100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/5

  Ce sunt tradiția reformată și tradiția luterană?

Sunt numite Biserici reformate Bisericile non luterane, protagoniste ale celui de-al doilea val al Reformei (reprezentanții lor au fost U. Zwingli și I. Calvin), care au fost recunoscute din punct de vedere juridic cu pacea de la Westfalia din anul 1648. În secolul al XVI-lea acest termen a avut un uz sporadic, în timp ce s-a afirmat stabil în secolul următor, mai ales pe continentul european; în lumea anglo-saxonă, Bisericile acestei tradiții au luat denumirea de Biserici prezbiteriene. În secolul al XVI-lea, vorbind de Biserica Reformată, s-a readus atenția asupra faptului că Biserica lui Isus Cristos, una și indivizibilă, necesita de o continuă reformă, concept care era exprimat prin motto-ul: ecclesia reformata et semper reformanda.

Prin expresia „reformată” se voia a se sublinia mai marea importanță atribuită organizării ecleziastice mai degrabă decât principiilor doctrinale ca atare[1]. Organizarea ecleziastică elaborată de către Calvin a devenit un model de Biserică independentă față de Stat și condusă de reguli proprii. Bisericile Reformate anunță nu numai îndreptățirea ce provine din credință, dar atribuie la fel de mare importanță sfințirii, care nu privește numai viața privată, dar și structurile sociale și politice.

Reintră, deci, în tradiția reformată acele Biserici care au aderat la reforma propusă de Ioan Calvin și de discipolii lui. Aceste Biserici formează Alianța reformată mondială (World Alliance of Reformed Churches, WARC). Existentă din anul 1875, este cea mai veche asociație confesională din lume. Bisericile Reformate sunt unite de o concepție specifică a Bisericii, tipică teologiei reformate, care este exprimată în preambulul statutului WARC:

Biserica se fondează numai și exclusiv în Isus Cristos, Domnul ei, unde Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup și de care dă mărturie Sf. Scriptură; Biserica aici pe pământ, chiar dacă este alcătuită din mulți membri, constituie în comunitatea Duhului Sfânt un singur trup, al cărei cap este unicul Domn Isus Cristos[2].

La ora actuală, Alianța reunește 107 Biserici, care îmbrățișează mai mult de 600 de milioane de credincioși. Dintre acestea, 31 se află în Africa, 14 în Asia, 6 în Caraibe, 27 în Europa, 13 în America Meridională, 2 în Orientul Apropiat, 2 în America de Sud și 12 în teritoriile Pacificului. Aceste Biserici poartă numele de Biserici reformare, evanghelice, protestante și prezbiteriene.

Tradiția luterană se recheamă la numele reformatorului Martin Luther. Ea cuprinde Bisericile care recunosc varietatea structurilor ecleziale și ale formelor de cult, dar atribuie o mare importanță expresiei de credință comune. Servesc acestui scop operele confesionale ale lui Martin Luther și ale colaboratorilor acestuia, printre care merită amintit Filip Melanton care, împreună cu cele trei profesiuni de credință: Crezurile apostolice, niceno-constantinopolitan și atanazian, au intrat să facă parte în anul 1580 din Cartea Concordiei. Element comun pentru Bisericile tradiției luterane (vom scrie mai multe despre acest aspect în capitolul dedicat Bisericii evanghelice luterane) este convingerea că Dumnezeu operează mântuirea omului nu în baza faptelor sale, ci în baza meritelor lui Isus Cristos. Acest lucru are loc cu ajutorul harului (sola gratia) prin credință (sola fides). Sf. Scriptură este unica normă cu autoritate în viața Bisericii. Asemenea Bisericilor tradiției reformate, și tradiția luterană recunoaște numai două sacramente: botezul și cina Domnului. În fiecare cină, după teologii luterani, sunt prezente trupul și sângele lui Isus Cristos cel înviat. Dăruindu-se pe sine pentru noi, Cristos ne face părtași ai reconcilierii – împlinită pe cruce – dintre Dumnezeu și oameni, dăruindu-ne, în același timp iertarea păcatelor, viața și mântuirea.

Bisericile tradiției luterane aparțin de Federația luterană mondială, pe care o vom trata la întrebarea nr. 51.  

---

[1] Cf. K. KARSKI, Symbolika. Zarys wiedzy o Kościołach i wspólnotach chrześcijańskich [Simbolica. Compendio sulle Chiese e le comunità cristiane], Warszawa 1994, p. 145.

[2] Idem, p. 161.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/4

4. Care au fost cauzele diviziunii din

interiorul Bisericii Catolice în secolul al XVI-lea?

În secolul al XVI-lea s-a dezvoltat în sânul creștinismului occidental mișcarea Reformei, care a avut caracteristici atât evolutive cât și revoluționare. În trecut domnea între istorici opinia conform căreia Reforma fusese o reacție față de slăbiciunea Bisericii din acea perioadă. La ora actuală în schimb, orice cercetător recunoaște că viziunea unei Biserici din Evul Mediu în bătaia valurilor corupției și a superstiției, așa cum era prezentată o vreme de discipolii protestantismului, este prea simplistă. Este cunoscut că nu totdeauna papii, episcopii sau preoții și călugării trăiau după învățătura lui Cristos, dar pentru majoritatea oamenilor Evului Mediu Târziu, Biserica era încă o instituție sănătoasă și eficientă, care inspira respect și devoțiune. În toate țările creștine se construiau noi sanctuare și erau restaurate cele vechi. Pentru majoritatea credincioșilor, Biserica nu înceta să fie calea spre mântuire și viața veșnică: ei se considerau păcătoși, astfel că, cel puțin odată pe an erau ținuți să spovedească propriile păcate în sacramentul reconcilierii și să participe la Sf. Liturghie. Mai credeau ferm că în momentul consacrării, pâinea și vinul deveneau în mod real trupul și sângele lui Cristos. 

Cu toate acestea, spre sfârșitul Evului Mediu, s-au verificat câteva evenimente care, văzute în perspectiva secolelor, vesteau schimbări inevitabile. Conciliul ecumenic celebrat la Constanța a readus o relativă înțelegere în Biserică. Cu aprobarea, în anul 1451, a decretului Sacrosanta, s-a declarat că dispozițiile conciliului ecumenic aveau precedență asupra celei a papei, slăbind astfel autoritatea acestuia din urmă. Din acest motiv, papii nu au recunoscut această decizie. În același timp, participanții la conciliu au recunoscut ca fiind eretice tezele expuse de către John Wycliffe (1326-1384) și au condamnat doctrina lui Jan Hus (1371-1415), care a murit ars pe rug. 

Asupra slăbirii autorității papei, care avea nevoie în acel timp de un puternic sprijin politic și financiar din partea principilor, a influențat și creșterea prestigiului suveranilor statelor naționale și, în același timp, sensul profund al apartenenței naționale. Papa, în ciuda faptului că și-a menținut autoritatea, a acceptat diferite concesii în favoarea acestora. Cu aceasta, suveranii au început să câștige o tot mai mare influență asupra Bisericii în țările lor. 

Între timp, în Europa au început să apară reforme care solicitau reformarea Bisericii înseși. În unele dieceze, prelații reclamau realizarea unor reforme care ar fi trebuit să ridice nivelul moral al călugărilor. Unele ordine religioase ținteau spre reînnoirea regulii originare a vieții monastice. Totuși, un rol particular l-a avut o nouă mișcare religioasă, cunoscută ca devotio moderna, care avea ca scop șlefuirea devoțiunii individuale a laicilor. În interiorul acesteia, bărbați și femei au dat viață diferitor comunități, printre care amintim pe cea a Fraților vieții comune în Olanda, care țintea spre o profundă interpretare a spiritualității. Frații vieții comune încurajau și citirea Sf. Scripturi, unde credinciosul va putea găsi calea spre mântuire. Acestei comunități îi aparținea, printre alții, Toma de Kempis, autorul cărții Imitațiunea lui Cristos, carte care pentru mulți protestanți a devenit o specie de manual de devoțiune. 

Mai trebuie să amintim că, deja sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de-al XIII-lea au fost martorii multor erezii. În Sudul Franței s-a răspândit erezia anbigenzilor și a catarilor. În Nordul și Sudul Italiei, și în Provența erau încă activi valdezii. Concepțiile acestora, condamnate de Biserica Catolică ca fiind eretice, erau răspândite de predicatori itineranți.  Este foarte cunoscut însă că nici un tip de mișcare de acest fel nu se poate dezvolta fără prezența unui teren social receptiv. Acest lucru înseamnă că existau și alte cauze care au influențat asupra evoluției de poziții similare și care le-au permis să găsească o largă răspândire. 

Secolul al XV-lea a reprezentat o perioadă de intensă retrezire intelectuală, care a coincis cu nașterea umanismului. Intelectualismul creștinismului medieval a găsit expresie în scolastică, al cărui exponent principal în secolul al XIII-lea a fost dominicanul Sf. Toma de Aquino († 1274). Autorul celebrei Summa Theologica a reușit, grație măiestriei argumentării dialectice, să combine filosofia lui Aristotel cu doctrina dogmatică și teologică a Bisericii. Filosofia acestuia, comun numită realism, a fost contestată de gânditorul franciscan Ioannes Duns Scotus († 1308). Acesta punea la îndoială, nu fără motive, posibilitatea de a se folosi cu adevărat eficacemente de rațiune pentru a demonstra adevărurile revelate. După el, acceptarea adevărului depindea exclusiv de credința omului. Atât realiștii, cum erau chemați elevii lui Toma, cât și nominaliștii, adică elevii lui Scotus, își aveau discipolii lor în universitățile medievale. Lui Luter și moștenitorilor doctrinei lui le era mai apropiată concepția lui Scotus, adică accentul pus pe credință ca și cale de mântuire, și recunoașterea atotputerniciei absolute a Creatorului. 

Deja în secolul al XV-lea, scolastica nu mai număra mari nume, nici mulți discipoli în rândul ei. Grație accesului mai ușor la gândirea greacă, s-a afirmat interesul față de studiul clasicilor antichității, contactul intelectual cu care a produs o mai mare aversiune pentru sterilele discuții scolastice, cât și dorința de a citi operele Părinților Bisericii și Sf. Scripturi în original. În lumina acestor lecturi, era analizată și judecată viața contemporană a Bisericii. Umanismul a furnizat, deci, instrumentele care mai târziu au fost exploatate de către reformatori. 

În această perioadă s-a bucurat de o mare stimă și notorietate intelectuală olandezul Erasm din Rotterdam (1467-1536) care, în trecut, fusese călugăr. Fusese format într-o comunitate a Fraților vieții comune din Deventer. Acesta s-a ocupat de publicarea operelor Părinților Bisericii și, mai ales, de editarea Noului Testament, pe baza izvoarelor originale. Ediția pregătită de el în anul 1516 era în realitate imperfectă, dar continua munca începută de Wycliff. O poziție particulară în cadrul operei lui era ocupată de Elogiul nebuniei (1511), în care autorul ridiculiza manifestările religioase contemporane lui. Văzând în Biserica Catolică multe aspecte negative, a rechemat creștinismul la reînnoire (restitutio). Nu s-a declarat însă pentru Reformă și a murit în sânul Bisericii Catolice în anul 1536. A fost înmormântat în catedrala din Basel. Încă și astăzi mulți îl definesc părintele spiritual al Reformei . 

