DESCHIDEREA SPRE UNIVERSAL a SF. FRANCISC

Trăim într-un sat global, într-o societate, cultură, globalizată și nu putem să ne sustragem acesteia, nici dacă ne-am ascunde în măruntaiele pământului. Această realitate conține un avantaj extraordinar: orizontul nostru este foarte larg, ne invită la toleranță, cunoaștere; pe de altă parte, există și un risc la fel de mare: pierderea sau cel puțin decolorarea identității noastre. Pentru noi creștinii, a deveni frate, înseamnă a intra rând pe rând în viziunea universală a inimii lui Dumnezeu, unde „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici [om] liber, nici bărbat și nici femeie: voi toți sunteți una în Cristos Isus” (Gal 3, 28). Comunitățile religioase, parohiale, vor putea să supraviețuiască numai dacă se vor deschide din ce în ce mai mult față de alții. Ispita oricărei relații umane este cea de a se închide comod într-un univers protejat și cald. 

A deveni frate înseamnă a ne deschide spre universal

            Francisc a vrut să fie totdeauna un frate universal, preocupat față de fiecare om. Neavând posibilitatea să viziteze pe fiecare în parte, va scrie o scrisoare fraternă creștinilor și locuitorilor lumii întregi:

Tuturor creștinilor, persoane consacrate, clerici și laici, bărbați și femei, locuitorilor întregii lumi, fratele Francisc slujitorul și supusul lor, considerație respectuoasă, pace adevărată din cer și sinceră dragoste în Domnul. Deoarece sunt slujitorul tuturor, sunt ținut să-i slujesc pe toți  și să administrez înmiresmatele cuvinte ale Domnului meu. De aceea, fiind conștient că nu-i pot vizita personal pe toți, mi-am propus să vă adresez vouă, prin această scrisoare și mesaj, cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață[1].

            Francisc va face din ospitalitatea călduroasă și simplă una din trăsăturile caracteristice ale fraternității franciscane.

Și oricine va veni la ei, prieten sau adversar, hoț sau tâlhar, să fie primit cu bunătate. Și oriunde se găsesc frații și în orice loc se vor întâlni, trebuie să se revadă cu ochi spiritual, și cu iubire, și să ne onoreze reciproc, fără murmurări[2].

Această ospitalitate necondiționată a tuturor, mai ales al celor ce rătăcesc departe de iubire, este înrădăcinată de Francisc într-o speranță de nezdruncinat în bunătatea fundamentală a omului. Nici măcar păcătosul nu poate distruge în sine imaginea lui Dumnezeu. Francisc nu este un optimist plin de viață. El știe cât este de capabil omul să distrugă și să refuze iubirea. În predicile sale nu ezită să dea avertismente severe păcătoșilor corupți sau neglijenți. Le amintește acestora că omul este responsabil și că nu scapă de consecințele propriilor acte. Dar este și convins că omul, pelerin pe un drum neterminat niciodată, este urmărit de milostivirea lui Dumnezeu. Francisc nu disperă niciodată de resursele inimii umane și de puterea harului divin.

Fraternitatea evanghelică ar trebui să fie locul privilegiat în care fiecare poate trăi experiența iertării lui Cristos și a fraților. În scrisoarea către un superior despre cum trebuie să se comporte acesta față de un supus care a greșit, Francisc își descoperă credința lui în puterea iubirii asupra inimii omului. Recomandă ca să nu fie lăsat nici un frate care ne-a ofensat, să plece fără un cuvânt de îmbărbătare:

Iubește-i pe cei care-ți fac astfel de lucruri. Și să nu te aștepți de la ei altceva, decât numai ceea ce Domnul îți va da. Și în aceasta, iubește-i și nu pretinde ca să fie creștini mai buni. Și aceasta să fie pentru tine mai mult decât viața sihăstrească. Și în aceasta vreau să știu dacă tu-l iubești pe Domnul și mă iubești pe mine, slujitorul său și al tău, dacă vei face aceasta, adică: să nu existe vreodată vreun frate în lume, care să fii păcătuit, atât cât putea să păcătuiască, și care, după ce a văzut ochii tăi, să nu se întoarcă fără iertarea ta milostivă, dacă o cere; și dacă nu ar cere milostivire, întreabă-l tu pe el dacă vrea să fie milostivit. Și dacă, succesiv, de mii de ori ar păcătui în fața ochilor tăi, iubește-l mai mult decât pe mine pentru aceasta: ca tu săl poți atrage la Domnul; și să-ți fie milă totdeauna de astfel de frați. Și informează-i pe guardiani, când vei putea, că, din partea ta, ești hotărât să faci așa[3].

            Iertarea – care nu înseamnă uitare – nu este croită după măsura omului. Este o manifestare a vieții Duhului lui Isus în mine. Un frate după evanghelie se recunoaște după capacitatea lui de a ierta și a cere iertare. A ierta înseamnă a avea parte de harul gratuit al lui Dumnezeu. Același Dumnezeu care a strigat, răstignit fiind de frații săi: „Iartă-le lor!”.

            Contrariul iertării este judecata, vorbirea de rău; acestea distrug fraternitatea. Francisc este sever împotriva acestui venin, a acestei otrăvi, a acestui germen de moarte din inima relațiilor. Atunci când un cârtitor și clevetitor începe să vorbească, îl evită și își îndreaptă privirea în altă parte.

Fericit slujitorul care este capabil să iubească și să se teamă atunci când fratele său este departe de el, la fel ca atunci când se găsește lângă el, și nu ar vorbi vreun lucru la spatele lui, dacă pe acesta nu l-ar putea spune cu caritate și în prezența lui[4].

            Dacă credem că trebuie să spunem un adevăr fratelui, să avem curajul să i-l spunem în față. Acesta, numai după ce am verificat că nu există în inima noastră vreun resentiment personal, nici ură. Și după ce am verificat că este iubirea lui Dumnezeu cea ofensată, că sunt exigențele evangheliei cele care ne împing să vorbim.

Slujitorului lui Dumnezeu nu trebuie să-i displacă nici un lucru în afară de păcat. Și în orice fel o persoană ar păcătui și, datorită acelui păcat, slujitorul lui Dumnezeu, nemaifiind de dragoste, s-ar tulbura și l-ar cuprinde ura, acumulează pentru sine, ca un tezaur, acea culpă. Acel slujitor al lui Dumnezeu care nu se enervează, nici nu se tulbură pentru orice, cu adevărat trăiește fără nimic propriu. Și este fericit celui căruia nu-i mai rămâne nimic, pentru că dă Cezarului ceea ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu[5].

Iubiți-i pe săraci... fără a-i urî pe bogați

            Una din caracteristicile comportamentului lui Francisc și al fraților lui este refuzul de a judeca, de a-i clasifica pe oameni în buni și răi. Granițele binelui și ale răului trec prin inima fiecăruia. Dacă Francisc opetează în mod deliberat pentru cei săraci, exclușii timpului său, dacă renunță în mod voluntar la privilegiile și puterile claselor sociale dominante, rămâne, totuși, un fratele tuturor, incluși fiind aici cei bogați, burghezii, prelații ambițioși și clericii avari și concubinari. Trebuie să ne inspirăm din acest respect pentru persoane, deși avem o societate atât de diferită. Cum am spus deja, fraternitatea este un dar al lui Dumnezeu și o istorie de trăit. Această istorie, astăzi, este loc de conflicte. Și între aceste conflicte, există unele de care au luat conștiință după sfârșitul secolului al XIX-lea: în special este vorba de conflictul dintre opresori și oprimați. Lupta dintre clasele antagoniste este un fapt evident și nimeni nu poate nega acest lucru. Cum am putea să construim fraternitatea universală fără să fim solidari cu cei oprimați? Cum se poate întrupa această iubire universală în situațiile concrete pe care le trăim?

            Astăzi, a fi solidari cu cei oprimați - și această opțiune în unele țări este de o dramatică actualitate – reclamă din partea creștinului luarea de poziție împotriva opresorilor lor. Își va face, așadar, dușmani? Acest lucru este incompatibil cu visul lui Francisc. Dar tocmai aceasta este provocarea evangheliei. „Iubiți-i pe dușmanii voștri”, spune Isus, vorbind în cunoștință de cauză. Aceasta presupune să avem dușmani. A deveni frate înseamnă, pentru mulți creștini, a învăța să trăim cu această situație delicată. A-i iubi pe cei oprimați va însemna să denunțăm cauzele nedreptății, care îi umilește și să căutăm cu ei mijloacele pentru o autentică eliberare demnă a omului și a proiectului lui Dumnezeu. A-i iubi pe opresori înseamnă a-i elibera și pe ei de condiția lor inumană de bogați egoiști. Cu alte cuvinte, a combate cu eficacitate, fără a urî niciodată. A construi fraternitatea universală înseamnă, astăzi, a asuma aceste conflicte inevitabile și a refuza să existe oprimați și opresori. Libertatea evanghelică a lui Francisc, și respectul lui față de persoane pot încă să ilumineze aceste provocări ale epocii noastre.

