Cum s-au nascut certificatele de nastere în România?

Fiecare a tinut macar o data in mainile sale un certificat de

nastere. V-ati intrebat vreodata cum aratau aceste documente acum o suta de ani? Prin amabilitatea Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei va prezentam actul de nastere al Ecaterinei Teodoriu si cel al lui Constantin Brancusi.

In istoria Romaniei a existat un moment in care s-a decis ca fiecare nastere, casatorie ori deces sa fie consemnata. Dar cand si unde anume s-au luat aceste decizii? La data de 30 martie 1830 s-a incheiat elaborarea Regulamentelor Organice de catre comisiile de redactare, formate din reprezentantii marii boierimi, sub presedintia consulului general rus Matvei Lvovici Minciaki. Regulamentele Organice erau socotite adevarate constitutii care inzestrau Principatele cu institutii menite sa raspunda cerintelor de modernizare a structurilor societatii romanesti. In mai 1831, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Tarii Romanesti a adoptat textul Regulamentului Organic, urmand sa fie aplicat de la 1 iulie 1831, iar in octombrie, Adunarea Obsteasca Extraordinara a Moldovei a adoptat textul Regulamentului Organic, aplicat incepand de la 1 ianuarie 1832.

EVOLUTIA UNEI DECIZII. "Ca urmare a aplicarii prevederilor Regulamentului Organic, preotii din bisericile existente pe teritoriul Tarii Romanesti si Moldovei aveau obligatia de a intocmi documente de stare civila pentru a inregistra botezurile, casatoriile si decesele in condici speciale", incepe istorisirea Alexandru Bratu, inspector principal al Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale ale Romaniei. Mai tarziu, obligatia de a inregistra nasterile, casatoriile si decesele a cazut in sarcina primariilor comunale, mai exact a primarilor sau a persoanelor delegate de acestia. Colectia "Registre de stare civila", pastrata in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, contine mitricele create de preoti in perioada 1832-1865, precum si registrele de stare civila create de primariile comunale din perioada 1866-1904. Registrele, provenind de la 222 de primarii comunale ce au existat pe teritoriul actual al judetului Gorj, contin informatii importante referitoare la probleme legate de demografie, toponimie, onomastica, lingvistica, istorie economica, sociala etc. Trebuie subliniat faptul ca, in conditiile distrugerilor provocate de evenimentele petrecute in timpul celor doua razboaie mondiale, de regimul comunist ce urmarea realizarea planului de stat la maculatura, de nepasarea sau reaua-vointa a unor persoane, aceste registre sunt printre putinele documente referitoare la istoria unor localitati gorjene din secolul al XIX-lea, relevand aspecte privind ocupatiile locuitorilor, raspandirea stiintei de carte, aparitia si frecventa unor boli sau epidemii, impartirile administrativ-teritoriale sau participarea unor locuitori la evenimentele istorice majore.

PERSONAJE CELEBRE. Printre numeroasele inregistrari de stare civila aflate in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale se gasesc acte de nastere, casatorie si deces legate de personalitati de seama ale istoriei locale sau nationale.

Actul de nastere al "Eroinei de la Jiu", Ecaterina Teodoroiu, in realitate Catalina Toderoiu, a fost depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de catre Primaria orasului Targu-Jiu, oras ce inglobeaza in prezent fosta comuna Vadeni, fiind intr-o stare buna de conservare. Prin acest document se atesta nasterea in ziua de 14 ianuarie 1894 a Catalinei Toderoiu, fiica lui Vasile Toderoiu, de 34 de ani, si Elena Toderoiu, de 27 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Vadeni, judetul Gorj. "Facem mentiunea ca data nasterii este 14 ianuarie si nu 16 ianuarie, asa cum este mentionata de diversi biografi, data de 16 ianuarie 1894 fiind in realitate data cand a fost inregistrata nasterea in registrul de stare civila", continua Alexandru Bratu. Deosebit de importanta este mentiunea facuta pe marginea unuia dintre cele doua exemplare ale actului de notarul comunei, Vasile Manta, cu cerneala verde, in urma decesului eroinei: "22 August 1917 - Moarta in luptele de pe frontul Marasesti-Oituz cu gradul de sublocotenent".

Actul de nastere a lui Constantin Brancusi, depus spre pastrare permanenta la Directia Judeteana Gorj a Arhivelor Nationale de Primaria comunei Pestisani, se afla si el intr-o stare buna de conservare. Prin acest document, se atesta nasterea in ziua de 19 februarie 1876 a lui Constantin, fiul lui Nicolae Brancusi, de 45 de ani, si Maria Brancusi, de 24 de ani, de profesie agricultori, domiciliati in comuna Pestisani, judetul Gorj. O copie al acestui act se afla la Directia Judeteana Dolj a Arhivelor Nationale, ambele fiind accesibile cercetatorilor pentru a le studia. Trebuie mentionat ca aceste documente reprezinta numai o parte infima din tezaurul documentar pastrat in depozitele Directiei Judetene Gorj a Arhivelor Nationale, parte a patrimoniului cultural national.

