Constantin cel Mare şi Edictul de la Milan

Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârşitul vieţii lui, cum sunt înclinaţi unii să considere. Şi nu a fost nici dictată de vreun interes politic. Viziunea de dinaintea luptei date la Pons Milvius de la Roma în octombrie 312 e cea care a schimbat cursul vieţii imperatorului roman şi a determinat în februarie 313 proclamarea Edictului de la Mediolanum (Milan). Academicianul Emilian Popescu, unul dintre cei mai cunoscuţi bizantinologi români, ne explică contextul istoric în care a trăit Constantin cel Mare şi cum li s-a acordat creştinilor libertate de manifestare a credinţei lor.
Domnule profesor, care sunt perspectivele istoriografiei universale din care a fost privită figura împăratului Constantin cel Mare?
 
În legătură cu persoana lui Constantin cel Mare există o literatură cu două direcţii: una care îl critică pe acest împărat, spunând că nu s-a creştinat sincer şi că a adoptat creştinismul numai din motive strategice, fiindcă în vremea aceea creştinii se înmulţiseră foarte mult în imperiu şi deveniseră o forţă. Lucrul acesta l-a afirmat pe la 1853 învăţatul german Jakob Burckhardt, la Basel, Elveţia. El a scris o carte despre Constantin cel Mare, reprezentând această linie negativă. Mai târziu, în perioada interbelică, un profesor de la Bruxelles, Henri Grégoire, a spus şi el cam acelaşi lucru, că ceea ce a relatat Eusebiu de Cezareea despre convertirea lui Constantin este o interpolare mai târzie, nu din vremea sa, şi că e vorba, în fapt, de o repetiţie a unei viziuni pe care împăratul a avut-o într-o localitate din Galia, unde era un templu al lui Apollo, acolo arătându-i-se zeul şi profeţindu-i anumite lucruri.
 
Aceste două persoane, oameni importanţi în domeniu, neorientaţi însă bine din punct de vedere ştiinţific şi religios, au avut adepţi.
 
Dar perioada contestării lui Constantin a trecut pentru că persoana şi opera lui Eusebiu de Cezareea au găsit şi apărători. Dacă unii au spus că istoricul antic creştin nu are acoperire în toate afirmaţiile sale şi că ceea ce spune despre Constantin este o laudă fără suport şi că nici celelalte informaţii istorice nu corespund realităţii, totuşi, aceste lucruri s-au dovedit nefondate pentru că, între timp, alţi istorici au descoperit că pentru o serie întreagă de acte oficiale pe care Eusebiu le copiază şi le dă în Istoria bisericească au fost găsite copii ale lor, în documente, inscripţii pe piatră, căpătând o valoare indiscutabilă. Astfel, figura lui Constantin reuşeşte să apară într-o lumină bună, şi această perspectivă o găsim la un erudit francez, Charles Pietri, reflectată într-o lucrare vastă, o enciclopedie, Histoire du christianisme des origines à nos jours, apărută la Paris în mai multe volume. Al doilea volum este dedicat lui Constantin. Pietri cunoaşte şi prisma negativă prin care a fost privit primul împărat roman creştin, pe care nu o mai consideră valabilă în momentul de faţă. Astfel că îl prezintă pe Constantin în viziunea aceasta, creştină. În sprijinul acestei prezentări, el arată şi valoarea documentelor arheologice şi numismatice care privesc persoana lui Constantin.
Ostatic la Nicomedia, Constantin a fost impresionat de persecuţia împotriva creştinilor
Prin ce anume a fost pregătit Edictul de la Milan?
 
În legătură cu acest edict, până să ajungem în 313, la Constantin cel Mare sesizăm o evoluţie, începând cu semnarea actului dat de Galeriu, deci înainte de arătarea semnului Sfintei Cruci la Roma, fapt care l-a marcat fundamental pe Constantin. Această arătare sau viziune a avut loc în timpul zilei, în amiaza mare, iar în noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos şi i-a lămurit semnificaţia Crucii, spunându-i că aceasta este un semn de biruinţă şi că, pusă pe steagurile armatei şi îmbrăcămintea ostaşilor, Crucea va aduce victoria.
 
Lucrul acesta l-a tulburat, dar şi convins că este un ajutor care poate fi luat în considerare. În continuare, el s-a informat de la preoţii Bisericii, luând ca sfetnic, colaborator, pe un episcop din Spania, Hosius de Cordoba. Spania intra sub autoritatea împăratului Constantin. Constantin s-a urcat pe tron la 306, în Britania, unde tatăl său, Constantius Chlor, a murit în regiunea oraşului York, după o luptă cu picţii, un trib din Anglia de azi.
 
Armata l-a ridicat la rangul de succesor şi împărat al Apusului pe Constantin, fiul celui decedat căzut în luptă, Constantius. Astfel, acesta stăpânea Britania, Galia, Germania şi Spania.
 
Drumul lui spre religia creştină a fost pregătit totuşi cu mult înainte de 311. Trebuie să ţinem seama că împăratul Constantin era fiul lui Constantius Chlor. Acest împărat din Apus nu i-a persecutat pe creştini. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită, a ajuns spre Roma şi, informat că armata rivalului său este puternică şi odihnită, spune Eusebiu, l-a apucat frica. Atunci s-a rugat dumnezeului tatălui său, monos theos, adică singurului dumnezeu. Nu e vorba aici că se închina unui singur dumnezeu, ci avem prezentă o formă de henotheism, în sensul că aveai un zeu principal, ceilalţi zei fiind lăsaţi la o parte, consideraţi de mâna a doua.
 
Împăratul Constantius era probabil henoteist, avea un zeu principal, Sol Invictus, Soarele neînvins, o formă de cinstire a zeului Mithra venit din Răsărit. Soarele era considerat ca o divinitate intermediară între divinitatea supremă şi omenire. Primul contact al lui Constantin cu creştinii a fost atunci când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Diocleţian de la Nicomedia, în vremea când tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian.
 
Diocleţian era împăratul patron al tuturor şi avea un coleg la Roma, pe Maximian, care desemnase ca cezar pe Constantius Chlor, iar dincoace, în Răsărit, Diocleţian l-a luat ca cezar pe Galeriu, ginerele lui.
 
Ostatic la Nicomedia, Constantin avea rangul de tribun şi participa la războaie. A luptat în Răsărit împotriva perşilor, remarcându-se ca un bun militar. Se spune că Diocleţian chiar l-a pus la grele încercări, cu gândul că poate Constantin va muri şi aşa va scăpa de el. Faptele acestea s-au întâmplat înainte de 303-304, când a început persecuţia.
 
În acei ani de teroare pentru Biserică, Constantin se afla la Nicomedia. Miile de creştini care au suferit trebuie să-l fi impresionat foarte mult. A văzut cu ochii lui ce se întâmpla acolo. Numai la palatul imperial din Nicomedia erau sute de slujitori, funcţionari mai mărunţi, care au fost încolonaţi pe două rânduri, duşi la mare şi înecaţi acolo. Chiar în calendarul creştin al lunii ianuarie se pomenesc numai într-o zi 20.000 de martiri creştini omorâţi la Nicomedia. Acest oraş era vestit pentru numeroasa populaţie care îmbrăţişase creştinismul încă din timpul stăpânirii lui Traian, anii 107-108. Avem mărturia lui Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, care se plângea într-o scrisoare către împărat că nu ştie ce să mai facă cu creştinii numeroşi, aflaţi şi la ţară, şi la oraş, adunaţi la slujbele lor. Era deci o zonă foarte populată de creştini. Cu siguranţă că tribunul ostatic a avut legături cu ei. Mama lui, Elena, era dintr-un oraş, Drepanum, căruia Constantin i-a dat numele de Hellenopolis, cetate aflată la Bosfor. Era imposibil ca în acest mediu cei doi să nu fi auzit de credinţa creştină şi suferinţele celor ce o acceptaseră.
 
Atât de puternică era credinţa creştinilor din Nicomedia, încât aceştia îşi făcuseră o biserică chiar lângă palatul imperial. Şi, ne spune Lactanţiu, când au ieşit comandantul armatei şi marii demnitari în piaţa publică cu edictul de persecuţie şi l-au citit, aveau ordinul de a da foc la biserică, de a-i confisca odoarele, mai ales simulacrum dei pentru păgâni, adică icoana Mântuitorului, pentru a le distruge. Însă creştinii de la palat aflaseră de planurile ticluite împotriva lor şi i-au informat pe cei de la biserică pentru a ascunde tot ce era de preţ, vase şi cărţi. Nici bisericii păgânii nu au putut să-i dea foc, pentru că aceasta era foarte aproape de palat, iar incendiul era posibil să cuprindă şi reşedinţa imperială. Acesta era contextul istoric al începutului de secol IV.
 
Care este diferenţa între edict şi rescript?
 
