Dacă n-ar ploua? Dacă n-ar fi atât de cald? Dacă…?

Suntem ispitiți uneori să gândim că, dacă nu ar fi circumstanțele defavorabile în care trăim, am putea fi mari personalități. Am putea avea pasiunea lui Gandhi, tenacitatea non violentă a lui Martin Luther King, sau am fi ca vreun sfânt sau sfântă care au trăit o viață extraordinară. Viața de toate zilele pare că ne strivește, și o serie de banalități și constrângeri nu ne permit să zburăm spre înălțimi.

În celula lui strâmtă și murdară, Nelson Mandela, ca și Martin Luther King găsea inspirație în scurtul poem al tânărului englez din 1800, William Ernest Henley, plin de vise și de capacitate, care de la vârsta de 12 ani a trebuit să lupte cu o dureroasă tuberculoză osoasă. La douăzeci și cinci de ani, după ce i-au amputat jumătate in piciorul stâng, scria de pe patul de spital poemul pe care alții îl vor intitula: „Invictus”, și care se  încheie așa: „Nu contează cât de strâmt este drumul… Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu”.

Cu siguranță, nu era primul care se ridica în mijlocul furtunii. Ba mai mult, considerând lucrurile de aproape, tocmai în situațiile potrivnice, cei mari au fost și au devenit și mai mari, iar adevărata amenințare ar fi fost cea de a se lăsa duși de val.

Și atunci de ce să nu ne gândim la Isus. În scurta lui viață a trebuit să apere cu dinții ceea ce trebuia să fie, în mijlocul unui ocean de așteptări și ostilități. Și atunci când, la vigilia morții lui a luat acea pâine și acel potir și l-a dat discipolilor spunând: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… acesta este sângele meu… vărsat pentru voi”, și-a manifestat în cel mai înalt grad libertatea. Degrabă îl vor fi luat, târât, maltratat până la moarte, dar el îi precedase pe toți, pentru că viața Lui nimeni nu i-a lua: era El cel care o oferea și o lua înapoi, după porunca Tatălui său (In 10, 17ss.).

Mingea vieții se află în mâinile noastre. Dacă nu fugim, în interiorul circumstanțelor vieții noi putem face din ea ceva frumos și măreț. Pentru a începe, putem să ne reluăm tăcerea, un spațiu zilnic în care să stăm în tovărășia ființei noastre, conștienți fiind că Cel care ne-a așezat în pământul acestei istorii nu va lipsi de la întâlnire. Din puișori udați de orice picătură de apă, va face din noi, așa cum spun africanii, gâște, capabile cu o bătaie de aripă și o scuturătură de trup, care să rămână uscate în urma oricărei ploi.

  

Liturghia este plictisitoare?

CARDINALUL DOLAN^*:

«LITURGHIA ESTE PLICTISITOARE? ESTE PROBLEMA VOASTRĂ, NU A LITURGHIEI». ȘI EXPLICĂ DE CE!