Viitoarea "Eroina de la Jiu" a urmat primele doua clase primare in Vadeni. Urmatorii doi ani a urmat scoala la Targu-Jiu. Catalina Toderoiu a plecat apoi la Bucuresti, unde s-a inscris la Scoala de Fete. In acea perioada, Ecaterina s-a inrolat ca cercetas. Dupa ce Romania a intrat in primul razboi mondial, ea a participat ca sora medicala. Moartea fratelui ei Nicolae a afectat-o foarte mult. In octombrie 1916, Ecaterina Teodoroiu a decis sa slujeasca tara in locul fratelui ei. 10 octombrie 1916 este ziua in care Ecaterina Teodoroiu se remarca prin vitejia sa. Atunci a avut loc prima batalie de la Jiu. Trupele Armatei I romane, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternica ofensiva inamica (Grupul Kneussel). La 22 august 1917 a avut loc batalia de la Varnita si Muncelu. Actiunea ofensiva a armatei germano-austro-ungare este oprita de armata romana cu pierderi grele. In cursul acestei batalii a cazut eroic, in fruntea plutonului pe care il comanda ca sublocotenent, Ecaterina Teodoroiu. Eroina a fost impuscata in piept. Ultimele ei cuvinte au fost: "Inainte baieti, sunteti cu mine!". Ecaterina Teodoroiu a fost inmormantata pe campul de lupta, apoi trupul ei a fost mutat in Mausoleul de la Marasesti. La 29 iunie 1921 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", cu Marieta Rares in rolul principal, prima incercare de evocare a razboiului din 1916-1918; a adus pe ecran viata eroinei de la Jiu, combinand scene reconstituite cu actori si montaje din actualitatile de razboi. In anul 1978 a avut loc premiera filmului "Ecaterina Teodoroiu", regizat de Dinu Cocea, avand-o in rolul principal pe Stela Furcovici.

Domnia împăratului Constantin până la izbucnirea ereziei ariene

Sfântul Constantin cel Mare a fost primul conducător roman

în cursul vieţii căruia Biserica şi statul au stat într-o armonie desăvârşită. Acest fapt a fost demonstrat cu prisosinţă de ajutorul reciproc pe care acestea şi l-au acordat. Pe de o parte, statul roman a oferit fondurile necesare pentru ridicarea lăcaşurilor de cult şi a mijloacelor legale de retrocedare a pământurilor şi averilor care fuseseră răpite pe nedrept în vremea persecuţiilor, iar Biserica s-a ocupat de înzestrarea spirituală a cetăţenilor, un lucru care nu putea fi îndeplinit de închinătorii la idoli şi templele lor păgâne.

Regăsim, desigur, multe voci printre istoricii contemporani care afirmă direct sau indirect că misiunea socială a Sfântului Constantin cel Mare nu a constituit nimic altceva decât o captatio benevolentiae, menită să atragă popularitatea comunităţilor creştine aflate într-o creştere neîncetată. Această ipoteză nu poate fi eliminată, dar este improbabilă. Dacă ar fi dorit acest lucru, atunci de ce nu s-a orientat de la bun început asupra celor 90 de procente din populaţie care îmbrăţişau încă o credinţă idolească sau alta? De ce ar fi încercat Constantin cel Mare să se dedice printr-un subterfugiu politic construirii misiunii sociale a Bisericii? Numai din dorinţa de a fi binevoitor acolo unde predecesorii săi dăduseră greş? „Renaşterea“ Bisericii care a avut loc în vremea sa este descrisă într-un mod minunat de către Eusebiu de Cezareea: „Ne-a fost hărăzit să vedem o privelişte plăcută şi dorită de toţi: praznice de întemeiere de biserici prin toate oraşele precum şi târnosiri ale locaşurilor nou construite, vizite ale episcopilor cu acest scop, întruniri între credincioşi de departe şi de pretutindeni, apropiere sufle-tească de la popor la popor, unirea mădularelor «trupului lui Hristos» într-o armonie desăvârşită“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în PSB, vol. 13 EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 363). Binefacerile Sfântului Constantin au atins fiecare pătură socială, au produs o unire benefică şi mult-aşteptată a credincioşilor, au condus la rezidirea şi construirea de noi lăcaşuri de cult, atât de necesare în perioada respectivă, când misiunea liturgică a Bisericii începea să ia o amploare tot mai mare. De asemenea, creştinii au devenit liberi să comunice mai mult şi mai bine între ei. Toată asuprirea politică din perioada respectivă lăsase răni profunde. Mulţi se lepădaseră de credinţă. Alţii fuseseră nevoiţi să aleagă calea exilului. Mărturisitorii numeroşi erau acum chemaţi cu glas de bucurie în mijlocul comunităţilor, iar ierarhia bisericească încerca să aducă vindecare şi alinare mădularelor bolnave ale Bisericii, care aveau nevoie de o refacere urgentă. Dacă toate aceste lucruri au fost îngăduite dintr-un scop pur politic, chiar şi aşa nu putem observa ce este de reproşat! Binefacerile care au rezultat din această gândire „politică“ au adus mai mult bine decât multe alte intenţii care au părut frumoase şi nobile la suprafaţă, dar care s-au rezumat exclusiv la a face rău în cele din urmă (cum au fost sinoadele unioniste, de exemplu).