Secolul al III-lea a fost deosebit de sângeros în ce priveşte oprimarea creştinilor. Împăratului Valerian, mort pe la 257-258 într-un război cu perşii, care l-au prins şi l-au jupuit de viu, apoi i-au dat foc, un persecutor feroce, i-a precedat un alt mare persecutor, Deciu, care între 249 şi 250 (251) a decretat persecuţia generală a creştinilor. Până atunci se manifestaseră persecuţii locale. Deosebirea dintre rescript şi edict este legată de zona în care acţiona o anumită măsură a autorităţilor. Rescriptele erau date de guvernatorii locali, fiindcă se crease atunci impresia că populaţia creştină, neaducând jertfe zeilor, necinstind divinităţile tradiţionale, păgâne, aduce prejudicii credinţei publice. Se strica astfel acea pax deorum de care vorbeşte Cicero. Exista în lumea antică o convenţie: do ut des, „îţi dau ca să-mi dai“, care funcţiona în orice tip de relaţie, între oameni sau aceştia şi divinitate. „Eu te slăvesc, tu trebuie să-mi dai şi mie ceva.“ Prin urmare, creştinii supărând pe zei prin indiferenţa lor vizavi de ei, toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului erau, chipurile, cauzate de lipsa de pietate a acestora faţă de divinităţile păgâne şi persoana împăratului, considerată şi ea divină. Asemenea măsuri au fost luate în multe locuri din imperiu. Când s-au întâlnit la Mediolanum, cei doi împăraţi aveau în spate acest trecut. Constantin, crescut într-un mediu creştin, cu experienţa persecuţiei de la Nicomedia, cu credinţa tatălui său, care nu persecutase în Apus şi, nu în ultimul rând, influenţa mamei sale, Elena, născută într-o zonă cu mulţi creştini. Aceste precedente au contribuit la Edictul din 313.
 
Edictul de la Mediolanum este un act cu valabilitatea regională nelimitată, cu alte cuvinte, măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Astfel, fiecare, în zona unde stăpânea, punea în aplicare această lege.
Victoria de la Pons Milvius, obţinută prin inspiraţie divină

Cum a schimbat viziunea de la Roma viaţa lui Constantin?
 
Cine urmăreşte parcursul vieţii lui Constantin cel Mare constată un progres continuu pe linia creştinismului. Lucrul acesta e evident mai ales după acea viziune de la Roma, înaintea luptei cu rivalul său, Maxenţiu. Viziunea l-a marcat foarte tare. De aici înainte observăm fapte palpabile privind apropierea sinceră a împăratului de credinţa creştină, dovedite cu documente arheologice şi numismatice.
 
În mod normal, ca împărat roman, el trebuia, după victorie, să meargă la Templul lui Jupiter de pe Colina Capitoliului ca să aducă jertfe. Or, nu a făcut lucrul acesta. Într-un discurs care i-a fost adresat în anul 313, cu ocazia unei aniversări de la preluarea domniei, el, urcându-se pe tron în 306, se spune clar că nu a urmat drumul tradiţional al împăraţilor păgâni de dinaintea lui.
 
Apoi, pe Arcul de Triumf de la Roma, ridicat de senatori şi autorităţile locale din oraş, deşi nu este reprezentată viziunea lui Constantin, într-o inscripţie de pe Arc este menţionat faptul că el a obţinut victoria datorită inspiraţiei divinităţii şi puterii minţii sale, instinctu divinitatis et magnitudine mentis.
 
În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate deplină creştinilor. O atitudine pro-creştină a lui Constantin se manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare persecutor al creştinilor, ginerele împăratului Diocleţian, s-a îmbolnăvit de un cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturiseşte că împăratul se umpluse de viermi, şi din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuţia creştinilor ar putea fi motivul bolii sale grave. În această situaţie disperată, Galeriu dă un edict de toleranţă pentru creştini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creştinilor pentru a exista, cu obligaţia de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului şi bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu ca împărat de Răsărit şi de Constantin ca reprezentant al Apusului.
 
La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui Galeriu din partea de răsărit a imperiului acceptă şi el continuarea acestui gest faţă de creştini, contrasemnând edictul. Cei doi, Constantin şi Liciniu, erau în relaţii bune în acea perioadă. Mai târziu, au intervenit rivalităţi între împăraţi, iar Liciniu şi-a manifestat în cele din urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creştini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroşi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos în această vreme.

Primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor

Cum a fost pus în aplicare edictul?
 
Textul edictului s-a trimis guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăbliţe de bronz sau în piatră. Şi s-au găsit fragmente. Lactanţiu, care se afla la Nicomedia, a copiat textul, iar după el, Eusebiu de Cezareea. Oamenii aceştia au trăit evenimentele respective, deci spusele lor au valabilitate incontestabilă.
 
Şi mai e un lucru. Eusebiu de Cezareea a fost un mare cărturar, care s-a impus în timpul său. Cu ucenicia făcută la Cezareea Palestinei, la şcoala lui Origen, a avut ca mentor un profesor, Pamfil, continuator al operei lui Origen. Aşa de mult l-a iubit Eusebiu pe Pamfil, încât nu se cunosc părinţii primului, ci el a rămas în documente ca Eusebiu al lui Pamfil. Maestrul lui Eusebiu a murit martir. Autoritatea lui Eusebiu a fost deosebită. După Sinodul I Ecumenic, când acesta cocheta cu arienii, el a intrat mai mult în legătură cu împăratul Constantin. Nu e întâmplător că el, ca episcop de Cezareea, a primit comanda imperială de a face 50 de Biblii, scrise frumos, pe care Constantin le-a oferit ca dar bisericilor mai importante din imperiu. Această comandă s-a făcut la Cezareea, ştiindu-se tradiţia de exegeză biblică existentă aici. Nu s-a păstrat în zilele noastre nici un exemplar din această comandă, dar există dovezi care atestă îndeplinirea poruncii împăratului.
 
Eusebiu a intrat în legătură mai apropiată cu Constantin. Deşi la Sinodul I Ecumenic el a fost înfrânt, formula lui teologică nefiind agreată de episcopi,  nu s-a revoltat şi a devenit cu timpul un om cu acces la palat. El scrie că arătarea pe care a avut-o Constantin la Pons Milvius, de la Roma, i-a fost confirmată sub jurământ acestuia, după 25 de ani de la eveniment. Este o realitate pentru că tot ceea ce a urmat reprezintă fapte săvârşite în favoarea creştinilor. O dovedeşte şi numismatica. O medalie mare de argint, emisă în anul 315, la Ticinum (Italia) îl înfăţişează pe Constantin având pe coiful său semnul chrismei.
 
Apoi există monede de pe teritoriul Panoniei de Sud, din Siscia, cu însemne creştine pe ele. Toate datează dinainte de 325.
 
De asemenea, în scrisorile lui Constantin cel Mare către un guvernator pe nume Anullinus, din Cartagina, îi porunceşte acestuia să acorde drepturi creştinilor şi bani pentru bisericile de acolo. Cine nu dă crezare acestor fapte este orb.
 
Edictul de la Mediolanum prevedea libertatea de conştiinţă religioasă pentru toţi cetăţenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei pot de acum să-şi manifeste credinţa în care cred că se pot mântui. Şi toate acestea vor contribui la consolidarea păcii şi bunăstării în imperiu.
 
Creştinilor li se dădeau înapoi şi bunurile confiscate, biserici, cimitire, imobile ale comunităţilor creştine. Prin aceste măsuri, Biserica devenea o instituţie publică licită.
 
Mai târziu, după înlăturarea lui Liciniu, dispoziţiile lui Constantin, publicate de Eusebiu, consemnau alte drepturi în favoarea creştinilor.
 
Edictul de la Mediolanum reprezintă astfel primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor. Celelalte culte existente se menţin în continuare, dar nu mai sunt favorizate de împărat.
 
Constantin, un strălucit strateg şi militar, şi-a păstrat titlul de pontifex maximus, titulatură care a mai fost purtată până la împăratul Teodosie I de toţi împăraţii. De ce? Imperiul era mai mult de jumătate păgân. Or, în acea vreme era imposibil ca un împărat creştin să domnească peste un imperiu cu tradiţie păgână. Dar Constantin şi-a ridicat dintre creştini mari demnitari şi a sprijinit sub diferite forme credinţa creştină, care a devenit şi credinţa lui.
 
Mulţi îi reproşează că s-a botezat doar pe patul de moarte. Să ne amintim că mulţi dintre  marii sfinţi ai Bisericii, Vasile, Grigorie de Nazianz, s-au botezat mai târziu. Se considera că ar fi bine dacă se poate să te botezi în râul Iordan, lucru dorit chiar de Constantin, care proiectase o campanie militară împotriva regelui Sapor al perşilor. Însă războiul nu a mai avut loc, Constantin botezându-se într-un orăşel de lângă Nicomedia. 

