dulceața și bunătatea promisiunilor cerești, pentru ca, traversând deșertul mortalității să nu cumva să se piardă din cauza foamei și a setei, la răsăritul mântuirii lumii, deschizând cerurile harului, a făcut să coboară pâine din cer, și la miezul zilei fiind deja lovită – nu cu bastonul lui Moise, ci cu lancia lui Longin – piatra, preasfânta lui coastă, a dat băutură abundentă poporului său. (Slujitorul lui Dumnezeu Didah Kelemen, fragment dintr-o predică la sărbătoarea Corpus Domini).

Îl găsim în templu

Unde trebuie să-l căutăm? Plecăm și întrebăm peste tot cu ajutorul pioaselor cuvinte ale lui Iob: „Sapientia ubi invenitur?” (28, 12). Unde putem afla Înțelepciunea veșnică, pe Fiul lui Dumnezeu? Spuneți-ne voi, creaturilor. Soare strălucitor, care te învârți în ceruri, oare locuiește în tine, așa cum cânta David: In sole posuit tabernaculum suum (Ps 18, 6), în soare și-a așezat cortul său? Sau odihnește în sânul Tatălui, așa cum scrie Ioan: Unigenitus, qui est in sinu Patris (1, 18)? Dar Sf. Paul, care cercetează cerurile, spune: „Misit Deus Fiulim suum (Gal 4, 4), Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. Post haec in terris visus est (Bar 3, 38), a apărut pe pământ.

Deci, pe pământ trebuie să-l căutăm? Da, pe pământ, pentru că, dacă aici, pe pământ, adică în viața noastră nu-l aflăm, în lumea cealaltă nu vom putea fi cu El. Dar unde îl putem căuta? Oare printre deliciile și bucuriile lumești? Non invenitur in terra suaviter viventium (Iob 28, 13), nu se găsește pe pământul cerlo vii, în delicii. Să fi plecat pe mare, unde poruncea apoi apelor mării? Dar marea răspundea: nu este cu mine. Oare se ascundea în abisuri? Dar abisul spune: nu este în mine. Oh, abis, abis, multe suflete ai mai înghițit în întunecimile tale!

Dacă parcurgem sferele cerului, și dacă întrebăm păsările cerului, nici acestea nu ne vor putea orienta. Unde ești Isuse, unde ești? Spune-ne nouă, pe unde paști, unde odihnești la amiază? (Cânt. C. 1, 6). Ne spune Sf. Luca evanghelistul: Invenerunt eum in Templo, îl găsiră în templu. (Slujitorul lui Dumnezeu Didah Kelemen, fragment dintr-o predică la sărbătoarea Corpus Domini).

Sfânta Biserică a păcătoșilor

Cât ești de contestat, Biserică, și totuși, cât te iubesc! Cât m-ai făcut să sufăr, și, totuși, cât îți datorez! Aș vrea să te văd distrusă, și, totuși, am nevoie de prezența ta. Mi-ai dat multe scandaluri, și, totuși, m-ai făcut să înțeleg ce este sfințenia! Nu am văzut nimic în lume mai obscurantist, mai compromis, mai fals, și nu am atins nimic mai tare, nimic mai generos, nimic mai frumos. De câte ori nu am dorit să-ți izbesc ușa sufletului meu în față, și de câte ori nu m-am rugat să pot muri între brațele tale sigure. Nu, nu pot să mă eliberez de tine, pentru că sunt tine, deși nu sunt în întregime. Și apoi, unde aș merge? Voi construi o alta?

Dar nu voi putea să o construiesc decât cu aceleași defecte, pentru că acestea sunt ale mele, pe care le port înlăuntrul meu. Iar dacă o voi construi va fi Biserica mea, nu cea a lui Cristos. Zilele trecute un prieten a scris o scrisoare către un ziar: „Las Biserica pentru că, prin compromiterea ei cu cei bogați nu mai este credibilă”. Îmi pare rău pentru el! Ori este un sentimental, care nu are experiență, și îl iert, ori este un orgolios care se crede mai bun decât alții. Nici unul dintre noi nu este credibil până când se află pe acest pământ. Sf. Francisc urla: „Tu mă crezi sfânt, și nu știi că încă aș putea avea copii cu o prostituată, dacă Cristos nu m-ar susține”. Credibilitatea nu aparține oamenilor, ea este numai a lui Dumnezeu și a lui Cristos. A oamenilor este slăbiciunea și, poate, buna voință de a face ceva bun, cu ajutorul harului care izvorăște din venele invizibile ale Bisericii vizibile.

