marți, 10 decembrie 2013

Istoria comunismului (V)

Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi
Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.
Dzerjinski a intrat în Partidul Social Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori.
La un moment dat, Dzerjinski a fugit în străinătate, la Berlin, pentru a se întoarce să participe la Revoluţia Rusă din 1905. În martie 1917, s-a înscris în partidul bolşevicilor. Devotamentul pentru cauza comunistă şi inflexibilitatea lui tâmpă i-au adus porecla de ”Felix cel de Fier”.
Considerându-l un ”erou revoluţionar”, Lenin l-a însărcinat pe Dzerjinski să se ocupe de organizarea unei forţe care să lupte cu ameninţările politice interne. Aşa a apărut sinistra CEKA, strămoaşa nu mai puţin sinistrului NKVD.
Astfel, pe 20 decembrie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului a înfiinţat oficial VECEKA, acronimul rusesc pentru Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei. Speculei şi Abuzului de Putere, pe scurt CEKA. Instituţia a primit foarte multe resurse şi îi urmărea fără cruţare pe cei desemnaţi ca ”elemente contrarevoluţionare”.
Odată cu extinderea războiului civil din Rusia, ”Felix” a organizat trupe interne de securitate care să întărească autoritatea CEKA. Lenin i-a dat acestei poliţii politice puteri nelimitate împotriva opoziţiei. Dzerjinski a fost întemeietorul şi primul conducător al CEKA. În anii 1921-1924, el a fost ministru al Afacerilor Interne, şeful CEKA/GPU/OGPU, ministrul Comunicaţiilor şi şeful Sovietului Suprem Unional al Economiei Naţionale.

Imaginea şi numele lui Dzerjinski au fost folosite cu intensă neruşinare în KGB şi URSS, precum şi în statele satelite. Şase oraşe au primit numele lui, la fel şi numeroase instituţii. I s-au ridicat o droaie de monumente, cel mai cunoscut fiind cel din Piaţa Liubianka, în faţa sediului central al KGB. În acelaşi timp, ”Felix” a fost eroul a numeroase bancuri sovietice, în care de cele mai multe ori apărea alături de Lenin, fiind considerat un prostănac şi limitat. Direct sau indirect, Dzerjinski este autorul a milioane de condamnări la închisoare, la lagăr şi la moarte.
Un alt kaghebist zelos a fost Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk. Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda. S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice. Astfel, în 1920 era deja în conducerea CEKA, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.
Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca, atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia lui nominală. Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD. A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor facţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.
Iagoda a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată. În septembrie 1936, a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afaceri interne, ”întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării grupului troţkisto-zinovievist”. A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.
Ajuns de blestemele celor condamnaţi la ordinul său, Iagoda a fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în ”Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.
”Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri ”ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.
Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov!
În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii privind ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Germania, precum şi de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine!
Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile! Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru ”comiterea unor crime de stat extrem de grave (...), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”. Execuţia lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.
Cel ce avea să dea numele de Ejovşcina perioadei Marii Epurări din URSS, Nikolai Ivanovici Ejov, s-a născut în 1895 la Sankt Petersburg, şi a absolvit numai cursurile şcolii elementare. Încorporat în armata ţaristă, s-a alăturat bolşevicilor pe 5 mai 1917, cu doar câteva luni înainte de declanşarea Revoluţiei din Octombrie. În vremea războiului civil rus a luptat în rândurile Armatei Roşii, iar după februarie 1922 a lucrat în sistemul politic, mai mult ca secretar al diferitelor comitete regionale ale Partidului Comunist.
Ejov a urcat rapid în ierarhia sovietică, până ce, în anul 1935, a ajuns secretar al CC al PCUS. Din 1935 până în 1939 a fost şi preşedintele Comisiei Centrale de Control a PCUS. A fost unul dintre cei mai credincioşi susţinători ai lui Stalin. Într-un articol din 1935 a scris că opoziţia politică duce în mod obligatoriu în cele din urmă la violenţă şi terorism, anunţând astfel una dintre bazele ideologice ale epurărilor care au urmat.
Însărcinat de Stalin cu controlul NKVD încă din anii 1935-1936, Ejov îi va succeda lui Iagoda în calitate de comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS, adică şef al NKVD, fiind ales şi membru plin al CC al PCUS. În timpul lui, epurările au atins punctul culminant, NKVD procedând la lichidarea a numeroşi lideri politici şi oameni de stat la nivel unional sau republican, a unor conducători militari, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti etc. cărora li s-au intentat procese sub acuzaţii evident false. Aproape jumătate dintre şefii partidului şi ai armatei au fost trimişi în închisori sau în faţa plutoanelor de execuţie, alături de cetăţeni obişnuiţi, bănuiţi de ”disidenţă” ori ”sabotaj”.
Însă, pe 8 decembrie 1938, Ejov a fost ”eliberat din funcţie la cerere”, iar în locul său ca şef al NKVD a fost numit Lavrenti Beria. Adoptarea de către CC al PCUS şi Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, pe 17 noiembrie 1938, a hotărârilor ”Cu privire la arestări, despre supravegherea de către procuratură şi efectuarea anchetei” şi ”Recrutarea unor oameni cinstiţi pentru munca în organe” şi, ulterior, înlăturarea lui Ejov au vrut să creeze, şi chiar au creat pentru o vreme, impresia că Stalin era străin de situaţie şi condamna asemenea metode.
În fapt, represiunile au continuat cu mult zel şi sub conducerea lui Beria. Pe 3 martie 1939, Ejov a fost demis din posturile din CC al PCUS, iar pe 10 aprilie acelaşi an, a fost arestat şi judecat pentru mai multe capete de acuzare, printre care spionaj şi trădare, inclusiv pentru tentativă de asasinare a lui Stalin şi pentru homosexualitate.
Ejov a fost deţinut în închisoarea Suhanova de lângă Moscova, unde erau plasaţi ”duşmanii deosebit de periculoşi ai poporului”. A fost împuşcat în 1940. El nu a fost niciodată reabilitat, ca urmare a rolului său important în timpul Marii Epurări.
Până la moartea lui, Stalin a fost considerat bunul şi marele ”tătuc al popoarelor”, deşi era clar că atât el cât şi slugoii lui erau nebuni de maximă periculozitate. Setea de sânge a bolşevicilor nu a fost potolită nici de ruşi, unii chiar tovarăşi cu ei, nici de alţi etnici sovietici, ci a fost extinsă şi asupra balticilor, asupra românilor din Nordul Bucovinei şi din Basarabia, şi asupra tuturor popoarelor cărora le-au impus comunismul.
Numai moartea a putut să-i oprească pe acei asasini. Ce motive vor fi având oare ”nostalgicii” din zilele noastre să-i regrete?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-v---188663

Istoria comunismului (IV)

Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin
provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.
Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist.
Activităţile lui antiguvernamentale l-au condus spre Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, organizaţie marxistă, care, în 1903, s-a divizat în două grupări: menşevicii, conduşi de Plehanov, şi bolşevicii, conduşi de Lenin. Din 1899, anul exmatriculării din Seminar şi până la revoluţia din 1917, Stalin a fost un acolit devotat lui Lenin. A strâns fonduri pentru bolşevici, prin jafuri armate, atacând oficii poştale, bănci şi trenuri.
Pentru toate acestea, până în 1917 Stalin a fost arestat de opt ori şi condamnat la diferite perioade de închisoare şi exil. În timpul Primului Război Mondial, s-a aflat în exil în Siberia, de unde s-a reîntors la Petrograd în martie 1917, beneficiind de amnistia pentru deţinuţii politici care a urmat revoluţiei din februarie. Aşadar, n-a jucat niciun rol în război, nici în cadrul revoluţiei din februarie, dar fervoarea lui pentru cauza bolşevică îl ridicase deja în ochii lui Lenin, impresionându-l şi prin spiritul de obedienţă.
Nici la 25 octombrie 1917 Stalin nu pare a se fi implicat prea tare în evenimente, dar propaganda oficială ulterioară avea să-i atribuie un rol fundamental, alături de Lenin, în lovitura de stat botezată ”Marea Revoluţie din Octombrie”. În vremea războiului civil (1918 – 1921) a fost organizatorul comunist al întregii zone a Caucazului. Cu acest prilej, au apărut primele neînţelegeri cu Troţki, comisarul bolşevic de război, şi acesta avid de putere.

Stalin devenise şi secretar general al Partidului Comunist (Bolşevic), o funcţie nu prea însemnată pe atunci, dar făcută de el în timp cea mai importantă. În atmosfera incertă care i-a urmat morţii lui Lenin, în 1924, Stalin s-a folosit cu mare abilitate de împrejurările norocoase care l-au ajutat să-şi promoveze ambiţiile personale. Viclenia lui înnăscută şi tenacea perseverenţă, precum şi asumarea unor sarcini administrative laborioase, plictisitoare pentru alţii, l-au propulsat destul de repede în vârful puterii.
Funcţiile obţinute de Stalin s-au dovedit de mare ajutor în acapararea conducerii absolute: comisar al poporului pentru naţionalităţi, în 1917; ofiţer de legătură între Politburo şi Orgburo, în 1919; director al Inspectoratului Comunist, în 1922.
Ca secretar general, el era omul de legătură vital, cu acces la dosarele tuturor membrilor de partid, cu care mai târziu i-a şantajat sau i-a trimis în faţa plutonului de execuţie pe toţi cei care i se păreau că-i stau în cale. La început, menşevicii îl descriau ca pe ”o plagă întunecată”, iar Troţki îl numea ”eminentă mediocritate”.
Obţinând atâtea posturi în partid, Stalin şi-a folosit autoritatea pentru a-şi plasa propriii susţinători în poziţii cheie. Apoi, de la 300.000 de membri, câţi avea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în 1922, s-a ajuns la aproape 600.000 în 1925; noii aderenţi erau în mare majoritate inculţi şi fără experienţă politică, iar loialitatea lor faţă de Stalin, care i-a admis de la început în rândul cadrelor de conducere, era absolută.
Pentru succesiunea la conducerea partidului bolşevic, în Rusia au ajuns să se confrunte două tabere. De o parte era cea a evreului Lev Davidovici Bronstein, cu pseudonimul Troţki, care era adeptul revoluţiei mondiale şi permanente, considerând că URSS trebuie să facă totul pentru extinderea ei în lume; de cealaltă parte era a georgianului Iosif Visarionovici Djugaşvili, cu pseudonimul Stalin, care în rusă înseamnă ”de oţel”, el fiind adeptul construirii ”socialismului într-o singură ţară”.
În câţiva ani, Stalin l-a înlăturat pe duşmanul principal, Troţki, după cum avea să-i înlăture şi pe aliaţii temporari. Devenind stăpân absolut al partidului şi al ţării, Stalin controla întreaga societate cu ajutorul poliţiei politice. El a consolidat monopolul partidului comunist în Uniunea Sovietică, a iniţiat industrializarea şi colectivizarea forţată, în special ultima dovedindu-se o experienţă îngrozitoare pentru o mare parte a populaţiei, ducând, de exemplu, la foametea din Ucraina, soldată cu peste şapte milioane de morţi.
Tot Stalin a extins Gulag-ul, adică sistemul concentraţionar sovietic, în care au fost trimişi alte milioane de oameni, foarte mulţi dintre ei aflându-şi acolo sfârşitul. De asemenea, ca să-şi elimine fizic rivalii din partid, a iniţiat Marea Teroare, în cadrul căreia au fost asasinaţi sute de mii de bolşevici!
Lucrurile s-au întâmplat oarecum ca în timpul Revoluţiei Franceze, când, după moartea atâtor nevinovaţi, capii ei s-au masacrat unii pe alţii, după care Napoleon a preluat cârma Franţei; numai că, după aceea, Teroarea a încetat. Marea deosebire este că, beneficiind şi el de Revoluţia Bolşevică, Stalin, ajungând în fruntea ţării, nu doar că nu a slăbit Teroarea, ci a înteţit-o, aceasta fiind politica de stat a Uniunii Sovietice până la moartea dictatorului.
Teroarea sistematică a luat o amploare deosebită din anul 1934, când Stalin a extins-o asupra întregii populaţii, inclusiv asupra colegilor şi membrilor obişnuiţi de partid. Istoricii sunt de acord că (şi) în acest caz s-a manifestat un comportament ce depăşeşte raţiunea şi logica.
Este limpede că Stalin suferea în primul rând de frică. Pe cât de mult şi-a îngrozit el supuşii, pe atât era şi el de speriat. Nimeni nu era în siguranţă, toţi erau suspecţi. Epurările au devenit o condiţie permanentă a vieţii politice sovietice. Astfel, în 1934, au fost arestate şi executate un milion de persoane, îndeosebi din Moscova şi din Leningrad.
Până în anul 1937, 17-18 milioane de oameni au fost transportaţi în lagăre de muncă şi 10 milioane dintre ei au murit acolo. Până în anul 1939, aproximativ 10 milioane de persoane au fost reprimate, dintre care un milion au fost împuşcate şi aproape două milioane au murit în lagăre.
În 1940, ocuparea Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei şi Bucovinei a avut drept rezultat deportarea a două milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi au murit. În 1941, deportarea diferitelor grupuri naţionale, incluzând germani, cehi, tătari din Crimeea, ceceni etc., a dus la moartea unui milion de oameni din cele trei milioane de deportaţi.
În anii 1944-1946, ”scenariul” returnării prizonierilor de război şi a celor aflaţi sub ocupaţie germană a dus la transportarea a 10 milioane de oameni în lagăre de muncă forţată; aproximativ şase milioane dintre ai au murit în captivitate. Între 1947 şi 1953, a mai murit un milion de oameni, în diversele epurări şi represiuni din timpul ultimilor şase ani ai vieţii lui Stalin.
Epurările au fost neobişnuit de excesive şi brutale şi desfid orice logică. Poate că Stalin va fi avut şi motive reale să se teamă de opoziţie, dar suspiciunile sale dezvăluie o adâncă iraţionalitate ducând până la paranoia. A doua lui soţie, Nadejda Aliluieva, s-a sinucis încă din 1932.
Însăşi fiica lui Stalin, Svetlana Aliluieva, dă de înţeles că acesta nu era în toate minţile: ”Cu cât îmbătrânea, tata începea să se simtă singur. Era atât de izolat faţă de oricine, încât părea să trăiască în vid. Nu avea un suflet cu care să poată vorbi. Era sistemul în care devenise propriul său prizonier şi în care el era constrâns la singurătate şi lipsa unui tovarăş”.