Fraternitatea se construiește cu faptele

            Înrădăcinat în comportamentul evanghelic al lui Cristos, care a transpus în gesturi delicatețea lui Dumnezeu, Francisc va căuta totdeauna să întrupeze construirea tenace a fraternității.

Să se iubească reciproc, așa cum spune Domnul: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unul pe altul, așa cum v-am iubit și eu pe voi”. Și să arate cu faptele iubirea pe care o au între ei, așa cum spune apostolul: Să nu iubim nici cu vorba, nici cu limba, dar cu faptele și în adevăr”[6].

Ar fi prea lung să înșirăm aici toate exemplele reproduse de biografi, care ilustrează cum Francisc a știut să de-a dragostei chipul prieteniei, al curtoaziei și al delicateții. El are un simț acut al gestului gratuit.

Fericit acel slujitor care este mult dispus să-l iubească pe fratele său, atunci când este infirm, și de aceea nu poate să-i întoarcă ajutorul, decât atunci când acesta este sănătos, și va putea să i-l întoarcă[7].

            Delicatețea lui fraternă îi inspiră un comportament care dă deseori peste cap convențiile și inevitabilele „ce vor spune alții?”.

Dădea dovadă de mare compasiune față de infirmi, și o delicată solicitudine pentru necesitățile lor [...]. Mânca chiar și în zilele de post, pentru ca bolnavii să nu roșească, și nu se rușina să cerșească carne pentru un frate bolnav [...]. Odată a fost informat că un frate bolnav ar fi dorit să mănânce niște struguri. Îl însoți într-o vie și, așezându-se lângă un butuc, a început el însuși să mănânce mai întâi[8].

            Francisc posedă și o capacitate surprinzătoare de a asculta. Această artă necesită deseori o lungă practică. Știm să-i ascultăm pe cei pe care-i întâlnim? Cunoaștem cu adevărat nevoile lor, gusturile, preferințele, dificultățile lor? Când întâlnesc pe cineva, despre ce-i vorbesc în primul rând? Despre mine, despre ceea ce fac, de problemele mele, sau despre el?

            Francisc știe să se arate aproapele adevărat al fraților loviți de încercări personale. Viața de credință, ca și viața umană, este o maturizare care întâlnește în mod necesar „crize” de creștere, în praguri psihologico-spirituale de depășit.

            Atunci când un frate se găsește într-un moment dificil sau se rătăcește pe un drum, dublăm delicatețea față de el, sau ne limităm numai să-l criticăm?

Viața fraternă deschide spre diversitate

            Biserica este un trup viu în toate mădularele ei, și nu un regiment. Este opusul unei ideologii totalitare. Francisc nu vrea să fie „modelul” vieții evanghelice. Este conștient că și el, printre mulți alții, tinde spre perfecțiune, fiind totdeauna pe drum, pelerin. Nu idealul trebuie copiat, ci un inspirator de viață. El nu are un răspuns frumos și gata confecționat pentru toți și pentru fiecare situație. Din acest motiv, atunci când primii frați se vor prezenta la el pentru a împărtăși viața lui, el îi va conduce la evanghelie...

„[...], explică-ne, deci, ce trebuie să facem cu averile noastre”. Francisc, tresăltând de bucurie pentru sosirea lor, le-a răspuns cu multă dragoste: „Să mergem să cerem sfat Domnului”[9].

Comercianți bogați, juriști, oameni din popor, nobili, cavaleri, clerici...: pe toți aceștia, Francisc îi va accepta în marea lor diversitate. El are un minunat respect față de itinerariul fiecăruia, cu trecutul, prezentul și viitorul lui. Recunoaște că sfințenia unuia nu este sfințenia altuia. Există modalități diferite de a trăi în urmarea lui Cristos și de a răspunde chemării dragostei! Nu va căuta, așa cum facem noi uneori, în mod instinctiv, frați conformi ideilor lui; nu va căuta să omologheze frații. Va ajuta, în schimb, pe fiecare, să dea după propria măsură, rămănând din punct de vedere evanghelic el însuși. Unica lui preocupare este să deschidă pe fiecare frate, cu toate darurile și limitele sale, spre Duhul Domnului. Bucuria lui este să-i invite pe toți frații să meargă până la limita posibilităților, ale exigențelor și ale chemărilor pe care le poartă în sine.

            În această privință, un capitol dintr-o biografie a lui, destul de tardivă, reproduce o povestire gustoasă care ne revelează toată originalitatea privirii lui Francisc asupra fraților săi.

Și spunea că va fi un bun frate cel care va reuni în sine viața și aptitudinile următorilor frați sfinți: credința fratelui Bernard, care a avut-o în mod perfectisim, împreună cu iubirea sărăciei; simplitatea și curăția fratelui Leon, care a strălucit cu adevărat de o sfântă curăție; curtoazia fratelui Angelo, care a fost primul cavaler intrat în Ordin și a fost împodobit cu toată curtoazia și benignitate; aspectul atrăgător și bunul simț al fratelui Maseu, cu vorbirea lui frumoasă și devotată; mintea ascuțită în contemplație a fratelui Egidiu, pe care a avut-o până la cea mai înaltă perfecțiune; virtuoasa și neîncetata rugăciune a fratelui Rufin, care se ruga fără întrerupere și, chiar și dormind sau fiind ocupat cu ceva, avea duhul unit cu Domnul; răbdarea fratelui Ginepru, care a ajuns la o răbdare perfectă, prin perfecta conștiință a propriei micimi, pe care o avea totdeauna în fața ochilor, și pentru arzătoarea dorință de a-l imita pe Cristos mergând pe calea crucii; robustețea fizică și spirituală a fratelui Ioan al Laudelor, care în acea vreme a depășit prin vigoare pe toți oamenii; caritatea fratelui Rugeriu, a cărui viață și comportament ardeau de iubire; sfânta neliniște a fratelui Lucidus care, totdeauna pregătit, aproape că nu voia să locuiască într-un loc mai mult de o lună dar, atunci când începea să se afecționeze, imediat se îndepărta, spunând: „Nu avem sălaș stabil aici pe pământ, ci în cer”[10].

            Deci, atunci când îi cer să deseneze trăsătura fratelui minor perfect, Francisc descrie viața celor zece frați ai săi. Pentru el, perfecțiunea evanghelică nu este un ideal abstract, un model deja preconfecționat. În capul lui nu există portret-robot al fratelui minor. Perfecțiunea evanghelică este un ideal atât de mare încât este necesar să fim mai mulți pentru a o putea realiza. Ea este posibilă numai comunitar. Este contrariul unei ideologii. Este comuniunea fraternă în diversitate, așa cum fiecare notă muzicală în parte se pune în valoare numai în interiorul unei partituri. Și ceea ce este adevărat la nivelul unui singur frate, este la fel de valabil și la nivelul întregii fraternități, grupuri sau familie. Ce este o comunitate creștină ideală? Noi vom putea răspunde ca Francisc: este cea care trăiește intens rugăciunea unui determinat grup de frați, credința și speranța altuia, angajarea în dreptate unei altui grup. Sunt necesare multe fraternități, multe grupuri de creștini pentru a trăi întreaga perfecțiune evanghelică. În loc să se excludă sau să se ignore, ar trebui să se minuneze de diversitatea lor, să se întâlnească pentru a se îmbogăți împreună și a descoperi ce este adevărata fraternitate evanghelică.

            Noi, cum îi privim pe ceilalți? Suntem capabili să cităm pentru fiecare frate din comunitățile noastre, o calitate dominantă? A discerne în fiecare manifestarea Duhului Sfânt este o chemare pentru fiecare dintre noi; acesta este secretul stuporii Sf. Francisc. Observăm că el se oprește în mod intenționat asupra calităților fraților săi, asupra a ceea ce în fiecare este frumos și bun. Ar fi putut, cum facem noi în mod spontan, să înșire defectele lor, iar acele calități ar fi fost citite în negativ. Frumusețea naturală a fratelui Maseu putea să ascundă și o anumită vanitate, itineranța continuă a fratelui Maseu putea să denote o anumită instabilitate caracterială, dificilă de suportat în viața de zi cu zi. Dar Francisc se interesează numai de lumina vieții lor. Pentru el, binele are o greutate mai mare decât răul; germenii de bine, de viață, boabele de grâu, par mai importante decât germenii de moarte, de discordie. În terenul uman în care încolțește atât binele cât și răul, , vrea să cultive mica sămânță a Împărăției, care se încăpățânează să crească în fiecare din noi. Este conștient că această sămânță atât de fragilă a vieții evanghelice are nevoie de soarele dragostei pentru a crește, pentru că poate fi foarte repede sufocată de neghina discordiei, dacă nu simte asupra sa căldura unei priviri încrezătoare.