Când eram tânăr nu înțelegeam de ce Isus, în ciuda renegării lui Petru, îl vrea cap, succesorul lui, primul papă. Acum nu mă mai minunez și înțeleg tot mai bine că zidind Biserica pe mormântul unui trădător, al unui om care se sperie la auzul bârfelor unei slujitoare, era o atenționare continuă pentru a ne menține pe fiecare dintre noi în umilință și conștienți de propria fragilitate. Nu, nu abandonez această Biserică zidită pe o piatră atât de slabă, pentru că aș fonda o alta, pe o piatră și mai slabă, care sunt eu. Dar mai există un lucru, care pare încă și mai frumoasă. Duhul Sfânt, care este Iubire, care este capabilă să ne vadă sfinți, neprihăniți, frumoși, chiar dacă îmbrăcați ca niște canalii și adulteri.

Iertarea lui Dumnezeu, atunci când ne atinge, ne face să devenim transparenți, ca Zaheu, publicanul, și imaculată, ca Magdalena, păcătoasa. Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, adică singurul capabil să facă „lucrurile noi”. Pentru că nu mă interesează ca El să facă ceruri și pământul noi, dar este mai necesar să facă „noi” inimile noastre. Iar aceasta este datoria lui Cristos. Iar aceasta este munca divină a Bisericii. Vreți voi să împiedicați acest „a face inimile noi”, alungând pe cineva din mijlocul poporului lui Dumnezeu? Sau vreți voi, căutând un alt loc mai sigur, să vă puneți în pericolul de a-l pierde pe Duhul Sfânt?

Autor: Carlo Carretto

Traducere: Pr. Patrașcu Damian

Slujitorii tuturor, sclavii nimănui

Dacă omul se întreabă cu sinceritate care este partea cea

mai profundă a ființei lui, cea la care nu ar putea să renunțe fără să renunțe și la sine însuși, trebuie să răspundă că aceasta este libertatea. Nu există pentru om cuvânt mai umilitor, nici condiție mai nefericită decât sclavia. Iar sclavul este de două ori mai nenorocit dacă acceptă mizeria lui fără a o simți ca pe ceva rușinos, pentru că în acel moment el a devenit un lucru și nu mai este persoană (Louis Lavelle, Le moi et son destin, Paris, Aubier, 1936). Și adaug eu: Dumnezeu este slujitorul tuturor, dar nu este sclavul nimănui. Ergo: e bine să fim slujitorii aproapelui, dar să ne ferească Dumnezeu să fim sclavii cuiva

Scrisoarea Sf. Augustin care îl învață pe bărbat cum să iubească femeia

După concepția augustiniană a iubirii, omul este capabil să iubească grație Iubirii dăruite lui de Dumnezeu. Un om care nu a cunoscut Iubirea lui Dumnezeu înainte de a o fi trăit pe cea umană, nu ar fi în stare să încerce cu adevărat fericirea ei. Tocmai din acest motiv iubirea dintre un bărbat și o femeie este descrisă de Sf. Augustin în cuvinte atât de inspirate, în ciuda faptului că Augustin era pe deplin conștient de riscurile corelate de echivocurile posesivității, ale dorinței, ale cupidității, a tot ceea ce pare aur, dar nu strălucește. Nu ne rămâne decât să învățăm din cuvintele marelui teolog, și să constatăm câtă puritate poate să locuiască într-o inimă care se deschide scânteii pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi.

Tinere prieten, dacă iubești, acesta este miracolul vieții.

Intră în vis cu ochii deschiși și trăiește-l cu iubire fermă.

Visul care nu este trăit este o stea care trebuie lăsată pe firmament.

Iubește-o pe femeia ta fără a cere altceva în afară de veșnica întrebare care face să trăiască de nostalgie bătrânele inimi.

Dar amintește-ți că, cu cât te va iubi mai mult, cu atât mai puțin va putea să ți-o spună. Privește-o în ochi pentru ca degetele  să se lege, cu disperata dorință de a se uni din nou, iar mâinile și ochii să povestească sigurele promisiuni ale zilei voastre de mâine. Dar amintește-ți din nou, că dacă trupurile se reflectă în ochi, sufletele se văd în necazuri.

Nu te simți umilit în a recunoaște o calitate a ei pe care tu nu o ai.

Nu te crede superior, pentru că numai viața va dezvălui diferita voastră aventură.

Nu-ți impune voința prin cuvinte, ci numai prin fapte.

Această soție, tovarășa ta în acel drum necunoscut care este viața, iubește-o și apăr-o, pentru că mâine îți va putea deveni loc de scăpare.