Este îngrozitor că destinele a sute de milioane de oameni au depins de un dement atotoputernic şi rău cum a fost Stalin. Dar şi mai îngrozitor e că şi astăzi este considerat un geniu politic şi un erou, uneori chiar de urmaşii victimelor directe. Cine a zis că nebunia nu e molipsitoare?

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iv---188521

Istoria comunismului (III)

Teroriştii, la putere

Rusia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea era grav bolnavă. Ţarul Nikolai al II-lea era un om slab, speriat de reforme şi, prost sfătuit, violent cu disidenţii şi cu manifestanţii împotriva regimului său. Colac peste pupăză, în ultimii ani ai Imperiului Ţarist, la curte se aciuise şi celebrul şi ciudatul Rasputin, urât atât de aristocraţi şi de intelectuali cât şi de poporul simplu.
Rusia nu se bucurase niciodată de democraţie. Fusese ultima ţară europeană care abolise iobăgia. Partidul Social-Democrat al Muncii din Rusia adoptase ideile marxiste, dar în rândurile sale existau mai multe curente, cele mai cunoscute fiind ale menşevicilor şi bolşevicilor.
Menşevicii, a căror denumire înseamnă în rusă ”minoritari”, credeau că ţara nu este încă pregătită pentru o preluare a puterii de către proletariat, pe când bolşevicii, a căror denumire în rusă înseamnă ”majoritari”, dimpotrivă, erau pentru acapararea totală şi pe cale violentă a puterii.
Liderul bolşevicilor era Vladimir Ilici Ulianov, care-şi luase pseudonimul Lenin. El afirma că bolşevicii sunt un ”partid de avangardă al clasei muncitoare”, constituit din revoluţionari de profesie, care, pentru preluarea puterii, trebuiau să acţioneze subversiv, conspirativ.
Dezastrele produse de Primul Război Mondial au dus la mari tulburări în Rusia, în urma cărora a avut loc Revoluţia din Februarie 1917 iar ţarul Nikolai al II-lea a fost obligat să abdice. Printr-o lovitură de stat, în noaptea de 24-25 octombrie/ 6-7 noiembrie 1917, bolşevicii, sub conducerea lui Lenin, au preluat puterea cu forţa de la guvernul provizoriu al lui Aleksandr Kerenski.
În istoriografia sovietică, evenimentul a fost descris ca un mare asalt al poporului rus asupra Palatului de Iarnă, reşedinţa foştilor ţari. În realitate, acest palat era apărat doar de câţiva cazaci, de un ”batalion de femei” şi de elevi ai unei şcoli militare, fiindcă premierul Kerenski trimisese pe front trupele care trebuiau să apere Petrogradul, capitala Rusiei de atunci.
Acţiunea asupra Palatului de Iarnă, condusă de Vladimir Antonov-Ovseenko, a întâmpinat o rezistenţă minimă, cei mai mulţi locuitori din Petrograd aflând de evenimente abia a doua zi, din ziare! Totuşi, la scurt timp, în noiembrie 1917, au avut loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, care au fost câştigate de socialiştii revoluţionari, cu 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar aceste alegeri.
Aceiaşi bolşevici nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor, şi pe 5/18 ianuarie 1918, sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forţa Adunarea Constituantă. Acest act a fost una din scânteile care au condus ulterior la îndelungatul război civil (1918 – 1920) dintre bolşevici şi adversarii lor socialişti, menşevici şi ţarişti, ultimii fiind numiţi ”ruşii albi”.
Vladimir Ilici Lenin (1870 – 1924) a fost unul dintre cei mai mari terorişti ruşi, îndoctrinat din tinereţe cu idei marxiste. Pseudonimul lui, a cărui provenienţă nu a explicat-o niciodată, vine de la faptul că numele său de familie, Ulianov, sugerează rus. lian(i) ”lene; delăsare; trândăveală”, pe când Lenin, prin anagramare, s-ar putea citi ‘Ne’nil, dialectal ”Nemilosul”, sau, din genitivul Lenina, Ne-leani ”Ne-leneş”.
În mai 1887, fratele său mai mare, Aleksandr Ulianov, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, pentru participarea la un complot vizând asasinarea ţarului Aleksandr al III-lea, ceea ce l-a radicalizat pe Vladimir Ilici. Lenin n-a lucrat nici măcar o singură zi în viaţa lui, nici în Rusia, nici în exil, având totuşi mereu fonduri financiare.
Cercetătorii au constatat că banii liderului comunist proveneau din cotizaţiile de partid, din donaţii particulare, şi mai ales din delapidări sau atacuri banditeşti asupra birourilor de poştă, a caselor de bilete din gări şi asupra băncilor, fapte denumite de tâlharii marxişti ”exproprieri revoluţionare”.
Cea mai cunoscută astfel de ”expropriere” rămâne atacul asupra a două camioane cu bani, la 26 iunie 1907, în Piaţa Erevan, din Tiflis, când au fost furate 340.000 de ruble de către o bandă condusă de I. V. Stalin. Din cotizaţii, donaţii şi furturi, a fost constituit un fond special, la care Lenin nu a renunţat nici în anii exilului şi nici după victoria Revoluţiei Bolşevice, acest fapt fiind unul dintre motivele pentru care au eşuat timidele încercări de reunificare a menşevicilor şi bolşevicilor.
S-au descoperit şi documente secrete care demonstrează că Lenin a revenit în Rusia, ca să pregătească Revoluţia din Octombrie, sponsorizat de serviciile secrete ale Germaniei, care vroiau să neutralizeze Rusia în timpul Primului Război Mondial.
Spre a nu fi demascat că, orbit de ură, şi-a trădat ţara, Lenin şi-a convins guvernul bolşevic să ceară pacea separată cu Germania, la 22 decembrie 1917, şi să semneze Pacea de la Brest-Litovsk, total defavorabilă Rusiei, alt motiv care i-a înfuriat pe menşevici şi pe ”albi”.
Pornit pe crime dintre cele mai oribile, acest bolnav mintal a ordonat asasinarea întregii familii imperiale, la 17 iulie 1918. Indiferent de vinovăţia ţarului şi a ţarinei, copiii lor nu au avut nicio vină, iar asasinatul nu are nicio scuză, indiferent de evenimentele care se întâmplă într-o revoluţie.
Cum se ştie, războiul civil din Rusia s-a încheiat cu victoria bolşevicilor, punându-se astfel bazele Uniunii Sovietice, proclamate în 1922, care a durat până la autodizolvarea ei din anul 1991. Încă din timpul războiului civil, Lenin şi acoliţii săi şi-au creat instrumentele care să le asigure puterea: au întemeiat o birocraţie controlată de partid, şi-au subordonat sindicatele, au suprimat libertatea presei, au interzis activitatea celorlalte partide, au creat o poliţie politică – sinistra CEKA, şi au instaurat teroarea ca instrument de guvernare.
Lovit de demenţă galopantă, Lenin a murit în anul 1924, fiind mumificat şi expus într-un mausoleu, în faţa Kremlinului, unde se află şi astăzi. Cel care avea să instaureze o şi mai mare teroare în Uniunea Sovietică, apoi şi în alte ţări devenite comuniste cu forţa, a fost alt nebun furios, Iosif Visarionovici Stalin.