A fi frate înseamnă a da încredere

            Francisc este un frate care dă încredere fraților săi. Iată o scrisoare trimisă fratelui Leon, totdeauna preocupat:

Frate Leon, fratele tău Francisc îți dorește sănătate și pace. Așa îți spun, ție, fiul meu, ca o mamă: ca toate cele spuse pe cale, le sintetizez în acest cuvânt sfătuitor, și nu este nevoie ca tu să vii la mine pentru a te sfătui, pentru că așa îți spun: în orice fel ți se pare că-i placi mai mult Domnului Dumnezeului tău, și să mergi pe urmele și sărăcia lui, fă-l cu binecuvântarea Domnului și cu obediența mea. Și dacă îți este necesar ție, pentru ca tu să primești altă consolare, ca sufletul tău să vină din nou la mine, și tu vrei acest lucru, vin-o![11].

            Iată, deci, în tradiția franciscană, unul din fundamentele vieții fraterne: încrederea. A da încredere înseamnă a crede în propriul frate. Termenii credință și încredere nu provin oare din aceeași rădăcină? A crede în progres, în convertirea totdeauna posibilă a fratelui. Cel mai mare dușman al relațiilor fraterne este obișnuința, acea teribilă atitudine de a fixa pe alții în personaje definitiv catalogate, clasificate.

            Omul este din natura lui o ființă neterminată. Nu sfârșește niciodată să se facă cunoscut, sieși și altora, și nu încetează niciodată să crească. Dacă credem prea repede că ne cunoaștem, încetăm să ne creem în mod reciproc. Omul crește și progresează numai în fața celor care cred în el și-i acordă încredere. Acest lucru este fundamental pentru copilul care învață să meargă, pentru cel care merge la școală; este la fel de fundamental pentru cel adult, în viața lui de fiecare zi și în cadrul muncii lui. Încrederea este dimensiunea dinamică a dragostei fraterne. Ea presupune o privire de credință, însuflețită de Duhul Sfânt, care refuză să-l reducă pe fratele său la defectul dominant sau la blocajul lui psihologic. Lucid ca privirea lui Cristos care discerne păcatul fără a condamna niciodată. A-l identifica pe fratele meu cu păcatul sfârșește în mod necesar prin a ucide creșterea lui. În relațiile umane există priviri ucigătoare și eliberatoare.

            Trebuie să credem că fratele nostru, are nevoie de a fi iubit pentru a deveni el însuși. Frații noștri se așteaptă deseori să fie iubiți pentru a deveni mai buni. Iar noi, așteptăm să devină mai buni, pentru a-i iubi.

Să ne punem această întrebare: ce fel de climă de încredere am construit în jurul meu? Atunci când eu sunt prezent, se pot exprima cu toții în mod liber? Împărtășirea este mai ușoară, sau mai grea, sau chiar blocată de tot? Anumite persoane reușesc să scoatem din noi tto ceea ce este mai bun, ne invită la creativitate, să luăm inițiative; alții, în schimb, ne paralizează total. Ce climă răspândesc în jurul meu?

Francisc știe că, în profunzimea lor, puțini oameni sunt răi; mulți însă sunt nefericiți, nu se simt la locul lor și poartă în ei răni profunde. Pentru Cristos însuși, unicul criteriu după care vom fi judecați este cel al calității relațiilor noastre fraterne. „Eram gol, bolnav, în pușcărie... și m-ați vizitat”.

După moartea noastră, probabil că Isus ne va pune o singură întrebare: „Ce ai făcut cu acel dram de iubire pe care ți-l încredințasem? Ce-i vom răspunde?”.

Fraternitatea, prima formă de evanghelizare

            Cristos proclamă: „Din aceasta vor știi cu toții că sunteți discipolii mei, dacă veți avea iubire unii față de alții” (In 13, 35). Cu alte cuvinte, Isus lasă un semn numai pentru ca să se recunoască prezența lui în mijlocul fraților: cel al iubirii. Francisc a înțeles foarte bine acest lucru. El va face din viața fraternă primul act misionar/pastoral al fraților săi. A trăi ca frații trebuie să fie o veste bună în act, o acțiune profetică de speranță pentru toți oamenii.

            Într-adevăr, dacă citim în primele biografii, constatăm că aspectul calitativ evanghelic al fraților, a reprezentat un șoc pentru contemporanii lui Francisc. Într-o lume conflictuală, deja divizată în clase sociale și în interiorul mănăstirilor, fraternitatea primilor frați apare ca un nou răsărit. Acei oameni care provin din pături sociale diferite, care trăiesc în egalitate, dând peste cap structurile verticale ale societății civile și religioase, simplitatea și umilința lor plină de bucurie: iată, într-adevăr vestea cea bună.

            Fraternitatea, așa cum Francisc a voit-o și a trăit-o, este de o actualitate urgentă și arzătoare. Ajunge să fim atenți la marile aspirații ale tinerilor, seduși uneori de diferite secte sau mode efemere. Așteptările și rătăcirea lor sunt cea mai mare provocare lansată creștinilor de astăzi. Iar în această situație, carisma franciscană își poate găsi o mare posibilitate viitoare. Marea familie franciscană ar trebui să ofere oriunde locuri privilegiate, unde fiecare om să se poate descoperi frate; Locuri în care oricine, zăpăcit sau neiubit, bogat sau exclus, să fie primit cu dragoste și cu respect pentru ceea ce este. Fiecare discipol al lui Cristos ar trebui să aibă această pasiune: a crea locuri fraterne: în ființa lui, la nivelul fraternităților religioase, la nivelul structurilor parohiale sau civile. Fiecare fraternitate sau structură parohială ar trebui să devină o schiță modestă, dar reală, a Împărăției lui Dumnezeu. Frați și surori ai lui Cristos, noi suntem purtătorii unei extraordinare speranțe, fără de care pământul s-ar scufunda în disperare. Prima noastră convertire este să devenim, în fiecare zi mai mult, frați pentru toți. Aceasta presupune ca să iubim lumea de astăzi, așa cum este ea, cu mărețiile și mizeriile ei, Această lume de aici, și nu o lume visată, o lume pe care Cristos o  iubește și o salvează. Francisc ne invită să cultivăm această privire lucidă, binevoitoare, fraternă, niciodată dezamăgită, asupra întregii creații a lui Dumnezeu. Atunci când frații descoperă că nu sunt adunați numai pentru ei, ci pentru a primi și a răspândi acest dar al lui Dumnezeu, atunci multe probleme se relativizează.

            Dinamismul misionar al unei fraternități este izvor de unitate. Un grup de creștini închis în sine, sfârșește prin a se încurca în hățișul propriilor probleme și tensiuni interne. În focul Rusaliilor apostolii, atât de diferiți unii de alții, și-au regăsit adevărata unitate. Liantul fraternității este dragostea, este Cristos, este Duhul Sfânt. Dacă la turnul Babel, oamenii vorbeau limbi diferite dar nu se înțelegeau, pentru că le lipsea darul dragostei Duhului Sfânt, iată-i la Rusalii, plini de focul dragostei Duhului, vorbesc limbi diferite și se înțeleg.

A fi frați înseamnă a fi pasionați de pace

            Francisc visează cavaleria, câmpurile de bătălie și de victorie. Idealul său este să facă o strălucită carieră militară. Prin temperament este un luptător, un războinic și chiar violent. Francis nu era pacific din natură.

1197: la Assisi, poporul și burghezii iau cu asalt fortăreața imperială. Violență. Francisc are șaisprezece ani și se bate.

1202: Perugia, unde s-au refugiat nobilii din Assisi atacă Assisi. Iarăși violență. Francisc are douăzeci de ani și se bate din nou.

1205: trupele împăratului și ale papei se luptă în Italia de Sud. Cavalerii cruciați din Occident și musulmanii se mișcă unul împotriva celuilalt. Francisc are douăzeci și trei de ani. Începe luptân cu arma în mâini, iubind fiorul, mirosul bătăliei, baricadele, strigătele de război, transpirația cailor... până când o voce interioară pune totul în discuție: „Francisc, ce este mai bine de slujit: ambiția omului, sau proiectul lui Dumnezeu?”.

Din acel moment, Francisc, zi de zi, își va schimba itinerariul. Se va lăsa convertit, împăcat cu utopia evangheliei lui Isus Cristos. Cu toate acestea, nu renunță să fie un luptător, nici nu uită de ambiția pentru o viață măreață și împlinită. Dar își va schimba stăpânul, armele și obiectul bătăliei.

Mai târziu îl ascultă pe Cristos, care-și trimite ucenicii în misiune: „Când veți intra într-o casă, mai întâi spuneți: «Pace acestei case!». Francisc este extaziat. Iată viitorul său, „iată ceea ce vreau să trăiesc, de acum înainte”.