(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 02 2013)

Înmulţirea talanţilor, binele pe care îl săvârşim aproapelui nostru

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XVI-a după Rusalii (Pilda Talanţilor):

„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi, apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ (Matei 25, 14-30)

Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii este una care îndeamnă pe oameni să facă milostenie, mai ales pe cei bogaţi, şi îi cheamă pe toţi la înmulţirea talanţilor sau a calităţilor proprii, pentru a simţi bucuria pe care le-o dăruieşte Hristos Domnul celor harnici şi darnici.

Complementaritatea darurilor învaţă pe oameni să fie solidari şi milostivi

Pilda talanţilor are foarte multe înţelesuri duhovniceşti şi se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul ori diferitele calităţi şi a le pune în slujba semenilor. În mod deosebit remarcăm căDumnezeu diferenţiază darurile, nu dăruieşte tuturor oamenilor acelaşi număr de talanţi: unora le dăruieşte mai puţini, iar altora le dăruieşte mai mulţi, ceea ce înseamnă că Dumnezeu cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii şi, în acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor.

Cu alte cuvinte, în viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi diversificate. De pildă, nu toţi oamenii au aceeaşi înclinaţie pentru aceeaşi meserie. Dacă toţi ar avea înclinaţia de a fi brutari şi nu ar mai exista oameni cu înclinaţia de a fi pantofari, atunci înseamnă că nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe alţii în mod complementar. Sau dacă toţi ar fi profesori, ori dacă toţi ar fi muncitori în agricultură, nu ar mai fi specialişti în alte domenii. Deci, complementaritatea darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu - Dăruitorul.

Primirea darurilor este însoţită de responsabilitatea faţă de ele

Darurile împărţite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate sunt purtătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate: de bucurie, dacă au fost înmulţite darurile primite de om prin naşterea sa după trup sau prin naşterea sa după Duhul, adică la Botez. Darurile sau harismele sunt purtătoare de responsabilitate, deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotărâte de voinţa proprie a persoanei umane care le are.Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi cultivate şi înmulţite în favoarea celor mulţi, a comunităţii umane. Cei ce nu înmulţesc darurile primite de la Dumnezeu vor pierde lumina comuniunii cu El: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară“ (Matei 25, 30).

Remarcăm în mod deosebit în Evanghelia de astăzi că cei care au înmulţit talanţii i-au înmulţitproporţional cu ceea ce au primit: cel care a primit cinci talanţi i-a înmulţit şi a dobândit zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel care a primit doi talanţi a dublat numărul lor şi a ajuns la patru talanţi, iar cel care a primit unul, fiind „slugă vicleană şi leneşă“ (Matei 25, 26), a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit. Mai vedem că Stăpânul sau Domnul talanţilor dăruieşte aceeaşi răsplată celui care a obţinut zece talanţi din cinci talanţi şi celui care a obţinut patru talanţi din doi talanţi: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!“ (Matei 25, 21), adică, deoarece ai înmulţit darurile primite pe pământ, îţi voi da mai multe daruri în ceruri. De aceea, îi spune: „Intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 23). Aceasta înseamnă: intră în bucuria Domnului Cel ce dăruieşte calităţi oamenilor pentru ca ele să fie cultivate şi înmulţite, spre binele comunităţii.

Oamenii sunt chemaţi la bucuria deplinătăţii rodirii lor

Vedem, aşadar, deodată, principiul proporţionalităţii în cultivarea darurilor primite şi principiul plinătăţii în retribuţia pentru osteneală. Prin urmare, ajunge la bucuria deplinătăţii rodirii atât cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, întrucât cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult. Deci, responsabilitatea omului creşte în raport cu darurile primite. De aceea,nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au daruri multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. În această privinţă, Hristos Domnul spune: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere“ (Luca 12, 48).

Deci, prima învăţătură din Evanghelia de astăzi este aceea a dreptăţii lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui, întrucât El nu cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste măsură, ci El cere ca omul să facă roditor după posibilităţile sale talanţii sau calităţile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut patru, şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră de lene şi de viclenie.

Zarafii sunt toţi oamenii care beneficiază de hărnicia, priceperea şi dărnicia semenilor talentaţi

Pe cel de-al treilea om, adică pe cel care nu a înmulţit talantul, Stăpânul nu l-a felicitat, nu i-a zis:„Intră în bucuria Stăpânului tău!“ (Matei 25, 23), ci i-a spus: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii Mei la zarafi (schimbătorii de bani) şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.“ (Matei 25, 26-27). Prin aceasta Mântuitorul Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu nu este mulţumit dacă omul ţine doar pentru sine calităţile pe care le are, ci trebuie să le pună în slujba semenilor săi. Aici, schimbătorii de bani sau zarafii nu trebuie înţeleşi în mod financiar sau bancar, ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi sau pricepuţi, harnici şi darnici.

Când un profesor talentat cultivă talentul său cu multă osteneală ori cu multă dăruire de sine şi îi formează pe copii sau pe tineri într-o anumită disciplină de studiu sau profesie, iar ei devin, la rândul lor, oameni pricepuţi, profesionişti, specialişti, experţi, atunci el se bucură de roadele muncii sale, de înmulţirea talanţilor. „Profesorul bun, care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic“ - spunea marele profesor Teodor M. Popescu. Dar şi ucenicul lui, dacă formează alţi ucenici buni, aceştia continuă bunătatea şi priceperea profesorilor buni din generaţie în generaţie. Când un medic bun tratează mulţi pacienţi şi îi vindecă, el le prelungeşte viaţa şi aduce bucurie familiei, care simte că binecuvântarea lui Dumnezeu a venit prin medicul priceput şi bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus bucurie celor întristaţi şi neajutoraţi.

Deci, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă a talanţilor, a spus: „Ai văzut că cel care a primit doi a făcut patru talanţi, cel care a primit cinci a înmulţit şi a obţinut zece, adică îndoit. Iar acest îndoit înseamnă eu şi semenul meu: eu înmulţesc talanţii numai când ofer darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul meu“. Aceasta înseamnă „i-a înmulţit îndoit, i-a dublat“, adică nu i-a păstrat numai pentru sine, ci i-a pus în slujba aproapelui său. De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată prin dăruirea jertfelnică de sine a părinţilor în creşterea copiilor; nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, în educaţia dată lor. Prin analogie, în viaţa duhovnicească din mănăstiri,un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau fii duhovniceşti ai credinţei în Hristos înmulţeşte darul povăţuirii şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei bune pentru cei din jurul său. De asemenea, un preot de parohie care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor intră în bucuria comuniunii cu Dumnezeu împreună cu păstoriţii săi.

În concluzie, reţinem că cea mai mare bucurie binecuvântată de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Iar această înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Dacă talanţii cuiva sunt înmulţiţi în folosul comunităţii umane, cel talentat aduce bucurie lui Dumnezeu şi semenilor lui. Aşadar, bucuria din Evanghelia de astăzi este bucuria hărniciei şi a dărniciei, bucuria rodirii prin dăruirea de sine, bucuria celui care a făcut mult bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. Numai această bucurie a rodirii este bucuria deplină în viaţa unei persoane şi a unei comunităţi umane.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 21), spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

† DANIEL
 Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.basilica.ro 

Persecuţiile creştinilor în timpul împăraţilor Hadrian şi Antoninus Pius

Precursori ai tolerării creştinismului

Secolul al II-lea a fost unul relativ liniştit pentru creştini. Împăraţii romani au persecutat doar în anumite regiuni şi pentru scurte perioade de timp comunităţile creştine aflate în creştere. Au existat şi exemple, asemenea împăratului Hadrian sau Antoninus Pius, care au făcut mai mult decât să meargă pe linia trasată de rescriptul lui Traian şi ale căror manifestări împotriva creştinilor au fost aproape nule ca intensitate.

Într-o epistolă transmisă lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, în anul 124, împăratul Hadrian (117-138) afirma următoarele: „Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Granianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămână necercetată pentru ca nici oamenii să nu se tulbure şi nici să nu dea calomniatorilor prilej de a-şi manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susţine în chip lămurit plângerea lor împotriva creştinilor, în aşa fel ca să se poată răspunde pentru ea şi înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceştia, dar nu numai cu simple pretenţii şi doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzaţie, să te informezi că aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire şi arată că unii au săvârşit ceva împotriva legilor, să dispui aşa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutăţii acesteia şi caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine“ (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1-3, în: „PSB“, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). Observăm că rescriptul lui Hadrian urmează practic linia trasată de cel al predecesorului său, împăratul Traian (98-117). Se precizează aici să fie acordată maximă atenţie calomniatorilor şi răzbunătorilor care se puteau folosi de persecuţia creştină pentru a se răzbuna pe adversarii lor. Însă ceea ce nu remarcăm aici este pedepsirea creştinilor pentru simplul fapt că sunt astfel. Aici este diferenţa esenţială faţă de rescriptul împăratului Traian. Creştinii puteau fi acuzaţi numai în cazul în care comiseseră anumite delicte grave împotriva legii. Plângerea împotriva creştinilor trebuia „susţinută în chip lămurit“, adică acuzatorii erau nevoiţi să aducă dovezi împotriva acestora cum că încalcă legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau să fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea creştinilor pentru simplul motiv că aceştia au aderat la această credinţă. De asemenea, Hadrian îi cere proconsulului Fundanus să îi pedepsească cu asprime pe calomniatori. Astfel, creştinii puteau, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, să răsufle uşuraţi şi să trăiască ceva mai liniştiţi. Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui împărat roman. Hadrian, care poseda o cultură bogată influenţată profund de elenism, era un om înţelept şi aşezat care, în ciuda anumitor excese şi patimi de care romanii nu erau deloc străini pe vremea respectivă, a dat dovadă de mult spirit practic. În vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lungă perioadă de pace (pax romana), iar imperiul a fost consolidat şi din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui împărat.