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-iii---188431

Istoria comunismului (II)

Teoretic, principalii responsabili pentru teroarea şi crimele ce
vor urma în secolul XX sunt Karl Marx şi Friedrich Engels, coautori ai sinistrului ”Manifest al Partidului Comunist” şi autori ai altor lucrări de acelaşi tip.
Karl Heinrich Marx (1818 – 1883) s-a născut în Germania, fiind fiul unui burghez evreu, convertit la protestantism şi adept al ”Epocii Luminilor”. Culmea e că, din punct de vedere religios, Marx a început ca un creştin fidel, iar idealul comunist l-a îmbrăţişat tot în calitate de creştin, devenind membru al Ligii celor Drepţi, o organizaţie comunist-creştină. Mai târziu, el a devenit ateu şi i-a făcut pe cei din această ligă să se lepede de creştinism, rebotezând-o Liga Comuniştilor! Ca să vezi!
Fiu de burghez, Karl Marx s-a căsătorit cu o aristocrată şi n-a prea avut contact cu clasa muncitoare. El e trecut în lucrări de specialitate ca filosof, economist şi publicist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei ”socialismului ştiinţific”, teoretician al mişcării muncitoreşti.
Marx a elaborat treptat materialismul istoric ca teorie ştiinţifică a analizei istorice a societăţii. În anul 1864, a devenit principalul conducător al Internaţionalei Socialiste, căreia i-a trasat ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru el, istoria omenirii se bazează pe lupta de clasă; pentru a se elibera, proletariatul, victimă a exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internaţional, să cucerească puterea politică şi, în această fază, de dictatură a proletariatului, să realizeze desfiinţarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va duce de la sine la dispariţia statului şi la întemeierea societăţii comuniste.
Principala operă a lui Karl Marx este ”Capitalul”, pe care se pare că, măcar din cauza imensului ei număr de pagini, nimeni, în afară de autor, nu a citit-o vreodată în întregime. Prietenul său cel mai bun, Friedrich Engels (1820 – 1895), s-a născut tot în Germania, în familia unui mare industriaş de textile, din banii căruia ambii teoreticieni ai răsturnării capitalismului au profitat din plin.
Că tot veni vorba de banii tatălui lui Engels, iată ce scria Karl Marx: ”Legile, morala, religia sunt pentru dânsul (proletariat – n.n.) tot atâtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atâtea interese burgheze”. Cu alte cuvinte, să nu faci ce face popa, ci ce spune popa, sau una vorbim şi alta fumăm! Friedrich Engels a dezvoltat teoria comunistă şi a fundamentat teoria ”socialismului ştiinţific”, sub denumirea de ”materialism dialectic”.
”Manifestul Partidului Comunist” a fost publicat mai întâi în limba germană, fiind difuzat în Germania, Marea Britanie şi SUA, ajungând în scurtă vreme la 12 ediţii. La început, a fost redactat în engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză. În engleză a apărut ceva mai târziu, în 1850, la Londra, în ziarul ”Republicanul roşu”, în traducerea lui Helen Macfarlane. În engleză a pătruns şi în SUA, în 1871.
Răspândirea manifestului a fost relativ rapidă, cuprinzând aproape toate mediile muncitoreşti, prin organizaţiile comuniste secrete ale acestora. În limba rusă, prima ediţie a apărut în traducerea celebrului anarhist Bakunin, în 1869, la Moscova, la imprimeria Kolokol. De-abia de la această dată, documentul acesta a devenit ”Biblia” proletariatului şi a mişcării comuniste internaţionale. În România, ”Manifestul Partidului Comunist” a pătruns în limbile germană, engleză, franceză şi rusă, din ultima fiind tradus şi în română.
Scopul principal al manifestului, declarat făţiş, este de a distruge prin violenţă ordinea existentă în toate ţările: ”Proletariatul, stratul cel mai de jos al societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială”; ”Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi vor aduce moartea; ea a creat şi oamenii care vor mânui aceste arme, - muncitorii moderni, proletarii”;
”Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin ascuns, înăuntrul societăţii actuale, până la punctul când aceasta răbufneşte într-o revoluţie deschisă şi când, prin răsturnarea cu forţa a burgheziei, proletariatul îşi întemeiază stăpânirea sa”; ”Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea stăpânirii burgheze, cucerirea puterii politice de către proletariat”.
Probabil, pe atunci nimeni nu credea că profeţiile lui Marx şi Engels chiar se vor întâmpla vreodată, nici măcar coautorii manifestului. Cititorii care au trăit în comunism pot aprecia în cunoştinţă de cauză obiecţiile de bun simţ ale filosofilor ”burghezi”, dintre care cele mai multe s-au şi adeverit în secolul XX.
Din motive polemice, unele astfel de obiecţii sunt persiflate în ”Manifestul Partidului Comunist”: ”S-a obiectat că, prin desfiinţarea proprietăţii private, va înceta orice fel de activitate şi că o lenevie generală va cuprinde lumea”. Gura păcătosului adevăr grăieşte, căci chiar şi cei mai harnici din fire scădeau ritmul, în comunism, considerând, pe bună dreptate, că n-are rost să munceşti pentru alţii, în speţă pentru conducătorii şi funcţionarii de partid, care câştigau imens doar dând cu gura.
Că Manifestul Comunist a avut o mare influenţă asupra proletarilor din secolul XIX n-ar fi prea de mirare. Întrebarea este: ce au păzit ”burghezii” din acel secol când era clar ce vroiau comuniştii? N-au luat în serios ameninţările? Se ştie, urmaşii lor aveau să plătească scump această lipsă de prevedere. Finalul ”Manifestului Partidului Comunist” prevede o ”Apocalipsă” care chiar avea să se întâmple:
”Comuniştii refuză cu dispreţ să-şi ascundă concepţiile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în faţa revoluţiei comuniste! Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decât lanţurile. Ei au o lume de câştigat. PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!”
În rest, analiza, din documentul cu pricina, a orânduirilor care s-au perindat prin lume, din epoca de piatră şi până în epoca burgheză, a relaţiilor între clase sociale şi între oameni, este puerilă, fără niciun fundament ştiinţific, aşa că nici Marx, nici Engels nu-şi merită nici pe departe titlurile de filosofi şi teoreticieni cu care apar şi astăzi împopoţonaţi în dicţionare şi enciclopedii. De terorişti, da!