Din acest moment își va folosi ambiția, capacitățile, puterea asupra mulțimilor, toate energiile, pentru a proclama pacea. Rămâne un luptător, dar pentru a se dedica altei lupte, adică cea a lui Cristos. A surprins inima revelației: „Domnul mi-a revelat ca să spunem acest salut: Domnul să-ți dăruiască pacea![12].

Va concepe propria misiune și pe cea a fraților săi ca pe o vastă campanie internațională de pace... De abia are câțiva frați, îi trimite în misiune:

Mergeți, dragii mei, doi câte doi în toate părțile lumii, și vestiți oamenilor pacea și pocăința întru iertarea păcatelor; și să fiți răbdători în persecuții, siguri fiind că Domnul își va duce la îndeplinire planul său și își va menține promisiunile. Răspundeți cu umilință celor care vă întreabă, binecuvântați-i pe cei care vă persecută, mulțumiți-le celor care vă înjură și vă calomniază, pentru că, în schimb, ne este pregătită împărăția cea veșnică[13].

Așa cum vestiți pacea cu gura voastră, tot la fel să aveți totdeauna o pace mai mare în inimile voastre, astfel ca nimeni să nu fie provocat de voi la ură sau scandal; mai mult încă, toți să fie avertizați cu pace și bunătate[14].

            Pacea lui Francisc și a fraților săi este în mod manifest un dar al Duhului, acordat numai oamenilor care au renunțat la alergatul spre acumularea bunurilor, a puterii și a onorurilor. Pacea trăită și vestită de ei este o alegere de viață: cea a unor oameni având mâinile goale, care nu sunt violenți, capabili să sufere cu bucurie consecințele sociale și politice. Francisc va vrea chiar să ducă această pace a evangheliei în inima marelui conflict al epocii lui, cea dintre creștinătate și islam. A-i invita pe oameni să primească pacea divină, deschizându-și inima lui Cristos nu-i este deajuns. Va vrea să construiască pacea cu toate resursele umane și sociale posibile. Nu este ca acei predicatori, din care și noi facem uneori parte: denunțăm, ne lamentăm privind la televizor sau citind presa, dar fără a înceta să privim papucii noștri. Francisc intră în inima conflictelor timpului său. Se angajează pentru ca să triumfe dialogul și pacea, este concret. Face să se semneze documente și convenții care recunosc drepturile fiecăruia. Pacifismul său nu este cel al unui visător, ci al unui om evanghelic realist. Nu se mulțumește să demonstreze cu pancarte și strigând sloganuri, unde nimeni nu pune în discuție propriile privilegii. Știe și vrea să fie responsabil. În același an al morții sale, imobilizat din cauza bolii, nu poate rămâne indiferent în fața conflictului scandalos dintre boier și episcopul de Assisi.

Fericitul Francisc, bolnav cum era, a fost mișcat de pietate față de ei, pentru că nici un religios sau laic nu se interesa să restabilească între cei doi pacea și înțelegerea. Și spuse tovarășilor săi: „Mare rușine pentru noi, robii lui Dumnezeu, ca episcopul și boierul să se urască atât de mult unul pe celălalt, și nimeni să nu încerce să refacă pacea și înțelegerea[15].

Și, neputând să se mai miște, îi trimite pe frații săi să ducă un mesaj celor doi dușmani. Aceasta este faimoasa strofă din Cântecul Creaturilor, de el compusă tocmai pentru această ocazie:

Lăudat să fii, Domnul meu,

Pentru cei care iartă din iubire față de tine

și suferă infirmități și necazuri,

fericiți cei care vor lupta pentru pacea,

căci de tine, PreÎnalte, vor fi încoronați[16].

            Francisc crede în iradierea contagioasă a inimilor împăcate. Pentru el este totdeauna o mare rușine a menține tăcerea atunci când pacea este amenințată. Astăzi, în fața conflictelor și a cursei nebunești spre înarmare, ar tăcea oare? Cu siguranță, nu! Ar striga responsabililor, la orice nivel s-ar afla aceștia. Ar merge să bată la porțile puterii, fără teama de a fi alungat ca un visător. I-ar susține în felul său pe cei nonviolenți, pacifiștii din orice țară. Francisc s-ar bucura să-i vadă pe frații săi că frâng tăcerea complice și se implică cu mult curaj în toate misiunile, inițiativele pentru pace, că scriu celor mari...., indiferent de orientările lor politice.

            Este urgentă construirea fraternității universale, proiect al lui Dumnezeu pentru acest pământ. Cum lucrăm, și ce mijloace folosim pentru a realiza această fraternitate?     

---

[1] 2Lf 1-3 (FF 179-180).

[2] Rnb 7, 14-15 (FF 26).

[3] Lmin 5-10 (FF 234-235).

[4] Am 25 (FF 175).

[5] Am 11 (FF 160).

[6] Rnb 11, 5-6 (FF 37).

[7] Am 24 (FF 174).

[8] 2Cel 175-176 (FF 761-762).

[9] Anper 10 (FF 1497).

[10] Spec 85 (FF 1782).

[11] LfL 1-4 (FF 249-250).

[12] 2Test 23 (FF 121); cf. 2Cel 23 (FF 359).

[13] 1Cel 29 (FF 366).

[14] Anper 38 (FF 1531).

[15] Cass 84 (FF 1616).

[16] Ibidem.

Reflecția la celebrarea Nașterii la cer a Sfântului nostru Părinte Francisc

Celebrăm la acest ceas de seară nașterea la cer, sau Crăciunul

Sfântului nostru Părinte Francisc și, având înaintea ochilor această motivație, vă invit, împreună cu fratele Elia să-l „binecuvântăm pe Domnul și să-i mulțumim pentru că ne-a arătat milostivirea Sa; să păstrăm vie amintirea Fratelui și Părintelui nostru Francisc, pentru slava aceluia care a voit să-l înalțe înaintea oamenilor și a îngerilor”.

Aș vrea, în câteva cuvinte, să subliniez un aspect, cred fundamental, al mesajului Sf. Francisc pentru noi, fii săi din mileniul al III-lea și anume dimensiunea profetică a vieții, slujirii și morții Sf. Francisc. Cu adevărat, din momentul convertirii lui și până la moarte, ba chiar și după moarte și încă până astăzi, Sf. Francisc nu a încetat să fie omul mereu proaspăt, viu și plin de viață, propunând cuvântul evangheliei ca un izvor din care țâșnește mereu apa vie a lui Dumnezeu. Francisc este profet mereu actual pentru că trascende timpurile și locurile, mulți tineri, credincioși și oameni de alte religii fiind atrași continuu de persoana lui. Francisc este un profet mereu actual pentru că alege și trăiește evanghelia în totalitate, fără reduceri sau preferințe pentru un aspect sau altul, invitându-i și pe frați să trăiască aceeași evanghelie. Francisc este profet pentru că a știut să întrupeze evanghelia în timpul și trupul său, așa cum și noi trebuie să repetăm tot timpul aceeași operație, evitând astfel riscul de a le oferi oamenilor o mărturie stătută sau chiar mucegăită. Francisc este profet pentru că nu are preferințe de persoane, astfel că în fraternitatea trăită și propusă de el au loc atât bogații cât și săracii, înțelepții și oamenii mai simpli. Unica condiție pusă tuturor este cea de a privi spre Cristos cel Răstignit și de a urma calea Crucii, „un jug greu, dar lesne de purtat”. Spune fratele Elia în lectura citită puțin mai înainte: „prezența fratelui și Părintelui nostru Francisc, era adevărată lumină nu numai pentru noi, apropiații săi prin viață și credință, dar și pentru ceilalți: lumină emanată din lumina supremă pentru a împrăștia întunericul și a îndruma pe drumul păcii și al mântuirii veșnice pe aceia care merg în umbra morții”.

Francisc, de ce toată lumea te urmează, și fiecare persoană pare că dorește să te vadă, să te audă și să asculte de tine? Francisc, de ce? Cu siguranță, întrebarea fratelui Masseu ar primi astăzi răspunsurile cele mai diferite. De ce Francisc fascinează, atrage și nu ne lasă să dormim în pace? Pentru că trimite direct la Vestea cea Bună, trimite la întâlnirea directă cu Isus Cristos, și ne invită pe fiecare dintre noi să facem la fel: „Acum îți revine ție, revine inimii tale să dai trup evangheliei astăzi, cu îndrăzneală și fără a ezita. Tu te afli în brațele lui Dumnezeu; ești tu brațul și sânul Mântuitorului. Nu-ție fie frică!

Francisc este profet pentru că descoperă și exprimă toate posibilitățile existente în noi, dar pe care deseori noi nu reușim să le eliberăm din cauza egoismului care ne sufocă și ne produce anxietate. Ne revine nouă datoria să nu sucombăm pasiv în fața impunerilor infinitelor forme idolatrice și egocentrice ce ne sunt puse în spate, dar să primim cu inimă liberă și nouă proiectul originar al lui Dumnezeu.