Și fii sincer, tinere prieten, dacă iubirea va fi puternică, orice destin vă va face să zâmbiți.

Iubește-o ca pe soarele pe care-l implori dis de dimineață.

Respect-o ca pe o floare care așteaptă lumina iubirii.

Fii aceasta pentru ea, și deoarece aceasta trebuie să fie și ea pentru tine, mulțumiți-i împreună lui Dumnezeu, care v-a dăruit harul cel mai luminos al vieții.

Sf. Augustin

Giovane amico, se ami questo è il miracolo della vita.
Entra nel sogno con occhi aperti e vivilo con amore fermo.
Il sogno non vissuto è una stella da lasciare in cielo.
Ama la tua donna senza chiedere altro all’infuori dell’eterna domanda che fa vivere di nostalgia i vecchi cuori.
Ma ricordati che più ti amerà e meno te lo saprà dire. Guardala negli occhi affinché le dita si vincolino con il disperato desiderio di unirsi ancora; e le mani e gli occhi dicano le sicure promesse del vostro domani. Ma ricorda ancora, che se i corpi si riflettono negli occhi, le anime si vedono nelle sventure.
Non sentirti umiliato nel riconoscere una sua qualità che non possiedi.
Non crederti superiore poiché solo la vita dirà la vostra diversa sventura.
Non imporre la tua volontà a parole, ma soltanto con l’esempio.
Questa sposa, tua compagna di quell’ignoto cammino che è la vita, amala e difendila, poiché domani ti potrà essere
di rifugio.
E sii sincero giovane amico, se l’amore sarà forte ogni destino vi farà sorridere.
Amala come il sole che invochi al mattino.
Rispettala come un fiore che aspetta la luce dell’amore.
Sii questo per lei, e poiché questo deve essere lei per te, ringraziate insieme Dio, che vi ha concesso la grazia più luminosa della vita!

Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,

încă pelerin pe străzile lumii,

dar mort în mine deja de vreme…

Sunt aici, în casa Ta, să te implor,

Cu ultímele fărâme ale credinței mele,

Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!

Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!

Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții

ce-n jur îl împrăștii;

Tu, care din noroi faci florile să surâdă…

Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont

Să moară ultimul soare al timpului meu.  

Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)

adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există

Părintele Tasselli era un preot cam nebun, dar extraordinar de inteligent. El îmi răspundea la toate întrebările, chiar și cele mai dificile. Odată l-am întrebat: „Ce devenim după ce murim, unde mergem?”. Acesta răspunse: „Noi venim de la Dumnezeu, suntem sămânța lui Dumnezeu. Sămânța unui cireș devine o cireașă, sămânța unui păr devine o pară, iar noi care suntem sămânța lui Dumnezeu devenim Dumnezeu”.

Ii răspunsei: „Atunci, dacă Dumnezeu există de ce trebuie să ne comportăm bine !? Părintele paroh începu un monolog care părea să nu se mai sfârșească : „Tu nu trebuie să te gândești dacă Dumnezeu există sau nu pentru a te comporta bine… Tu trebuie să-ți urmezi natura, urmând ceea ce este bun. Privește păianjenii, trebuie să faci ca păianjenii ! Abia născuți, păianjenii încep să țeasă pânza, dar nu știu de existența muștelor, nu au nici o idee despre muște. Țes pânza, la ceva va folosi.

Apoi, dacă va veni o muscă, va rămâne încurcată în pânză. Tot așa trebuie să facem și noi: să ne comportăm bine, onest, și orice lucru bun și frumos este ca un fir din pânza păianjenului. Apoi, dacă Dumnezeu există, „pac, pac!”, rămâne încurcat acolo.

Atunci când simți un cutremur în sufletul tău, Roberto, este Dumnezeu care a rămas acolo: pac, pac”. Ai făcut ceva bun, Dumnezeu a rămas acolo, pentru că Dumnezeu roiește în jurul faptelor bune. Ai simțit un cutremur în tine? O tresăltare? Ei bine, îl ai pe Dumnezeu în tine! Îl ai pe Dumnezeu în tine, îl poți vedea. Nu îl vezi, dar îl simți. Să nu spui, Roberto, „Dumnezeu nu se vede, deci nu există”. Nu pentru că Dumnezeu nu se vede El nu există! Iartă-mă: „dar adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există  (Roberto Benigni, “I Dieci Comandamenti”)

A existat, mai există păcatul strămoșesc?

Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu, lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa, neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton, Ortodossia).

Încredințați totul lui Cristos

Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […] Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului. Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm… Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo). 

Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea

drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi: - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

Al cui este cerul?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac

şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.