Sursa:http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-ii---188329

Istoria comunismului (I)

Spre Marea de Sânge

Nimeni nu ştie cum şi când a început comunismul, când au
început râurile să se înroşească şi să se verse în aceeaşi Mare de Sânge. Unii cercetători sunt de părere că idei comuniste apar încă din ”Utopia” lui Thomas Morus, în engleză Thomas More (1478 – 1535), avocat, scriitor şi om de stat.
Acest englez era un tip luminat; printre altele, lucru neobişnuit în epoca lui, a depus la fel de mult efort în educarea fiicelor sale precum în educarea fiului său, declarând că femeile sunt la fel de inteligente ca şi bărbaţii.
În anul 1515, Morus a scris cea mai cunoscută şi controversată operă a sa, ”Utopia”, un roman în care un călător, Raphael Hythloday, descrie organizarea politică a unei naţiuni insulare imaginare. Titlul romanului vine din greacă, unde ou-topos înseamnă ”niciun loc”, dar, ca joc de cuvinte, poate fi apropiat de eu-topos ”loc bun”.
În contrast cu viaţa socială a statelor europene, Morus propune aranjamente sociale ordonate şi rezonabile în Utopia şi în ţinuturile din jurul ei – Tallstoria, Nolandia şi Aircastle. Lucru foarte important, în Utopia nu există proprietate privată şi se practică o toleranţă religioasă aproape absolută.
Mesajul cel mai important al acestui roman este necesitatea, în primul rând, de ordine şi disciplină, mai degrabă decât de libertate. Societatea descrisă este aproape totalitară şi foarte diferită de ceea ce înţelegem astăzi prin libertate. Astfel, în Utopia, încercările de a discuta politicile publice în afara forumurilor oficiale se poate pedepsi cu moartea!
Faţă de statul comunist imaginat mai târziu de Karl Marx, în Utopia lipseşte ateismul obligatoriu, ba chiar există toleranţă pentru diferite practici religioase, căci Morus consideră că, dacă un om nu crede în Dumnezeu sau într-un tip de viaţă după moarte, nu i se poate acorda încrederea că va accepta pe cale logică vreo autoritate sau principiu care să nu derive din propria persoană.
Unii cercetători au fost de părere că Morus şi-a bazat cartea pe comunalismul monahal descris în ”Faptele Apostolilor”. În fine, deşi a fost o mişcare specifică Renaşterii, bazată pe redescoperirea conceptelor clasice de societate perfectă, precum în operele lui Platon şi Aristotel, utopianismul a continuat şi după intrarea în aşa-numita ”Epocă a Luminilor”, zisă şi a Iluminiştilor.
Părerile Iluminiştilor erau diverse. Astfel, Voltaire era teoretician al despotismului luminat, iar Montesquieu considera monarhia constituţională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă şi judecătorească erau independente una faţă de cealaltă. Cel mai radical dintre ei era Jean-Jacques Rousseau, care consideră că sursa inegalităţii şi a relelor în societate este proprietatea privată şi, de aceea, ea trebuie limitată.
Forma ideologică a Iluminismului, prin criticile la adresa regimului de atunci, a pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări pricinuite de Revoluţia Franceză (1789 – 1799). Vechiul regim a fost înlăturat şi în Franţa a fost instaurată o nouă orânduire politică şi socială.
Cititorii noştri cunosc, desigur, ce râuri de sânge au curs atunci, când ghilotina tăia neîncetat, cei mai mulţi condamnaţi fiind absolut nevinovaţi. Astăzi pare limpede că Revoluţia Rusă s-a inspirat copios din Revoluţia Franceză.
După căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, în Paris a fost stabilit un nou primar, într-o nouă structură, numită ”comună”, dând astfel şi numele comunismului. La 26 august, acelaşi an, Adunarea Naţională Franceză a publicat ”Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”, idealurile revoluţionare fiind rezumate în formularea ”Libertate, Egalitate, Fraternitate”; în acelaşi timp, orice critică la adresa guvernului devenea criminală, iar sângele oamenilor şi cetăţenilor curgea fără oprire!
Francezii îl asasinaseră pe rege, ca, la sfârşitul acestei nebunii, ţara să aibă în frunte un împărat, Napoleon Bonaparte. Apoi, după cum o arată şi denumirea, Comuna din Paris a dus mai departe sloganurile comuniste, prin guvernul care a condus Parisul începând cu 28 martie şi până la 28 mai 1871. Acest guvern a fost instaurat înaintea rupturii dintre anarhişti şi marxişti, ambele grupuri considerând Comuna din Paris ca prima preluare a puterii de către clasa muncitoare în timpul Revoluţiei industriale.
Marx se lăuda că a fost inspiratorul şi eminenţa cenuşie a Comunei din Paris, dar mulţi istorici de astăzi contestă importanţa lui în declanşarea şi desfăşurarea acelui eveniment. Este adevărat, celebrul ”Manifest al Partidului Comunist” fusese elaborat încă din noiembrie 1847, cu prilejul întrunirii Ligii Comuniştilor, organizaţie muncitorească internaţională secretă, întrunire care a avut loc la Londra.
Prima ediţie publică a acestui manifest odios, în limba germană, a fost dată la tipar cu câteva săptămâni înainte de declanşarea revoluţiei din februarie 1848 din Franţa. Ediţia în limba franceză, publicată în acelaşi an, a fost pierdută în zilele revoluţiei. Iar dacă n-a influenţat Comuna din Paris, atunci revoluţiile din 1848 nici atât. Acestea au fost revolte naţionaliste ale burgheziei din Europa, îndreptate împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite la Congresul de la Viena (1814 – 1815).
Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european, fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de ”primăvara popoarelor”. Or, cum se ştie, deviza ”Manifestului Partidului Comunist” era ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, propovăduind ”internaţionalismul proletar”.
În realitate, proletarii nu numai că nu s-au unit niciodată cu cei din altă ţară, dar nici măcar n-au fost vreodată ”clasa conducătoare”, cum îi minţea Marx şi toţi acoliţii lui.