De fapt, fiecăruia dintre noi ne este adresată marea invitație a Sărăcuțului pronunțată în momentul morții: Eu mi-am făcut partea; Cristos să vă învețe partea voastră (2Cel 214).

Francisc este profet pentru că ne-a lăsat un conținut evanghelic „nud”, așa cum era el în piața din Assisi, și astfel ne-a transmis un mesaj clar de întrupat și de mărturisit.

De ce la tine Francisc? Atunci când Sărăcuțul trecea pe drumuri toți oamenii alergau după el, pentru că simțeau că acolo se afla mult mai mult decât prezența lui fizică. Nouă, frați și surori, ne revine datoria de a-l trăi pe Cristos, de a vesti evanghelia cea vie, nouă ne revine sarcina de a reda totdeauna prospețime nouă, concretețe și actualitate acestui mesaj, și nu trebuie să dezamăgim așteptările lumii în care trăim. Să mergem, dragi frați și surori pe drumurile acestei lumi ca niște profeți plini de curaj, fără să ne fie frică de noutatea evangheliei, însuflețiți de Duhul Sfânt și de spiritul Sfântului nostru Părinte Francisc. Pace și Bine!

Autor: Pr. Pătrașcu Damian

Pentru sărăcuţul din Assisi textele evanghelice sunt sfaturi de urmat

Asemănător lui Cristos

Se înţelege Scriptura numai trăind-o

de Enzo Bianchi

Sfântul Francisc de Assisi a fost imediat recunoscut ca

"foarte asemănător lui Cristos", capabil şi el, simplex et idiota, să lasă să transpară în spatele feţei sale şi a acţiunii sale, omenitatea lui Isus. Dar de unde se năştea această asemănare spirituală, acest a se micşora pentru ca să crească Cristos în inimile celor pe care-i întâlnea? Din familiaritatea lui Francisc cu Scriptura, şi îndeosebi cu Evanghelia, din frecventarea sa cu asiduitate şi ţinerea în înaltă consideraţie a textelor biblice: o veneraţie care-l duce pe Francisc să noteze în Testament că, dacă sunt găsite "în locuri indecente", ele trebuie să fie "adunate şi puse în loc frumos" (FF 114).

Atât de mare este sfinţenia Scripturilor încât şi cei care le explică trebuie să fie onoraţi "ca aceia care ne administrează duhul şi viaţa" (FF 115).

În cadrul Scripturilor, Francisc privilegiază referinţa la Noul Testament şi îndeosebi la evanghelii. Mai mult, la Evanghelie, pe care el o numeşte cu rigurozitate mereu şi numai la singular. Pentru că în diferitele evanghelii este mereu acelaşi Cristos cel care vorbeşte. Şi care vorbeşte astăzi, aici şi acum. Este frecventă expresia sicut dicit Dominus urmată de un citat evanghelic (FF 13; 33), saudicit Dominus in evangeli (FF 8; 19; 44), sau, simplu, dicit Dominus (FF 42; 56).

Francisc nu foloseşte verbul la trecut, pentru că în Evanghelie Domnul vorbeşte actualmente, vorbeşte lui Francisc şi fraţilor săi în prezentul lor. Indicaţiile pentru misiune adresate odinioară de Isus discipolilor pentru Francisc sunt cuvinte care îi privesc pe fraţii care pleacă în misiune "printre sarazini": "Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca oi în mijlocul lupilor. Aşadar, fiţi înţelepţi ca şerpii şi simpli ca porumbeii» (Mt 10,16)" (FF 42). În Evanghelie vorbeşte Cristos: textul biblic, şi îndeosebi Evanghelia, este prezenţă a lui Cristos.

Reiese o concepţie sacramentală a Scripturii motiv pentru care trebuie "cinstit în cuvintele sale Domnul care le-a rostit" (FF 225).

Apropierea lui Francisc de Scriptură nu este intelectuală, ni este mişcată de un interes istoric, ci implicată, părtaşă, vitală, menită să dea formă existenţei creştine. Aşa încât putem vedea întreaga sa viaţă de radicalitate creştină ca exegeză a Evangheliei, mai mult, o putem încadra între lectura iniţială a sinopticilor şi lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca şi cum ar indica un parcurs şi o evoluţie spirituală care îl face pe Francisc să privilegieze evanghelia lui Ioan.

Toma de Celano relatează episodul în care Francisc, după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura din textul evanghelic prezent în sinoptici referitor la mandatul predicării şi la trimiterea discipolilor în sărăcie radicală, a cerut explicaţii ale textului de la preot şi apoi a exclamat: "Asta vreau, asta cer, asta doresc să fac cu toată inima" (FF 356). Textul este interesant şi datorită dimensiunii sale simbolice: cuvântul lui Dumnezeu este încredinţat lui Francisc de Biserică, într-o tradiţie care în liturgie îşi are instrumentul său privilegiat, şi desigur liturgia este mijlocul fundamental al cunoaşterii Scripturii pentru Francisc.

O altă tradiţie relatează despre intrarea lui Francisc, împreună cu Bernard, primul său adept, în biserica "Sfântul Nicolae", unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor găsind succesiv cele trei expresii: "Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde tot ce ai şi dă săracilor" (Mt 19,21); "Nu luaţi nimic în timpul călătoriei" (Lc 9,3); "Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze" (Mt 16,24).

Reacţia lui Francisc arată că el a primit acele cuvinte evanghelice drept cuvinte vii şi dătătoare de viaţă adresate lui şi lui Bernard, cuvinte care trebuie ascultate şi puse în practică imediat: "Aceasta este viaţa şi regula noastră şi a tuturor celor care vor vrea să se unească la compania noastră" (FF1054).

Textele evanghelice pentru Francisc sunt sfaturi de urmat, porunci de ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Şi reprezintă pentru el revelarea voinţei Domnului. Cu referinţă la acea evanghelie, Francisc spune în Testamentul său: "După ce Domnul mi-a dat fraţi, nimeni nu-mi arăta ce anume trebuia să fac, ci însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma sfintei evanghelii" (FF 116).

"Revelaţia" nu se referă la vreun fenomen mistic, ci la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor marca forma de radicalitate creştină căreia Francisc îi va da viaţă.

Acum, dacă la începutul aventurii sale spirituale este atestată importanţa evangheliilor sinoptice, la sfârşitul vieţii sale a patra evanghelie îi furnizează lui Francisc expresiile cele mai potrivite pentru simţirea sa spirituală.

În apropierea morţii sale, "în timp ce fraţii vărsau lacrimi foarte amare..., a cerut să i se aducă pâine, a binecuvântat-o, a frâng-o şi a dat fiecăruia să mănânce o bucăţică. A voit şi cartea evangheliilor şi a cerut să i se citească evanghelia după Ioan, din textul care începe: «Înainte de sărbătoarea Paştelui...» (In 13,1)" (FF 808). Pagina din Ioan 13 conţine acea spălare a picioarelor care este corespondentul ioaneu al instituirii euharistice din sinoptici şi este programul vieţii fraterne a adepţilor lui Francisc: "Nimeni să nu fie numit prior, ci toţi în acelaşi mod să fie chemaţi fraţi minori. Şi unul să spele picioarele celuilalt" (FF 23).

Textul din Vita secunda citat mai sus indică şi profunda unitate spirituală pe care Francisc mereu a simţit-o şi a trăit-o între cuvântul lui Dumnezeu şi euharistie. În Prima scrisoare adresată custozilor el afirmă că Scriptura sfântă trebuie să fie venerată ca trupul lui Cristos: să se venereze "mai presus de orice lucru preasfântul trup şi sânge al Domnului nostru Isus Cristos şi sfintele nume şi cuvintele lui scrise care consacră trupul" (FF 241). Această veneraţie este îndreptată spre prezenţa Domnului care se manifestă în însuşi cuvântul Evangheliei.

Astfel în Francisc nu găsim exemple de exegeză alegorică sau tipologică răspândită în acea vreme, ci o lectură nemijlocită şi practică a lor. Reiese un criteriu de interpretare îndrăgit de Francisc: Scriptura se înţelege trăind-o. Viaţa este locul fundamental pentru a înţelege Scriptura.

Alt criteriu este unitatea Scripturii: Vechiul şi Noul Testament formează un unic trup, adesea Francisc uneşte un citat din Vechiul la unul din Noul Testament pentru a arăta unitatea Testamentelor şi împlinirea Vechiului în Nou.

Alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea sa către credincioşi, Francisc spune: "Mi-am propus să vă prezint vouă, prin această scrisoare şi mesaj, cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, şi cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh şi viaţă" (FF 180). Cristos este Verbum al lui Dumnezeu în care se condensează toată revelaţia, este cel care s-a "prescurtat" cu întruparea în trupul Mariei, este cel care prescurtează, adică face esenţiale, şi cuvintele şi poruncile biblice în porunca iubirii. Toate acestea sunt cunoscute de Francisc, însă tema despre Verbum abbreviatum, despre care atât de mult au reflectat exegeţi şi teologi medievali, este înţeleasă de el cu extremă simplitate ca indicaţie de scurtime şi esenţialitate a cuvântului din partea fraţilor, asemănător cu Domnul care a făcut discursuri scurte: el le cere să predice "cu scurtime a discursului, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ" (FF 99).