De câte ori, voi părinții, nu ați auzit spunând din partea copiilor duminica dimineața aceste cuvinte? De câte ori învățătorii și cateheții noștri nu au auzit aceste cuvinte în timp ce pregăteau copii pentru Sf. Liturghie? Și, să recunoaștem acest lucru, de câte ori nu am rostit noi înșine aceste cuvinte? Ce să spunem în fața unei fraze atât de nefericite și aproape sacrilege? Înainte de toate: „Nu, nu este așa!”. Unul poate să găsească Liturghia plictisitoare, dar aceasta ESTE PROBLEMA LUI, și nu a Liturghiei. În viață există diferite activități importante care sunt „plictisitoare”: vizitele la dentist pot fi asemenea; persoanele care au rinichii bolnavi îmi spun că o dializă de trei ori pe săptămână nu este o experiență entuziasmantă; a merge să votăm nu este o distracție foarte frumoasă. Toate aceste trei lucruri sunt însă importante pentru ca noi să ne simțim bine , iar valoarea lor nu depinde de gradul de satisfacție cu care le facem. Sf. Liturghie este mult mai importantă pentru sănătatea sufletului nostru decât exemplele mai înainte citate. Plictiseala este problema noastră și, spun sociologii, este pentru că de acum suntem obișnuiți să facem experiențe scurte (tip „mușcă și fugi”), suntem obișnuiți să facem zapping cu telecomanda atunci când căscăm în fața unei emisiuni. Mulțumită lui Dumnezeu, valoarea unei persoane sau a unui eveniment nu depinde de faptul că uneori poate să „plictisească” sau nu. Lumea și evenimentele importante nu există pentru a ne emoționa, pentru că am fi niște narcisiști sau ca niște adolescenți viciați dacă am gândi astfel! Acest lucru este adevărat în mod particular pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei. Noi credem că fiecare Liturghie este rememorarea evenimentului cel mai important și decisiv care s-a întâmplat vreodată: veșnicul, infinitul sacrificiu de laudă a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl pe o cruce, pe muntele Calvar, într-o vineri, numită „sfântă” (în engleză „good”, bun). Să ne gândim un moment: și soldații romani erau „plictisiți” atunci când își băteau joc de Isus și trăgeau la sorți haina lui, unicul lucru pe care acesta îl avea. În al doilea rând, nu mergem la Liturghie pentru a căuta distracție, ci pentru a ne ruga. Dacă florile de pe altar sunt frumoase, dacă muzica este plăcută, dacă aerul condiționat funcționează, dacă predica este scurtă și profundă, dacă în jur vedem chipurile prietenilor… toate acestea, cu siguranță ne ajută. Dar Liturghia este eficace și atunci când aceste lucruri lipsesc (și deseori, din păcate, se întâmplă așa!). Pentru că Liturghia nu ne privește pe noi, ci îl privește pe Dumnezeu. Iar valoarea Liturghiei provine din simpla dar profunda noastră convingere, bazată pe credință, că pentru un ceas, duminica, facem parte din ceva care trece „dincolo de”, suntem înălțați spre veșnicie, suntem părtași ai unui mister, unindu-ne cu Cristos în aducerea de mulțumire, în iubire, în jertfa de ispășire pe care-l oferă pentru toată eternitatea Tatălui. Ceea ce Isus face funcționează totdeauna și niciodată nu este plictisitor. Liturghia nu este o datorie plictisitoare pe care o facem pentru Dumnezeu, ci un miracol pe care Isus îl face cu și pentru noi. Un domn mi-a povestit că, atunci când era copil, centrul săptămânii era pentru el prânzul luat împreună cu toată familia duminica. Mâncarea era bună pentru că o pregătea mama lui, iar la masă era bucurie pentru că tatăl lui era totdeauna prezent. Și după ce s-a căsătorit și a avut copii, duminica, împreună cu toată familia, mergea la prânz la părinții lui. Atunci când copiii au crescut, l-au întrebat dacă era chiar „necesar” să meargă și ei, pentru că uneori o găseau „plictisitoare”. „Da, trebuie”, răspundea el, „deoarece nu mergem pentru mâncare, ci pentru iubire, pentru că mama și tata se află acolo”. Îi curgeau lacrimile când îmi povestea această întâmplare, pentru că, atunci când părinții lui au îmbătrânit mai mult iar mama nu mai putea găti atât de bine, felurile de mâncare nu mai erau așa de bune și compania nu mai era atât de frumoasă. În ciuda acestei situații, nu a lipsit niciodată: acel prânz avea o semnificație specială, chiar dacă, chiar dacă friptura era arsă sau tatăl lui adormea la masă. Și acum, spunea, ar fi dat orice pentru a mai fi acolo, pentru că mama lui murise iar tatăl se afla într-o casă pentru bătrâni. Astfel, acum, el cu soția pregătesc prânzul de duminică și speră ca cei trei copiii, într-una din zile, să le aducă și pe soțiile și copiii lor la prânz. Același lucru este valabil pentru prânzul de duminică în familia noastră spirituală: Sf. Liturghie. Unii gândesc că un meci la Yankee Stadium este plictisitor; alții gândesc același lucru depre muzica country. După părerea multora, prietenia, voluntariatul, familia, onestitatea și iubirea față de patrie aparțin „trecutului”, care „nu mai sunt la modă”. Bine: sunt ei cei care au o PROBLEMĂ!

Și apoi, vin să-mi spună că Liturghia este „plictisitoare”…     

* cardinal și arhiepiscop de New YORK

Din ce loc suntem

Într-o zi, învăţătorul satului întâlneşte pe unul dintre săteni, care avea prostul obicei de a drăcui şi de a blestema la tot pasul. Tocmai îl auzise drăcuind şi îi zise astfel:

- Măi omule, după cum observ eu, îmi dau seama că eşti de loc din iad.

Săteanul, se miră şi zise:

- Cum aşa, se poate?