Antoninus Pius - un împărat cu adevărat pios

Despre Antoninus Pius şi mai ales despre fiul său, Marcus Aurelius, s-a scris destul de mult. Se ştie despre Antoninus că era un împărat credincios cultului păgân, poate chiar puţin bigot şi rigid, dar care a fost deschis din anumite puncte de vedere faţă de credinţa creştină. El merge chiar mai departe decât Hadrian în bunăvoinţa sa faţă de creştini. Într-un aşa-numit rescript (în fapt tot o epistolă) adresată conducătorilor romani din Asia, el precizează următoarele: „Ştiu că zeii vor fi plini de grijă ca să nu lase pe nişte astfel de oameni să rămână ascunşi. Căci tocmai pe aceia ar trebui să-i pedepsească mai mult, care nu vor să se închine lor. Pe unii ca aceia voi îi acuzaţi de tulburare şi-i învinuiţi ca atei, din cauza părerii pe care ei o au despre zei, aducându-le şi alte acuzaţii, pe care însă nu le putem dovedi (s.n.). Se pare totuşi că acelora le este folositor să creadă că mor din cauza învinuirilor pe care voi li le aduceţi. Şi în felul acesta ei vă înving pe voi, punându-şi mai degrabă la dispoziţia lor sufletele lor, decât să se lase convinşi că săvârşesc cele ce pretindeţi voi“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Antoninus Pius este primul împărat roman care pune sub semnul întrebării partea religioasă a condamnării creştinilor. El este ferm convins că zeii păgâni îi pedepsesc pe cei care nu se închină lor, dar, de vreme ce creştinii nu fac acest lucru şi totuşi nu sunt pedepsiţi, atunci înseamnă că ei posedă o credinţă. Cum este această credinţă şi cum stau alte aspecte care teoretic îi „acuzau“ pe creştini, Antoninus Pius se vede nevoit să recunoască că nu se ştie. Romanii acţionau orbeşte, fără o cercetare amănunţită. Ei îi considerau pe creştini ca fiind atei, deoarece aceştia nu se închinau la zei, dar nu îşi puneau problema să afle ce Dumnezeu cinstesc ei de fapt. Aşadar, împăratul Antoninus este efectiv impresionat de faptul că creştinii aleg mai degrabă moartea decât să se lepede de convingerile lor, lucru care îi transformă în veritabili... biruitori! Mărturia aceasta este, efectiv, incredibilă. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce ni se spune în continuare: „În ceea ce priveşte cutremurele care s-au întâmplat şi care se întâmplă, nu se cuvine să vă arătaţi plini de mânie, atunci când ele au loc, dacă comparaţi cele ale voastre cu cele ale acelora, deoarece aceia sunt mai plini de îndrăzneală decât voi faţă de Dumnezeu. Voi, în vremea aceea, păreţi că neglijaţi cu desăvârşire pe zeii voştri şi neglijaţi cu totul templele, rămânând străini de orice legături cu Dumnezeul cel nemuritor. Din acest motiv vă arătaţi plini de invidie faţă de cei ce şi-au păstrat legătura lor cu dumnezeirea şi-i persecutaţi până la moarte“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Creştinii sunt puşi practic deasupra păgânilor în acest rescript, deşi redarea lui corectă şi completă de către Eusebiu este una discutabilă. Acest pasaj pare interpolat aici, deoarece este aproape imposibil ca Antoninus Pius să fi rostit aceste vorbe, chiar şi mişcat de simpatia sa faţă de creştini. Era cu neputinţă ca un împărat roman să ajungă la această concluzie fără să fie cel puţin tentat să devină creştin. Concluzia, însă, pare veridică şi este următoarea: „Iar dacă cineva ar vrea să aducă împotriva unui creştin acuzaţia că este creştin, cel ce este astfel acuzat să fie absolvit de crima care i se impută, chiar dacă s-ar dovedi că este creştin; iar acela care porneşte acţiunea împotriva lui să fie vinovat judecăţii“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., pp. 156-157). Aşadar, se interzicea formal persecutarea creştinilor doar pentru că sunt creştini, o idee prezentă incipient şi în rescriptul lui Hadrian. În materialul următor vom analiza cum a decurs relaţia dintre conducătorii romani şi creştini şi în restul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Blidul de lemn

Un batranel impovarat de ani s-a dus sa locuiasca impreuna cu fiul si cu nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mainile batranului tremurau tot timpul, ochii ii erau incetosati, iar pasii impleticiti.

Intreaga familie manca impreuna la masa, insa mainile nesigure ale batranului si vederea lui tot mai slabita il puneau mereu in incurcatura - boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, cand intindea mana dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui. Pana-ntr-o zi cand...

"Trebuie sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum plescaie si troscaie in farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta in coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' manca singur, in timp ce intreaga familie se bucura in jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.

Uneori, cand se uitau in directia bunicului, familia putea sa vada o lacrima stinghera in ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa, bunicu' isi manca bucatica de paine muiata in lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare cand ii cadea furculita pe covor sau cind se mai varsa din lapte pe masa. Baietelul se uita cand la bunicu', cand la mamica si la taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvant...

Apoi, intr-o seara, chiar inainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca incearca sa ciopleasca o bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a intrebat tatal duios.

Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa mananci tu si mami cind cresc eu mare..." A zambit si s-a intors la "treaba" lui.

De data aceasta a fost randul parintilor sa ramana fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut in camera. Si lacrimi mari si curate au inceput sa le tremure in ochi, sa li se rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea singelui varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplina tacere, dar amandoi stiau prea bine ce au de facut.

In seara aceea, sotul l-a luat pe bunic de mana si l-a condus cu grija la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma sa manance la masa impreuna cu intreaga familie - in seara aceea si in fiecare seara de-atunci inainte, pana la sfarsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de masa sau daca mai cadea cate-o furculita pe covor.

Copiii sunt ca niste radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt intotdeauna pe receptie, iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza.

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

dupa o povestire de Lev Tolstoi

Creştinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul...

Rescriptul lui Traian constituie, practic, prima decizie oficială a unui împărat roman în ceea ce priveşte soarta politică şi socială a creştinilor. Aşa-numitul decret al lui Nero prin care creştinilor li se interzicea să existe nu poate fi dovedit din punct de vedere istoric. Este posibil să fi existat sau nu. În schimb, răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius cel Tânăr este cât se poate de valabil şi a constituit un document de o valoare foarte mare pentru existenţa creştinilor din Imperiul Roman în cursul secolului al II-lea.