(După L'Osservatore Romano, 1 octombrie 2014)

Sursa: www.ercis.ro

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Compunere originală

Prima zi de școală după vacanța de vară. Doamna învățătoare

începe ora cu o întrebare: Cine a scris cea mai lungă compunere? 

- Ionescu, 2 pagini. Stai jos!

- Popescu, 5 pagini. Stai jos!

- Vasilescu, 15 pagini. Stai jos!

- Codreanu, 30 de pagini. Stai jos!

- Mai este cineva?

- Da, eu, spune Bulă.

- Câte pagini ai scris Bulă?

- 50 de pagini, doamna învățătoare!

- Da, bun! Să auzim începutul... 

Bulă: un călăreț pleacă la Ierusalim..

- O, foarte bine, Bulă!

- Hai să auzim și sfârșitul...

- Bulă: un călăreț se întorcea de la Ierusalim...

- OOHH, foarte interesant...

- Acum hai să auzim și cuprinsul...

- Bulă: tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, taga...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

Sfântul Ambrozie în rucsac

La şcoală cu părinţii Bisericii

de Lucio Coco

Începutul anului şcolar oferă oportunitatea de a relua câteva

instrucţiuni ale părinţilor Bisericii cu privire la activitatea de studiu. De fapt literatura patristică este rodnică în învăţături despre arta de a studia şi, pentru a cita o operă faimoasă a lui Vasile cel Mare, "despre modul de a scoate profit din studiu" (cf. Vasile cel Mare,Ad adolescentes, Patrologia Graeca, 31, 564). Desigur nu există o regulă, o reţetă pentru a reuşi la studii. Părinţii se limitează să dea, fiecare din propriul şi personalul punct de vedere, indicaţii de metodă. Criteriul gradualităţii şi al utilului, după imaginea albinelor "care nu merg fără distincţie pe toate florile (...) ci iau necesarul şi restul îl lasă", este cel propus de Vasile cel Mare (Ad adolescentes, 3; Patrologia Graeca, 31, 569).

Nici importanţa exerciţiului nu poate să fie neglijată. A rezuma şi a sintetiza, folosirea însăşi a memoriei reprezintă momente esenţiale în parcursul de însuşire aşa încât sfântul Ambrozie, după ce s-a întrebat în manieră desigur retorică: "Cum se poate învăţa fără exerciţiu şi să se scoată profit fără practică?" (De officiis ministrorum, 1, 10, 31; Patrologia Latina, 16, 33), conclude afirmând că "orice lucru se îmbunătăţeşte cu exerciţii adaptate şi obişnuite" (De officiis ministrorum, 1, 10, 33; Patrologia Latina, 16, 33).

Dar a studia nu este numai asta şi nu poate să fie numai asta. Trebuie simţită plăcerea, să ne distrăm învăţând, aşa cum vrea sfântul Ieronim când, cu privire la începerea studiului a fiicei lui Leta, scrie că el trebuie să aibă loc în aşa mod încât să rezulte ca un joc ("Jocuri cu literele şi jocul însuşi îi folosea pentru a învăţa", Epistola, 107, 4; Patrologia Latina, 22, 871); avertisment care este repetat şi pentru o altă copilă, Pacatula, pentru care învăţatul "nu trebuie să fie o muncă ci o plăcere, nu o necesitate ci un act voluntar" (Epistola, 128, 1; Patrologia Latina, 22, 1096).

Totuşi pentru a deveni mai bun în studii asta încă nu e suficient. De aceea sfaturile practice despre cum să se studieze, "tehnica" studiului, ca să spunem aşa, sunt însoţite încontinuu de instrucţiuni cu caracter etic şi moral. De aceea trebuie înaintat în învăţat puţin câte puţin şi în acelaşi timp trebuie cultivată răbdarea: "Ştiinţa omului se învaţă prin răbdare - declară sfântul Grigore cel Mare - şi cu cât unul se arată mai puţin deştept, cu atât mai puţin se demonstrează răbdător" (Regula pastoralis, 3, 9; Patrologia Latina, 77, 59). Trebuie să se facă multe exerciţii şi să se ştie suportarea oboselii, dar pentru a face asta trebuie învăţat să fim statornici.

Pseudo-Boetius are cuvinte foarte frumoase în această privinţă: "Discipolul (...) să se obişnuiască să imprime în minte statornicia continuităţii. De fapt aceasta generează, în timp ce nestatornicia distruge ceea ce a fost generat" (De disciplina scholarium, 2; Patrologia Latina, 64, 1228). Şi tot în această operă pseudo-epigrafică sunt schiţate alte virtuţi cardinale ale studentului cum ar fi capacitatea de atenţie, ductilitatea şi docilitatea graţie cărora el poate spera în succesul şcolar: "Atenţie în ceea ce se ascultă, ductilitate în a înţelege şi capacitate de a reţine: însumarea acestor trei facultăţi concură la reuşită" (De disciplina scholarium, 3; Patrologia Latina, 64, 1227). Exemplele ar putea să se înmulţească dar ceea ce ne interesează să subliniem aici este că viaţa elevului pe care ne-o descriu sfinţii părinţi este mereu inserată într-un orizont moral: se învaţă, ne spun aceşti maeştri din trecut, dar pentru a face bine asta trebuie lucrat pentru a ne construi o dimensiune etică în care să se realizeze şi să se facă posibil studiul. Deci nu e vorba de a acumula ore şi ore de studiu, ci de a înfrunta asta fiind în interior pregătiţi la virtute.

În parcursul de formare un rol-călăuză este recunoscut profesorului. Clement Alexandrinul, pentru a-i remarca importanţa, se foloseşte de metafora "căpitanului" care "stimulat de vântul adevărului" îl conduce pe elev în portul ştiinţei (Pedagogul, 1, 54, 3). La rândul său Grigore Taumaturgul recurge la imaginea "învăţătorului-grădinar" căruia i se încredinţează o plantă sălbatică pe care el cu "abilitate de horticultor" reuşeşte s-o facă să înflorească şi să dea rod (Discurs adresat lui Origene, 7, 93-94).

În orice caz, indicaţiile pe care sfinţii părinţi le dau despre persoana celui care învaţă pe alţii se revelează foarte practice şi funcţionale. Atunci sunt recomandate şi dorite disponibilitatea şi pregătirea sa ("Învaţă ceea ce va trebui să-i înveţi pe alţii", scrie Ieronim Nepotianus în Epistola 52) şi coerenţa: "În predare - notează sfântul Grigore cel Mare - însăşi limba se încurcă, atunci când este învăţat altul un lucru diferit de ceea ce s-a învăţat" (Regula pastoralis, 1, 1; Patrologia Latina, 77, 14). Pseudo-Boetius adaugă alte calităţi cum ar fi umilinţa, calmul, rigoarea, autoritatea, imparţialitatea şi în acelaşi timp dă şi o listă de vicii care nu s-ar voi să se vadă în niciun educator, cum ar fi neglijenţa: "De fapt aşa cum - scrie el - pentru orice operă mamă este statornicia, mamă vitregă a oricărei doctrine şi discipline este neglijenţa", sau aroganţa: "Să nu fie arogant din moment ce grija unui învăţător arogant n-a instruit niciodată cu fidelitate un om" (De disciplina scholarium, 6; Patrologia Latina, 64, 1235).

Mereu mesajul de fond al acestor autori este că profesorului, prea adesea închis în ştiinţa sa, nu se cere să renunţe la ea, ci mai degrabă i se cere acea ductilitate care-l face să modeleze pe raportul cu elevul, care-l face să adere mai mult la exigenţele sale, care-l face să intre, punând deoparte bagajul său de ştiinţă uneori deranjant, într-o relaţie empatică cu el: "Învăţătorul - spune sfântul Augustin într-un pasaj strălucitor din De magistro - este cel cu care intrăm în dialog" (11, 38).

Pentru profesorul care se angajează şi se confruntă în raportul educativ trebuie să aibă valoare ceea ce nota Tereza de Lisieux, maestră a novicelor la Carmel în ultimii ani ai scurtei sale vieţi: "Instruindu-le pe altele, am învăţat mult şi eu" (Istoria unui suflet). Ceea ce în acest mod este sugerat învăţătorului este să se dea deoparte încontinuu şi să stea în ascultarea celui pe care-l are în faţa sa. El trebuie să ia din calităţile de caritate şi de umilinţă, aşa încât adesea în spatele gesturilor sale este adumbrit modul de a proceda al lui Cristos, pedagogul prin excelenţă, conform lecţiei lui Clement Alexandrinul.