- Tocmai aşa, se poate foarte bine, răspunse învăţătorul. Dacă ai vorbi bulgăreşte, de unde ai fi?

- Din Bulgaria.

- Dacă ai vorbi turceşte, din ce loc ai fi?

- Din Turcia, bineînţeles.

- Dar dacă ai vorbi italieneşte, din ce loc ai fi?

- Din Italia, răspunse omul, dar nu înţeleg ce vrei să spui cu asta, domnule învăţător.

Învăţătorul îl lămuri, zicându-i:

- Este foarte limpede; de vreme ce în iad este locul blestemelor, înjurăturilor şi sălaşul diavolului, tu care toată ziua înjuri şi blestemi, nu poţi fi din alt loc, decât din iad.

Omul, ruşinat, plecă în jos capul şi zise:

- De partea dumitale este dreptatea şi iată de azi făgăduiesc să nu mai blestem şi să nu mai înjur.

Noi, iubiţi oameni, de unde suntem? Nu cumva avem şi noi prostul obicei şi urâtul obicei de a blestema, înjura şi drăcui?!

Să ne ferim ca de foc de acest păcat al gurii ca să nu ajungem cu adevărat în chinurile iadului.

Complexul lui Adam

Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia.

Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă.

Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi iei rămas bun vino în sala de conferinţe.”

Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece  satisfacţie pentru că s-a dus.

În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau de complexul lui Adam.

Gestul convingător

Un gest face de cele mai multe ori cât 1000 de cuvinte. De aceea se spune că faptele vorbesc. Şi ce-i drept, o fac mai convingător decât cuvintele. Ca oameni, care ne suspectăm unii pe alţii de ipocrizie şi minciună, avem nevoie de ceva care să nu lase loc de interpretări  în ceea ce priveşte intenţiile sau interesele ascunse ale cuiva. La un preot a venit odată un bătrân, cunoscut în acea parohie ca un ateu convins. Toată lumea ştia că nici măcar nu e botezat. Omul a vrut însă să aibă o discuţie cu preotul despre ceea ce-l contraria cel mai tare la credinţa creştină: Învierea lui Iisus. Bătrânelul a intrat în holul casei preotului şi l-a zărit pe acesta stând de vorbă într-o încăpere cu o enoriaşă. Părintele, de cum l-a observat pe noul musafir, a venit în hol cu un scaun în mână oferindu-i-l spre a se odihni cât timp avea să aştepte. A plecat credincioasa şi bătrânul a intrat la preot. Au avut o discuţie lungă, în care parohul a încercat să-l convingă cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale că Învierea Domnului este un fapt real şi nu o născocire creştină. La un moment dat, bătrânul zise: "Părinte, vreau să mă botez!" Preotul rămase surprins şi întrebă curios: "Dar ce v-a convins din discuţia noastră să luaţi această decizie? - Nu m-a convins nimic din discuţie, răspunse bătrânul. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost căldura gestului de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc aşteptând"

Ştie Tatăl...

Se zice că un copil căra odată nişte lăzi, pus fiind de tatăl său.

Un vecin văzându-l, i-a zis:

- Copile, nu-i prea grea lada aceea pentru tine?

Şi copilul i-a răspuns:

- Tata ştie cât pot duce eu, şi nu mă încarcă  peste puterile mele, că doar mă iubeşte mult.

Aşa şi noi, fiind copiii lui Dumnezeu şi ştiind că El mult ne iubeşte, trebuie să ştim că Dumnezeu, nu ne cere să ducem mai mult decât putem noi duce, chiar dacă necazurile şi încercările ni se par nouă prea grele…

Vorbeşti cu zidurile?

În vremurile noastre, un creştin se îndrepta către casă cu maşina. La ieşirea dintr-un oraş, un cetăţean i-a făcut semn cu mâna să îl ia şi pe el, cum se mai spune, la ocazie.

L-a luat omul în maşină, apoi ajungând în următoarea localitate şi trecând prin dreptul unei biserici, şoferul s-a închinat spunând: ,,Lăudat să fie Isus și Maria!”

Cel pe care îl luase în maşină era de altă credinţă şi l-a întrebat:

- Domnule, ce faci dumneata, vorbeşti cu zidurile?

Dar n-a apucat să îi răspundă şoferul, că a sunat telefonul pasagerului. Apoi, după ce a terminat pasagerul conversaţia, l-a întrebat şi şoferul:

- Dar dumneata ce faci domnule, vorbeşti cu plasticul acela pe care-l ţii în mână, cu celularul?