Observam în materialul anterior că Plinius cel Tânăr păstra numai aparenţa unui judecător drept. Imparţialitatea sa dispare odată cu afirmaţia condamnării unor creştini la moarte pentru simplul motiv că susţinuseră până la capăt apartenenţa la această religie. Probabil că Plinius cel Tânăr nu ar mai fi cerut lămuriri suplimentare din partea împăratului Traian dacă lucrurile nu ar fi luat o turnură neplăcută. Condamnarea creştinilor care nu erau cetăţeni romani nu era nici o problemă pentru autoritatea romană. Ceea ce nu puteau, însă, să facă guvernatorii din provincii era să condamne la moarte cetăţeni romani. Romanii trebuiau judecaţi la Roma, de împărat, cu excepţia cazurilor grave, când se impunea o decizie imediată, cum ar fi cazurile de răscoale sau contestare publică a autorităţii imperiale. Iată ce afirmă Plinius cel Tânăr: „Au fost şi alţii cuprinşi de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau cetăţeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală şla Romaţ” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei“, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Guvernatorul Bitiniei era, aşadar, îngrijorat de creşterea numărului de creştini, un fapt pe care îl semnalează imediat în continuarea scrisorii. El precizează că a primit o listă lungă de nume de creştini. Chemându-i pe cei cuprinşi în ea, a aflat mai multe poziţii în ceea ce priveşte raportul acestora cu credinţa creştină. Plinius remarcă faptul că au existat persoane care s-au rugat zeilor după o formulă aleasă de el, au tămâiat statuia împăratului şi au vorbit de rău pe Hristos. Aşadar, au existat creştini care au apostaziat. Acestor foşti creştini li s-a dat drumul în linişte şi pace. A doua categorie de apostaţi au fost cei care au afirmat că nu mai erau creştini de mulţi ani. Li s-a cerut să efectueze exact acelaşi ritual (cinstirea zeilor – tămâierea statuii împăratului – vorbirea de rău a lui Hristos) şi au fost lăsaţi să plece. Plinius afirmă că aceşti foşti creştini i-au descris şi în ce consta credinţa lor. Remarcăm o descriere sumară a unei slujbe liturgice (Liturghie?) care avea loc înainte de răsăritul soarelui şi în care erau cântate imne lui Hristos. De asemenea, se făceau jurăminte de cei prezenţi că nu vor fura şi nu vor face adulter, nu vor minţi şi nu se vor lepăda de Hristos dacă vor fi chemaţi în faţa judecăţii. Este dificil de spus dacă avem aici o descriere a Liturghiei sau a altei slujbe, de vreme ce Plinius nu descrie propriu-zis nici o posibilă împărtăşire. El remarcă însă, după aceea: „După ce săvârşeau acestea, obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată“ (Ibidem, p. 362). Iarăşi este greu de spus dacă se vorbeşte despre Euharistie sau despre o simplă agapă, dar a doua variantă este mai plauzibilă, deoarece nu avem nici un motiv să credem că Liturghia era întreruptă pentru a fi reluată mai târziu. Plinius adaugă apoi: „Acest lucru au încetat de a-l mai face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociaţiile secrete“ (Ibidem, p. 362). De ce ar fi încetat să mai facă acest lucru cei care afirmau că nu mai erau creştini de ani buni? Cele două categorii de apostaţi de mai sus constituie de fapt una singură: creştini actuali care se lepădau pe loc de credinţa lor.

Răspândirea noii „superstiţii“

Ajungem acum şi la motivul adevărat al scrisorii lui Plinius cel Tânăr. Astfel, el afirmă: „Amânând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfătuire, dat fiind numărul foarte mare al celor implicaţi. Căci mulţi, de toate vârstele, stările şi ambele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Şi molima acestei superstiţii s-a întins nu numai în oraşe, ci şi în sate, şi cred că poate fi oprită sau îndreptată“ (Ibidem, p. 362). Aşadar, creştinismul se afla într-o continuă expansiune. Dacă oraşele păreau locuri normale pentru creştini, deoarece acolo religiile erau extrem de amestecate datorită populaţiei în care se regăseau numeroase naţii, la sate, problema era mai gravă, pentru că acestea obişnuiau să ţină cu încăpăţânare la propriile tradiţii. Păgânismul satelor era ceva normal, iar alterarea acestuia de o nouă credinţă speria mai mult decât credinţele diverse prezente la oraş. De altfel, convins că metoda sa de acordare a căinţei creştinilor care apostaziază a avut succes, Plinius se grăbeşte să încheie într-o notă optimistă, afirmând că templele au început să aibă mai mulţi vizitatori, iar carnea jertfelor a început să aibă din nou căutare. Plinius ne dezvăluie însă prin această afirmaţie că păgânismul suferea deja ca modalitate de viaţă religioasă. Declinul său putea fi, astfel, doar amânat prin aceste metode, nu împiedicat. Creştinismul nu i-a oferit decât lovitura de graţie.

Rescriptul lui Traian

Traian îşi începe scurta scrisoare printr-o laudă la adresa metodei de lucru a lui Plinius, dar afirmă şi el imediat că „nu poate fi stabilit în general ceva care să aibă o formă sigură” (Traian lui Plinius, în: op. cit., p. 362). Apoi, regăsim rescriptul care cuprinde următoarele: „Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt deferiţi şi demascaţi, trebuie pedepsiţi, dar astfel încât cine va nega că e creştin şi va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noştri, chiar dacă a fost suspect înainte să dobândească iertare prin căinţă. Dar denunţurile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzaţie, căci sunt un exemplu foarte rău şi nu ţin de veacul nostru” (Ibidem, p. 362). Aşadar, Traian interzice vânarea creştinilor, dar permite pedepsirea acestora doar pentru că sunt creştini, în cazul în care îşi apără credinţa. Este de acord cu metoda lui Plinius de a-i ierta pe cei care apostaziază, însă se declară critic faţă de ceea ce precizase Plinius la un moment dat în scrisoarea sa: „A fost adusă o listă fără autor cuprinzând numele multora“ (p. 361). Denunţurile nu trebuiau, aşadar, să mai fie acceptate, dacă nu aveau şi un autor. Prin urmare, în pofida atitudinii relativ pozitive pe care unii istorici o au faţă de acest rescript, trebuie să remarcăm că Traian nu făcea nici o concesie credinţei creştine. Textul este cât se poate de clar: creştinii denunţaţi de o persoană cunoscută şi care îşi mărturisesc credinţa în faţa judecătorilor trebuie pedepsiţi (a se citi omorâţi, pentru că se vede clar din epistola lui Plinius de dinainte că nu exista cale de mijloc între apostazie şi moarte martirică). Doar cei care apostaziau erau cruţaţi. Aşadar, rescriptul lui Traian deschide calea persecuţiilor tot mai crude îndreptate împotriva creştinilor în următoarele secole.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din 31 ianuarie 2013)

În sărbătoarea Prezentării Domnului

Bucuria consacrării

de Salvatore M. Perrella

Biserica, la 2 februarie, celebrează, după o veche tradiţie care provine din secolele VI-VII, un eveniment din viaţa Domnului care aruncă lumină asupra identităţii şi misiunii sale universale. Este vorba despre Prezentarea la templu a lui Isus din partea părinţilor săi (cf. Lc 2,22-40). În această zi se celebrează contextual şi Ziua mondială a vieţii consacrate. Textul evanghelic de la celebrarea liturgică îl scoate în evidenţă, într-un context de lumină transcendentă, pe Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei dăruit omenirii ca revelaţie, lumină şi mântuire. Ritul la care Pruncul este supus declină fie apartenenţa la poporul promisiunilor, fie apartenenţa sa la Dumnezeul alianţei, al cărui revelator istoric şi escatologic el este şi va fi. Nimeni nu este ca el adevărat Fiu al Tatălui; nimeni nu este ca el autor şi perfecţionator al credinţei noastre (cf. Evr 12,2); nimeni nu este ca el mai aproape de orice om căutător al adevărului, al sfinţeniei şi al mântuirii. Maria, oferindu-l Tatălui, se oferă şi ea ca slujitoare a răscumpărării, fiind altoită în marele mister al kenosi mântuitoare a Fiului care îi este prezisă dinainte de bătrânul Simeon: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35); acest mister o va implica în aşa fel încât să fie perfecţionată şi apoi dăruită omenirii ca mamă universală (cf. In19,25-27), pentru că este discipolă şi maestră de viaţă creştină.

În acest An al Credinţei voit de Papa Benedict al XVI-lea pentru a o reînsufleţi şi a o angaja cu scopul "noii evanghelizări", cei consacraţi trebuie să se simtă şi ei angajaţi prin multipla lor slujire şi mărturie teologală adevărată pentru a face în aşa fel încât "vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii (...). Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos" (Lumen gentium, 1).

Viaţa călugărească este un dar preţios pentru viaţa Bisericii şi pentru lume; dar şi experienţă pluriseculară care astăzi mai mult ca oricând trebuie apărate, promovate, recitite şi repropuse tinerelor generaţii postmoderne, care par, cel puţin în Occident, neinteresate de această carismă, dăruire şi slujire. Viaţa consacrată este în definitiv o existenţă dăruită integral, spirit, suflet şi trup, adică toto corde, Domnului iubit şi slujit mai presus de orice; pentru a fi apoi ca semn în lume şi printre oameni al unei iubiri care satură, adapă, susţine şi dă bucurie. Într-o societate postmodernă, care prin mass-media, prin diferitele forme de publicitate, prin permisivism, confunde iubirea şi sexul şi încearcă să se sustragă de la angoasa singurătăţii existenţiale prin beţia erosului fără angajare şi responsabilitate, viaţa consacrată răspunde că a fi iubiţi de Dumnezeu în Isus Cristos poate să fie suficient pentru a depăşi orice singurătate şi pentru a elibera energii de iubire oferită în slujba celorlalţi. Bucuria este sensul de plinătate a fiinţei, care este experimentată în dimensiunea sa cea mai înaltă care e spiritul, motiv pentru care Gabriel Marcel poate în mod legitim să vorbească despregaudium essendi. Da, bucuria se situează în sfera fiinţei, este strălucirea ei. Aşadar rezultă clar, scrie Erich Fromm, că "lipsa de bucurie face necesară căutarea de plăceri tot mai noi, tot mai excitante". Bucuria deplină se experimentează "nu în ceva, ci în cineva: în cineva de care ne simţim de acum iubiţi şi pe care simţim că-l iubim. Bucuria celui consacrat este Cristos, cel înviat care trăieşte. Conştiinţa că-i aparţine lui ca singurul necesar şi singurul suficient, într-o dăruire totală, este bază a acestei plinătăţi a fiinţei" (Sabino Palumbieri). De fapt, prin credinţă cei consacraţi îl urmează şi se dăruiesc complet lui Cristos şi cauzei sale bune, "lăsând toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului" (Porta fidei, 13). De aceea, devine natural, în discursul despre viaţa consacrată, să privim cu admiraţie şi afecţiune la Maria ca model, inspiraţie, sprijin şi speranţă a celor care, femei şi bărbaţi, îl urmează mai îndeaproape pe Cristos curat, sărac şi ascultător, considerând-o icoană a ceea ce viaţa consacrată este şi intenţionează să fie în Biserică şi în lume.