Tocmai inspirându-se de la el este posibil să se scoată idei despre modul de a interpreta corect rolul educatorului, care nu e uşor, şi la el trebuie să se întoarcă încontinuu ca la un izvor inepuizabil din care să se scoată datorită acelei asimetrii clare, evidenţiate de sfântul Ambrozie, care există între ştiinţa lui Cristos şi cea umană, care nu poate decât să depindă de aceasta: "Unul - se citeşte în De officiis ministrorum (1, 1, 3) - este adevăratul învăţător, singurul care nu a învăţat ceea ce îi învăţa pe oameni; în schimb oamenii învaţă înainte de a învăţa pe alţii şi de la el iau ceea ce transmit altora".

(După L'Osservatore Romano, 16 septembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Munca este rugăciune, dar și rugăciunea este o muncă

Se spune deseori că munca este rugăciune și, în consecință, bazându-se pe acest postulat, mulți nu se mai roagă, cu scuza că nu au timp. În această frază cred că se ascunde o considerare falsă a rugăciunii, anume că ea ar fi un act inutil, bun numai pentru bătrâni, și că numai cei care nu au altceva mai bun de făcut, se roagă. Însă, dacă aceștia ar considera că și rugăciunea este muncă, adică pregătire, efort, strigăt, atenție, lacrimi, bucurie, încredere, abandonare în mîinile Providenței, cred că și-ar modifica atitudinea față de acest act sacru și fundamental al credinței, implicându-se cu toată ființa, atunci când se roagă, în ea. Ca dovadă că și rugăciunea este o muncă, și o muncă deseori grea, atât din punct de vedere intelectual, afectiv și sacru, amintesc vorba călugărilor care, atunci când sunt întrebați despre ceea ce fac în mănăstire spun: mă muncesc, mă nevoiesc. Cu alte cuvinte, cel care se roagă cu adevărat, trebuie să fie pregătit să transpire, să obosească, să rămână fără vlagă. Bonus pentru cei mai râvnici ăn rugăciune, vorba Sf. Evagrie Ponticul: „cel care se roagă cu adevărat este teolog; teolog este cel care se roagă cu adevărat”.  

ÎN RUGĂCIUNE NU SE INTRĂ CU BOCANCII...

            Auzim deseori cum bunii noștri creștini se plâng că au îndoieli în privința rugăciunilor pe care le înalță spre Dumnezeu, și una dintre acestea se referă la calitatea acesteia. Din start, trebuie să spun că este o preocupare legitimă, din moment ce fiecare dorește să facă o rugăciune cât mai bună, eventual primită și împlinită de către Dumnezeu. Dar ce face oare ca să apară această întrebare? Probabil faptul că terenul în care intrăm pentru a ne face rugăciunea nu este bine pregătit: ne rugăm culcați, în grabă, obosiți, somnoroși, distrați, nervoși... În consecință, rezultatele sunt evidente, rugăciunea ocupând deseori unul din ultimele locuri în viața noastră de fiecare zi, și este făcută pentru a fi făcută și pentru a ne  îndeplini oarecum datoria de a ne ruga. Ce să facem pentru a ne recupera gustul pentru rugăciune? Să căutăm, atât cât ne este posibil, un timp bun și potrivit pentru a intra în relație cu Dumnezeu, pentru a comunica cu El. Să conștientizăm faptul că rugăciunea este hrana și respirația sufletului, lucruri fără de care sufletul nostru riscă să se îmbolnăvească de rahitism sau să devină obez căci, așa cum trupul are nevoie de hrană bogată și administrată la timp potrivit și nu în fugă, la fel și sufletul are nevoie de aceeași atenție, ba poate chiar mai multă decât trupul. Rugăciunea, la fel ca hrana materială, are nevoie să fie mestecată cu calm, și nu înghițită în cantități mari și în grabă, pentru a nu risca să facem o constipație de toată frumusețea, lucru care nu ne va face să ne simțim bine pentru o lungă perioadă de timp. În rugăciune, mai mult decât în oricare altă activitate, se intră cu delicatețe, curați, și nu cu bocancii. Este foarte convingător un episod din Vechiul Testament care ne poate învăța cum să intrăm în rugăciune. Relatează cartea Ieșirii: „Când Domnul a văzut că el a mers să vadă, Dumnezeu l-a strigat din mijlocul rugului și a zis: «Moise! Moise!» Iar el a răspuns: «Iată-mă!». El i-a zis: «Nu te apropia aici. Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este pământ sfânt». Și a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob». Moise și-a ascuns fața, căci se temea să-l privească pe Dumnezeu” (3, 4-5). Așadar, în rugăciune nu se intră cu bocancii, nu se intră murdari, sufletește și trupește, pentru că este un moment prea special pentru a ne permite să ne batem joc de el și pentru că pământul rugăciunii este unul sfânt, nu datorită meritelor noastre ci numai harului gratuit al lui Dumnezeu. Dumnezeul căruia ne rugăm este într-adevăr Dumnezeul nostru, dar în același timp și al strămoșilor și al părinților noștri, cât și al celor care vin și vor veni după noi. Și din acest motiv va trebui să fim și mai atenți în rugăciune, știind că suntem o simplă dar importantă verigă și că ne aflăm într-o înlănțuire de generații care s-au rugat și se vor ruga aceluiași Dumnezeu căruia ne rugăm noi acum. În rugăciune nu se intră cu discursuri prefabricate, ci cu ființa noastră nudă, pentru că, oricât am vrea noi, nu-i putem ascunde nimic lui Dumnezeu. De aceea, de fiecare dată va trebui să încercăm să întrupăm în viața noastră de fiecare zi cuvintele rugăciunilor pe care le vom rosti, să le facem să fie vii, așa cum vii suntem noi în fața lui Dumnezeu. 

A ne ruga nu înseamnă numai a spune rugăciuni, dar și a-L asculta pe Dumnezeul căruia în vorbim; a ne ruga înseamnă și să mergem în fața lui Dumnezeu și să tăcem, pentru a-L asculta pe El, asemenea lui Samuel care spune: „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!” (1Sam 3, 9).

O altă tentație și risc pe care trebuie să-l evităm este cel de a deveni robii tehnicilor și al pregătirii, al locului și al timpului, ca și cum calitatea rugăciunii ar depinde numai de noi, nelăsând harului nici un spațiu de acțiune. Spune autorul Pelerinului Rus că a intra și a rămâne în rugăciune depinde de noi, dar faptul de a fi ascultați numai depinde de noi, pentru că aceasta este partea lui Dumnezeu și îi aparține numai Lui. Mai important decât timpul, locul și tehnicile, este ca noi să ne rugăm, cu timp și fără timp, căci „Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4, 25). Timpul, locul și modalitatea sunt relative în actul de a ne ruga. Esențialul este ca noi să ne prezentăm cu întreaga noastră ființă și să-i facem spațiu și lui Dumnezeu pentru a ne putea asculta cu calm, atenție și răbdare. Spune Mântuitorul: „ tu, însă, când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti”(Mt 6, 6).

Vrei să-l vezi pe Dumnezeu în rugăciune? Spală-ți ochii sufletului în baia spovezii, și lasă-te uns de Dumnezeu cu coliriul iertării și al dragostei, iar El te va vizita.

Autor: Pr. Pătrașcu Damian

Publicat în revista Mesagerul Sf. Anton

Copii martiri pentru Cristos

Fericiții DAVID OKELO (16 ani) și GILDO IRWA (12 ani), martirii din Paimol (Uganda)

David Okelo și Gildo Irwa sunt doi cateheți de puțină vreme

convertiți la religia creștină, botezați în ziua de 6 iunie 1916 și miruiți în ziua de 15 octombrie a aceluiași an. Sunt legați de o profundă prietenie și de entuziasmul tineresc al unei misiuni comune, cea de a-i învăța religia creștină pe conaționalii lor. Anton, catehet din Paimol a murit deja, iar Davis, fratele lui, cere Pr. Cezar dacă are pe cineva să trimită în locul lui. „Nu am pe nimeni”, este răspunsul. În ziua următoare David se prezintă împreună cu Gildo și îi spune: „Părinte, dacă vrei mergem noi la Paimol”. Pr. Cezar este surprins, și le expune acestora dificultățile reale din Paimol, încercând să-i facă să se răzgândească. Apoi, ca și cum ar fi vrut să mai câștige timp le spune: „Veniți mâine. Vom vedea!”. Cei doi copii se prezintă în ziua următoare deja pregătiți cu corturile lor, gata să plece.

 Se știa bine că regiunea din jurul localității Paimol era deja în răscoală. Marea Britanie folosea forța pentru a-și impune protectoratul și îi obliga pe oameni la munci forțate, provocând reacții în rândul poporului. Misionarii Comboniani, sosiți aici în anul 1915 erau angajați în munca de evanghelizare, ajutați fiind de câțiva cateheți. Existau multe dificultăți, unele create de primul război mondial, altele de ciumă și de foamete. Pentru responsabilii religiei tradiționale prezența noii religii era cauza tuturor nenorocirilor.