Grija de bunăstarea materială şi spirituală a Bisericilor

Într-una dintre scrisorile sale adresate episcopului Caecilian al Cartaginei, Sfântul Constantin cel Mare îi făgăduieşte acestuia plata unei sume consistente de bani care trebuia să acopere nevoile clericilor şi ale construirii unor lăcaşuri de cult în nordul Africii. Împăratul cuvios nu se rezumă numai la a promite, ci afirmă mai departe: „Dacă însă vei vedea că lipseşte ceva ca să se îndeplinească de-cizia mea faţă de toţi aceia, va trebui să te adresezi cu toată încredinţarea lui Heraclide, admi-nistratorul domeniilor noastre, pe care l-am încredinţat verbal - în caz că Domnia Ta vei cere bani de la el - să mă satisfacă neapărat. Şi deoarece am înţeles că unii oameni de faimă rea umblă prin înşelă-ciune să întoarcă poporul de la prea sfânta şi dreapta Biserică spre o credinţă greşită, să ştii că am dat dispoziţii verbale prin consulul Anulinus şi vice-prefectului Patricius să se dea atenţia cuvenită tuturor celorlalte probleme şi îndeosebi acesteia şi să nu îngăduie să fie neglijată o asemenea proble-mă“ (Ibid., p. 385). Grija demonstrată în această epistolă ca ordinele sale să fie urmate întocmai o regăsim şi în alte documente ale epocii respective. Bunele intenţii pe care Sfântul Constantin le avea faţă de Biserică nu pot fi comasate sub titulatura de manipulări politice aşa cum încearcă să ne facă să credem unii cercetători preocupaţi doar de dimensiunea seculară a actelor istorice. Mai mult decât atât, fragmentul citat anterior ne dezvăluie o persoană atentă şi la nevoile spirituale ale Bisericii care trecea în momentul respectiv prin momente dificile din cauza crizei donatiste care tulbura nordul Afri-cii. Constantin cel Mare promitea nu doar sume de bani, ci şi sprijin politic pentru rezolvarea situaţiei controversate care sfâşia unitatea comunităţilor creştine din regiunea respectivă.

Eliberarea clericilor de sarcinile publice

Sarcina principală a membrilor ierarhiei bisericeşti constă, aşa cum o cer atât regulamentele speciale de ordin interior, cât şi legislaţia canonică, în slujirea lui Dumnezeu şi renunţarea la orice implicare în viaţa politică. Ceea ce uită multe persoane este că Sfântul Constantin cel Mare a pus bazele acestei reguli de aur. Încheiem acest material cu un citat extins dintr-o altă epistolă în care se demonstrează clar ideea că Sfântul Constantin era determinat să nu îngreuneze misiunea liturgică a clerului cu sarcini politice şi funcţionare inutile: „Întrucât reiese dintr-o mulţime de fapte că dispreţul faţă de religie, pe care se bazează respectul cuvenit faţă de suprema putere cerească, pune în mari primejdii treburile publice, pe câtă vreme o primeşti şi o ţii aşa cum cer legile, ea a adus mare progres numelui roman, iar prin lucrarea harului a adus, în toate, relaţiilor omeneşti o binecuvântare deosebită, de aceea am găsit de bine, Preavrednice Anulinus, ca acei oameni care prin sfinţenia pe care trebuie să o observe şi prin păzirea strictă a acestei legi pun toate grijile în slujba religiei celei sfinte, aceea să primească dreapta răsplată pentru oboseala lor, Preavenerate Anulinus. În acest scop, cei care în cuprinsul provinciei ce ţi-a fost încredinţată îndeplinesc în cadrul Bisericii universale, în fruntea căreia se află Caecilian, serviciul lor în slujba acestei sfinte religii şi cărora lumea s-a obişnuit să le spună clerici, vreau ca ei să fie scutiţi pur şi simplu odată pentru totdeauna de toate sarcinile publice, pentru ca nu cumva prin vreo rătăcire sau deviere nelegiuită să se înstrăineze de serviciul datorat divinităţii, ci, dim-potrivă, să nu fie deloc tulburaţi în ascultarea de legea lor proprie. Cu cât este mai mare cinstirea pe care au adus-o ei divinităţii, cu atât mai mare este binele pe care-l aduc în treburile publice“ (Ibid., pp. 385-386). Aşadar, în esenţă, fiecare membru al clerului are o sarcină unică şi care nu încetează niciodată: aceea de a-I sluji lui Dumnezeu cu toată inima sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 august 2013)

Infailibilitatea papală. Principalele argumente apologetice

Învăţătura Bisericii Catolice cu privire la infailibilitatea Papei

este în general înţeleasă greşit de către cei din afara Bisericii. În particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe Biblie adesea confundă carisma “infaibilitaţii” Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imaginează că creştinii catolicii cred că Papa nu poate păcătui. Alţii, care nu fac această greşeală, cred însă că Papa se bazează pe vreo amuletă sau incantaţie magică atunci când dă o definiţie infailibilă.

Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar să explicăm exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa păcatului. Nici nu este o carismă care aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrină ca fiind un adevăr de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: “Cei care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16), şi “Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri” (Matei 18,18).

Definiţia infailibilităţii dată de Conciliul Vatican I

Redăm mai jos definiţia infailibilităţii, aşa cum a fost ea formulată de Conciliul Vatican I – desfăşurat pe timpul Papei Pius al IX-lea – în constituţia dogmatică Pastor Aeternus, n. 4.

“… De aceea, Noi, rămânând fideli tradiţiei primite dintru începuturile credinţei creştine, pentru slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, pentru propăşirea religiei catolice şi pentru mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea Sacrului Conciliu, proclamăm şi definim dogma revelată de Dumnezeu, că Pontiful Roman, când vorbeşte ex cathedra , respectiv când îşi exercită suprema funcţie de Păstor şi de Învăţător al tuturor creştinilor, şi în virtutea supremei sale puteri apostolice defineşte o doctrină privind credinţa şi moravurile, [prin ea] obligă întreaga Biserică, prin dumnezeiasca asistenţă promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care divinul Mântuitor a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea doctrinei privitoare la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiţii ale Pontifului Roman sunt imutabile prin ele însele, şi prin consensul Bisericii.” (Dat la Roma, în sesiunea publică celebrată solemn în Bazilica Vaticană, în anul 1870 de la Întruparea Domnului, la 18 iulie, al 25-lea an al Pontificatului Nostru).

Explicaţia oferită de Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilităţii după cum urmează: “Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă.” (Lumen Gentium 25).

Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a arătat Conciliul Vatican II, este o carismă de care “se bucură Pontiful roman, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru.”

Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din aceste texte petrine: Ioan 21,15-17 (“Paşte oile mele…”), Luca 22,32 (“M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta”) şi Matei 16,18 (“Tu eşti Petru…”)

Bazat pe mandatul lui Cristos

Cristos a poruncit Bisericii să propovăduiască toată învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o va “călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltare a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: “Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?” (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a surprins atitudinea acelor vremuri când spunea: “Roma a vorbit, cazul s-a închis” (Predici 131,10).

Unele clarificări

O declaraţie infailibilă – fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor – este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.

Luaţi un catehism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt, există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.

Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu, şi paragrafele de mai sus, cu trimiterile lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă, pentru că înţelegerea pe care o dau acesteia este adesea incorectă.

Unii întreabă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Repetăm, infailibilitatea nu este o garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, “Papii răi” fiind foarte rari). Alţii se întreabă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale, privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.

Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevărurile care trebuie să fie cunoscute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un “adevăr” care, de fapt, este eroare. Aceasta nu îl ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl “inspiră ” să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii – prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.

Petru nu e infailibil?

Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu ofensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe această temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.

Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate – ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar nici infailibilităţii papale în general.

Întorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite “erori ale Papilor”. Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri aparent mai solide. Nu e cazul să intrăm în detalii aici – orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul dintre cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I în Pastor Aeternus.

“Cazul favorit”

Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină), nu două firi (una divină şi una umană), aşa cum susţine dreapta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, “din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definit o doctrină.”

Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu este aici locul pentru a da o demonstraţie elaborată a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin din primele veacuri – şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă – au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.

Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Sfântul Ignaţiu de Antiohia. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către Biserica din Smirna, el scrie: “Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica”. (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil, pentru a putea fi găsibil), şi s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, a fost garantată prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).

Duhul Sfânt este cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii; de aceea, ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.

Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va “neglija” să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateştiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştină. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va înceta niciodată să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul potrivit căreia Biserica “este stâlpul şi temelia adevărului” (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi, “Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine” (Luca 10,16).

articol apărut iniţial în Familia creştină, 1/2003

Autor: CatholicAnswer.org 
Traducere: Monica Culei 
Sursa: CatholicAnswer.org 

Esența patimilor

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) - (Luca 8, 26–39)

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc – πᾴθ – cât și cel latinesc - passiones, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută astâmpărarea și nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția. Același lucru îl spune și Dostoievski (1).

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută (2), se potrivește despre orice patimă.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfăcută se datorește atât patimii în sine, cât și obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, pentru că ele sunt finite și, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-și astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub stăpânirea eu-ului, la discreția lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât ca izvoare de satisfacție, cât și ca durată, trecând ușor în neexistență, prin consumație. Chiar când patima are nevoie și de persoana umană pentru a se satisface, o reduce și pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede și folosește din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect.

Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se manifestă și în patimi; dar în patimi această tendință este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului (3). Omul, fără să fie el însuși infinit, nu numai că este capabil, dar este și însetat de infinit și tocmai de aceea este capabil și însetat de Dumnezeu, adevăratul și singurul infinit (homocapax divini). Este capabil și însetat de infinit nu în sensul că ar fi în stare să-l dobândească, să-l absoarbă în ființa lui - căci atunci însăși ființa umană ar deveni infinită, sau ar fi virtual infinită -, ci în sensul că poate și trebuie să se alimenteze spiritual din infinit și la infinit, căutând și putând să trăiască într-o continuă comunicare cu el, într-o participare la el. Daromul n-a voit să se mulțumească cu această participare la infinit, ci a voit să devină el însuși centrul infinitului, sau a crezut că este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale.

Neînțelegând deci că setea infinită a firii sale nu este o indicație a infinității acestei firi, căci infinitul adevărat nu poate avea o sete - ci numai un semn al capacității sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale - ființa umană, în loc să se mulțumească de a rămâne și de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăși infinitul, căutând să absoarbă în sine sau să-și subordoneze tot ce se preta la această relație de subordine față de sine, adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-și astâmpere setea de infinit - căutând infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitarea sa spre un centru căruia să i se subordoneze - a căutat să adune toate în jurul său, ca în jurul unui centru. Dar nefiind în sine un centru real, natura aceasta a sa s-a răzbunat, făcându-l în realitate să alerge tot el după lucruri, ba chiar robindu-l lor. Căci patima, ca fugă neostoită după lume, în loc să fie o expresie a suveranității centrale a ființei noastre, este mai degrabă o forță care ne poartă fără voia ei, este semnul unei căderi a ființei noastre într-o accentuată stare de pasivitate. Firea noastră, vrând-nevrând, tot trebuie să-și manifeste tendința după un centru în afară de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri întortocheate ale firii, sau a unei firi care și-a pierdut tendința simplă și rectilinie; în ea se întâlnesc două tendințe, sau o tendință care nu poate merge până la capăt, ci se întoarce împotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său; pe de alta, ea denotă o transformare a lumii exclusiv într-un centru de preocupări. Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentrică; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

Spiritul, care este indefinit și capabil să se umple de infinit și însetat de primirea lui în sine, în loc să caute legătura cu spiritul infinit, caută să se umple cu obiecte finite și trecătoare, nealegându-se cu nimic și setea lui rămânând mereu nesatisfăcută. Patima este astfel ceva irațional. Totul pe lume este rațional, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, având temeiul într-o rațiune divină; numai patima este irațională. Suprema ei iraționalitate se arată în faptul că, deși omul pătimaș își dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot răspunde aspirației lui după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală și descurajare, totuși el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, ca și când prin ea ar absorbi infinitul,nedându-și seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune, ca libertate, cu altă libertate. De pildă, lacomul știe că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia, iar cel ce urăște simte că semenul pe care îl urăște nu poate stinge focul urii, chiar dacă va fi consumat total de ea. Rațional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăște să nu se lase chinuiți de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistând în chinurile lor iraționale.

Prin iraționalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la ținta sa adevărată, patimile țin ființa umană într-un întuneric de neștiință. Prin lupta împotriva patimilor se urmărește, așadar, scăparea ființei umane de neștiință, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca țintă a vieții sale și eliberarea spiritului său de sub robia lumii și de sub tirania pe oare o reprezintă patimile. Acesta este sensul nepătimirii.

În vechea literatură duhovnicească, patimile sunt socotite în număr de opt, sau, când slava deșartă este unită cu mândria, în număr de șapte. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria (4). Ele coincid în fond cu cele șapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariția, mânia, invidia, lenea și mândria, dacă identificăm  invidia cu întristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele ale sufletului. Dar strânsa unitate dintre trup și suflet face ca patimile trupești să fie împletite cu cele sufletești, sau să se condiționeze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri, lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. Căci ea pune în mișcare pofta curviei și amândouă acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se întristează, precum dacă vrea cineva să i le răpească, sau să pună mâna pe ele înaintea lui, se mânie (5). La cei mai în vârstă însă principala patimă este mândria. De aceea, slava deșartă și mândria pot fi și ele un efect al lăcomiei și al avuției adunate. Dar se poate întâmpla și cazul invers: din iubirea de slavă și din mândrie, să caute omul avuție pentru a desfășura luxul, care-i aduce laudele oamenilor și pentru a privi de sus la ceilalți; sau se întristează și se mânie când nu este destul de onorat.

Tocmai această intercondiționare a patimilor trupești, pornite de la lăcomia pântecelui, și a celor sufletești, pornite de la mândrie, fac pe aceiași scriitori duhovnicești care au declarat lăcomia pântecelui ca cea dintâi patimă să declare apoi „mândria, ca primul pui al diavolului” (6). Căci poate fi cineva mândru și fără să se fi îndopat cu mâncări, precum sunt destui asceți mândri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune că există un îndoit circuit care duce de la lăcomia pântecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletești - și de la mândrie iarăși, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupești. Lăcomia pântecelui și mândria reprezintă una și aceeași sete egocentrică a omului, sub aspectul îndoit al ființei sale psiho-fizice. Există o condiționare strânsă între biologic și spiritual, un domeniu influențând pe celălalt atât în decăderea, cât și în refacerea omului. Aici se deschide un vast câmp de cercetare a amănuntelor interdependenței între biologic și spiritual.

Atât lăcomia, cât și mândria își au rădăcina în φιλαυτία, iubirea egoistă de sine, ca un absolut autonom și independent. „E clar, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, că cine posedă egoismul posedă toate patimile” (7). Iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu, ca centru deosebit de mine, al existenței mele; și, întrucât omul nu poate exista prin sine însuși oricât și-ar da aceasta iluzie, (egoismul) reprezintă o gravitare spre lume.

Așadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauză a patimilor, tămăduirea de ele trebuie să înceapă de la credință, adică de la revenirea la o cât mai deasă pomenire a Lui. Prin aceasta, se va pune prima frână egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin înfrânare în sens larg; înfrânarea poftelor trupești și înfrânarea mândriei, prin smerenie.

Subordonând spiritul ființei noastre pornirilor inferioare, dar nereușind să-l reducă cu totul la tăcere,patimile produc o sfâșiere și o dezordine în această ființă și, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine și în relațiile dintre subiectul lor și semenii lui. De multe ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viața altuia. Lăcomia unuia provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia, de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naște o luptă, care adeseori nu se oprește la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si îngustarea subiectului patimilor trezește, prin apărare și revoltă, egoismul, îngustarea și sărăcirea celorlalți. Pătimașul nu-și dăunează numai sie, ci și altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci și pe semenii lui. Patima nu-și manifestă efectul de slăbire, de pustiire și de dezordine numai în pătimaș, ci și în ceilalți. Ea îi lovește pe aceia și aceia reacționează de cele mai multe ori în același fel. Desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui; dar prin acestea le face și pe acelea desfrânate, care caută la rândul lor să uzeze de alte persoane ca de obiecte.

Cel mândru trezește prin imitație, sau prin reacție, mândria în alte persoane; iar raporturile de mândrie, ce se nasc astfel între persoane, sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umană se fărâmițează. Membrii se mănâncă între ei ca reptilele, cum spune Sfântul Maxim (8). Toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabilește armonia normală între oameni.

Astfel, patimile produc și întrețin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmărește prin ea restabilirea unității sau sobornicității umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibilă fără slăbirea patimilor în ei.

O metodă a curățirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obișnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalți, cât și reținerea celorlalți de a răspunde prin patimile lor, răbdând și persistând în a iubi pe cei ce se comportă față de el în chip pătimaș. Aceasta îi ferește nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor și asupra celor ce vor să-i facă victimele patimilor lor, precum oprește deteriorarea și mai accentuată a relațiilor dintre membrii comunității umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim și pe vrăjmașii noștri. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci să-ți fie toți egal de buni, căci în felul acesta vei putea atrage și pe cei nevrednici la bine” (Cuv. 23). Sau: „Silește-te, când întâlnești pe aproapele tău, să-l cinstești peste măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și ține-i mâinile pe ochii tăi, și laudă-l și pentru (virtuțile, n.r.) cele ce nu le are”. „Iubește-i pe păcătoși și nu-i disprețui pentru greșelile lor.” „Prin aceasta și prin unele ca acestea îi atragi la bine” (Cuv. 6). Precum iubirea leagă pe oameni (între ei, n.r.), așa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice și interpersonale. Ele sunt zidul îngroșat pus între noi și Dumnezeu, ceața așezată pe transparența lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Partea Întâi, Purificarea, A. Despre patimi 1. Esenţa patimilor, EIBMBOR, 2002, pp. 73-81 (Sublinierile din text aparţin redacţiei „Ziarului Lumina”).

Note:

1. „Tot răul - zice Simon Frank - care la Dostoevski are totdeauna o origine spirituală: aroganţa, deşertăciunea, bucuria de paguba altuia, cruzimea, ura, însăşi plăcerea, provine pentru el din năzuinţa sufletului de a răzbuna sfinţenia înăbuşită şi umilită, sau de a impune şi a afirma drepturile ei, fie şi într-un mod nebunesc şi pervers” Simon Frank, Die Krise des Humanismus, Ein Betrachtungausder Sicht Dostoevschys, Hochland, 28 Jahrgang, Heft 10, p. 295; citat după L. Binswanger, Grundformenund Erkenntnismenschlichen Daseins, Zurich, 1942, p. 580, nota 12. La aceeaşi notă, în continuare Binswanger mai dă următorul citat din Simon Frank: „Credinţa că şi în omul căzut, stricat, pervertit, persistă, ba chiar că în condiţia căderii sale se poate vedea totodată însuşirea asemănării sale cu Dumnezeu. Iată trăsătura unică şi totuşi corespunzătoare fiinţei creştinismului, a concepţiei despre om a lui Dostoievski”.
2. Firea devenită roaba patimii „trimite în stomac, prin canalul adânc săpat al lăcomiei, mâncare pregătită, ca într-o mare ce nu poate fi umplută”. Nil aplica stomacului cuvintele lui Solomon: „Toate râurile curg în mare şi marea nu se va umple”(Eccl. 1, 7). zicând: „Căci stomacul şi marea sunt la fel, absorb râurile ce se varsă în ele fără să se sature, unul consumând prin digestie, celălalt, prin sărătură, cele ce vin în ele, dorind iarăşi altă hrană şl neînchizându-şi niciodată căscătura”, Peristeia, P.G. 79, 821.
3. „Răul este mişcarea neraţională a facultăţilor sufleteşti spre altceva decât spre ţinta lor finală, în baza unei judecăţi greşite. Iar ţintă finală numesc cauza lucrurilor, după care tind toate în mod natural, chiar dacă cel rău, acoperindu-şi pizma sub chipul bunăvoinţei, înduplecă prin viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva decât spre cauza tuturor, creând în el ignorarea cauzei.” Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest. ad Thalasium, P.G. 90, 233.
4. Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii (De octospiritibusmalitiae) ; P.G. 28, 871-906 şi Filoc. rom. I, pp. 98-124 ; Filoc. gr., ed. 3, vol. I, pp. 61-80.
5. Evagrie, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor. (De diversis malignii cogitationibus), P.G. 79, 1199-1228) Filoc. rom., ed. I, vol. I, p. 48: „Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, avuţii sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea”.
6. Evagrie, op.cit., 1.c.
7. Cap. despre dragoste, III, 8; P.G. 90, 1020 B.
8. Ep. II către Ioan Cubicularul, P.G. 91, 390.

De ce octombrie este luna Rozariului?

În antichitate, romanii şi grecii aveau obiceiul de a încorona

statuile lor cu trandafiri sau alte flori, simbolizând omagiul şi reverenţa pe care le dădeau lor. Adoptând acest obicei, femeile creştine care erau duse la martiriu, îmbrăcau hainele lor cele mai frumoase şi îşi împodobeau frunţile cu coroane de trandafiri, arătând mulţumirea enormă pe care o aveau mergând la întâlnirea cu Domnul. Noaptea, creştinii adunau florile şi pentru fiecare trandafir recitau o rugăciune sau un psalm pentru martiri.

De aici s-a născut obiceiul recomandat de Biserică de a recita rozariul, care consista în recitarea celor 150 de psalmi ai lui David, care erau consideraţi o rugăciune extrem de plăcută lui Dumnezeu. Totuşi, nu toţi puteau să urmeze această recomandare: a şti să citeşti în epoca aceea era rezervat doar celor culţi şi literaţi. Pentru cei care nu puteau face asta, Biserica a permis înlocuirea celor 150 de psalmi cu 150 de Bucură-te, Marie. A început să fie numit acest „rozariu” ca „psaltirea Fecioarei”.

Cu puţin înainte de încheierea secolului al XII-lea, Dominic de Guzman se confrunta cu situaţia de decadenţă din timpul său, cu gravitatea păcatelor şi cu expansiunea ereziei catarilor. Într-o zi, s-a hotărât să meargă într-o pădure şi cerând cu fervoare ca Dumnezeu să intervină în situaţia creştinătăţii, a început să se biciuiască aşa de tare încât a ajuns să cadă leşinat. Imediat şi-a recăpătat simţurile, când Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus că arma cea mai bună pentru a combate erezia şi a obţine convertirea ereticilor nu era biciuirea, ci recitarea psaltirii sale.

Îndreptându-se imediat spre catedrala din Toulouse, sfântul Dominic de Guzman a trimis să se tragă clopotele şi a adunat poporul. Când voia să înceapă să vorbească, o furtună violentă s-a dezlănţuit cu fulgere şi tunete. Atunci, cei prezenţi au avut un adevărat şoc când au văzut imaginea Născătoarei de Dumnezeu ridicând braţul drept şi ameninţându-i cu privire teribilă. În acest moment, sfântul Dominic a început să recite Rozariul şi împreună cu el tot poporul adunat în catedrală. Pe măsură ce se rugau furtuna se potolea, până când a încetat complet.

Cu altă ocazie, sfântul Dominic ţinea o predică în Notre-Dame din Paris în sărbătoarea sfântului Ioan Botezătorul. Pregătise cu grijă omilia sa, însă înainte de a o rosti s-a rugat cu fervoare Rozariul şi atunci Preasfânta Fecioară i-a apărut şi i-a spus: „Predica ta e bună, însă aceasta pe care ţi-o dau este mai bună!”, şi i-a dat una care se referea la evlavia faţă de Sfântul Rozariu şi cât de mult era plăcută lui Dumnezeu şi Fecioarei.

Mult timp populaţia a recitat cu evlavie Rozariul. Totuşi, după ce au trecut 100 de ani de la moartea acestui mare sfânt, Rozariul a început să fie uitat. În 1349 a fost o teribilă epidemie în Spania care a devastat ţara, căreia i-au dat titlul de „moarte neagră”. Cu această ocazie, Stăpâna Noastră a avut condescendenţa de a apare, împreună cu Fiul său divin şi cu sfântul Dominic, fratelui Alano de la Roche, pe atunci superior al dominicanilor în aceeaşi provincie unde s-a născut evlavia faţă de Sfântul Rozariu. În această apariţie Fecioara Maria cerea ca fratele Alano să facă se reînvie evlavia faţă de Psaltirea sa.

Imediat părintele Alano, împreună cu ceilalţi fraţi dominicani, a început să lucreze la răspândirea acestei puternice devoţiuni, care îi place atât de mult Preasfintei Fecioare. Cu el, Rozariu a luat forma pe care o are astăzi, împărţit în decade şi contemplând misterele vieţii lui Isus şi a Mariei. Începând de atunci această devoţiune s-a extins la toată Biserica.

Când s-a instituit sărbătoarea Sfântului Rozariu?

Marea Lepanto! O imensă bătălie între catolici şi turci este în desfăşurare. Ciocnirea corăbiilor aminteşte de conflagraţia finală, când bolta cerească se va înfăşura ca un pergament. Era ziua de 7 octombrie 1571. Dacă pierdeau catolicii bătălia, creştinătatea ar fi fost scufundată de hoardele lui Mahomed. Religia catolică ar fi dispărut pentru totdeauna.

La multe mile distanţă, în Roma, sfântul Pius al V-lea implora ajutorul divin, prin mijlocirea Maicii Bisericii. Inspirat, Sfântul Părinte Papa a cerut poporului roman ca să se roage Rozariul pentru victoria fraţilor lor.

La un moment dat, în timp ce se ocupa de nişte treburi urgente, însă cu toată atenţia îndreptată spre pericolul în care se afla creştinătatea, acel venerabil bătrân a întrerupt treburile brusc şi se îndreaptă spre fereastră. Cei din jur rămân perplecşi, nu înţeleg atitudinea. Domneşte tăcerea pentru un scurt timp, ruptă de afirmaţia şi mai misterioasă a Pontifului: învingem la Lepanto!

Trimite să-i adune pe credincioşi şi să pregătească această comemorare pentru victoria miraculoasă a lui Ioan de Austria, comandantul flotei. O procesiune solemnă are loc pe străzile cetăţii eterne. Câteva zile mai târziu, sosesc emisarii armatei aducând vestea vestită deja înainte de îngeri. Puţin după aceea era instituită sărbătoarea Stăpânei Noastre a Victoriilor în ziua de 7 octombrie.

Un an mai târziu, Grigore al XIII-lea a schimbat numele pentru sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului şi a stabilit ca să fie celebrată în prima duminică din octombrie (ziua în care a avut loc victoria de la Lepanto). Actualmente sărbătoarea este celebrată în ziua de 7 octombrie.

(După www.es.gaudiumpress.org, 2 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Diavolul este biciuit cu Rozariul

Ştiţi de ce diavolul ne împiedică să recităm şi să medităm

Rozariul, de ce ne smulge Rozariul din mâini şi ne fură lumina lui? La această întrebare ne răspunde papa Adrian al VI-lea (1459-1523), care scrie: "Per Rosarium Diabolus flagellatur" (Diavolul este biciuit cu Rozariul). De aceea, Paul Claudel (1868-1955), un scriitor francez, spunea: "Acolo unde nu domneşte Maria, domneşte Satana".