- Nu domnule, eu nu vorbesc cu celularul, ci prin intermediul lui vorbesc cu cel mai bun prieten al meu.

- Ei, vezi, şi eu tot la fel, nu am vorbit cu zidurile Sfintei Biserici, ci prin intermediul ei am vorbit cu Dumnezeul meu, prin rugăciune.

Lapte de pomană

La Sfânta Mănăstire Lainici trăia un părinte stareţ pe nume Irodion Ionescu, care a fost duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica. Pe acest mare părinte şi mai de curând şi sfânt, pentru viaţa sa plină de smerenie, Dumnezeu l-a înzestrat cu darul înainte-vederii, prin care multora le spunea şi gândurile cele de taină ale inimii, vestindu-le şi cele viitoare.

Odată, o femeie, după un mai vechi obicei, i-a adus un vas cu lapte de capră.

- Nu primesc laptele că nu este de la capra ta!

- Ba da, părinte, de la capra mea este.

- Dar nu ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc laptele de la tine, când acum capra nu mai este a ta, ci a diavolului, iar eu nici nu beau lapte de la capra satanei?!

Şi atunci, femeia şi-a mărturisit păcatul din ziua aceea a luat hotărârea de a nu mai drăcui niciodată.

Ai drăcuit? Ai folosit numele diavolului? Vezi, ai grijă, că el te aude şi vine asupra ta şi asupra bunurilor tale! Fă-ţi un inventar asupra tuturor drăcuirilor şi înjurăturilor tale şi mergi numaidecât la preotul duhovnic şi mărturiseşte-le pe toate ca să poţi primi iertare şi dezlegare de ele de la Dumnezeu.

Dar tu ce eşti?

O tânără profesoară, cu vizibile tendinţe moderniste, explica micuţilor săi elevi faptul că ea este atee şi-i întrebă dacă nu cumva sunt şi ei. Neştiind, de fapt, ce-i ăla un ateu şi dorind să fie şi ei ca şi profesoara lor, micuţii îşi ridicaseră mânuţele în aer. Dar iată şi o excepţie. O fetiţă pe nume Ioana nu se luă după mulţime şi nu ridică mâna. Profesoara, observând-o, o intrebă de ce s-a decis să fie diferită.

- Pentru că nu sunt atee.

Profesoara o întrebă din nou:

... - Dar tu ce eşti?

- Eu sunt catolică.

Puţin deranjată, profesoara se înroşi. O întrebă, totuşi, de ce este creştină.

- Ei bine, am fost crescută să-L cunosc şi să-L iubesc pe Cristos. Bunicii mei au fost creştin-catolici, mama este creştin-catolică, la fel şi tata, şi aşa sunt şi eu.

Profesoara s-a înfuriat:

- Ăsta nu este un motiv, spuse ea în gura mare. Ce-ar fi fost dacă maică-ta ar fi fost o idioată şi la fel şi taică-tău? Ce ai fi fost tu atunci?

Fetiţa tăcu puţin şi răspunse zâmbind:

- Atunci… aş fi fost o atee!

Evreul şi crucea

Se povesteşte că un evreu, care avea o prăvălie într-un sat moldovenesc, l-a tocmit odată pe un ţăran ortodox pentru a-l duce la oraş cu căruţa, pentru a cumpăra ceva marfă. Au hotărât asupra preţului, apoi au plecat la drum.

Dar, pe când încă în sat fiind, au trecut pe lângă biserică. După ce au trecut de biserică, evreul s-a adresat speriat ţăranului:

- Bade, opreşte, întoarce, că nu mai mergem!...

- Dar ce s-a întâmplat, jupâne?

- Nimic, nimic, dar nu mai merg cu dumneata…

A întors ţăranul şi, pe când îl lăsa la poartă pe evreu, l-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu a mai vrut să-şi continue drumul.

- Păi cum puteam să mai merg cu dumneata? zise evreul. Ai trecut prin faţa bisericii şi nu ţi-ai făcut cruce. Religia ta îţi spune să îţi faci cruce, iar dumneata nu-ţi asculţi religia, iar aceasta înseamnă că eşti un om periculos, nu ai teamă de Dumnezeu. Puteai să mă omori într-o pădure şi să îmi iei banii!

- Cum aşa jupâne?

- Da, eu nu am încredere în dumneata. Dacă nu ai teamă de Dumnezeu, poţi face orice, mă pot aştepta la orice de la dumneata!