Au început să apară mișcări anticreștine și anticoloniale, promovate de magi și sprijiniți de grupurile revoluționare locale și de musulmanii care vedeau amenințat comerțul lor cu fildeș și sclavi.  

David și Gildo împărțeau aceeași colibă. Martori oculari povestesc: „Își făceau numai datoria de cateheți”. „Eu însumi – povestește un alt martor – am fost la ei pentru a învăța catehismul. Se comportau bine și toți îi iubeau”. Un catehet care preda catehismul într-un sat din apropiere ne-a lăsat o frumoasă mărturie despre slujirea acestor tineri: „Nu exista nimic rău în activitatea lor. Copii mergeau bucuroși la coliba lor. Și toată lumea din sat, fără nici o excepție, îi iubea pentru binele pe care-l făceau, pentru că îi învățau pe copii religia creștină și îi învățau să fie curați. Mamele erau foarte mulțumite pentru că îi ajutau pe copii lor, la fel și tații acestora. Au murit punând în practică învățătura lor. Au fost străpunși cu lăncile de Okidi și de Opius, doi bărbați din satul apropiat. Înainte să-i omoare, au încercat să-i convingă să plece din sat și să nu-i mai învețe pe copii catehismul. Refuzând, Gildo a fost îndemnat să fugă, dar aceste nu a vrut și a spus: „Am lucrat împreună și, dacă este nevoie, vom muri împreună”.

Fiind conduși în afara satului pentru a fi uciși, David plângea. El a fost încurajat de micuțul Gildo: „De ce plângi? Mori fără motiv; nu ai făcut nimănui nici un rău”. Acest lucru se întâmpla în dimineața zilei de 18 octombrie 1918. David Okelo avea 16 ani, iar Gildo 12 ani.

In ziua de 23 aprilie 2002 Papa a recunoscut martiriul acestor doi copii, ei fiind beatificați în Piața Sf. Petru din Vatican în ziua de 20 octombrie 2002.

Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: www.santiebeati.it

Mărturia unui copil sfânt

Fericitul Iosif Ottone

(Castelpagano (Benevento), 18 marzo 1928 - Torre Annunziata (NA), 4 februarie 1941)

În biserica sanctuarului dedicat Duhului Sfânt din

Torre Annunziata, un oraș aflat la poalele Vezuviului, se păstrează într-o capelă laterală mormântul lui Iosif Ottone, un adolescent de 13 ani, chemat de toți Peppino, așa cum se obișnuiește să se cheme în regiunea Campaniei pe toți copii care poartă numele de Iosif. S-a născut în 18 martie 1928 în localitatea Castelpagano (Benevento) din părinți necunoscuți; tânăra moașă a satului l-a înregistrat la Primărie în ziua de 23 martie a aceluiași an, după ce în ziua precedentă fusese botezat în biserica Preasfântului Mântuitor din Castelpagano. Primăria l-a acceptat în Orfelinatul Regional din Benevento, împreună cu puținele obiecte pe care le avea cu el atunci când a fost găsit, o bucată de pânză, o căciuliță și niște feșe. Mai târziu se va afla că Iosif a fost rodul unei relații extraconjugale, al unei femei din Castelpagano, al cărui soț era emigrat în Argentina, și care nu va mai reveni niciodată de acolo, și pentru că aflase de dubla infidelitate a soției care, în afară de Iosif, mai adusese pe lume o altă fetiță. Mai mult, cuplul mai avea un copil legitim, iar femeia, al cărei nume nu-l cunoaștem, după ce a rămas însărcinată voia să avorteze, dar o prietenă de familie o convinse să nu facă acest gest; aceeași femeie va deveni nașă de botez a micuțului Iosif. După câteva luni, Iosif a plecat din orfelinat, fiind încredințat familiei Ottone Dominic și Maria Capria din Benevento care, neavând copii și pentru că făcuseră un vot ca să primească un copil de crescut cu dragoste, îl primiră în sânul familiei lor. Temându-se că mama naturală a lui Iosif va apărea și vor lua înapoi copilul, familia Ottone s-a decis să se mute la Napoli; la sfârșitul acestei prime perioade a vieții lui Iosif, mama naturală, care va muri în anul 1955, va afla unde este copilul ei și, succesiv, va lega o frumoasă prietenie cu familia Ottone, spunând că este o „mamă nedemnă” de un asemenea fiu. Familia este prima biserică domestică și așa a fost familia Ottone care, grație religiozității mamei adoptive, va deveni pentru micuțul Iosif un model sigur. După ceva vreme, familia Ottone se va transfera din nou la Torre Annunziata, o localitate aflată aproape de mare. Iosif crește sincer, decis, bogat în calități și virtuți; merge cu bucurie la școală fără a fi nemulțumit, fiind disciplinat, prieten cu toți copii de vârsta lui; înainte să intre la școală vizitează biserica, fără să țină cont de glumele deplasate ale colegilor, pentru a face o scurtă vizită lui Isus din Preasfântul Sacrament. Din anul 1934 până în anul 1939 frecventează școala elementară, apoi va fi admis la Institutul Tehnic Comercial“Ernesto Cesàro”; și aici va fi primul din clasă. Mama adoptivă era spălătoreasă, iar tatăl camerier; ea, avea un caracter bun, era religioasă, răbdătoare; el, coleric, nervos, deseori bea mai mult decât trebuia; din acest motiv, între Iosif și mama lui se va instaura o relație foarte bună, intimă. În familie a fost un înger de pace, ajutând-o pe mama lui să suporte violențele tatălui adoptiv, care era beat încontinuu. Pe ascuns a început să ajute săracii, folosind micile lui economii și pachețelul primit pentru școală. Cu o mare fervoare, la vârsta de 7 ani, în ziua de 27 mai 1935 a primit Prima Sf. Împărtășanie și de atunci l-a primit în fiecare zi pe Isus în inima lui. A început să țină imediat cele Nouă Vineri și cele Cincisprezece Sâmbete; în fiecare Prima Vineri a lunii era prezent în biserică încă de la 5:30 dimineața, fără să țină cont de frig, totdeauna cu zâmbetul pe buze. Mergea deseori cu bicicleta la Sanctuarul Sf. Fecioare Maria de la Pompei, pentru a se ruga Rozariul. Îi plăcea să citească cărți de aventuri și de desene animate, se juca cu ceilalți copii în timpul liber, pentru că Iosif, deși serios, religios, ascultător, era și el un copil ca toți ceilalți, plăcându-i foarte mult să stea cu prietenii lui și să se joace. Visul lui era să devină căpitan de marină, așa cum visau mai toți copii din satul lui. După circa 11 ani de încredințare externă familiei Ottone, în anul 1940 tribunalul a permis ca Iosif să fie adoptat definitiv, cu această ocazie primind și numele de Ottone, în locul celui de Italico, primit la botez. Părinții adoptivi vor trăi mult, mama murind în anul 1983, iar tatăl în anul 1975, locuind aproape de biserica dedicată Duhului Sfânt. În plin război, mama a trebuit să se supună unei duble operații foarte delicate, motiv pentru care se va interna în spital. Iosif, legat foarte mult de mama lui, s-a întristat foarte mult. În ziua operației, plimbându-se cu niște prieteni prin centrul localității, a găsit pe jos o iconiță cu Maica Domnului de la Pompei. A ridicat iconița, a sărutat-o și a spus: „Măicuța mea, dacă trebuie să moară mama, mai degrabă fă să mor eu”. După câteva minute a devenit palid și a căzut pe jos, leșinând. Prietenii și un polițai l-au ridicat, ducându-l la spitalul din apropiere. Mama, reîntorcându-se imediat din spital, înainte de operație, l-a asistat toată noaptea recitând Rozariul, cu părul devenit alb într-o clipă datorită durerii, dar acceptând voința lui Dumnezeu pentru sine și copilul său atât de iubit. Iosif Ottone, fără să-și revină deloc, a murit la patru dimineața în ziua de 4 februarie 1941, la vârsta de aproape 13 ani; jertfa lui oferită pentru mama lui preaiubită, a fost acceptată de Dumnezeu; ea se va vindeca imediat și va trăi până la vârsta de 88 de ani. Stima de care s-a bucurat în timpul vieții a crescut în fiecare zi, astfel că, în ziua de 25 octombrie 1964, rămășițele lui pământești au fost mutate în biserica Duhului Sfânt din Torre Annuziata. În data de 6 aprilie 1962 a început procesul de beatificare. Adolescentul Iosif Ottone se adaugă mulțimii de tineri și tinere care sunt tot atâtea stele luminoase pe firmamentul Bisericii.

Traducere și prelucrare: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: www.santiebeati.it