Sursa: http://epochtimes-romania.com/news/istoria-comunismului-i---188214

joi, 5 decembrie 2013

Duminica, zi de odihnă în Imperiul Roman

Stabilirea duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos
şi de odihnă legală i se datorează în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în înţelepciunea sa, a decis să le ofere tuturor creştinilor posibilitatea de a avea o zi liturgică săptămânală. Până la vremea respectivă, cu excepţia iudeilor care păzeau cu stricteţe sabatul, nu exista o reglementare de natură religioasă sau politică să le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni şi de a se îngriji de propriile îndatoriri de credinţă.


Iată ce ne mărturiseşte Eu­sebiu de Cezareea des­pre planul Sfân­tu­lui Constantin cel Ma­re de a reglementa duminica drept zi de odihnă şi prăznuire pen­tru întreaga populaţie a Im­pe­riului Roman: „De altfel, fe­ri­ci­tul Constantin s-a îngrijit ca toa­tă lumea să poată face ca ei, fi­i­ndcă-şi pusese în gând să fa­că treptat din tot omul un în­chi­nător la Dumnezeu. Aşa a ho­tărât el prin lege ca ziua în­chi­nată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor im­periului, iar cea din ajunul sâm­betei să fie şi ea o zi aleasă - cred eu spre aducere-aminte a ce­lor săvârşite, după tradiţie, de Mântuitorul în asemenea zi­le. În tot cazul, întreaga sa oas­t­e a fost învăţată de el să cin­steas­­că osârdnic această zi a Mân­tuitorului - chemată şi «zi a luminii» sau «a soarelui»; sol­da­ţilor care împărtăşeau şi ei dum­nezeiasca credinţă le era a­cum îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestin­ghe­riţi“ (Eusebiu de Cezareea, „Via­ţa lui Constantin cel Ma­re“, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amin­tesc trei lucruri foarte impor­tan­­te pentru subiectul de faţă. În primul rând, Sfântul Con­stan­tin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de păs­tra­re a duminicii ca zi de o­dih­nă şi de sărbătoare în cadru pri­vat, atât pentru sine, cât şi pen­tru familia sa. Observând be­neficiul spiritual şi fizic im­por­­tant pe care îl aducea a­ceas­tă decizie, a hotărât să extindă păs­trarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru cetă­ţe­nii care erau creştini, cât şi pen­tru cei de altă religie. De a­se­menea, pentru prima dată ni se vorbeşte aici de începutul du­­minicii încă din ajunul zilei de sâmbătă, lucru care va con­du­­ce mai târziu la introducerea Ve­cerniei ca primă slujbă litur­gi­­că a zilei în întreg teritoriul Im­periului Roman. Totodată, Sfân­tul Constantin cel Mare a o­ferit posibilitatea întregii sale ar­mate de a păstra duminica drept zi de odihnă şi prăznuire, lu­cru nemaiauzit până la mo­men­tul respectiv. Armata era prac­tic singura instituţie care nu avea o zi de odihnă, fiind în a­lertă permanentă. Desigur, da­că exista un pericol imediat, sol­daţii urmau să intervină ca în­tr-o zi obişnuită, dar aveau drep­tul, în cazul în care nu e­xis­­ta o situaţie de urgenţă, să se recupereze fizic şi psihic în cursul duminicilor.


Rugăciune specială pentru armată



Armata romană avea, în mod evident, un fel de rugă­ciu­ne generalizată care se utiliza în cursul bătăliilor. Ne aducem a­minte de exemplul soldaţilor creş­tini care au fost rugaţi de con­fraţii lor să se roage atunci când, într-o bătălie cu marco­ma­­nii, armata romană ajun­se­se într-un caz grav de însetare. A­cest fapt se petrecea în vremea împăratului Marcus Au­re­l­ius. Desigur, exista un ritual de rugăciune înaintea bătălii­lor importante. De aceea, Sfân­tul Constantin cel Mare a decis să instaureze o rugăciune co­mu­­nă pentru toţi soldaţii săi. A­ceasta a fost următoarea: „Pe Ti­ne singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cu­noaş­tem, pe Tine într-ajutor Te che­măm; de la Tine ne-am do­bân­dit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi ară­ta­tu-ne-am, Ţie recunoştinţă Îţi da­torăm pentru bunurile do­bân­dite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dă­­rui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pen­tru împăratul nostru Con­stan­tin dimpreună cu evla­vi­o­şii săi fii, fierbinte ne rugăm: via­ţă dă-le cât mai lungă şi de bi­ruinţă plină!“ (Ibid., p. 167). Ob­servăm caracterul destul de ge­neral al acestei rugăciuni ca­re este alcătuită din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Ca­re este recunoscut drept ade­vă­ratul Împărat, un fapt ese­n­ţi­al. Astfel, se evita părerea ge­ne­rală a păgânilor că împ­ă­ra­tul roman era un fel de zeu. De a­semenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldaţii să fie con­ştienţi că fiecare biruinţă pe ca­re o obţinuseră era de fapt un rod al conlucrării cu Dumnezeu şi nu un simplu rezultat al dis­ci­­plinei lor de fier sau al mobili­ză­rii generale în momentele-cheie ale bătăliilor. Totodată, el a inclus în final şi o cerere pen­t­ru propria sa persoană şi fa­milia sa, deoarece astfel fide­li­tatea soldaţilor şi conlucrarea cu aceştia puteau fi întărite şi din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împăratul Con­stantin a decis să in­scrip­ţio­­neze semnul crucii pe scuturi. „Aşijderi a pus el să fie tre­cut şi pe arme mântuitorul semn al crucii, după cum oas­tea însăşi, odată echipată şi ga­ta de luptă, n-avea să mai înal­ţe înaintea ei nici unul din au­ri­­tele chipuri de odinioară, ci nu­mai mântuitorul însemn de bi­ruinţă“ (Ibid., p. 167). Astfel, sim­bolistica armatei era schim­ba­tă şi conţinutul creştin al a­ces­teia era amplificat.


Închiderea templelor idoleşti



Cu toate că religia păgână nu a fost interzisă în imperiu, Sfân­tul Constantin cel Mare a de­cis să închidă unele temple un­de se săvârşeau fie jertfe sân­geroase, fie aveau loc destră­bălări. „În fe­lul acesta pre­o­­ţea Constantin Dum­nezeului său. Tuturor popoa­relor aflate sub adminis­tra­­ţie romană, precum şi milita­ri­lor, porţile tutu­ror templelor idoleşti le-au fost cu desăvârşire închise; aduce­rea de jertfe a fost şi ea oprită cu totul. O lege dată pen­tru gu­ver­­natorii provinciilor ho­tăra de asemenea cinstirea zi­lei Dom­nului; ba, la îndemnul îm­­pă­­ratului, aceştia au început să cinstească şi zilele amintirii mu­­cenicilor, acordându-le în bi­se­rici cuvenita sărbătorire şi fă­când împăratului pe plac în toa­te“ (Ibid., p. 168).


În pofida faptului că era un sim­plu catehumen, Sfântul Con­­stan­tin cel Mare s-a consi­de­­rat, po­trivit unei expresii foarte ni­me­rite, un fel de „episcop al ce­lor din afară“, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea. Iată tex­tul în cauză: „Fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la pri­mirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de episcop, sau - cum l-am putut eu însumi au­zind zicând - «Voi sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bi­­sericii; pe mine, însă, m-a a­şe­zat Dumnezeu episcop al ce­lor aflate în afara ei». În duhul a­cestor vorbe, Constantin şi-a păs­torit toţi supuşii cu multă chib­zuinţă; şi îi îndemna din răs­puteri să meargă pe calea u­nei vieţi cuvioase“ (Ibid., p. 168). Această „episcopie“ nu tre­­buie în­ţeleasă ad litteram, fi­ind cât se poate de clar că nu avea o va­loare sacramentală, ci doar în sens de „supraveghere“. A­ceas­tă supraveghere consta în a­sigurarea păcii, a toleranţei re­ligioase, dar şi a bunăstării pen­tru întreaga populaţie a im­pe­riului. Sfântul Constantin cel Mare pregătea în mod tai­nic convertirea unui întreg im­pe­riu. O convertire care avea să înceapă cu el însuşi şi urma să fie continuată şi de urmaşii săi, chiar dacă aceştia au avut de împărţit o moştenire poate prea grea pentru tinereţea lor. (Articol semnat de Adrian Agachi şi publicat în “Ziarul Lumina” din data de 5 decembrie 2013)

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Papa Francisc anunţă că anul 2015 va fi dedicat vieţii consacrate

29.11.2013, Vatican (Catholica) - Uniunea Superiorilor
Generali a avut a 82-a Adunare Generală, desfăşurată la Roma între 27 şi 29 noiembrie. Relatarea a trei experienţe au furnizat baza pentru reflecţii şi întâlniri despre provocările în conducere în lumina Magisteriului şi urmând exemplul dat de Papa Francisc. Sfântul Părinte a ales să se întâlnească cu Superiorii pentru trei ore, în locul unei scurte întâlniri cum se prevedea: nu a fost pregătit un discurs în avans, în schimb a avut loc o discuţie lungă, colocvială şi fraternă, formată din întrebări şi răspunsuri. La sfârşit a anunţat tema pentru 2015.
Primul grup de întrebări au fost despre identitatea şi misiunea vieţii consacrate. Tuturor creştinilor li se cere o abordare radicală, a afirmat Papa, dar persoanele consacrate sunt chemate de Domnul într-un mod special: “Ei sunt bărbaţi şi femei care pot trezi lumea. Viaţa consacrată este profeţie. Dumnezeu ne cere să zburăm din cuib şi să fim trimişi la frontierele lumii, evitând ispita de a le ‘domestici’. Acesta este cel mai concret mod de imitare a Domnului.” Întrebat despre situaţia vocaţiilor, Pontiful a subliniat că există Biserici tinere care aduc roade noi. Aceasta conduce desigur la o re-evaluare a inculturării carismei. Biserica trebuie să urmeze exemplul lui Matteo Ricci, cerând iertare şi privind cu ruşine spre eşecurile apostolice provocate de neînţelegerile în acest spaţiu. Dialogul intercultural trebuie să preseze pentru încorporarea în conducerea institutelor religioase a unor persoane de diferite culturi, exprimând diferite moduri de trăire a carismei.
Papa a insistat asupra importanţei formării, pe care a prezentat-o ca având patru piloni fundamentali: spiritual, intelectual, comunitar şi apostolic. Este obligatorie evitarea oricărei forme de ipocrizie şi clericalism prin intermediul unui dialog cinstit şi deschis despre toate aspectele vieţii: “formarea este o lucrare artizanală, nu o formă de poliţie”, a afirmat el; “urmăreşte să formeze persoane consacrate cu inimă gingaşă, nu acidă, nu asemenea oţetului. Cu toţii suntem păcătoşi, dar nu corupţi.” Întrebat despre fraternitate, Sfântul Părinte a spus că aceasta are o mare putere de atracţie şi presupune acceptarea diferenţelor şi conflictelor. Uneori este dificil să trăieşti fraternitatea, dar fără ea nu pot exista roade. Mai multe întrebări au privit relaţia dintre persoanele consacrate şi Bisericile particulare de care aparţin. Papa a confirmat că personal a experimentat posibilele probleme: “Noi, Episcopii, trebuie să înţelegem că persoanele consacrate nu sunt ajutoare ale noastre, anexe, ci carisme care îmbogăţesc Diecezele.”
Ultimele întrebări au privit frontierele misiunii persoanelor consacrate. “Ele trebuie căutate în funcţie de carisme”, a răspuns Episcopul Romei. Situaţiile de excludere rămân primele priorităţi, s-a mai spus. Alături de aceste provocări s-a amintit misiunea culturală şi educativă din şcoli şi universităţi. Pentru Papa, pilonii educaţiei sunt “transmiterea cunoştinţelor, transmiterea metodelor, transmiterea valorilor. Prin aceste mijloace se comunică credinţa. Educatorul trebuie să fie la înălţimea celor pe care îi educă şi trebuie să dea atenţia potrivită modului în care îl proclamă pe Isus Cristos unei generaţii în schimbare.” Înainte să plece de la întâlnirea cu cei 120 de Superiori Generali, Sfântul Părinte a anunţat că 2015 va fi dedicat vieţii consacrate. A adăugat: “Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi pentru credinţa şi slujirea voastră. Vă mulţumesc pentru mărturia voastră şi pentru umilinţele prin care trebuie să treceţi.”

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri?

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi
pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o “o falsă onoare” adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.
Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de “mariologie ecumenică” redactat în anul 1998, după ani de studiu, de cătreGroupe des Dombes: “Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine”.
Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea “medaliei miraculoase” au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia “neprihănită” şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.
De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24 noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.
La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: “Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.
Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine. Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.
Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, “riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum – uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei – se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc”.
Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de “datorie” sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul “privilegiu” nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul “singular” menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2 februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul “unic” al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.
În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar “răscumpărarea cea mai sublimă” – sublimiori modo redempta – contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al “plinătăţii de har” a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura MameiSfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-lea.
Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediulsola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale “sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.
Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească – sfinţenie negativă – a fost umplută de harul sfinţitor – sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.
De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori...

La audienţa generală de miercuri, Sfântul Părinte a continuat
reflecţia asupra iertării păcatelor, amintind că Cristos, după înviere, i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”.

Dar, a subliniat Pontiful, „trebuie mai ales să ne amintim că protagonistul iertării păcatelor este Spiritul Sfânt. El este protagonistul!

În prima sa apariţie în mijlocul Apostolilor, în cenacol, Isus cel Înviat suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Spiritul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23).

Sfântul Părinte a explicat că Isus, transfigurat în trup, devine persoană nouă, care oferă darurile pascale, roade ale morţii şi învierii: pacea, bucuria, iertarea păcatelor, carismele, dăruindu-l mai ales pe Spiritul Sfânt care este izvorul tuturor darurilor. Suflul lui Isus, însoţit de cuvintele prin care comunică Spiritul, indică transmiterea vieţii, a vieţii celei noi regenerată de iertare. Însă, înainte de a împlini gestul de a sufla şi a dărui Spiritul Sfânt, Isus îşi arată rănile mâinilor şi ale coastei, răni ce reprezintă preţul mântuirii noastre. Spiritul Sfânt ne aduce iertarea lui Dumnezeu „trecând prin rănile lui Isus”.

Papa Francisc: „Isus a voit să păstreze aceste răni. Şi în acest moment, în Cer, îi arată Tatălui rănile prin care am fost răscumpăraţi. Şi prin puterea acestor răni, păcatele noastre au fost iertate. Isus şi-a dat viaţa pentru pacea şi bucuria noastră, pentru prezenţa harului în sufletul nostru şi pentru a ne fi iertate păcatele”.

În cateheza de la audienţa generală, Succesorul lui Petru s-a oprit şi asupra unui alt element: puterea de a ierta păcatele, dăruită de Isus Apostolilor, Biserica fiind depozitara puterilor cheilor. Catehismul Bisericii Catolice explică în paragraful cu numărul 981 că „Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Spiritului Sfânt”.

Episcopul Romei a explicat că, prin suverana sa îndurare, Dumnezeu iartă pe fiecare dar, El însuşi a voit ca toţi cei care îi aparţin lui Cristos şi Bisericii sale să primească iertarea prin intermediul preoţilor şi episcopilor săi, după cum se spune în paragraful 986 al Catehismului Bisericii Catolice: „Din voinţa lui Cristos, Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi în mod obişnuit în sacramentul Pocăinţei”.

Papa Francisc: „Prin ministerul apostolic, devin părtaş la îndurarea divină, păcatele îmi sunt iertate, fiindu-mi dăruită bucuria. În acest mod, Isus ne cheamă să trăim reconcilierea şi în dimensiunea eclezială, comunitară”.

Sfântul Părinte a evidenţiat că Biserica, care este sfântă dar care are totodată nevoie de penitenţă, însoţeşte parcursul nostru de convertire de-a lungul întregii vieţi. Biserica nu este stăpâna puterii cheilor, ci slujitoare a ministerului îndurării, bucurându-se ori de câte ori poate oferi acest dar divin.

Papa Francisc: “Multe persoane nu înţeleg azi dimensiunea eclezială a iertării, căci individualismul şi subiectivismul domină mereu, chiar şi noi creştinii fiind afectaţi în acest sens. Sigur, Dumnezeu iartă personal pe orice păcătos care se căieşte, însă creştinul este legat de Cristos, iar Cristos este unit cu Biserica, pentru noi creştinii fiind un dar în plus, dar şi o îndatorire în plus aceea de a trece cu umilinţă prin ministerul eclezial. Şi trebuie să valorizăm acest dar, care este o cură, o protecţie şi siguranţa că Dumnezeu m-a iertat. (…) Dumnezeu ne iartă întotdeauna. Nu oboseşte niciodată să ne ierte! Nu trebuie să ne ruşinăm să mergem să ne mărturisim păcatele…. Cineva ar putea spune: Dar, părinte, mi-e ruşine să mă duc să-mi spun păcatele…”. La aşa ceva, mamele şi bunicele noastre ar spune că este mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori. Spovedindu-te, te înroşeşti o dată, Domnul îţi iartă păcatele şi mergi mai departe”.

Papa Francisc le-a explicat credincioşilor că nimeni nu este „scutit” de Sacramentul penitenţei: „Şi preoţii trebuie să se spovedească, şi episcopii: toţi suntem păcătoşi. Chiar şi papa se spovedeşte o dată la 15 zile, pentru că şi papa este un păcătos. Iar confesorul îmi ascultă mărturisirea, mă sfătuieşte şi Domnul mă iartă, pentru că toţi avem nevoie de iertarea sa!”

În a treia parte a catehezei, Sfântul Părinte a explicat de ce este preotul instrument al iertării păcatelor, spunând că iertarea lui Dumnezeu ne este dăruită în Biserică, fiindu-ne transmisă prin intermediul ministerului unuia dintre fraţii noştri: preotul, un om care – ca şi noi – are nevoie de îndurare, devine cu adevărat un instrument de îndurare, dăruindu-ne iubirea fără limite a lui Dumnezeu Tatăl. Da, aşa cum spuneam înainte, Dumnezeu te ascultă întotdeauna, însă în sacramentul Pocăinţei trimite un frate să-ţi aducă iertarea, în numele Bisericii.

Sfântul Părinte a pus în lumină faptul că slujirea oferită de preot ca trimis, din partea lui Dumnezeu, pentru a ne ierta păcatele este foarte delicată…

Papa Francisc: „Este foarte delicată şi necesită ca inima sa să fie în pace, ca preotul să aibă inima locuită de pace şi să nu-i trateze rău pe credincioşi, ci să fie blând, binevoitor şi îndurător; să ştie să semene speranţă în inimi şi, mai ales, să fie conştient că fratele sau sora care se apropie de sacramentul Pocăinţei caută iertarea aşa cum atâtea persoane se apropiau de Isus în căutarea vindecării. Preotul care nu are această dispoziţie sufletească este mai bine ca, până când nu se corectează, să nu administreze acest Sacrament. Credincioşii penitenţi au îndatorirea…? Nu! Au dreptul! Noi toţi avem dreptul, toţi credincioşii, să găsim în preoţi slujitori ai iertării lui Dumnezeu”.

La încheierea catehezei, Pontiful ne-a îndemnat să fim conştienţi de acest dar pe care ni-l oferă Dumnezeu, să fim conştienţi de această grijă şi atenţie maternă pe care o are Biserica faţă de noi.

Sfântul Părinte şi-a îndreptat de asemenea gândul către persoanele care suferă în Sardinia în urma aluviunilor, îndemnându-i pe toţi credincioşii prezenţi la rugăciune.


Sursa:ro.radiovaticana.va