De fapt, în propria dedicare lui Cristos, foarte multe familii masculine şi feminine de consacraţi privesc la Mama lui Isus ca la imaginea lor conducătoare, perpetuând în Biserică o cutumă antică şi cordială, care-şi înfige rădăcinile în însăşi comunitatea apostolică (cf. Fap 1,14). Maria din Nazaret, aşa de profund şi concret mamă, a fost considerată încă din secolul al II-lea "fecioara" prin excelenţă, "Fecioara Domnului". Foarte repede au fost percepute de reflecţia creştină implicaţiile dogmatice ale fecioriei sale şi, începând din secolul al III-lea, ea a fost prezentat în mod prevalent ca modelul sau imaginea supremă a fecioriei consacrate. O cutumă formată din veneraţie şi imitare iubitoare a Mamei lui Isus în fidelitatea faţă de urmare, în adeziunea constantă la Evanghelia mântuirii, în simţul eclezial al vocaţiei creştine, în opţiunea preferenţială faţă de cei mici şi săraci ca protagonişti ai Împărăţiei lui Cristos. O cutumă care şi astăzi se motivează, se aprofundează, se existenţializează ca "profundă consonanţă". Evanghelia Prezentării lui Isus la templu indică întregii Biserici, deci şi celor consacraţi, că asumarea în propria experienţă credincioasă a Fiului lui Dumnezeu primit ca dar şi slujire pentru ca lumea să creadă în el şi să aibă viaţa veşnică (cf. In3,15) comportă să se aibă experienţa incredibilei rodnicii a maternităţii mesianice a lui Theotokos, care şi graţie contribuţiei sale a văzut crescând şi întărindu-se în înţelepciune şi în har pe acel Fiu pe care Dumnezeu i i-a dat în pază umană şi teologală pro totius mundi. Această slujire de iubire perpetuează şi actualizează în lume o traditio lampadis care nu poate să fie neglijată, fără ulterioara pierdere gravă a valorilor transmise nouă de Evangelium vitae, care timp de două milenii a forjat şi a perfecţionat întregi generaţii nu numai creştine în Orient şi în Occident.

(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

„Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului“

Deşi Sfântul Antonie ne-a transmis viaţa monastică ca o moştenire binecuvântată, care a îmbogăţit Biserica de-a lungul tuturor secolelor, ceea ce rămâne din moştenirea sa literară este, din contra, foarte restrâns. Tot ceea ce lumea cunoaşte astăzi din învăţăturile Sfântului Antonie se limitează la viaţa Sfântului, câteva apoftegme în Pateric şi scrisorile adresate de Sfântul Antonie diverselor comunităţi monastice, care se bucurau de paternitatea sa spirituală, precum cea de la Fayyoum, Pispir sau Nitria, în sudul Alexandriei, condusă de Sfântul Ammona, prietenul Sfântului Antonie. Din aceste 20 de scrisori, numai primele şapte au drept autor pe Sfântul Antonie. Mai jos, am ales câteva fragmente din corespondenţa Sfântului Antonie, grăitoare pentru spiritul monahal care domnea în Egiptul creştin al secolului al IV-lea.

 

 

Scrisoarea a V-a

 Către monahi, fiii săi, îndemnându-i să imite pe sfinţi şi să se asemuiască lucrărilor lor

 

 

Antonie scrie fiilor săi mult-iubiţi în Domnul şi le adresează salutul său.

Fiii mei, sfinţi israeliţi după firea cea duhovnicească, nu este folositor să vă chem după numele voastre trupeşti, care trec odată cu trupul, ci eu vă numesc adevăraţi fii ai lui Israel. Ştiţi bine că dragostea mea către voi este duhovnicească şi nu trupească, de aceea nu obosesc să rog pe Domnul pentru voi, ca voi să recunoaşteţi harul care v-a fost dăruit.

Căci Dumnezeu ţine pe fiecare în trezvie prin prilejurile harului său. Nu vă opriţi aşadar, fiii mei, nu încetaţi să strigaţi către Domnul zi şi noapte pentru a sili bunătatea lui Dumnezeu să vă dăruiască ajutorul ceresc şi să vă facă să cunoaşteţi ceea ce trebuie să împliniţi.

 

 

„Dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor“

 

 

Căci noi, fiii mei iubiţi, locuim într-adevăr o casă de tâlhari şi suntem înlănţuiţi de legăturile morţii care ne ia cu sine pe toţi. Şi de acum înainte nu daţi somn ochilor voştri şi nu lăsaţi pleoapele voastre să aţipească ca să nu puteţi oferi sufletele voastre jertfă Domnului în toată curăţia şi ca voi să nu vă învredniciţi a-L vedea. Căci, fără curăţie, cum zice Apostolul, nimeni nu poate vedea pe Domnul.

De asemenea să ştiţi iubiţii mei că, dacă faceţi binele, voi dobândiţi odihnă tuturor sfinţilor şi drepţilor, căci ei nu se bucură încă de odihna deplină atunci când noi nu am ajuns la desăvârşire. Făcând binele, voi aduceţi o mare bucurie cetelor de îngeri şi vă pregăţiţi vouă înşivă o mare bucurie; şi mie, sărmanului care locuiesc această casă de noroi, voi aduceţi veselie duhului meu.

Căci ştiu că toţi sfinţii şi drepţii sunt îndureraţi atunci când ne văd slăbind în lupta noastră, că ei aduc ofranda lacrimilor şi suspinelor lor Creatorului şi că Domnul nostru, datorită suspinelor sfinţilor, se ridică asupra duhurilor celor rele şi îndepărtează de la noi lucrările lor cele rele. Dar dacă sfinţii văd că noi ne îndreptăm şi că propăşim în virtute, ei se bucură mult şi nu încetează să înalţe pentru noi numeroase rugăciuni, cu bucurie şi veselie înaintea Creatorului. Atunci Domnul nostru se bucură de faptele noastre bune ca şi de mărturiile şi rugăciunile sfinţilor şi El ne acordă o mulţime de daruri. Într-adevăr, Domnul nostru sprijină în permanenţă creatura sa când ea împlineşte poruncile Lui.

De aceea să plângem înaintea bunătăţii Domnului şi să spunem cu psalmul: „Ce vom răsplăti Domnului pentru binele ce l-a făcut nouă?“. Să zicem şi cuvântul lui David din psalm: „Ce folos ai de sângele meu, dacă eu mă cobor în stricăciune?“ Ps. 29, 9.

Vă doresc ca voi să înţelegeţi ceea ce eu vă voi spune şi vă voi arăta.

Într-adevăr, iubiţii mei fii, oricine nu urăşte din tot sufletul ceea ce propriu firii pământeşti, stricăcioase, cu toate lucrările ei şi nu ridică mintea sa spre înălţimi către Părintele nostru al tuturor, acela nu poate fi mântuit. Dar de cel care va face ceea ce eu tocmai v-am spus, Domnul nostru va avea milă de el pentru străduinţa lui şi îi va dărui focul nevăzut şi duhovnicesc care va arde toate patimile sale şi va curăţa mintea sa. Atunci, Duhul Domnului nostru Iisus Hristos va locui în el şi va fi cu el, pentru ca el să poată să se închine Tatălui în Duh şi în adevăr. Dar dacă noi vom rămâne prieteni cu această fire pământească, vom fi duşmanii lui Dumnezeu, ai îngerilor şi ai tuturor sfinţilor.

 

 

„Nu fiţi nepăsători faţă de viaţa şi mântuirea voastră“

 

 

Şi eu vă cer în numele Domnului nostru Iisus Hristos să nu fiţi nepăsători faţă de viaţa voastră şi mântuirea voastră, să nu lăsaţi ca acest timp trecător şi scurt să vă răpească veşnicia, care nu are sfârşit, nici ca acest trup de carne să vă îndepărteze de Împărăţia Luminilor, care este nemărginită şi de nespus în cuvinte, nici ca acest loc trecător unde stăm să vă lipsească de locuirea în apropiere de petrecerea îngerilor.