O enormă importanță a avut-o invenția tiparului. Generala ei accesibilitate a permis în mare măsură triumful Reformei. Faptul că în Europa multe opuscule s-au aflat foarte repede în circulație, și că în secolul al XV-lea au apărut numeroase universități și școli, arată o capacitate de lectură și de scriere tot mai răspândită. Fără îndoială, aceasta a contribuit la receptarea tot mai ușoară a noilor idei. Și dezvoltarea orașelor și chiar activitatea primilor capitaliști, care îi invidiau pe călugări de bogăția pe care o posedau, au reprezentat impulsul pentru adeziunea la noile idei, care dădeau posibilitatea pentru îmbogățirea materială. 

Aceasta era, în linii mari, scenariul evenimentelor lumii Evului Mediu Târziu, lume în care au apărut Martin Luter, Ioan Calvin, Ulrich Zwingli și mulți alții. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/3

3. Care au fost cauzele diviziunii Bisericii în Orient?

În decursul veacurilor, între Bisericile ortodoxe, deja diferențiate și despărțite una de cealaltă, s-au dezvoltat cinci centre de tradiție liturgică. Merită să punem în evidență mai de aproape multiplele cauze ale acestor diviziuni, care demonstrează că Biserica s-a legat totdeauna foarte mult de un determinat context local și de persoanele care făceau parte din ea, mândre de propria istorie, de dorințe, cultură și convingeri particulare. Tocmai astfel s-au întâmplat lucrurile în vechiul Orient, în ale cărui regiuni s-a răspândit creștinismul. Orientul, în creearea unui nou tip de spiritualitate, s-a inspirat contemporan din valorile deja prezente în acele locuri. Această diferențiere (diviziune) nu a avut însă loc în mod intențional și planificat de sus, ci mai degrabă cazual, și a fost condiționată de diferite elemente legate de credința profesată. Acestea, în baza localizării geografice, confereau un determinat, un special aspect comunității creștine a locului. Pe lângă numeroasele elemente de mai mică importanță, istoricii Bisericii s-au oprit în special asupra a patru factori, considerați mai importanți în procesul de formare a diferitelor rituri. Iată-le în continuare:

- factorul apostolic. Comunitățile locale făceau cu plăcere referință la unul sau la mai mulți apostoli ca fiind fondatorii lor. Creștinii din Ierusalim făceau referință la apostolul Iacob, „fratele” Domnului și primul episcop-martir al cetății care a văzut predicarea, moartea și învierea Mântuitorului. 

- factorul politic. Foarte degrabă, credincioșii au început să de-a viață unor comunități mai mari, în jurul acelor centre a căror autorități obțineau dreptul de control asupra comunităților vecine, astfel ca să evite acestora izolarea. Bisericile unor provincii au început să instituie mitropolii în jurul persoanelor mitropoliților. Mai trebuie să amintim că nu toate comunitățile creștine locuiau regiunile Imperiului Roman. Pentru numeroșii creștini care abandonaseră granițele Imperiului Roman, dependența de dreptul roman la care erau supuși în schimb credincioșii rămași în interiorul granițelor autorității imperiale, era foarte slabă sau chiar inexistentă. La fel cu împărații romani, nici suveranii pe pământul cărora trăiau creștinii, care rămâneau dușmanii autorității romane, nu-și doreau ca supușii lor să se simtă dependenții unei puteri străine, dar reclamau respectarea drepturilor în vigoare pe teritoriul pe care locuiau și pe care le supuseseră. Acest lucru a avut o semnificație fundamentală pentru creștinii care se aflau în Persia sau în alte țări asiatice. 

- factorul cultural. Între granițele Imperiului Roman existau numeroase naționalități, ca de exemplu greco-elenă, egipteană, coptă, semitică sau siriană. Fiecare din acestea se folosea de o limbă diferită, de un diferit fel de gândire (filosofia), de diferite referințe iconografice, de o diferită sensibilitate spirituală și escatologică. În consecință, în interiorul unicului Imperiu, în care erau în vigoare aceleași sau foarte asemănătoare norme administrative, era prezentă o puternică diferențiere culturală. Aceasta nu era produsul eclusiv al trecutului istoric, deseori foarte bogat, ci al fricii pierderii identității și a disoluției într-o mare de națiuni diferite, în fața căruia se reacționa ostentând propria limbă, propria moștenire istorică și bogățiile spirituale, etc. Într-adevăr, multe din popoarele cucerite de către romani posedau  o mare bogăție culturală și spirituală, care le dădea lor forța de a rezista și de a se dezvolta, în ciuda pierderii suveranității. Bogata moștenire a trecutului ducea la interpretări ușor diferite ale Sf. Scripturi. Nu era vorba de interpretări greșite sau eretice, ci de o diferită distribuire a accentelor, de un alt incipit de reflecție și de alte obiective pe care creștinii puteau să le pună cu o asemenea lectură. 

- factorul credinței. Fără îndoială, acest element trebuie inclus printre cauzele importante care au condus la diversificarea Bisericilor din Orient. Controversele trinitare și cristologice din secolele IV-V au divizat comunitățile credincioșilor în Cristos. Deciziile Conciliului din Efes (431), care au condamnat doctrina lui Nestoriu, au dat început așa numitei tradiții creștine siro-orientale, care nu a acceptat deciziile conciliare. Membrii acesteia au fost numiți nestorieni, de la numele figurii centrale a acestei controverse, Nestoriu. Douăzeci de ani mai târziu, un alt grup de creștini a refuzat la rândul lui decretele Conciliului din Calcedonia (451), care stabileau unitatea persoanei lui Isus Cristos și dualitatea naturii lui. Deoarece decretele conciliare combăteau învățăturile greșite ale lui Eutihie, discipol al școlii alexandrine, aproape întreaga tradiție alexandrină, o bună parte din tradiția siro-occidentală (Antiohia) și tradiția armenă, nu au acceptat sentințele conciliare și se rupseră de comunitate. În trecut, aceste comunități erau numite Biserici „monofizite”. Totuși, această denumire nu este potrivită, pentru că nici una din ele nu neagă realitatea umanității lui Cristos, ci numai o explică într-un alt fel. De aceea, este de preferat să fie numite Biserici „ne-calcedoniene” sau „precalcedoniene”. 

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/2

2. De unde provine termenul de ecumenism?

Termenul „ecumenism”, „ecumenic”, rezumă o profundă și sinceră preocupare a creștinilor pentru unitatea Bisericii. Termenul în sine este o derivația grecească (oikuméne). Inițiala ei definiție geografică, care indica zonele în întregime locuite (la Herodot și Aristotel), trimitea, înainte de toate, la lumea culturii elene, în contrapoziție cu zonele locuite de către „barbari”, care nu intrau în frontierele oikuméne. Astfel, adjectivul „ecumenic” îi desemna pe cei care foloseau aceeași limbă și posedau aceleași obiceiuri sau, oricum, foarte asemănătoare. Succesiv, în timpul Imperiului Roman, termenul a început să coincidă cu structura politică și juridică a unicului Imperiu Bizantin-Roman. Acest lucru a condus la identificarea pax romana cu oikuméne; în consecință, toți cei care trăiau între granițele „lumii civilizate” aparțineau oikuméne-ului. Astfel, de exemplu, împăratul roman Nero era de obicei numit „salvator și binefăcător al lumii”. În acel timp se vorbea chiar de un „sfânt și ecumenic sinod al actorilor”. Septuaginta și Noul Testament folosesc termenul oikuméne în toate cele trei semnificații amintite mai înainte. Autorii Vechiului Testament îl folosesc de mai multe ori în semnificația ei geografică. Expresia „pe întregul pământ se răspândește vocea lor” (Ps 19, 5) este deseori citată literal sau parafrazată  în texte din Vechiul Testament (cf. Ps 9, 9; 67, 5; 96, 13; 98, 9; Is 13, 14; 23; 62, 4). Autorii Noului Testament, deci, se referă la semnificația socială și politică a oikuméne-ului. Evanghelistul Luca scrie: „în acele zile, un decret al lui Cezar Augustus a poruncit ca să se facă recensământul întregului pământ (pásan ten oikuménen)” (Lc 2, 1). Într-un alt text, din nou în Luca, găsim scena în care Satana îi arată lui Isus „toate împărățiile pământului (tas basileias tes oikouménes)” (Lc 4,5).  Succesiv, cartea Faptele Apostolilor (17, 6), descrie acest episod, întâmplat la Salonic, unde mulțimea l-a târât pe Iason și pe câțiva frați la capii cetății cu următoarea acuzație: „Iată, cei care au tulburat lumea întreagă au venit și aici (hoi ten oikuménen anastatósantes)”. 

Noul Testament confirmă și folosirea termenului în semnificația geografică inițială, atunci când acesta nu se identifica cu granițele Imperiului Roman, dar cuprindea toate regiunile locuite.  Astfel, de exemplu, Matei transmite cuvintele lui Isus care le spunea discipolilor: „Și această evanghelie a împărăției va fi predicată în toată lumea, ca mărturie pentru toate neamurile (en hóle te oikouméne)” (Mt 24, 14). Din acest text reiese în mod evident că anunțul veștii celei bune și mărturirea lui Cristos cel înviat îmbrățișează întreaga lume și toate națiunile. Cu un spirit analog, au fost formulate expresii în alți termeni, ca de exemplu: Lc 4, 5; 21, 26; Fap 11, 28; 17, 31; 19, 27; 24, 5; Rom 10, 18; Ev 1, 6; Apoc 3, 10; 12, 9; 16, 14. 

În Noul Testament se întâlnește deseori și dimensiunea religioasă și escatologică a oikuméne-ului, deoarece tocmai la uniunea omului cu Dumnezeu tinde întreaga misiune a lui Isus, care a fost trimis în lume să-l răscumpere și să-l reînnoiască. La semnificația escatologică a termenului ecumenic face referință autorul Scrisorii către Evrei (2, 5), care scrie: „Nu unor îngeri  El a supus lumea viitoare, despre care vorbim”. 

Creștinismul care se năștea a făcut propriu conceptul de oikuméne din acel timp și l-a folosit pentru a defini lumea întreagă, Imperiul Roman și regiunile locuite. Astfel, de exemplu, autorul Martiriului lui Policarp, din secolul al II-lea folosește bucuros locuțiunea „biserica catolică prezentă în oikuméne”. Totuși, în limbajul oficial al bisericii, termenul a fost introdus numai în secolul al IV-lea. Numai atunci, episcopii adunați la Conciliul din Constantinopol (381), au definit Conciliul precedent, care avusese loc la Niceea în anul 325, cu expresia de „sinod universal”, adică ecumenic. Acest lucru însemna că el reprezentase întreaga, una și universala Biserică a lui Cristos, iar deciziile lui, au fost recunoscute ca fiind valabile pentru toți membri ei. Din acel moment, adjectivul ecumenic a început să fie folosit pentru a defini doctrinele și obiceiurile Bisericii care, acceptate de toți creștinii (atât cei din partea orientală, cât și cei din partea occidentală a Imperiului), erau receptate ca fiind normative și în vigoare în întreaga Biserică. 

Există, totuși, o diferență substanțială între Biserica orientală și cea occidentală privitoare  la condițiile recunoscute ca fiind necesare pentru ca un determinat conciliu să poată fi considerat ecumenic. De exemplu, Biserica catolică crede că un conciliu are caracter ecumenic atunci când el reprezintă întreaga Biserică, iar deciziile luate sunt ratificate de către episcopul Romei. Pentru Biserica ortodoxă, ecumenic poate fi numai acel conciliu a cărei învățătură a fost acceptată, adică aprobată de către Biserică, pentru a o spune așa, întreagă, nu într-un sens absolut, ci de către majoritatea credincioșilor ei. Și din acest motiv, Biserica ortodoxă definește ecumenice numai primele șapte concilii, care au enunțat doctrina ortodoxă și au fost receptate de întreaga Biserică a timpului, atât în teritoriile orientale, cât și în cele occidentale ale Imperiului Roman. 

Din vremea împăratului Iustinian (483-565), patriarhii Constantinopolului au început să se numească patriarhi ecumenici. A mai apărut obiceiul de a numi maeștrii ecumenici pe unii scriitori creștini, a căror învățătură, acceptată universal, atât în Orient cât și în Occident, fusese formulată în numele întregii Biserici. Această definiție este aplicată, de exemplu, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore din Nazianz sau Sf. Ioan Gură de Aur. Termenul oikuméne își pierde progresiv primul înțeles, geografic, politic sau cultural, asumând un caracter mai eclezial, și începe să facă referință la ceva mai comun și mai important pentru toți creștinii, care reglementează totalitatea credincioșilor. 

Într-un moment succesiv, termenul oikuméne va fi aplicat marilor profesiuni de credință ale Bisericii antice, așa numitelor simboluri ale credinței. Din acest moment începe să se vorbească de Crezul apostolic, de Crezul niceno-constantinopolitan, sau încă de Crezul atanazian ca de simboluri ecumenice. În precedență, adjectivul ecumenic avea o dublă semnificație: directă și indirectă. În sens strict, era aplicat conciliilor și indica caracterul lor universal, cât și importanța pan-eclezială. În sens mai amplu, în schimb, trimitea direct la Biserică și îi indica unitatea, unicitatea și universalitatea care îmbrățișa lumea întreagă. 

Ruptura unității creștine, care s-a verificat înainte de toate în secolul al XI-lea, apoi în secolul al XVI-lea, a condus și la fragmentarea oikuméne-ului Bisericii lui Isus Cristos existentă în acel moment și la pierderea semnificației acestui concept. Eforturile creștinilor de a recompune unitatea pierdută au început să fie din nou definite „ecumenice” numai în secolul al XX-lea. Arhiepiscopul luteran de Uppsala, Nathan Söderblom (1866-1931), a organizat în anul 1917 o conferință  care a fost definită „ecumenică”. În anul 1919 a propus în schimb convocarea unui conciliu ecumenic al Bisericilor. Și termenii ecumenism și ecumenic au început să apară tot mai des în declarațiile creștinilor preocupați de unitatea Bisericii. În timpul primei conferințe mondiale a creștinismului practic, care s-a ținut la Stockholm în anul 1925, acești termeni erau deja amplu folosiți în multe țări europene. În anul 1937, Conferința „Credință și Constituție” ținut la Edimburg scria: 

Termenul ecumenic se referă la expresia istoriei unității deja dată Bisericii. Gândul și acțiunea Bisericii sunt ecumenice în măsura în care caută să realizeze Una Sancta, adică comunitatea creștinilor care-l recunosc pe unicul Domn.

Biserica Catolică Romană a avut de-a lungul timpului puternice rezerve față de ecumenism. Cu toate acestea, aceste dubii au fost șterse de Conciliul al II-lea din Vatican care, formulând în Decretul Unitatis redintegratio principiile catolice ale ecumenismului, a recunoscut acestuia deplină cetățenie în interiorul Bisericii Catolice. În ciuda acestui lucru, semnificația termenului  ecumenism nu totdeauna corespunde la ceea ce îi atribuie celelalte Biserici creștine. În ambientele catolice, el este înțeles într-un sens mai limitat, pentru a defini o activitate bine determinată, care are ca obiectiv restabilirea unității vizibile. Contrar, în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el este înțeles într-o perspectivă mai amplă și indică mai degrabă o comunitate provizorie deja existentă, a cărei dovadă o reprezintă unele Biserici ale tradiției protestante, în cult, în slujire, în misiune și în alte inițiative. Dar oricât această din urmă formă de ecumenism pare să îmbrățișeze aproape toate Bisericile membre ale Consiliului, cu atât mai mult unitatea în cult întâlnește mari dificultăți. 

Uneori, adjectivul ecumenic este folosit cu referință la orice inițiativă care are ca obiect unificarea și reconcilierea tuturor religiilor, și cele necreștine, și chiar a popoarelor. Totuși, pare că în acest caz trebuie să se facă referință mai degrabă la conceptul de dialog interreligios, care explică mai bine specificitatea acestui dialog, izvoarele materiale la care se referă și obiectivele pe care și le propune. Într-adevăr, este necesar să se amintească că scopul dialogului ecumenic (îl spune și termenul însuși: oikós=casa; oikuméne=regiuni locuite) este construirea unei unități vizibile între creștini, făcând referință la comuna credință în Isus Cristos, la comunele izvoare biblice și la comuna istorie pluriseculară. Creștinii cred că ei constituie deja o unitate spirituală în Cristos, care trebuie să se manifeste și să asume o formă corporală. Totuși, pare că nu este posibil să se ajungă la acest fel de unitate cu credincioșii altor religii, care fac referință pentru credința lor la alte izvoare și care își propun deseori un al scop spiritual. 

Ținând prezentă această varietate de folosire a termenului ecumenic, ne vom folosi pentru scopul nostru de semnificația lui mai restrânsă și specifică, definind prin acesta mișcarea situată în direcția reconcilierii Bisericilor creștine.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/1

1) De ce se vorbește de o Biserică și în același timp de mai multe Biserici? Diviziunile care s-au

verificat în decursul istoriei au lovit în unitatea Bisericii? Cum să împăcăm credința în unica Biserică cu diviziunile efective dintre creștini?

Teologia învață că unitatea Bisericii posedă o dublă dimensiune, universală și particulară. Această distincție îi permite să vorbească despre Biserica lui Isus Cristos, care este una și unică, atât la singular cât și la plural. Acest lucru vrea să spună că Biserica este prezentă și operează pe pământ nu altfel decât prin multe Biserici. Fiecare din acestea se numesc Biserică și sunt astfel, pentru că în fiecare din ele este prezentă înseși realitatea Bisericii lui Isus Cristos.

În consecință, aceasta face astfel ca Bisericile particulare (catolică, ortodoxă, luterană, anglicană, etc.)nu există una lângă cealaltă și separate una de cealaltă, dar compun înseși realitatea Bisericii lui Isus Cristos. Nu toate Bisericile și comunitățile ecleziale creează unica Biserică a lui Cristos dar, contrar, unica Biserică a lui Cristos este prezentă, în grad diferit, în aceste Biserici.

Acest lucru vrea să spună că diviziunile care s-au verificat în decursul veacurilor au lovit unitatea Bisericii numai în determinate Biserici particulare, comunități ecleziale și în unii creștini luați în parte. Nu au divizat, în schimb, Biserica, nu au lipsit-o de unitatea care i-a fost dăruită de Cristos. Angajarea ecumenismului are, de aceea, sarcina de a reface unitatea vizibilă, pentru că unitatea invizibilă durează neîntrerupt în Isus Cristos.

Înălţarea Domnului în predicile Fericitului Augustin

Astăzi a început să strălucească pentru noi ziua sfântă şi solemnă a Înăl­ţă­rii

Domnului nostru, Iisus Hristos: „Să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“ (Psalmul 117, 24). Hristos s-a pogorât, iadul s-a deschis! Hristos s-a înălţat, cerurile s-au luminat. Hristos pe cruce, să batjocorească cei înnebuniţi de mânie! Hristos în mormânt, să mintă paznicii! Hristos în iad, să fie văzut de toţi cei adormiţi; Hris­tos în cer, să creadă toate neamurile!

(Predica 265/A, 1)
Hristos - Dumnezeu deasupra noastră şi om printre noi

Fraţilor, voi ştiţi că Domnul nostru, Iisus Hristos, s-a făcut pentru noi ceea ce suntem noi1, dar totuşi a rămas şi în acel chip, în care este egal cu Tatăl2. Căci noi credem că Fiul lui Dum­nezeu a devenit părtaş al slă­biciunii noastre, fără a fi lip­sit de măreţia Sa. Prin urmare, aceasta este credinţa noas­tră: Hristos este Dum­nezeu deasupra noastră şi om printre noi.

(Predica 265/A, 2)
Realitatea Înălţării Mântuitorului cu trupul

Domnul nostru, Iisus Hris­tos, după ce a înviat din morţi, vrând să le dovedească, printr-o mărturie cu totul neîndoielnică şi de încredere, că a înviat în acelaşi trup, în care a atârnat pe cruce, a mai stat îm­pre­ună cu apostolii Săi patruzeci de zile, intrând şi ieşind, mân­când şi bând (cf. Fapte 10, 40-41). Aceasta a trebuit să se întâmple, ca să fie întăriţi în cre­dinţă cei care se îndoiau, să fie vestit ade­vărul Evangheliei urmaşilor, să le arate celor credincioşi viitoarea ne­stri­că­ciu­ne a trupului lor şi nemu­ri­rea, în acea fericire veşnică şi ca să fie combătuţi oamenii răi care cunoşteau despre Dum­nezeu şi învăţau altceva decât adevărul. După înviere, s-a înăl­ţat la cer în acelaşi trup în care, după ce a murit, s-a po­gorât la iad. De bună seamă, a aşezat, în cer, lăcaşul trupului său nemuritor, pe care El În­suşi şi L-a creat în pântecele Maicii Fecioare.

(Predica 265/B, 1)
Am fost făcuţi moştenitori ai vieţii veşnice

Aşadar, şi a murit viaţa şi a rămas în fiinţă viaţa, şi a înviat viaţa şi prin moartea sa, uci­gând moartea, ne-a dat nouă via­ţă. „Moartea a fost înghiţită de biruinţa“ (1 Corinteni 15, 54) lui Hristos, Care este viaţa veşnică. Deci, după cum a spus apostolul: „a înghiţit moartea ca noi să fim moştenitori ai vieţii“ (cf. 1 Petru 3, 22). Am devenit moştenitori ai vieţii veş­nice prin Hristos, prin Care am fost izbăviţi de moartea veşnică şi ale Cărui mădulare noi suntem, mai presus de orice în­do­ia­lă. În a patruzecea zi, adică astăzi, Domnul Iisus s-a urcat la cer, în timp ce apostolii pri­veau şi se minunau (cf. Fapte 1, 9), iar în vreme ce ei stăteau acolo şi vorbeau, pe neaştepta­te, un nor L-a luat şi a fost dus de la ei în cer. (Predica 265/B, 5)
Hristos şi Biserica

Şi ce a spus despre Biserică? „Şi peste tot pământul slava Ta. Înalţă-Te peste ceruri, Dum­nezeule!“ Noi nu L-am vă­zut pe Hristos. Apostolii L-au văzut. Ei erau acolo. El i-a adus pe muntele Măslinilor (cf. Fapte 1, 12) şi ei L-au întrebat în legătură cu sfârşitul lumii, iar El le-a răspuns: „Nu este al vostru a şti vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, ci veţi primi putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea, până la marginea pământului. După ce a spus acestea, un nor L-a luat“ (Fapte 1, 7-9).

După aceste cuvinte nu a vrut să mai spună nimic. A vrut ca acestea să fie ultimele cuvinte, prin care să ne să­dească în inimi, cât mai adânc, Biserica Sa care urma să se întindă în toată lumea, deoa­rece mulţi aveau să îşi facă turmele lor, să adune învăţăcei după ei şi să facă erezii şi schisme, în diverse locuri. Viţa-de-vie ocupă totul, acolo unde au fost tăiate mlădiţele. Mlă­diţa rămâne acolo unde a fost tăiată. Viţa-de-vie creşte şi se întinde peste tot, ocupă totul. La fel a făcut şi Biserica.

El a dăruit Biserica, după cum a făgăduit, mirele a dat mi­reasa. (…) Care este slava Ta? Este Biserica Ta, mireasa Ta. (…) Cu adevărat, mare tai­nă! Am fost invitaţi la nuntă şi noi înşine suntem nunta. La nunţile oamenilor, una este mireasa şi alţii sunt nuntaşii. Noi suntem şi nuntaşi şi tot noi suntem şi mireasa. Căci noi suntem Biserica şi suntem invitaţi în Biserică? Şi pentru ce am fost invitaţi? Preaiubiţilor, dacă acum s-a împlinit, dacă acum vedem, dacă acum vedem că s-a împlinit, dacă nu poate fi tăgăduit ceea ce spunem: „Peste tot pământul s-a întins slava Ta“, când va fi venit mi­rele, ce vom fi? O, dacă am păs­tra ceea ce am primit!

(Predica 265/E, 4)

(Traducere din limba latină de Corneliu Clop)

1 ‑Şi-a asumat firea omenească.

2 ‑Firea dumnezeiască.

(Articol preluat de pe www.ziarullumina.ro)

Situaţia libertăţii religioase la nivel mondial

Două noi raporturi arată cele două feţe ale aceleiaşi medalii

De John Flynn

Luni, 20 mai 2013, Departamentul de Stat SUA a publicat

raportul său anual despre libertatea religioasă, care 

acoperă întregul an 2012.

În timpul conferinţei de presă de prezentare a raportului, Suzan J. Cook, ambasador american pentru Libertatea Religioasă Internaţională, a solicitat guvernele să condamne intoleranţa religioasă şi să întreprindă acţiuni concrete împotriva celui care comite crime motivate de fanatismul religios.

Din nefericire, a afirmat Cook, într-un anumit număr de ţări intoleranţa împotriva minorităţilor religioase este în creştere şi este vorba despre o intoleranţă care prea des se transformă în violenţă.

"Dreptul la libertatea religioasă se referă la orice fiinţă umană", se citeşte în raport. Un drept care, totuşi, în 2012 încă nu este respectat de numeroase naţiuni.

În raport nu se întâlnesc schimbări cu privire la cele opt ţări etichetate deja de Departamentul de Stat ca ţări care trezesc "îngrijorare deosebită": Birmania, China, Iran, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Sudan şi Uzbekistan.

Cu excepţia câtorva ţări specifice, raportul observă o constantă legată de legile împotriva blasfemiei şi apostaziei, care sunt frecvent folosite într-o manieră discriminatoare.

Raportul denunţă şi o creştere continuă a antisemitismului, îndeosebi în Venezuela, Egipt şi Iran.

Cu ocazia ieşirii raportului, secretarul de stat american, John Kerry, a anunţat că Ira Forman, ex-lider al Consiliului Democratic Naţional Ebraic, va fi operativă ca trimis special pentru monitorizarea şi lupta împotriva antisemitismului.

Cu privire la rapoartele despre cei mai răi adversari ai libertăţii religioase, se afirmă că, în pofida câtorva ştiri pozitive din Birmania, cum ar fi eliberarea câtorva monahi arestaţi ca urmare a protestelor pro-democratice din 2007, respectarea libertăţii religioase din partea guvernului nu a variat în mod semnificativ în cursul anului 2012.

Organizaţiile religioase continuă să fie supuse supravegherii guvernului, în timp ce continuă restricţiile la adresa libertăţii de a se reuni şi a exprima propriile opinii. Şi interzicerea construirii sau restructurării de noi edificii pentru cult este încă în vigoare.

Şi în China rămâne controlul statal asupra religiei. Autorităţile locale adesea fac presiuni asupra cetăţenilor pentru ca să adere la asociaţii patriotice aprobate în mod oficial, în timp ce sunt sancţionate persoanele care aparţin la grupuri religioase neînregistrate.

Aceste înscrieri în seminarii sau instituţii relative la asociaţii patriotice sunt cerute de guvern pentru a demonstra "credibilitatea politică".

În general, raportul observă că respectarea libertăţii religioase din partea guvernului este cu mult sub standardele internaţionale.

Printre măsurile folosite pentru a face presiune asupra membrilor din grupuri religioase neînregistrate sunt lagărele de muncă şi spitalele psihiatrice.

Minorităţile religioase, cum ar fi budiştii tibetani sau uighuri musulmani, continuă să sufere discriminarea, datorată atât crezului religios cât şi statusului lor de minoritate etnică.

O altă ţară unde în 2012 libertatea religioasă este în mod dureros absentă este Iranul. Raportul prezintă de fapt că respectarea libertăţii religioase din partea guvernului s-a redus în timpul anului trecut. Condiţiile din închisori s-au înrăutăţit pentru cel care este deţinut pentru activităţi religioase, în timp ce arestarea şi chinuirea minorităţilor religioase sunt în creştere.

Retorica guvernamentală şi mass-media controlate de regim continuă să ameninţe minorităţile religioase şi să ducă înainte campanii denigratoare împotriva lor. A avut loc şi o discriminare împotriva minorităţilor în domenii precum ocupaţia, educaţia şi găzduirea.

Dincolo de politica guvernamentală, raportul evidenţiază că constituţia iraniană şi legile obişnuite sunt în mod sever restrictive faţă de libertatea religioasă. Constituţia nu le permite musulmanilor să-şi schimbe religia şi apostazia de la islam este pedepsită cu moartea. Şi prozelitismul din partea non-musulmanilor este supus pedepsei cu moartea.

Al doilea raport publicat săptămâna trecută - şi el luni, 20 mai - se referă la Cazurile de intoleranţă şi discriminare împotriva creştinilor referitor la anul 2012 şi realizat de Observatorul despre Intoleranţa şi Discriminarea împotriva Creştinilor din Europa, cu sediul în Austria.

Documentul se referă la teme cum ar fi obiecţia de conştiinţă despre materii ca avortul, eutanasia şi cercetarea pe celulele staminale. Este în curs - afirmă raportul - o campanie virulentă din partea unor grupuri de presiune pentru a sabota dreptul la obiecţie de conştiinţă.

Multe legi împotriva incitării la ură sunt adesea folosite împotriva creştinilor, îndeosebi în două domenii: islamul şi homosexualitatea.

"Curtea Europeană a Drepturilor Omului a demonstrat un sprijin crescând dat cenzurii temelor", se citeşte în raport.

Ocrotirea libertăţii de cuvânt nu este scutită de riscuri, afirmă raportul, totuşi, dacă acceptăm ideea că statul trebuie să cenzureze dezbaterea publică, atunci riscă să nu existe limite pentru ideile care trebuie sufocate.

A invoca principiul de egalitate a condus şi la restricţii făcute libertăţii religioase, explică raportul. Principiul de egalitate în faţa legii a fost acum extins la arena alegerilor morale şi la modul în care persoanele ar trebui să se trateze reciproc.

Acest lucru a dus la o aspră legislaţie antidiscriminatoare în diferite ţări. Aceste legi se referă la persoane care închiriază camere sau localuri pentru celebrări. Au incidenţă şi asupra organizaţiilor în momentul angajării de nou personal. Şi agenţiile matrimoniale creştine sunt în vizorul autorităţilor.

Deşi discriminarea îndurată de creştinii din Europa Occidentală are conotaţii diferite faţă de cea descrisă de Departamentul de Stat, este vorba oricum de o reală ameninţare la adresa libertăţii religioase, până la urmă în creştere constantă.

(După Zenit, 27 mai 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

In memoriam: Giulio Andreotti (1919-2013)

1) Puterea îi secătuiește pe cei care nu o au!

2) Umilința este o virtute superbă. Nu și atunci când trebuie declarate câștigurile bănești!

Înțelepciune...

„Cine-și critică și își ponegrește 
propria casă,

aceasta se va prăbuși peste el”.
„Lumea are nevoie de punți, nu de ziduri”.

Cum era serbată Intrarea Domnului în Ierusalim, în urmă cu 1500 de ani

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre

cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.

Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice“ - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi împăratul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea - al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

„Semnele biruinţei purtând...“

La Intrarea în Ierusalim, Hristos a fost întâmpinat de mulţime de bărbaţi, femei şi copii, care purtau în mâini ramuri verzi de finic şi îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“

Din timpuri străvechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruinţei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic.

La Intrarea în Ierusalim acestea capătă o semnificaţie mult mai bogată: arată mai dinainte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Deşi în Noul Testament se spune că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu finic, de-a lungul vremii şi în funcţie şi de clima ţării respective s-au folosit şi alte ramuri (măslin, mirt, liliac). În ţara noastră este obiceiul să se aducă la biserică şi să se binecuvânteze ramuri de salcie.

Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim
Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârşitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.

Duminica Stâlpărilor

„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paştilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârşit, de la cântatul cocoşilor şi până dimineaţa, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii şi la cea a Crucii, duminica dimineaţa deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numeşte «Martyrion». Se numeşte Martyrion pentru că este pe Golgota, şi anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, şi de acolo (numele) de Martyrion.

După ce s-au săvârşit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârşi slujba, arhidiaconul înalţă glasul şi zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toţi la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalţă glasul şi zice: «Azi, la ceasul al şaptelea din zi, să fim gata în Eleona».

După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la biserica Învierii şi acolo fiind săvârşite cele ce sunt rânduite a se face duminica în biserica Învierii după ieşirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbeşte să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al şaptelea din zi toţi să fie în biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăţa Domnul“.

Procesiunea din Duminica Floriilor

„Prin urmare, la ceasul al şaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor şi anume la biserica Eleona şi vine şi episcopul. Se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac, de asemenea, lecturi. Şi când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri şi acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să şadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează şi aici imne şi antifoane potrivite cu locul şi ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.

Când se apropie ceasul al unsprezecelea se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».

Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care - mici fiind - îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.

Din vârful muntelui şi până în oraş şi de acolo până la biserica Învierii, prin tot oraşul, merg absolut toţi pe jos; dar şi doamnele şi bărbaţii de vază, câţi sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat...»; şi aşa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la biserica Învierii. Ajunşi aici, deşi târziu, se face totuşi Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozeşte poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie) - Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 20 aprilie 2008