Aşa, iubiţii mei fii, sufletul meu este uimit şi duhul meu slăbeşte, căci, deşi noi am primit libertatea alegerii pentru a îndeplini lucrările sfinţilor, suntem îmbătaţi de rele, precum cei care sunt ameţiţi prin patima băuturii. Nu am vrut să ridicăm gândurile noastre pentru a primi slava cerească, nu am imitat faptele săvârşite de toţi sfinţii, nu am urmat calea lor pentru a moşteni împreună cu ei binele veşnic.

 

 

Scrisoarea a VI-a

Monahilor care locuiesc în Fayyoum, pentru a-i face să cunoască atacurile demonilor şi ajutorul Sfintelor Puteri; îndemnând la deprinderea răbdării şi la îndeplinirea scopului pentru care au plecat din lume

 

Noi ştim într-adevăr cum această fire primordială (omul) a căzut de la înălţimea sa în adâncul ruşinii şi al sărăciei şi cum Dumnezeu în milostivirea Sa a cercetat-o prin Lege, prin mijlocirea lui Moise şi a celorlalţi prooroci, apoi, în cele din urmă prin singurul Său Fiu care este Marele nostru Mijlocitor şi adevăratul nostru Doctor (Tămăduitor) capabil să vindece rănile noastre. El Şi-a asumat trupul nostru şi S-a dat pe Sine pentru noi şi pentru păcatele noastre.

Datorită neştiinţei noastre, El a primit chipul (înfăţişarea) neştiinţei, datorită slăbiciunii noastre, El a purtat slăbiciunea noastră, datorită sărăciei noastre, El a luat înfăţişarea săracului, datorită firii noastre muritoare, El a gustat moartea. Pe toate acestea le-a suferit pentru noi şi prin moartea Sa noi am fost mântuiţi. Deci, noi trebuie să ducem lupta cea bună ca să se bucure pentru noi toţi sfinţii care se roagă pentru noi în momentul odihnei noastre. Atunci se vor bucura în acelaşi timp şi semănătorul şi secerătorul. (…)

De aceea, vă cer, fiii mei preaiubiţi, de a vă adânci în acestea şi de a observa iconomia Făcătorului nostru: cum El ne-a cercetat prin Vestea cea Bună cunoscută în mod deschis şi descoperită duhului; căci deşi înzestraţi cu raţiune, am devenit iraţionali, datorită seducţiei patimilor din partea vrăjmaşului, cel rău, tatăl minciunii.

 

 

Iadul şi cursele cele nenumărate ale diavolului

 

 

Doresc ca voi să ştiţi infinitele şiretlicuri ale demonilor şi formele lor nenumărate. Cum au văzut ei că noi am devenit conştienţi de răul din noi şi de ticăloşia noastră şi că noi ne străduim să scăpăm de faptele cele rele pe care ei le săvârşeau în noi şi, în plus, că noi nu plecăm urechea la sfaturile cele rele pe care ei ni le sugerează, ei se puseră a ne lua în râs. Fiindcă ei ştiu bine că darul primit la început, pe care Făcătorul lor l-a făcut, s-a schimbat pentru ei în moarte şi că ei au fost definitiv îndepărtaţi de la El şi că au primit iadul ca moştenire din cauza neatenţiei lor şi marii lor răutăţi.

De aceea, fiii mei preaiubiţi, nu încetez de a mă ruga pentru voi, noapte şi zi, ca Domnul să deschidă ochii inimii voastre ca voi să vedeţi marea răutate a demonilor şi nemumăratele vicleşuguri pe care le îndreaptă în fiecare zi spre noi. Să vă dea Domnul o inimă trează şi duhul discernământului (dreptei socotinţe) ca să vă puteţi oferi pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca jertfă vie şi sfântă şi să vă păziţi tot timpul de gelozia demonilor şi de sfaturile lor rele, de surdele lor uneltiri şi de răutatea lor ascunsă, de duhurile seducătoare şi de gândurile de hulă şi de tot ceea ce ei aruncă spre noi în tot timpul: necredincioşie, orbirea inimii, tulburări subtile pe care ei ni le aduc în fiecare zi cu tristeţea inimii, mânie şi clevetire. Ei aruncă toate acestea în inima noastră pentru ca noi să ne acuzăm unii pe alţii şi ca fiecare să se îndreptăţească pe sine, pentru ca noi să judecăm pe ceilalţi şi să ne aducem injurii unii altora, pentru ca noi să pronunţăm cuvinte de blândeţe când inima noastră este plină de răutate, pentru ca noi să condamnăm pe alţii pe baza unor simple aparenţe, în timp ce tâlharul/cel rău este în noi înşine, pentru ca noi să ne certăm pentru a face să prevaleze cuvântul nostru propriu şi să părem demni de respect. Demonii ne propun alte lucrări care depăşeşc capacităţile noastre şi ne deturnează de la cele care ne-ar fi folositoare. Ei ne fac să râdem când trebuie să plângem şi să ne întristăm când trebuie să ne bucurăm, şi în tot timpul ei ţintesc la a ne deturna de la calea cea dreaptă, pentru a ne supune tiraniei lor. Eu nu am să explic, una câte una, toate răutăţile pe care ei ni le provoacă, afară doar dacă inimile noastre se umplu de lucruri asemănătoare, acestea vor deveni hrana noastră, atunci răul va creşte şi se va înrădăcina în noi şi ne va paşte o mare osândă.

De aceea nu trebuie să obosim în a ruga bunătatea Părintelui ceresc pentru ca ajutorul Său să vină şi să ne sprijine în toate acţiunile noastre.

 

(Traducere de Augustin PĂUNOIU din „Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt lettres de Saint Antoine selon la tradition arabe“, Père Matta-El-Maskîne; intertitlurile aparţin redacţiei)

Ziua cea rodnică

Povestea un călugăr bătrân ucenicilor săi în ale duhovniciei că „era odată un om care, lucrându-şi ogorul, ajunsese foarte bogat. Vrând să-i înveţe pe fiii săi această meserie, el le zise: «Fiilor, ştiţi bine cum am devenit eu bogat; şi voi, dacă îmi veţi da ascultare, veţi fi la fel de avuţi». Ei atunci i-au spus: «Tată, spune-ne şi nouă cum ai reuşit acest lucru». Atunci, acesta se folosi de un mijloc iscusit pentru a-i face să nu fie nepăsători şi le zise astfel: «În fiecare an există o singură zi în care, de veţi lucra, veţi fi bogaţi. Dar, din pricina vârstei mele înaintate, am uitat care este această zi. Pentru asta, nu fiţi nepăsători, nu trândăviţi nici măcar o singură zi, căci poate chiar aceea este ziua cea binecuvântată şi, dacă veţi lenevi atunci, degeaba veţi mai trudi anul întreg»“. Povestea se termină aici, dar călugărul nostru nu uită să adauge a spune ucenicilor săi: „Tot astfel şi noi, doar de vom munci fără încetare la mântuirea noastră, vom găsi calea vieţii.“ (Pateric, Ziceri inedite ale Părinţilor pustiei, Anastasia, 2009)

Fiecare condiţionare este o nouă promisiune de libertate

Problemele umanităţii contemporane, după cum este cunoscut, nu au apărut odată cu criza economică. Răul este mult mai profund; lumea modernă s-a construit în întregime contrar persoanei umane. Şi privind retrospectiv ultimul secol, vedem, pe de o parte, individualismul, al cărui fin produs este spiritul mic-burghez, iar pe de altă parte, fascismul şi comunismul, care au născut tiraniile colective.

În aceste forme de opresiune este adevăratul rău şi ceea ce trebuie făcut pentru a lupta împotriva lui este eliberarea înţelesului persoanei de erorile individualiste şi a sensului comuniunii de derapajele colectiviste.

"Trebuie să dăm acestei lumi bulversate nişte baze solide. E nevoie de o restaurare a persoanei în slujba şi contribuţia pe care le datorează lumii. Teologia Bisericii,trupul mistic al lui Hristos, poate susţine această restaurare. Doar o revoluţie personalistă şi comunitară poate restaura echilibrul dinamic al Europei", anunţa Emmanuel Mounier în revista Esprit prin 1937.

Renaşterea, iluminismul au constituit o explozie de tinereţe împotriva unor cadre moarte, o înflorire strălucitoare a capacităţilor umane autonome, dar şi începutul decadenţei individualiste, moartea comunităţii, apoi, timp de 400 de ani, accentuarea divorţului între spirit şi materie, între gândire şi acţiune.

Aşa s-a născut acest individ pe care-l descria Renan, fără familie, fără trecut, fără patrie, fără vecini, fără ideal, fără Dumnezeu, atom neputincios, care trebuia să se piardă într-o zi în elanul puternic al maselor.

Definiţia persoanei

Revoluţia contra individualismului reprezintă restaurarea unei civilizaţii în slujba persoanei umane, iar interesul pentru suflet este primordial. "Viaţa spirituală trece prin intersecţia comună a exigenţelor persoanei. Ea este fundamentul oricărei civilizaţii, fiindcă nu există civilizaţie decât animată de grija primordială pentru persoana umană şi în întregime structurată de ea", concluziona acelaşi filosof francez.

Dar ne-am putea întreba ce este persoana? Răspunsul ne va lumina multe nedumeriri. Iar la final vom descoperi că ea nu este o celulă, fie ea şi socială, ci vârful, culmea de unde pleacă toate drumurile lumii.

Nu putem defini persoana de o manieră precisă, căci după expresia lui Gabriel Marcel, ea ţine de domeniul non-inventariabilului. "De vreme ce persoana nu este un obiect care se separă şi se pune la microscop, ci un centru de reorientare al universului obiectiv, nu ne rămâne decât să îndreptăm analiza spre universul edificat de ea, pentru a clarifica structurile pe diverse planuri. Nu trebuie să uităm niciodată că ele sunt incidenţe diferite legate de aceeaşi realitate. Nimeni nu are adevărul său decât legat de toţi ceilalţi."

Într-o epocă ce pare că neagă evidenţele înseşi, nu este degeaba să insistăm asupra acestei realităţi centrale: omul este suflet în aceeaşi măsură în care este şi trup. Şi invers. Materialiştii moderni şi-au reamintit pe drept acest adevăr, dar nu ei l-au descoperit primii: unirea indisolubilă dintre suflet şi trup constituie axa gândirii creştine. Într-adevăr, Întruparea este cheia de boltă a creştinismului. Ea nu este exterioară istoriei, ci realitatea de toate zilele. Această taină transcendentă istoriei se derulează totuşi în istorie. Ea nu este o dată, un punct, ci însuşi centrul istoriei lumii, fără limite în spaţiu şi timp.

Iar Biserica o anunţă cotidian prin existenţa sa continuă.

Sunt trup şi suflet

Creştinul nu dispreţuieşte trupul, şi cu atât mai mult nu ar trebui să fie nepăsător faţă de suflet. Învierea trupurilor este o dogmă indiscutabilă a Bisericii. Cât timp trăim pe acest pământ, nu putem face abstracţie de faptul că suntem şi materie, situată într-un timp şi spaţiu, condiţionaţi de numeroşi factori de care trebuie să ţinem seamă.

"Sunt locatarul unui univers a cărui istorie a fost într-un fel anume, am ajuns la cutare moment din această istorie, într-o ţară, o familie, omul care sunt de o anumită factură, condiţionat de păcatul strămoşesc, de ereditatea mea, de educaţia mea, de accidentele suferite, de primele întâlniri ale vieţii mele. Într-un cuvânt, de ceea ce sunt în mod vizibil, imposibil de trecut cu vederea fără a comite un mare păcat", nu uită să amintească Emmanuel Mounier contemporanilor săi şi nouă tuturor.

Toate influenţele suferite de persoana umană, devenind experienţe trăite, fac din fondul uman, de la sânge şi lacrimi până la cerul înstelat de deasupra capetelor noastre, trupul vieţii noastre.

Trebuie să acceptăm condiţionările şi promisiunile inerente firii noastre. Hristos ne-a spus prin gura Apostolului Pavel: "Fiţi în lume ca şi cum nu aţi aparţine ei. Dar fiţi în lume". Cu alte cuvinte, nu dezertaţi, nu fiţi laşi.

Aceasta este persoana umană: întrupată într-un loc, angajată într-un timp şi printre oameni. Dar omul, fiinţă a naturii, este mai mult decât ceea ce se vede; el transcende natura. Ea nu se reduce la un ansamblu de funcţiuni sau de reflexe combinate. Transcendenţa sa în raport cu natura se remarcă prin mai multe semne: din întreg universul creat, doar el cunoaşte natura, doar el o poate transforma; mai mult, omul este capabil de iubire, ceea ce nu e puţin lucru.

Determinismele există, dar ele nu sunt absolute şi nu pot schimba în cursul lor drumul pe care doreşte un om să şi-l aleagă. Mai mult, fiecare din aceste determinisme aduce o nouă promisiune de libertate.

De altfel, alături de postura omului ca fiinţă istorică, nu trebuie să uităm statutul său ontologic. Antropologia creştină afirmă, prin creaţia şi voinţa liberă de la Dumnezeu, transcendenţa persoanei cu privire la condiţiile sale empirice.

Persoana fiind odată trup şi suflet, orice anatemă aruncată asupra materiei sau spiritului conduce la grave erori. Tratarea omului ca persoană reprezintă realismul integral, pentru că numai aşa este înţeleasă orice problemă umană în întreaga sa amploare concretă, de la cea mai neînsemnată condiţie materială la cea mai înaltă posibilitate spirituală.

Natura un simplu decor?

Nici o problemă nu se explică fără valorile, structurile şi vicisitudinile universului personal. Rezultă de aici două consecinţe. În domeniul practic, al acţiunii, omului trebuie să-i fie asigurată soluţia în planul infrastructurii biologice şi economice. Dar această soluţie este incompletă, pentru că şi spiritualul este o infrastructură. Iar dacă structura economică nu ţine seamă de profundele dimensiuni ale persoanei, ea aduce cu sine ruina.

"În condiţia mea de om, datorită trupului care sunt, prin care comunic cu lumea şi cu ceilalţi, eu pot acţiona. El se află la rădăcina oricărei conştiinţe şi a întregii vieţi spirituale. El este mediatorul omniprezent al vieţii sufletului", subliniază filosoful francez.

Dar, deşi omul este atât de ancorat în materie, totuşi el nu este sclavul condiţionărilor şi mecanismelor ei. El este capabil de a se ridica deasupra lor, de a le domina. Omul poate învinge pământul din care este făcut. Riscul de a fi antrenat într-o mişcare de depersonalizare se manifestă numai prin trecerea de la libertatea duhului la automatismele materiei. Istoria omului este istoria urcuşului său spre o mai deplină umanizare. Dar lumea a fost abandonată de omul modern, şi el a acceptat ca ea să nu fie decât obiect, spaţiu şi mişcare. În faţa acestei maşini, lui nu-i mai rămâne decât să fie un spectator degajat şi indiferent faţă de mersul ei fără ţintă precisă.

Creştinismul are însă asupra omului o viziune cosmică, adevăr de multe ori trecut cu vederea. Să nu uităm cuvintele lui Saint-Exupery: "Dacă rupi o floare, plânge o stea".

Creată odată cu omul şi pentru acesta, natura, atinsă de căderea lui, rămâne în mod tainic legată de destinul său. Suntem şi materie, iar asta ne obligă la responsabilitate.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după Emmanuel Mounier. Penseur chrétien dans le monde moderne, Candide Moix, Paris, L Editions du Seuil, 1960. Articol publicat în săptămânalul "Lumina de Duminică" din data de 20 ianuarie 2013)

Phidias şi cizmarul

A devenit aproape un sport naţional la noi ca, mai ales în media, toţi să-şi dea cu părerea despre toate. Majoritatea sunt doctorul-ştie-tot, specialişti în absolut orice domeniu, iar părerea lor "avizată", citiţi ghilimelele, constituie reper în toate privinţele. Puţină reţinere nu cred că ar strica din partea acestor oameni. Pe timpul lui Pericle, strălucitul general şi orator care a trăit cu cinci secole înainte de Hristos, în Atena locuia un vestit sculptor, Phidias. Opera sa cea mai importantă, statuia lui Zeus din Olimp, este considerată între cele şapte minuni ale lumii antice. Conducătorul Atenei îl însărcinase să dirijeze lucrările de construcţie a Acropolei şi decorare a Partenonului.

Phidias era un perfecţionist. Se spune despre el că şi-ar fi distrus operele originale, nemulţumit totuşi de modul în care lucrase la ele.

După ce termina câte o statuie, Phidias prezenta noua sa capodoperă în agora ateniană. Odată, artistul a fost apostrofat de un cizmar, care privind cu atenţie cureluşele săpate în marmură pe picioarele statuii, explică cum se face o sanda. Mai departe, toţi cei prezenţi au tras concluzia că cizmarul avea dreptate. Phidias a luat repede statuia în atelier şi a corectat bretelele sandalelor. A doua zi a prezentat-o din nou şi tot din nou cizmarul a ridicat obiecţii, dar de data aceasta ele se refereau la forma genunchiului personajului dăltuit în piatră. Numai că, acum, Phidias i-a replicat scurt omului nemulţumit: "Nu mai sus de gleznă, cizmarule! - Sutor, ne ultra crepidam!".

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro