IDEILE CONDUC LUMEA

Marinar nu este acela care ştie să vâslească, să facă o barcă, să citească o hartă, ci acela care simte în el nostalgia spaţiilor infinite ale mării (Antoine de Saint Exupery)

CIORAN ȘI IONESCO ÎN CURTEA NEAMURILOR

Publicăm textul lectio magistralis pe care cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii a ţinut-o la 11 octombrie 2011 cu ocazia conferirii titlului honoris causa din partea Universităţii din Bucureşti.


De Gianfranco Ravasi

Era denumită Curtea Neamurilor. Era vorba de un spaţiu simbolic al templului din Ierusalim, destinat să-i găzduiască pe păgâni, gentes, popoarele externe lui Israel. Urmând o indicaţie a lui Benedict al XVI-lea, Consiliul Pontifical al Culturii a voit - sub acest titlu - să recreeze un loc de dialog serios şi aprofundat între cei care cred şi atei, doritori să se confrunte între ei cu privire la marile teme ale fiinţei şi existenţei şi cu privire la misterul însuşi al lui Dumnezeu.

În interiorul său vrem în mod ideal să situăm două figuri emblematice originare din România, alese pe versantul necredinţei deschise şi sensibile la întrebările spirituale. Primul personaj este Emil Cioran (1911-1995). "Eu sunt un străin pentru poliţie, pentru Dumnezeu, pentru mine însumi": probabil aceasta este cea mai lapidară şi fulgerătoare carte de identitate a lui Emil Cioran, născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari, în Transilvania română. Aşa cum se ştie, acest inclasificabil scriitor-gânditor, în anul 1937, la 26 de ani, a emigrat la Paris unde şi-a petrecut restul vieţii sale până la moarte care a avut loc în anul 1995. Deci străin pentru patria sa de origine, pe care a şters-o din datele sale personale, abandonându-i şi limba. Străin pentru naţiunea care l-a găzduit, din cauza izolaţionismului său constant: "Suprimam din vocabularul meu un cuvânt după altul. După ce s-a terminat masacrul, unul singur a mai rămas supravieţuitor: Singurătate. M-am trezit satisfăcut". În sfârşit, străin pentru Dumnezeu, el care era fiu de preot ortodox. Aşa de străin încât s-a înscris la "rasa ateilor", şi totuşi cu o dorinţă grijă neîntreruptă de urmărire în privinţa misterului divin: "M-am învârtit mereu în jurul lui Dumnezeu ca un denunţător: incapabil să-l invoc, l-am spionat". Pentru acest motiv aş vrea să vorbesc pe scurt despre el, fără pretenţii de a depăşi perimetrul meu de teolog invadând în analiza de critică literară pe care alţii o vor face la acest centenar. De fapt, Cioran s-a aşezat la pândă în mai multe rânduri pentru a întinde curse lui Dumnezeu constrângându-l să reacţioneze, deci să se dezvăluie.

Este emblematic dialogul pe care l-a avut la distanţă cu teologul Petre Ţuţea. Acesta nu părăsise ţara sa, în pofida celor treisprezece ani petrecuţi în închisorile lui Ceauşescu, cu atât mai puţin credinţa sa ajungând să-i replice lui Cioran aşa: "Fără Dumnezeu omul rămâne un sărman animal, raţional şi vorbitor, care nu vine de nicăieri şi merge nu se ştie unde". În realitate, interlocutorul său nu era strict ateu, nici agnostic, fapt este că ajunsese până acolo încât să sugereze teologilor o particulară cale a sa "estetică" pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. De fapt, scria el în Lacrimi şi sfinţi: "Atunci când voi ascultaţi muzica lui Bach vedeţi cum se naşte Dumnezeu (...). După un oratoriu, o cantată sau o "Passio", Dumnezeu "trebuie" să existe (...). Să ne gândim că atâţia teologi şi filozofi au irosit nopţi şi zile pentru a căuta dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, uitând-o pe singura!".

Cioran acuză Occidentul de un delict extrem, acela că a extenuat şi a disecat puterea generatoare a Evangheliei: "Consumat până la os, creştinismul a încetat să fie un izvor de uimire şi de scandal, a încetat să dezlănţuie vicii şi să fecundeze inteligenţe şi iubiri". Acest Qohelet-Ecleziast modern se transformă deci într-un soi de "mistic al Nimicului", lăsând să se întrevadă coşmarul "nopţilor sufletului" anumitor mari mistici ca Ioan al Crucii sau Angelo Silesio, ajungând până la descumpănitorul cântăreţ al legăturii Dumnezeu-Nimic, celebrul Meister Eckhart medieval. "Era încă un copil când am cunoscut pentru prima dată sentimentul nimicului, în urma unei iluminări pe care n-aş reuşi să o definesc". O epifanie de lumină obscură, am putea spune cu oximoronul folosit de Iob cel biblic.

"Avem mereu pe cineva deasupra noastră - continua el - dincolo de Dumnezeu însuşi se ridică Nimicul". Dar iată paradoxul: "Câmpul vizual al inimii este: lumea, plus Dumnezeu, plus Nimicul. Adică totul". Şi atunci aceasta este concluzia lui: "Şi dacă existenţa ar fi pentru noi un exil şi Nimicul o patrie?". Nimicul - tot prin oximoron - devine numele unui Dumnezeu, desigur foarte diferit de Dumnezeul creştin, şi totuşi asemenea lui gata să adune răul de trăit al omenirii. Scria Cioran evocând "psihostazia" din Egiptul antic, adică acea cântărire a sufletelor răposaţilor pentru verificarea gravităţii păcatelor lor: "În ziua judecăţii vor fi cântărite numai lacrimile". De fapt, în timpul disperării anumite blesteme - declara Cioran, urmându-l pe Iob - sunt "rugăciuni negative", a căror virulenţă este primită de Dumnezeu mai mult decât lauda teologică foarte controlată (ideea fusese formulată deja de Luther).

Deci Cioran este un ateu-credincios sui generis. Mai mult, pesimismul său, negaţionismul său se referă mai degrabă la umanitate: "Dacă Noe ar fi avut darul de a citi viitorul, nu este nici o îndoială că s-ar fi scufundat!". Şi aici Nimicul devine simplul nimic, un eliminare goală: a adora pământul şi a spune că tocmai el este capătul şi speranţa chinurilor noastre şi că ar fi zadarnic să căutăm ceva mai bun pentru a ne odihni şi a ne dizolva". Omul te face să pierzi orice credinţă, este un soi de demonstraţie a non-existenţei lui Dumnezeu şi în această lumină se explică pesimismul radical al lui Cioran care străluceşte deja în titlurile operelor sale: Inconvenientul de a ne fi născut, Ispita de a exista, Pe culmile disperării, Spintecarea, Silogismele amărăciunii şi aşa mai departe. Şi uneori este greu să nu-i dai dreptate privind nu numai istoria omenirii, ci şi golul din atâţia indivizi care nu au nimic din tragicul Nimic transcendent: "Despre multe persoane se poate afirma cât valorează prin anumite picturi, adică partea cea mai preţioasă este rama". Dar din fericire - şi aceasta este marea contradicţie - există, aşa cum se spune, şi Bach.

Cealaltă figură originară din România pe care o conducem în mod ideal în interiorul Curţii Neamurilor este marele dramaturg Eugčne Ionesco, prieten al lui Cioran, născut din tată român şi mamă franceză la Slatina (o sută cincizeci de kilometri de Bucureşti) în anul 1909 şi a emigrat şi el la Paris unde a trăit până la moare care a avut loc la 28 martie 1994, cu funeraliile celebrate după ritul ortodox în care fusese botezat. Într-o zi, glumind dar nu prea mult, în timpul unui interviu el a declarat: "Dau buzna la telefon ori de câte ori sună, în speranţa, uneori dezamăgită, că poate îmi telefonează Dumnezeu. Sau măcar unul dintre îngerii săi de la secretariat". Însă tot în acel interviu a mărturisit: "Ceea ce mă plictiseşte mai mult decât bătrâneţea şi decât suferinţa este plictiseala însăşi". Agnosticismul său era sever, şi totuşi era alterat de iubirea faţă de misticii spanioli, flamanzi şi germani. Încă Besançon amintea că biblioteca lui se asemăna mai mult cu aceea a unui filozof sau a unui teolog decât a unui literat.

În jurnalul său nu se ruşina să noteze aceste rânduri: "Îmi spun mie însumi: Nu te teme, sărman micuţ (...). Citeşte Cartea, citeşte Cartea, instruieşte-te până la ultima respiraţie. Eşti neştiutor". Şi Cartea prin excelenţă - pentru el care a fost seminarist la Bucureşti, care a avut printre prietenii cei mai intimi pe marele istoric al religiilor şi conaţionalul său emigrat şi el la Paris, Mircea Eliade, pentru el care avea legături strânse cu părintele dominican Ambroise-Marie Carré, colegul său în Académie de France - era Biblia. Desigur, privirea pe care el o aruncase asupra realităţii era descurajantă, fapt este că el a fost etichetat ca exponent al teatrului absurdului, în linia lui Samuel Beckett, alt dramaturg celebru contemporan cu el.

În realitate el voia să înfiereze fără milă şi cu ironie ("unde nu este umorism - scria el în anul 1962 în Note şi contranote - nu este umanitate, este lagăr de concentrare") societatea burgheză modernă, fără idealuri, alimentată cu forţa de locuri comune, în mod obositor repetitivă şi la sfârşit goală şi efemeră. Emblematică este capodopera sa, anticomedia în unsprezece scene, din anul 1950 intitulată în mod îngrozit Cântăreaţa cheală. Să încercăm să o rezumăm, pornind de la interiorul său mic burghez englez. Soţii Smith conversau cu fraze asemănătoare cu banalităţile care se citesc în manuale pentru a învăţa o limbă străină. Vin în vizită soţii Martin care se aşează în faţa soţilor Smith ca străini, gata însă să se recunoască prin diferitele glume pe care şi le spun, de tipul: "Luaţi un cer, mângâiaţi-l, va deveni vicios".

Dintr-o dată intră un pompier care este în căutarea unui incendiu care trebuie stins, pe care însă nu reuşeşte să-l găsească... Continuă conversaţia celor două perechi într-un crescendo de stereotipuri dar şi de agresivităţi ajungând la emiterea de fraze obraznice, de sunete sufocate care conţin numai consoane şi vocale fragmentare. Dintr-o dată se sting luminile care, puţin după aceea, se reaprind. Şi iată din nou cele două perechi în poziţii inversate că reiau dialogul lor format din fraze demenţiale. Cade cortina. Este uşor de intuit mai mult decât absurdul non-sensul care domneşte în colocviile atâtor oameni: e suficient numai să adunăm ecourile discursurilor la celular în tren sau ale (să-i zicem) conversaţiei târâită a anumitor grupuri de tineri. Se poate înţelege cum Ionesco, sub vălul comicităţii şi al sarcasmului, simte o profundă amărăciune: "Comicul - scria tot în Note şi contranote - fiind intuiţia absurdului, mi se pare mai disperant decât tragicul".

Pentru aceasta, din reacţie el ridica privirea spre vârfurile misticii sau ale transcendentului. El nu încerca numai să combată sau să demoleze stupiditatea, aşa cum afirma într-o altă operă cunoscută, Lecţia (1951): "Nu e suficient a integra. Trebuie dezintegrat. Aceasta este viaţa, filozofia, ştiinţa". Ionesco a voit implicit să încerce în felul său şi o cale de mântuire pentru acel "mic burghez care a uitat arhetipul pentru a se pierde în stereotip", ca să folosim o altă afirmaţie a lui. El se întoarce la cuvânt, conştient de puterea sa: "O, cuvintelor, câte delicte se comit în numele vostru!", afirmă un personaj din Jacques sau supunerea (1955). Dar rămâne mereu dezamăgit chiar şi de rezultatele raţiunii idolatrizate, aşa cum scria în Jurnalul în fărâme (1967): "Raţiunea este nebunia cea mai puternică, dar şi raţiunea celui mai puţin puternic este nebunie".

La baza acestui pesimism este uimirea unei persoane rănite de domnia stupidităţii, a răului, a răutăţii, a umilirii celor mici şi a celor nevinovaţi, a minciunii comuniste dominante în ţara sa. Şi tocmai din această furtună morală înfloreşte dorinţa sa puternică spre mister, neliniştea sa spirituală, căutarea Dumnezeu ascuns care nu telefonează niciodată creaturii sale care este totuşi în aşteptarea neliniştită a unui telefon. Ultimul rând din jurnalul său este însă strălucitor: "Să mă rog. Nu ştiu pe Cine. Sper: Isus Cristos". Tocmai pentru aceasta este important şi pentru noi cei care credem să urmăm parcursuri de asemenea căutări, conduşi de persoane care nu cred dar care au faţa îndreptată spre infinit şi spre veşnic.

Angajarea lor este sinceră şi, spre deosebire de anumiţi atei devotaţi, nu are conotaţii de alt gen, umezite cu salivă cu alte gusturi de ton politic sau social. Aşa cum recunoştea un scriitor catolic francez, Pierre Reverdy, "există atei de o asprime feroce care, până la urmă, se interesează de Dumnezeu mult mai mult decât anumiţi credincioşi frivoli şi uşuratici". Tocmai pentru aceasta consider că această Curte a Neamurilor, voită de Benedict al XVI-lea, este o experienţă culturală şi pastorală semnificativă. Şi acea imagine a "curţii", la prima vedere un pic încurcătoare, mi se pare sugestivă. Nu se intră în spaţiile păzite ale Palatului, unde are sediu puterea laică şi se desfăşoară viaţa socială şi politică; nu se pătrunde nici în Templu cu riturile sale, limbajul său, atmosfera sa hieratică. În schimb ne întâlnim împreună în spaţiul liber al pieţei unde suflă vânturile Duhului dar şi cele ale cuvintelor umane, ale protestelor, chiar ale blestemelor. Acolo s-au încrucişat în trecut săbiile din duelurile nu întotdeauna metaforice dintre credinţă şi ateism; acum se întâlnesc gânduri şi glasuri care caută cu inimă liberă să dea cont despre propriile îndoieli, despre propriile speranţe şi - de ce nu? - despre propriile certitudini.

(După L'Osservatore romano, 12 octombrie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

SF. ROZARIU

Rugăciunea sfântului Rozariu, o praştie puternică a Maicii Domnului


Suntem în luna octombrie, lună dedicată rugăciunii Rozariului Preacuratei Fecioare Maria. Un eveniment din Sfânta Carte, cel în care tânărul David îl învinge pe uriaşul filistean Goliat, aşa cum tot David a învins şi leul şi ursul care voiau să fure oiţe din turma sa, numai cu o praştie, mi-a inspirat o "metaforă" pentru rugăciunea Rozariului, pe care am îndrăznit să o numesc: "Praştia puternică a Maicii Domnului" (cf. 1Sam 17,1-51).

Praştia lui David cu pietricelele ei lustruite este o imagine biblică a Rozariului şi a bobiţelor sale, mult mai multe şi mult mai puternice decât cele din praştia lui David, prin care putem învinge şi noi: "Goliaţii, leii şi urşii care ne atacă sufletele, voind să ni le piardă".

Orice bobiţă a Rozariului simbolizează nu numai piatra desprinsă din praştia lui David, ci şi piatra desprinsă din munte, văzută de Nabucadenţar, care a lovit împărăţiile lumi şi le-a distrus (cf. Dan 2,38-45) dar şi pe Isus Piatra, care va cădea peste duşmanii săi (cf. Mt 21,44).

Şi, ca să fac o aplicaţie cu puterea rugăciunii Sfântului Rozariu, putere care face şi obiectul originii Sărbătorii Sfântului Rozariu, voi aminti două biruinţe obţinute de creştini, cu Rugăciunea Rozariului, contra turcilor, care voiau să transforme Europa Creştină în ţinut musulman.

1. Cea de la Lepanto, din 1571, care a fost la fel de răsunătoare ca şi victoria lui David contra lui Goliat.

Să ne amintim de ravagiile pe care otomanii le făcuseră deja printre ţinuturile creştine. Vechi comunităţi creştine înfloritoare din Asia Mică şi Africa de Nord au dispărut aproape complet. În aceste condiţii, au fost organizate mai multe cruciade, însă acestea n-au reuşit să stopeze decât pentru un timp expansiunea otomană. Avea să urmeze căderea Constantinopolului (1453), ocuparea Insulei Malta (1565), iar în 1570, în încercarea de a pune stăpânire pe Veneţia, trupele sultanului Selim al II-lea (1566-1574) invadau Cipru.

Atunci s-a ridicat David al creştinilor, papa Pius al V-lea (1504-1572) şi a chemat întreaga creştinătate să ia în mâini Rozariul Preacuratei Fecioare Maria şi să se roage pentru victorie. Câte bobiţe ale Rozariului au fost trecute printre degetele creştinilor în timpul rugăciunii, tot atâtea pietre au fost aruncate cu praştia Rozariului asupra turcilor, care au fost învinşi de o armată mult mai mică ca a lor.

Ziua victoriei creştinilor, înarmaţi cu Rozariul Preacuratei Fecioare Maria, a fost 7 octombrie 1571. Acea zi memorabilă a rămas până astăzi sărbătoarea Sfântul Rozariu. Iar Maria a rămas pentru creştini Regina Victoriilor.

2. În anul 1683, o armată imensă de turci, formată din peste 200.000 de soldaţi, a asediat Viena, capitala Austriei, una dintre cele mai puternice bastioane ale creştinismului. Atunci, Ioan Sobieski, comandantul suprem al armatelor poloneze, a alergat în apărarea cetăţii asediate, care era pe punctul de a fi cucerită. Împreună cu trupele sale, el s-a încredinţat ocrotirii Maicii Domnului, implorându-i ajutorul. Toată armata, împreună cu Ioan Sobieski, în genunchi, au participat la Liturghie în conventul camaldulenzilor şi au recitat sfântul Rozariu, după care comandantul a dat semnalul de atac. În scurt timp, turcii au fost zdrobiţi şi cei care au mai rămas au fost puşi pe fugă.

Dacă mergem la Biblie vom vedem că Lepanto şi Viena creştine au corespondenţe în istoria poporului ales. În vremurile când poporul ales era înconjurat de mulţi duşmani, iar el se ridica la rugăciune pentru a cere ajutor divin, Dumnezeu îi dădea biruinţă. Astfel:

- La Rafidim este primul loc unde israeliţii au luptat după ieşirea din Egipt. Aici au venit amaleciţii ca să se bată cu Israel. Moise a stat în stare de rugăciune. "Atunci când Moise îşi ridica mâinile spre cer, biruia Israel; iar când îşi lăsa mâinile, biruia Amalec" (Ex 17,8-11).
- Urmaşii lui Ruben, ai lui Gad şi o jumătate din seminţia lui Manase au avut de luptat cu agarenii, cu Ietur, cu Nafis şi cu Nodab. Agarenii şi toate ale lor au fost daţi în mâna evreilor, pentru că ei în vremea luptei au strigat către Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a ajutat pentru că ei nădăjduiau în el (cf. 1Cr 5,18-20)
- Iosafat, regele lui Iuda, având de înfruntat o mulţime de vrăjmaşi moabiţi şi amoniţi. El întâi de toate s-a rugat. Şi Iahaziel levitul, primind lumină de la Duhul Sfânt, s-a ridicat şi a zis, Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi în faţa acestei mari mulţimi, căci voi veţi cânta şi nu veţi lupta, căci Dumnezeu va lupta pentru voi. Moabiţii şi amoniţii, la auzul cântării de laudă a lui Iuda, s-au nimicit între ei. (cf. 2Cr 20,12-24).

Dacă Dumnezeu a dat victorii în luptele cu duşmanii văzuţi, cu atât mai mult el dă victorii contra duşmanilor nevăzuţi ai mântuirii. "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Ef 6,12). "Noi distrugem născocirile minţii şi orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi cucerim orice minte ca să asculte de Cristos" (2Cor 10,3-5).

Iată şi o victorie duhovnicească, dată de Dumnezeu Bisericii, prin Rozariul Preacuratei Fecioare Maria.

Să ne amintim, în acest sens, de sfântul Dominic (1170-1221), cel care a primit Rozariul de Sfânta Fecioară Maria şi a fost învăţat de ea cum să se roage şi cum să mediteze misterele mântuirii, care a reuşit prin puterea sfântului Rozariu să pună capăt ereziei răspândite de albigenzi, duşmanii declaraţi ai oricărei forme de cult. Deşi sfântul Dominic predicase în atâtea oraşe din Franţa şi făcuse multe minuni, nici unul dintre eretici nu s-a convertit. Însă atunci când sfântul Dominic a recurs la ajutorul Rozariului Fecioarei Maria, a reuşit. Recitând sfântul Rozariul, dimineaţa, la prânz şi seara, în scurt timp, i-a readus pe acei sărmani amăgiţi la unitatea Bisericii.

Cine poate spune câte suflete s-au convertit şi câte mărturii bune s-au dat prin puterea Rozariului?

Prin rugăciunea zilnică a sfântului Rozariu, sfântul Ludovic Maria Grignion de Montfort (1675-1716) convertea şi pe cei mari păcătoşi şi-i făcea să persevereze în har şi în râvna creştină. El spunea: "Nimeni nu mi s-a împotrivit, din momentul în care îl atingeam cu Rozariul meu".

Cine poate spune câte suflete a întărit rugăciunea Rozariului, în lupta pentru credinţă şi curăţie?

Sfânta Maria Goretti (1890-1902), dimineaţă de dimineaţă participa la sfânta Liturghie cu părinţii şi fraţii, iar seară de seară, împreună cu toată familia, recita Rozariul. Sfânta Liturghie şi Rozariul au fost armele care i-au dat putere să respingă provocările la păcat şi să moară martiră a sfintei curăţii.

Exact la fel a fost şi cu Veronica Antal (1935-1958), crinul însângerat din Nisiporeşti-Neamţ. Zilnic era la sfânta Liturghie, la sfânta Împărtăşanie şi la sfântul Rozariu. Cu astfel de arme a rezistat violenţei păcatului şi a murit martiră a Sfintei Curăţii.

De aceea, sfântul Padre Pio (1887-1968) avea să spună: "Cu adevărat sfântul Rozariu este ca o armă în mâinile noastre. Un creştin fără Rozariu este ca un soldat fără armă. Cum poate birui un soldat fără armă? Cum poate să se apere de rele şi să cucerească cerul un creştin fără Rozariu?"

De aceea aproape toţi papii Bisericii, de la Lepanto încoace, au susţinut şi recomandat rugăciunea Rozariului. Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a scris o scrisoare apostolică, Rosarium Virginis Mariae.

Dar nu numai papii Bisericii, dar şi episcopii noştri au recomandat cu căldură rugăciunea Rozariului.

- Îmi amintesc cu emoţie de toamna anului 1976, când, seminarist fiind, am fost la Miroslava pentru muncile de toamnă. Acolo, în acele zile de toamnă, era şi PS Petru Pleşca. Parcă îl văd şi acum pe alee recitând sfântul Rozariu. O călugăriţă în vârstă l-a întrebat: "Ce mai faceţi Preasfinţite? La care Preasfinţia sa i-a răspuns: "Iată, necăjesc pe Maica Domnului!" Aşa a condus Biserica locală în acele timpuri grele.

- Actualul episcop de Iaşi, PS Petru Gherghel, a recomandat prin multe scrisori pastorale rugăciunea sfântului Rozariu. Apoi a scos şi nişte CD-uri cu rugăciunea Rozariului, prin care voieşte să se roage zilnic împreună cu turma sa. Episcopul spunea: "Rozariul este rugăciunea tuturor, Rozariul este rugăciunea de laudă a fiilor lui Dumnezeu împreună cu mama tuturor, Fecioara Maria".

Din cauza puterii şi eficacităţii sale în toate domeniile vieţii, diavolul caută să ne smulgă Rozariul din mâni şi să ne îndepărteze de recitarea lui.

În Cronicile Ordinului Benedictin, se istoriseşte că o călugăriţă, pe nume sora Maria a Apostolilor, era deosebit de evlavioasă către Preasfânta Fecioară Maria şi către Rozariul ei. Într-o noapte pe când stătea îngenunchiată în faţa unei icoane a Sfintei Fecioare Maria şi recita Rozariul, apare în camera ei, foarte furios, diavolul, care cu mare putere îi smulge Rozariul din mâini, apoi dispare în noapte. Vai, la cât de mulţi dintre creştinii de astăzi diavolul le-a smuls Rozariul! (cf. Pr. Iosif Duman, Luna octombrie, Bacău, 1940, p. 22).

Conştienţi de puterea de mijlocirea a Preacuratei, cea mai mare mijlocitoare de har, dar şi de eficacitatea Rozariului, "praştia puternică a Maicii Domnului", să ne luăm şi noi deviza sfântului Iosif Benedict Labre (1748-1783): "Rozariul până la moarte!"

Pr. Ioan Lungu

Un strălucit student dintr-o ieşiva (şcoală religioasă) se duce la bătrînul rabin cu care studiază şi îi spune tranşant:

– Rabi, trebuie să-ţi mărturisesc că am devenit sceptic. Nu mai cred în Dumnezeu.
– Şi de cît timp studiezi Talmudul? se interesează rabinul.
– De cinci ani...
– Doar de cinci ani? exclamă rabinul. Şi ai deja îndrăzneala de a te socoti un sceptic?

Site cu resurse teologice, disponibile gratuit

Consiliul Ecumenic al Bisericilor (COE) şi Globethics.net au lansat pe data de 23 septembrie, la Geneva, unul dintre cele mai ambiţioase proiecte online din domeniul teologic din ultimii ani. Lipsa acută de resurse pe cercetarea teologică în ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare a determinat COE să dorească înfiinţarea unui site unde materiale semnificative în acest sens să poate fi accesate în mod gratuit. Astfel, a fost înfiinţată o bibliotecă online care poate fi accesată în momentul actual şi care conţine câteva mii de titluri.

Biblioteca Mondială de Teologie şi Ecumenism (Globe Theolib), resursa electronică dispune în momentul de faţă de câteva mii de studii, cărţi şi alte surse de informaţii academice. Orice utilizator se poate înscrie gratuit pe internet la adresa www.globethics.net/gtl. Secretarul general al COE, pastorul Olav Fykse Tveit, a declarat: "A venit vremea să lansăm un nou model de împărtăşire a resurselor teologice pentru a pregăti creştinismul la nivel mondial în secolul al XXI-lea". GlobeTheoLib va utiliza modele numerice noi pentru schimbul de informaţii, astfel încât vizibilitatea şi accesibilitatea informaţiilor teologice pe care le cuprinde să fie posibile şi din ţările subdezvoltate, unde se întâlnesc frecvent probleme naţionale, culturale şi confesionale. În momentul de faţă, GlobeTheoLib utilizează platforma electronică a organizaţiei Globethics.net. Această organizaţie are sediul la Geneva şi dispune în momentul de faţă de peste 650.000 de documente în versiune integrală în propria sa bibliotecă mondială de etică. Profesorul Christoph Stückelberger, fondatorul şi directorul executiv al Globethics.net, a declarat că GlobeTheoLib are drept obiectiv principal restabilirea echilibrului transferului mondial de cunoştinţe. "GlobeTheoLib profită în momentul de faţă de partea cea mai bună a potenţialului reprezentat de internet, oferind cercetării şi formării teologice noi posibilităţi de cooperare în privinţa schimburilor şi împărtăşirii cunoştinţelor." GlobeTheoLib permite accesul la reviste, cărţi, materiale pedagogice, precum şi la teze de doctorat şi memorii care sunt semnificative în domeniul teologic şi cel ecumenic. GlobeTheoLib oferă de asemenea posibilitatea cititorilor de a posta propriile studii şi materiale, care pot fi împărtăşite astfel la nivel mondial. Proiectul beneficiază de sprijinul unei alianţe constituite din bibliotecile şi seminariile teologice, la care participă de asemenea şi organizaţiile misionare, asociaţiile ecumenice regionale şi comunităţile creştine la nivel mondial. Unul dintre iniţiatorii şi organizatorii proiectului este programul COE pentru Formarea Teologică Ecumenică (FTE). Patru surse principale contribuie la conţinutul GlobeTheoLib: editurile comerciale la care biblioteca este abonată pentru a putea oferi conţinutul cărţilor respective utilizatorilor înscrişi; referinţele gratuite aflate deja pe internet şi care sunt în creştere; instituţiile partenere care pun la dispoziţie propriile resurse şi utilizatorii înscrişi, care pot propune propriile documente bilbiotecii.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

„Din nefericire, şi eu cred că multe documente din arhiva sinodului BOR au fost distruse”

Interviu cu istoricul Cristian Vasile realizat de Cristian Bădiliţă

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga" (Programul România şi Europa în secolul XX). A fost secretar ştiinţific al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (aprilie 2006 - aprilie 2007), coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (aprilie 2007 - decembrie 2009), coeditor, împreună cu Vladimir Tismăneanu şi Dorin Dobrincu, al Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007). Volume publicate: Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist (Curtea Veche, 2003); Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist. 1945-1989. Documente şi mărturii (Polirom, 2003); Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (Curtea Veche, 2005); Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu, Humanitas, 2008). A publicat studii, articole şi recenzii în periodice academice: Altarul Banatului, Analele Sighet, Annuario, Anuarul IRIR, Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol", Anuarul Institutului de Istorie Orală, Arhivele Securităţii, Arhivele Totalitarismului, East European Quarterly, Études Balkaniques, Historical Yearbook, Quaderni de la Casa Romena di Venezia, Revista Arhivelor/Archives Review, Revista Istorică, Studia Politica, Romanian Political Science Review, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Catholica, Studii şi Materiale de Istorie Contemporană; în reviste de cultură: Adevărul Literar şi Artistic, Apostrof, Cultura, Idei în Dialog, Memoria. Revista Gândirii Arestate, 22, Timpul, Vatra, precum şi capitole în volume colective: „Une répression différenciée: uniates et orthodoxes dans la Roumanie stalinienne, 1948-1965“, în Nicolas Bauquet, François Bocholier (eds.), Le communisme et les élites en Europe Centrale, PUF, Paris, 2006; „Propaganda and Culture at the Beginning of the Communist Regime“, în Vladimir Tismăneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, CEU Press, Budapest-New York, 2009.

Cristian Bădiliţă: Dragă Tizule, când ai luat hotărârea să te ocupi de istoria cultelor în România? A fost un anumit concurs de împrejurări, ţi s-a recomandat în timpul facultăţii sau pur şi simplu ţi-ai ales singur drumul?

Cristian Vasile: M-a pasionat iniţial o temă „conformistă”, cuminte, precum memorialistica despre 23 august 1944. Era totuşi palpitant să urmăresc diversele versiuni – contradictorii, fanteziste etc, modificate în funcţie de cum bate vântul politic – cu privire la lovitura de stat, sau de palat, cum vrem să-i spunem. Când am epuizat acest subiect, fără să inovez prea mult şi fără să valorific rezultatele cercetării, mi-am adus aminte că profesorul Dinu C. Giurescu ne sfătuia pe noi, studenţii de la cursurile de istorie contemporană, ca din când în când să avem în minte o temă de rezervă şi să întocmim fişe despre diversele faţete ale problemei care ar merita explorată. Pe atunci nu prea existau computere în România, lucram după metode, să le zic, bătrâneşti. Prin vara anului 1998, am constatat că strânsesem suficiente fişe, un teanc destul de înalt, despre istoria postbelică a Bisericii Greco-Catolice şi, mai precis, despre momentul desfiinţării acestei Biserici prin decretul stalinist conceput – ce sinistră negare a istoriei naţionale! – pe 1 decembrie 1948 (la fix trei decenii de la unirea Transilvaniei). Nu mi-a recomandat nimeni acest subiect, a fost o acumulare proprie de informaţii, am vrut să mă lămuresc, să răspund unor întrebări care mă presau. Am avut şi noroc, pentru că această intenţie de a mă ocupa de problema cultelor, de suprimarea Bisericii Greco-Catolice în special, se putea pierde pe drum. A fost acceptată ca temă de master. Unul dintre profesorii care urmau să fie în comisia ce audia disertaţia, Ioan Scurtu, mi-a sugerat să vorbesc cu un personaj straniu, dl Mihai Stratulat, care m-ar putea ajuta cu documentarea. Acest domn Stratulat a încercat să-mi explice că Biserica Română Unită (Greco-Catolică) nu trebuie eroizată, că greco-catolicul Iuliu Maniu era un sclivisit, supraevaluat în istoriografie etc. etc. Nu prea l-am luat în seamă, nu am dat importanţă acestui moment. Eram oricum prins cu cercetarea, cu documentarea în arhive, inclusiv în arhivele SRI, pe atunci deschise cercetătorilor (nu exista încă CNSAS). Lucrarea mea a început să prindă contur în primăvara anului 1999; am şi publicat o parte din ea în Revista 22. Era chiar înainte de venirea Papei Ioan Paul al II-lea. Dar era opera unui masterand; lucrarea trebuia extinsă şi finisată. Câteva luni, am uitat de ea. Devenisem jurnalist cultural la 22. Se părea că voi activa în ziaristică. Însă am intrat în conflict cu doamna Gabriela Adameşteanu, care în toamna lui 1999 m-a forţat practic să demisionez. Atunci am suferit îngrozitor. De fapt, mi-a făcut un mare bine, m-a ajutat să-mi (re)găsesc adevărata vocaţie. Profesorii Şerban Papacostea şi Apostol Stan – doi istorici reputaţi – mă cunoşteau datorită articolelor din presă.

Atunci ai devenit cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, unde lucrezi şi în prezent? Cum a fost primit subiectul aici?

Da, în ianuarie 2000 am fost angajat ca asistent de cercetare stagiar la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din cadrul Academiei Române. Uneori, cercetătorilor debutanţi li se încredinţează sarcina de a întocmi bibliografii şi asta mi s-a sugerat şi mie. Mi s-a părut că este ceva prea simplu, avusesem profesori buni la Ştiinţele auxiliare ale istoriei, ştiam să întocmesc o bibliografie, nici nu mă gândeam să accept aşa ceva. Prin urmare, am propus tema Desfiinţarea Bisericii Româno-Unite cu Roma (Greco-Catolice) în context internaţional. Profesorul Ioan Chiper, şeful meu direct – director al Programului de istorie modernă şi contemporană – nu a fost de acord cu tema de plan, cu motivaţia stranie (pentru mine) că „Academia Română nu va accepta un asemenea subiect.” Privind retrospectiv, mă tem că avea dreptate. Totuşi, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ avea şi are o autonomie mai mare decât alte institute în interiorul sistemului academic românesc. Pentru mine, devenise o problemă capitală să pot continua subiectul tezei de masterat şi eram un monument de tristeţe. Aşa m-a întâlnit pe holurile Institutului directorul adjunct, Eugen Denize, un cunoscut istoric medievist, convertit apoi la studiul comunismului românesc, în special al mecanismelor de propagandă. După ce Eugen Denize a aflat ce s-a întâmplat, m-a convocat la direcţiune şi, în prezenţa directorului Şerban Papacostea, decizia şefului de Program a fost infirmată. Tema lucrării mele de plan a fost aprobată exact cu acelaşi titlu. Era oarecum fără precedent.

Adică, în anul de graţie 2000, la zece ani de la „dărâmarea” comunismului şi dispariţia (presupusă) a directivelor de partid, acceptarea unui subiect absolut normal de cercetare, într-un institut românesc, ţine de „disidenţă”. Frumos rezultat al revoluţiei!

Atunci când am terminat lucrarea de plan, director al Institutului devenise Ioan Scurtu. Era în paralel şi consilier de stat (responsabil cu educaţia şi cercetarea) în Administraţia Prezidenţială a lui Ion Iliescu. Nu mai insist asupra circumstanţelor, era prin martie-mai 2001, perioada de aur a guvernării Adrian Năstase, când istoricilor li se recomanda să nu mai „lingă dosare“ cu prea multă hărnicie. Ioan Scurtu probabil a ţinut minte că nu mi-am însuşit nici o sugestie venită dinspre dl Stratulat. Ca să fie validată de consiliul ştiinţific al unui institut de cercetare, o lucrare trebuie să fie parcursă de un referent. De obicei, un referat se termină cu formula standard: „Propunem ca lucrarea să fie recepţionată de consiliul ştiinţific al Institutului etc. etc.“ Sau, dimpotrivă, „propunem să nu fie recepţionată...“. Dar – de regulă – referenţii nu sunt selectaţi dintre cei aflaţi în posibil conflict de interese cu autorul lucrării, există o anumită etică, până atunci respectată. Ei bine, domnul Ioan Scurtu a decis (cred că fără a consulta măcar consiliul ştiinţific) ca lucrarea mea – care trata desfiinţarea Bisericii Române Unite – să fie trimisă unor referenţi de la... Patriarhia Română, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (care la puţin timp avea să fie botezată „Patriarhul Justinian”), instituţie care vorbea deschis despre această desfiinţare ca şi cum ar fi o „revenire” liberă la ortodoxie a turmei greco-catolice! Spre cinstea lor, şi referenţii mei s-au abţinut să dea un verdict care putea să-mi creeze numeroase probleme. De fapt, a fost un prilej de a vedea, de a trăi pe viu cât de bolnavă este istoriografia română. Şi cât suferă studiul istoriei contemporane, dominat de câţiva oameni influenţi precum Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu şi alţi câţiva, formaţi înainte de 1989.

Nu mă mir prea tare. Acest „mare” istoric, pe nume... Scurtu (văd aici o ironie lingvistică a sorţii) mi-a fost la un moment dat profesor la Filologie, în anii 1988-89. Preda istoria PCR cu atâta entuziasm, deformând totul din perioada interbelică, încât ţi-era silă. Noroc de profesorii de la seminar, mult mai oneşti.

Până la urmă, după multe peripeţii şi emoţii, lucrarea de plan s-a transformat în carte: Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist. De fapt, am dezvoltat mult lucrarea de plan iniţială şi am scris practic o istorie a BRU în toată perioada comunistă. Cu recomandarea lui Adrian Cioroianu, manuscrisul a fost încredinţat Editurii Curtea Veche a domnului Grigore Arsene, unde – după câteva întârzieri – a şi apărut în vara lui 2003. Însă, şi aici, parcă mi-a stat inima în loc când am văzut nedumeririle redactorului de carte ce s-ar fi dorit referent/cenzor. După ce a parcurs cartea şi a corectat-o, a scris pe pagina de gardă ceva de genul: „Lectura a fost una uşoară. Autorul scrie cursiv, am aflat lucruri noi, este o istorie practic neştiută. Dar, dat fiind că subiectul este unul sensibil, sunt de părere să fie cerut – înainte de publicare – şi punctul de vedere al unui istoric/teolog de la Patriarhia Română”. Dacă ar fi fost un director de editură mai slab de înger, aş paria că lucrarea mai întârzia o vreme.

Dar de ce redactorul de carte, atât de „sensibil” şi precaut, n-a cerut în primul rând părerea Bisericii greco-catolice, cum era normal? E grotesc ce-mi povesteşti şi, din păcate, foarte trist. Încă o dată, se dovedeşte că „românii îşi merită soarta”. Ce revelaţii ai avut tu, ca om şi istoric, scriind această carte?

În anul 1990 eram – ca mulţi alţii – în căutare de informaţii, citeam o grămadă de ziare şi reviste. Stăteam cu ochii în televizor, mă uitam mai ales la ştirile politice. În martie 1990, aveam doar 14 ani, nu ştiam prea multe despre greco-catolici sau despre Biserica Română Unită. Ceea ce ştiam se rezuma la datele generale despre Şcoala Ardeleană aflate, oricum, în manieră filtrată. Probabil îmi era cunoscut faptul că scriitorul Ion Agârbiceanu fusese şi preot greco-catolic. Cam atât. Fusesem şocat de conflictul de la Târgu-Mureş, urmăream febril ştirile despre ce se întâmplă în Transilvania. Atât cât pricepeam eu, disputa româno-maghiară intra în categoria previzibilului. Eram copil, dar reţinusem ieşirile lui Ceauşescu contra Ungariei. Sigur că luptele de stradă erau o exacerbare, aveau menirea să îngrijoreze în cel mai înalt grad etc. Însă ce aflam începând cu toamna lui 1990 era ceva cu totul nou, de neînţeles. Era vorba despre unii români ardeleni care-şi revendică nişte biserici. Nu ştiam ce este cu ei, cum au ajuns să se roage în stradă, sub cerul liber. Până atunci, se ştia că „s-au unit de bună voie” cu Biserica-Mamă, Ortodoxă, în 1948.

„Se ştia” oficial. Personal am participat la slujbe în catacombele greco-catolice din 1987, datorită unui prieten clujean greco-catolic. Cine vroia să ştie ştia.

Eu atunci am început să-mi pun întrebări. Oricum, istoria mă pasiona, mai ales cea recentă. Eram – din septembrie 1990 – elev la Colegiul (pe atunci Liceul) „Matei Basarab” din Bucureşti, iar profesorul nostru de biologie era originar din zona Blajului. Eram o clasă uneori greu de stăpânit şi – ca să ne atragă de partea lui – tânărul ardelean a început să ne povestească şi despre altceva decât biologie. Era frământat, chiar îngrijorat de conflictele teribile de prin părţile Blajului, de lângă Alba Iulia, căci nu toţi reveniseră la greco-catolicism, aşa că se ajunsese până la tensiuni în interiorul aceleiaşi familii, certuri şi bătăi între fraţi etc. Probabil astfel de lucruri l-au afectat direct. Toate relatările lui m-au marcat, aşa că în general ştiam cum să citesc articolele de presă, reportajele de la televizor (uneori lamentabile, cum au fost îndeosebi cele de la emisiunile despre religie, difuzate pe TVR, chipurile sub semnul „obiectivităţii”, al „imparţialităţii” etc.). În 1994, am devenit student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Cum nu prea am avut o viaţă personală, m-am dedicat acestui subiect, am stat ore în şir în arhive, în biblioteci. Aici este un lucru interesant. Eu nu prea am făcut cercetări de teren, în Transilvania. Am fost în Ardeal ca simplu turist, pentru o săptămână-două, deci nu ca un cercetător care merge special într-o comună, într-un sat unde există un conflict între ortodocşi şi greco-catolici. Sigur, am cunoscut mai bine comunitatea greco-catolică bucureşteană, am realizat interviuri cu clerici, cu credincioşi de aici, dar mărturiile de istorie orală au fost mai degrabă surse secundare.

„Istoricii” înfeudaţi ideologiei ortodoxiste te taxează drept „manipulator” sau „interpret tendenţios” al documentelor, în sensul că doreşti cu orice preţ să „şifonezi” imaginea, socotită angelică, impecabilă, a BOR. Cum ai răspunde acestor acuze? Sunt interpretările tale tendenţioase ori reducţioniste?

Aceste acuzaţii trec cu vederea faptul că eu am scris şi despre persecuţiile la care a fost supusă BOR, mai ales clerul inferior ortodox. Or, aici este marea problemă. Uneori aceste victime, preoţi mai ales, au ajuns să fie persecutaţi şi cu implicarea ierarhiei. Au fost caterisiţi şi apoi au intrat în vizorul Securităţii şi chiar în universul concentraţionar. Din acest motiv, erau importante documentele interne ale Bisericii, întreg procesul decizional al caterisirii, al pensionării unui cleric incomod. Mi s-a reproşat că mă înşel asupra momentului înlăturării episcopului Nicolae Popovici. Când am întrebat însă dacă decizia de pensionare şi actele interne ale BOR privind cazul episcopului de Oradea pot fi accesibile, s-a făcut linişte. Nu mi s-a putut da un răspuns clar. Arhiva Sfântului Sinod este inaccesibilă. Pretextul – „este nerânduită”! Eu pun în discuţie atitudinea a circa 10-15 persoane, înalţi prelaţi. Nu mai mult. Am vorbit şi despre actele de cedare din celelalte culte, am susţinut că nu trebuie să singularizăm ierarhia ortodoxă. Printre contestatarii Raportului final se află şi IPS Ioan Robu, arhiepiscop romano-catolic de Bucureşti. Acesta este un subiect foarte interesant, pentru că Raportul final nu-l pomeneşte pe IPS Ioan Robu şi aminteşte de dramele Bisericii Romano-Catolice în comunism. Dacă aveam o obsesie antiortodoxă, „trăiam” numai cu acest subiect. Or, de vreo patru ani, eu nu mai scriu sistematic pe teme de istorie ecleziastică. Sigur, spre „bătrâneţe“, voi reveni asupra subiectului acesta, raporturile dintre Biserică şi stat sub comunism. Dar am să îţi mai spun un lucru. Volumul meu din 2005 – Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (care nu era prea elogios cu patriarhii Justinian şi Teoctist) – a figurat în bibliografia cursului de Teologie istorică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (cred că începând din toamna lui 2005; probabil, din 2006–2007 nu a mai fost recomandat). Dacă eram „antiortodox”, „tendenţios”, „reducţionist”, de ce cartea mea a fost socotită dezirabilă la 1 octombrie 2005, când începea anul universitar? În fond, eu nu mi-am schimbat opiniile istoriografice. Mai adaug ceva, poate mai relevant. La 22 noiembrie 2005, acad. Florin Constantiniu m-a amintit într-un discurs ţinut la Palatul Patriarhiei Române, cu ocazia lansării volumului semnat de George Enache şi intitulat Ortodoxie şi putere politică în România contemporană. Studii şi eseuri; m-a considerat un fel de înaintemergător în ceea ce priveşte studiile ortodoxe „cuviincioase“, în prezenţa patriarhului Teoctist şi a altor oficialităţi ale BOR. Nimeni n-a protestat atunci, nimeni nu l-a contrazis. Îţi citez exact din prof. Florin Constantiniu: „Dl George Enache a dat o carte extrem de valoroasă, care de acum înainte va fi un jalon în cercetarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române, şi vreau să vă spun că domnia sa nu este singurul. Aici în sală se află un mai tânăr coleg al meu de la Institutul de Istorie «Nicolae Iorga», dl Cristian Vasile, care are meritul unui Ioan Botezătorul, în sensul că a deschis calea unor astfel de cercetări. A fost un pionier în acest domeniu şi iată că pe această pârtie deschisă de domnia sa, astăzi, cercetători de mare înzestrare intelectuală şi de o erudiţie remarcabilă, precum George Enache, îşi aduc contribuţia la cunoaşterea istoriei Bisericii Ortodoxe Române.” La puţin timp, cred că la 3 decembrie 2005, eu am scris un text pentru România liberă în care mă delimitam atât de Florin Constantiniu, cât şi de George Enache (dincolo de rezervele mele, cartea sa este o lucrare foarte valoroasă). Cred că am produs stupoare; probabil prof. Fl. Constantiniu a fost şocat. Dar, de fapt, momentul de ruptură este 18 decembrie 2006. Era vorba de acelaşi Cristian Vasile, de acelaşi stil, aceeaşi fermitate. Dar acum miza era (părea) mai mare; nu era vorba doar de părerea unui istoric răzleţ, care putea să fie citat sau nu, ca şi cum arunci la bibliografie un titlu (iar la seminarii îl interpretezi cum vrei, îl traduci studenţilor de la teologie în mod convenabil), ci de alt tip de carte, un alt document istoriografic. Adică de un Raport final al unei Comisii prezidenţiale, care – aşa se presupunea – exprimă un punct de vedere al statului român. De fapt, doar mesajul din Parlament al preşedintelui Băsescu, de condamnare a regimului comunist, mesaj publicat în Monitorul oficial, este un document... oficial. Raportul final exprimă doar opinia a 18-20 de persoane, membri ai Comisiei (plus vreo 30 de experţi). Atât şi nimic mai mult.

Cum ai devenit „antiortodox”?

E vorba de un întreg context, care nu mai este acelaşi. De la finele lui 2006, CNSAS are milioane de dosare, inclusiv documente despre prelaţi, şi se pregăteşte să dea verdicte de colaborare în cazul unor ierarhi ortodocşi. În 2005, când eu îmi public cartea, situaţia este alta, mult mai calmă, adică există un colegiu al CNSAS care este nevolnic, neputincios şi nu există o Comisie prezidenţială care să cerceteze arhivele (trebuie să spun că în 2006 CPADCR a putut studia şi la Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte, unde am reuşit să identificăm inclusiv un document destul de neplăcut despre patriarhul Teoctist). Deci – „în mod obiectiv“ – Cristian Vasile din 2005 nu mai este Cristian Vasile din 2006–2007. Aici ţin neapărat să-ţi spun un lucru. Cred că activitatea Comisiei prezidenţiale a avut un impact puternic, iar condamnarea regimului comunist nu a rămas doar simbolică – cum susţine colegul meu de comisie Marius Oprea (de care mă leagă multe; el a recomandat editurii Polirom manuscrisul cărţii mele Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945–1989. Documente şi mărturii). Nu a rămas simbolică, deoarece există deja mai multe sentinţe judecătoreşti de restituire a unor proprietăţi (în Maramureş) şi de anulare a unor condamnări penale (la Cluj); iar deciziile se bazează şi pe textul Mesajului prezidenţial din Parlament, care condamnă regimul comunist de după 1945 şi abuzurile acelui stat opresiv cu propriii cetăţeni).

De fapt, a fost vorba despre nişte avocaţi de ispravă, apărători ai victimelor comunismului, care s-au luptat exemplar în instanţă şi chiar au crezut în cauza lor; ei aveau o mare problemă până la 18 decembrie 2006: nu puteau demonstra caracterul ilegitim al statului (comunist) care: 1. a efectuat anumite confiscări de proprietate şi 2. a pronunţat, prin tribunalele militare, diverse sentinţe ce puteau fi interpretabile. Or, după ce regimul comunist a fost declarat ilegitim şi criminal, aceşti avocaţi s-au raportat şi au invocat discursul preşedintelui tipărit în Monitorul Oficial al României, partea a II-a, nr. 196 din 28 decembrie 2006. Adică un act oficial al statului! Insist aici asupra acestui aspect în speranţa că va servi şi altora drept exemplu. Nu trebuie să disperăm, ci să credem în regăsirea dreptăţii.

Ştii bine că părerea lui Marius Oprea nu-i doar a lui şi o susţin fără ezitare. Dar nu asta e problema acum. Să nu ne stricăm dialogul cu tărâţe de la Cotroceni. Arată-mi un activist în puşcărie. Sau poate consideri că Iliescu e un disident? Să încheiem paranteza, nu e cazul.

Întrebarea următoare pleacă tocmai de la o mărturisire pe care o faci în Raportul final al Comisiei prezidenţiale pentru studierea crimelor comuniste. Scrii acolo, şi ai amintit chiar adineauri: „Studierea raporturilor dintre Biserică şi Stat în perioada postbelică şi a dimensiunilor represiunii îndreptate împotriva clerului este o întreprindere dificilă, având în vedere numeroasele obstacole cu care se confruntă cercetătorul în tentativa de a ajunge la documentele relevante. În general, arhivele ecleziastice au rămas inaccesibile pentru istoricii de rând, iar Arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte s-a deschis abia recent pentru un număr mai semnificativ de cercetători.” De ce nu eşti lăsat să scotoceşti prin arhivele Sinodului BOR? Cine pune piedici istoricilor, nelăsându-i, practic, să-şi facă meseria?

Până la urmă, nu este atât o mărturisire a mea. Poate eu sunt în mare parte cel care a dat o primă formulare acestor afirmaţii. Ele au fost asumate însă de întreaga Comisie (şi aici ţin să te corectez un pic: este vorba de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – CPADCR). Nu, nu am avut acces la Arhiva Sfântului Sinod ortodox. Am făcut o cerere în acest sens în anul 2000. La care mi s-a răspuns negativ. Eu atunci – ce naivitate! – am crezut (pentru puţin timp, ce-i drept) că se opune un laic, Gheorghe Vasilescu, despre care mi s-a spus că este responsabilul Arhivei. Cred că am şi scris un text, în care l-am făcut răspunzător – deci l-am singularizat şi poate am greşit – pentru lipsă de transparenţă. De fapt, însuşi patriarhul Teoctist nu i-a dorit pe cercetătorii independenţi în sălile de la mânăstirea Antim. PF Daniel continuă, înţeleg, această politică îngustă. Numeri pe degete numele celor care au putut studia documentele arhivei Patriarhiei. De pildă, Anca Şincan – cercetătoare la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Târgu-Mureş – a putut să studieze câteva dosare, probabil nu cele mai relevante. Asta datorită faptului că cerberii arhivei Sinodului au socotit că ea prezintă numeroase „garanţii morale” (din motive de biografie, presupun). De când s-a aflat că a fost expertă a CPADCR, adică a colaborat la „controversatul” Raport Tismăneanu, nu a mai fost primită. Ba a avut de îndurat tot felul de presiuni şi mojicii. Am avut regrete şi remuşcări (pentru că eu am insistat ca ea să facă parte din echipa de experţi a Comisiei), m-am simţit teribil de vinovat. Prin ianuarie 2007, cred că i-am şi spus: „Te poţi dezice de comisie şi de Raport. Îmi iau eu răspunderea pentru capitolul despre cultele religioase.” Dar Anca Şincan este un prieten adevărat şi m-a privit probabil cu condescendenţă, ca şi când ar fi vrut să-mi spună: Ţi-ai imaginat vreodată că voi face asta?

Cum poate fi constrâns Sinodul BOR să devină civilizat şi să pună la dispoziţia tuturor cercetătorilor fondurile pe care le deţine? Întrebări derivate: nu crezi că s-au triat deja aceste arhive? Crezi că se mai găsesc toate documentele interesante acolo? Atitudinea Sinodului BOR nu poate naşte decât suspiciune, pe lângă revoltă.

Ai dreptate. Cred că poate fi constrâns printr-o altă atitudine a enoriaşilor, a intelectualilor din Biserică, printr-o mişcare din interior care să pună accent pe purificare morală. Or, cu excepţia anului 1990, aşa ceva nu prea a existat. De asemenea, după noiembrie 1996 noi am ratat o mare şansă. Emil Constantinescu şi CDR puteau face mult mai mult. De fapt, noi cei ce doream primenirea clasei politice şi a clerului trebuia să fim mai consecvenţi cu propriile noastre idei. Or lobby-ul nostru nu a mai funcţionat. S-ar mai putea ajunge la un rezultat favorabil prin reglementări juridice, prin acte normative care să stabilească clar când şi cum trebuie predate arhivele ecleziastice. Din nefericire, şi eu cred că mai multe documente au fost distruse. Sunt şi mărturii în acest sens, ale unor preoţi ortodocşi. Şi mai mulţi istorici au validat această versiune.

Fragment dintr-un interviu mai amplu, care va apărea în volumul Cristian Bădiliţă şi Otniel Vereş, Biserici, secte, erezii?, la editura Vremea din Bucureşti.

Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Rolul veşmintelor liturgice în cult

08.10.2011, Bucureşti (Catholica) - Ziarul Lumina a publicat în ediţia de astăzi un interviu cu pr. Vasile Popescu, Parohia Pocruia, judeţul Gorj, realizat de diac. Ioniţă Apostolache, pe tema veşmintelor liturgice (ortodoxe) în cult, mai exact despre origini şi despre semnificaţia culorilor. Redăm în continuare interviul.


- Părinte, veşmintele liturgice au un rol extrem de important în viaţa Bisericii noastre. Ce puteţi spune despre originea lor?

- Referitor la originea lor, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Astfel că, pe de o parte, liturgiştii răsăriteni consideră că ele au evoluat din veşmintele pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament la serviciile liturgice de la Cortul Mărturiei şi apoi de la Templu. Astfel, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: “Ia pe Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui, veşmintele, mirul de miruit… Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul şi l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) şi l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul, după aceea i-a pus hoşenul (pieptarul), şi în hoşem i-a pus Urim (arătarea) şi Turim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte i-a pus tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei” (Levitic 8, 1, 2, 7).

O altă părere, care aparţine de data aceasta liturgiştilor apuseni, susţine că originea veşmintelor este legată de vechea îmbrăcăminte civilă a lumii greco-romane în care s-a dezvoltat creştinismul. După această teorie, clericii creştini participau la cultul Bisericii îmbrăcaţi în vestimentaţia zilnică, abia mai târziu statornicindu-se portul veşmintelor liturgice, în special al celor de culoare albă. În parte, această teorie este susţinută, putându-se observa o oarecare similitudine de formă între veşmintele liturgice actuale şi vestimentaţia primelor veacuri creştine.

În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă pe ucenicul său: “Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele” (II Timotei 4, 13). Totuşi, se pare că este vorba doar despre o piesă din vestimentaţia sa zilnică şi nu despre un veşmânt liturgic. Astfel, sensul cuvântului felon (gr. o failonio, is; lat. casula, penula; slv. sfita) arată că: “acest veşmânt aminteşte de toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostolii şi care era în uz general la evrei”. Abia din secolul al II-lea putem întâlni în unele documente o atestare oficială a întrebuinţării unor veşminte speciale în cultul liturgic. Amintim în acest sens picturile de pe pereţii catacombelor din Roma care-i reprezintă pe creştinii care participau la rugăciune, având capetele acoperite cu ştergare albe din care ar fi derivat orarul diaconal de mai târziu.

În secolul al IV-lea, dovezile şi argumentele legate de existenţa veşmintelor liturgice se intensifică. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezareea se adresează preoţilor din Tyr cu ocazia sfinţirii unei biserici: “Preoţi iubiţi ai lui Dumnezeu, care sunteţi îmbrăcaţi cu sfânta tunică, împodobiţi cu coroana măririi şi acoperiţi cu haina preoţească…”, iar Sfântul Grigorie de Nazianz, la hirotonia sa întru episcop, afirmă: “Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în haină lungă şi pui pe capul meu cunună”. Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea credincioşilor săi ca la moarte să fie îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie împărţite săracilor.

- Care este semnificaţia culorii veşmintelor liturgice?

- În perioada de cristalizare a cultului (secolele IV-V), în Biserică veşmintele aveau de regulă culoarea albă pentru a simboliza puritatea spirituală care trebuia să-i caracterizeze pe sacerdoţi, şi totodată marea cinste de care se învredniciseră prin hirotonie. Celelalte culori îşi fac apariţia începând cu secolul al VI-lea, predominante fiind nuanţele de roşu – care simboliza sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi pentru viaţa Bisericii. Cu timpul, mai apar şi veşmintele de culoare neagră pe care clericii le îmbrăcau în perioada posturilor şi la slujbele funebre, subliniind astfel pocăinţa şi întristarea. Au apărut de asemenea şi veşminte de culoare verde sau violet care subliniază speranţa pentru a dobândi mântuirea şi fericirea veşnică.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Mărturia creștină într-o lume multireligioasă

Textul final al unui document care conţine recomandări practice cu privire la mărturia creştină a fost lansat în mod oficial la Geneva (Elveţia) marţi, 28 iunie 2011. Documentul a fost elaborat in ultimii cinci ani ca urmare a colaborării dintre trei organizaţii care reprezintă cea mai mare parte a creştinătăţii contemporane (catolici, ortodocşi, protestanţi, evanghelici, penticostali): Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios (CPDI) şi Alianţa Evanghelică Mondială (AEM). Intitulat "Mărturia creştină într-o lume multireligioasă: Recomandări de conduită", documentul reprezintă una dintre cele mai importante înţelegeri ecumenice care a fost semnată vreodată "în vederea examinării sale de către Biserici, organisme confesionale naţionale şi regionale, şi organizaţii de misiune, în special cele care lucrează în context interreligios".

* * *

Mărturia creştină într-o lume multireligioasă: Recomandări de conduită

Preambul

Misiunea face parte din însăşi fiinţa Bisericii. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu şi mărturisirea acestuia în lume este esenţială pentru fiecare creştin. În acelaşi timp, este necesar ca aceasta să se facă în conformitate cu principiile evangheliei, manifestând respect şi dragoste deplină faţă de toţi oamenii.

Conştiente de tensiunile dintre oameni şi comunităţi cu convingeri religioase diferite şi de diversele interpretări ale mărturiei creştine, Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios (CPDI), Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) şi, la invitaţia WCC, Alianţa Evanghelică Mondială (AEM), s-au întrunit de-a lungul unei perioade de cinci ani pentru a medita asupra subiectului şi a redacta acest document care să servească drept recomandare de conduită pentru mărturia creştină din întreaga lume. Intenţia acestui document nu este aceea de a se constitui într-o declaraţie teologică referitoare la misiune, ci de a răspunde unor probleme practice legate de mărturia creştină într-o lume multireligioasă.

Scopul acestui document este de a încuraja Bisericile, sinoadele bisericeşti şi societăţile de misiune să mediteze la practicile lor curente şi să folosească recomandările conţinute în acesta pentru a-şi pregăti, dacă este cazul, propriile orientări pentru mărturie şi misiune printre cei de religii diferite şi în rândul celor care nu profesează o religie anume. Sperăm ca creştinii din întreaga lume să studieze acest document, în lumina propriilor practici de mărturisire a credinţei lor în Cristos, atât prin cuvânt cât şi în faptă.

Fundamentul mărturiei creştine

1. Pentru creştini este un privilegiu şi o bucurie să dea socoteală de nădejdea care este în ei şi să facă acest lucru cu blândeţe şi respect (cf. 1 Petru 3,15).

2. Isus Cristos este martorul suprem (cf. Ioan 18,37). Mărturia creştină constituie totdeauna o coparticipare la mărturia sa, care se concretizează în proclamarea împărăţiei, slujirea aproapelui şi dăruirea totală de sine, chiar şi atunci când acest act de dăruire de sine duce la cruce. După cum Tatăl l-a trimis pe Fiul în puterea Duhului Sfânt, tot astfel şi credincioşii sunt trimişi în misiune pentru a mărturisi prin cuvânt şi faptă despre dragostea Dumnezeului trinitar.

3. Exemplul şi învăţătura lui Isus Cristos, ca şi a Bisericii primare, trebuie să constituie ghidul pentru misiunea creştină. Timp de două milenii, creştinii au căutat să urmeze calea lui Cristos împărtăşind vestea cea bună a împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Luca 4,16-20).

4. Mărturia creştină într-o lume pluralistă include implicarea într-un dialog cu oameni de diferite religii şi culturi (cf. Fapte 17,22-28).

5. Deşi în anumite împrejurări este dificil să trăieşti şi să proclami evanghelia, atunci când aceasta este îngrădită sau chiar interzisă, Cristos le porunceşte creştinilor să continue cu fidelitate, solidari unul cu un altul, să mărturisească despre el (cf. Matei 28,19-20; Marcu 16,14 -18, Luca 24,44-48, Ioan 20,21, Fapte 1,8).

6. Dacă creştinii folosesc metode nepotrivite în misiunea lor, recurgând la înşelăciune şi presiune, ei trădează cauza evangheliei şi pot provoca suferinţe altora. Asemenea manifestări ne obligă la pocăinţă şi ne reamintesc de nevoia noastră de a face apel necurmat la harul lui Dumnezeu (cf. Romani 3,23).

7. Creştinii susţin că, deşi responsabilitatea lor este de a-l mărturisi pe Cristos, convertirea este în cele din urmă lucrarea Duhului Sfânt (cf. Ioan 16,7-9, Fapte 10,44-47). Ei recunosc faptul că Duhul se mişcă încotro vrea, mai presus de influenţa omului. (cf. Ioan 3,8).

Principii

Creştinii sunt chemaţi să respecte următoarele principii în încercarea lor de a împlini aşa cum se cuvine misiunea încredinţată lor de Cristos, în special în contexte interreligioase.

1. Umblarea în dragostea lui Dumnezeu. Creştinii cred că Dumnezeu este sursa iubirii şi, în consecinţă, mărturisind despre el, ei sunt chemaţi să trăiască o viaţă plină de dragoste şi să-şi iubească aproapele ca pe ei înşişi (cf. Matei 22,34-40; Ioan 14,15).

2. Imitarea lui Isus Cristos. Creştinii sunt chemaţi să urmeze exemplul şi învăţăturile lui Isus Cristos în toate aspectele vieţii, şi mai ales în cele privitoare la mărturia lor, împărtăşind dragostea sa, şi dând slavă şi cinste lui Dumnezeu Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt (cf. Ioan 20,21-23).

3. Virtuţile creştine. Creştinii sunt chemaţi să aibă un comportament integru, plin de generozitate, compasiune şi umilinţă, şi să înlăture orice formă de aroganţă, condescendenţă şi discreditare (cf. Galateni 5,22).

4. Slujirea şi justiţia. Creştinii sunt chemaţi să acţioneze în spiritul dreptăţii şi să arate o dragoste plină de sensibilitate (cf. Mihea 6,8). Pe lângă acestea, ei sunt chemaţi să slujească altora şi astfel să-l recunoască pe Cristos în surorile şi fraţii lor, chiar şi în cei mai neînsemnaţi dintre ei (cf. Matei 25,45). Slujirea în domeniul educaţiei, asistenţei medicale, intervenţiei în caz de calamităţi, cât şi sprijinul dat unor cauze drepte, sunt parte integrantă a mărturisirii evangheliei. Exploatarea sărăciei şi a nevoilor aproapelui nu îşi au locul în misiunea creştină. În acţiunile lor de slujire, creştinii trebuie să condamne în mod deschis şi să se abţină de a recurge la orice mijloace de ademenire [a altora la propria religie], inclusiv prin stimulente financiare şi recompense.

5. Discernământul în slujbele de vindecare. Ca parte integrantă a mărturisirii evangheliei, creştinii slujesc în vindecarea celor bolnavi. Ei sunt chemaţi să dea dovadă de discernământ atunci când sunt implicaţi în această slujire, respectând pe deplin demnitatea umană şi având grijă să nu fie exploatată vulnerabilitatea aproapelui şi nevoia sa de vindecare.

6. Respingerea recurgerii la violenţă. În mărturia lor, creştinii sunt chemaţi să respingă toate formele de violenţă, chiar si pe cele psihologice sau sociale, inclusiv abuzul de putere. Ei resping, de asemenea, violenţa, discriminarea nedreaptă sau represiunea exercitată de către orice autoritate religioasă sau laică, inclusiv profanarea sau distrugerea lăcaşelor de cult, şi a simbolurilor sau a textelor sacre.

7. Libertatea religioasă şi de conştiinţă. Libertatea religioasă, inclusiv dreptul personal de a afirma, de a practica, de a propaga în mod public şi de a-şi schimba religia, decurge din însăşi demnitatea fiinţei umane, şi are ca bază faptul că toate fiinţele umane sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Geneza 1,26). Astfel, toate fiinţele umane au drepturi şi responsabilităţi egale. Acolo unde religia este folosită ca instrument în scopuri politice sau în cazul în care au loc persecuţii religioase, creştinii sunt chemaţi să se angajeze în mărturisire profetică, denunţând astfel de acţiuni.

8. Respectul reciproc şi solidaritatea. Creştinii sunt chemaţi să lucreze cu toţi oamenii în spiritul respectului reciproc, promovând împreună dreptatea, pacea şi binele comun. Cooperarea interreligioasă este o dimensiune esenţială a unei astfel de angajări.

9. Respectul faţă de toţi oamenii. Creştinii recunosc că evanghelia poate să confrunte, dar poate şi să îmbogăţească cultura. Chiar şi atunci când evanghelia pune sub semnul întrebării anumite aspecte culturale, creştinii sunt chemaţi să-i respecte pe toţi oamenii. Creştinii sunt chemaţi de asemenea să discearnă acele elemente din propria cultură care sunt puse sub semnul întrebării de evanghelie.

10. Renunţarea la falsa mărturie. Creştinii trebuie să vorbească cu sinceritate şi respect; ei trebuie să-i asculte pe ceilalţi pentru a le descoperi şi înţelege convingerile şi practicile, şi sunt încurajaţi să recunoască şi să aprecieze ceea ce au ele adevărat şi bun. Orice comentariu sau abordare critică trebuie făcută într-un spirit de respect reciproc, având grijă să nu acuzăm pe nedrept alte religii.

11. Respectarea discernământului personal. Creştinii trebuie să recunoască faptul că schimbarea religiei este un pas decisiv, pentru care este nevoie de un timp suficient de gândire şi de o pregătire adecvată, printr-un proces care asigură deplina libertate a individului.

12. Construirea unor relaţii interreligioase. Creştinii ar trebui să continue a construi relaţii de respect şi de încredere cu oameni de diferite religii, care să faciliteze o înţelegere reciprocă mai profundă, cât şi reconcilierea şi cooperarea pentru binele comun.

Recomandări

A treia conferinţă organizată de Consiliul Mondial al Bisericilor, cu sprijinul Alianţei Evanghelice Mondiale (AEM), şi de către CPDI al Sfântului Scaun, cu participare din partea celor mai numeroase familii de credinţă creştină (catolică, ortodoxă, protestantă, evanghelică şi penticostală), acţionând într-un spirit de cooperare ecumenică, pentru a pregăti acest document în vederea examinării sale de către Biserici, organisme confesionale naţionale şi regionale, şi organizaţii de misiune, în special cele care lucrează în context interreligios, recomandă ca aceste organisme:

1. Să studieze chestiunile menţionate în acest document şi, acolo unde este cazul, să formuleze recomandări de comportament aplicabile în practica mărturiei creştine într-un context specific. Acolo unde este posibil, acest lucru trebuie făcut într-un spirit ecumenic şi cu consultarea reprezentanţilor altor religii.

2. Să dezvolte relaţii bazate pe respect şi încredere cu oameni din toate religiile, mai ales la nivel instituţional între Biserici şi între alte comunităţi religioase, angajându-se într-un dialog interreligios necontenit, ca parte integrantă a angajării lor creştine. În anumite contexte, unde o perioadă de tensiune şi conflict a creat suspiciuni adânci şi au subminat încrederea dintre şi în interiorul comunităţilor, dialogul interreligios poate oferi noi posibilităţi de soluţionare a conflictelor, restabilind dreptatea, vindecarea memoriei dureroase, reconcilierea şi instituirea păcii.

3. Să-i încurajeze pe creştini să-şi întărească propria lor identitate şi credinţă religioasă, aprofundându-şi, în acelaşi timp, cunoştinţele şi înţelegerea altor religii, şi să facă aceasta luând în considerare şi perspectivele adepţilor acestor religii. Creştinii trebuie să evite denaturarea credinţelor şi practicilor oamenilor de alte religii.

4. Să coopereze cu alte comunităţi religioase, angajându-se în acţiuni interreligioase în sprijinul dreptăţii şi al binelui comun şi, acolo unde este posibil, să manifeste solidaritate cu oameni aflaţi în situaţii de conflict.

5. Să ceară guvernelor lor să asigure respectarea corectă şi completă a libertăţii religioase, fiind conştienţi de faptul că în multe ţări instituţiile religioase şi slujitorii lor sunt împiedicaţi să-şi exercite misiunea.

6. Să se roage pentru aproapele lor şi pentru bunăstarea acestora, fiind conştienţi că rugăciunea este parte integrantă a ceea ce suntem şi a ceea ce facem, cât şi a misiunii lui Cristos.

Anexă: Istoricul documentului

1. În lumea de astăzi se intensifică colaborarea dintre creştini, cât şi cea dintre creştini şi adepţii altor religii. Consiliul Pontifical pentru Dialog Interreligios (CPDI) al Sfântului Scaun şi Programul de Dialog şi Cooperare Interreligioasă (CMB-PDCI) al Consiliului Mondial al Bisericilor au o istorie comună în ceea ce priveşte o astfel de colaborare. Câteva exemple de teme în care CPDI şi PDCI au colaborat în trecut sunt: Căsătoria interreligioasă (1994-1997), Rugăciunea interreligioasă (1997-1998) şi Religiozitatea africană (2000-2004). Acest document aste rezultatul unei astfel de colaborări.



2. În prezent există în lume tot mai multe tensiuni interreligioase, care se soldează cu violenţă şi pierderi de vieţi omeneşti. Un rol important în acestea îl joacă politica, realităţile economice, cât şi alţi factori. Uneori chiar şi creştinii sunt, voluntar sau involuntar, implicaţi în aceste conflicte, ca unii care sunt persecutaţi sau ca participanţi la violenţe. Ca urmare, CPDI şi PDCI au decis să abordeze aceste chestiuni într-un proces coordonat, în vederea elaborării unor recomandări comune cu privire la practica mărturiei creştine. CMB-PDCI a invitat Alianţa Evanghelică Mondială (AEM) să participe la acest proces, ceea ce aceasta a făcut-o cu bucurie.

3. Iniţial au avut loc două conferinţe: prima, în Lariano (Italia), în anul 2006, a fost cea intitulată ,,Evaluarea realităţii", în care reprezentanţii diferitelor religii şi-au împărtăşit perspectivele şi experienţele cu privire la chestiunea convertirii. Una dintre declaraţiile emise cu prilejul acestei consultări menţionează: ,,Susţinem că, deşi fiecare are dreptul să-i invite pe alţii la înţelegerea credinţei lor, acest drept nu trebuie să se exercite violând drepturile şi sensibilitatea religioasă a celorlalţi. La fel, libertatea religiei ne obligă pe toţi la o atitudine de responsibilitate cu privire la respectarea altor credinţe decât cea proprie, fără a le denigra, a le defăima sau a le prezenta în mod eronat, cu scopul susţinerii superiorităţii credinţei noastre".

4. Cea de a doua conferinţă, de data aceasta una intercreştină, s-a ţinut la Toulouse (Franţa), în anul 2007, şi a avut scopul de a reflecta asupra aceloraşi chestiuni. S-a discutat în detaliu despre Familie şi comunitate, Respect faţă de alţii, Economie, marketing şi concurenţă şi Violenţa şi politica. Problemele pastorale şi misionare ce gravitau în jurul acestor teme au constituit contextul pentru reflecţia teologică şi pentru principiile dezvoltate în acest document. Fiecare aspect abordat aici este important în sine şi merită mult mai multă atenţie decât i s-a acordat în aceste recomandări.

5. Participanţii la cea de-a treia conferinţă (intercreştină) s-au întrunit la Bangkok (Thailanda), în 25-28 ianuarie 2011 şi au finalizat acest document.

(Traducere: Dr. Alexandru Nădăban)

Sursa: http://www.ercis.ro/

Papa către profesori: învăţaţi-i dragostea pentru studiu

04.10.2011, Vatican (Catholica) - La începutul acestui an universitar, Papa Benedict al XVI-lea i-a invitat pe profesori să îi formeze pe tineri în spiritul adevărului şi să le transmită cunoaşterea care le permite să facă alegerile în mod liber. După rugăciunea Angelus de duminică cu pelerinii veniţi în Piaţa San Pietro la miezul zilei, Sfântul Părinte s-a adresat vorbitorilor de limbă franceză.


I-a rugat cu această ocazie să transmită “dragostea pentru studiu şi pentru adevăr prin predare”. “Cunoaşterea este importantă”, a continuat Suveranul Pontif, “dar mai importantă este formarea persoanei, pentru ca ea să poată să discearnă unde este adevărul şi astfel să ia în mod liber deciziile.” Adresându-se profesorilor universitari, Sfântul Părinte a îndemnat: “Educaţi-i pe tineri în spiritul valorilor autentice morale şi religioase, care îi vor ajuta să găsească un sens pentru vieţile lor.”

La final şi-a exprimat speranţa că în această lună, octombrie, Fecioara Maria, Fecioara Rozariului, “va însoţi toate persoanele care sunt implicare în formare şi educare”.

Răscumpărătorul veşnic viu: Despre Iob 19,25

Într-una dintre replicile către prietenii săi, Iov mărturiseşte: "Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă" (19:25). Textul, redat în versiunea Sinodalei, necesită câteva adăugiri şi explicaţii.


Între textul ebraic şi Septuaginta greacă există câteva diferenţe importante. Textul masoretic împarte cuvintele altfel. În versetul 25, redă: "Iar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că la urmă peste pulberea (pământului) se va ridica", ca în versetul 26 Iov să continue: "După ce vor distruge această piele a mea, (afară?) din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu".


Textul grecesc însă sună în felul următor: "Căci ştiu că veşnic este cel care urmează să mă izbăvească pe pământ (şi) să ridice pielea mea care îndură acestea; căci de la Domnul mi se împlinesc acestea".

Răscumpărătorul

Ambele versiuni au accente proprii. În ebraică, go'el înseamnă "cel care izbăveşte", "salvează" dintr-o situaţie dificilă. În Facere 48:16, Iacob se referă la îngerul "care l-a izbăvit de tot răul". După Levitic 25:25, go'el-ul este cel care răscumpără moştenirea rudei sărăcite, pentru ca pământul să nu se înstrăineze în afara tribului. De aceea în Numeri 5:8, Biblia Sinodală chiar traduce go'el prin "moştenitor", iar cartea Rut prezintă pe larg rolul jucat de o asemenea rudă (Sinodala redă astfel în Rut 2:20; 3:9 etc.). În Numeri 35 însă go'el îl desemnează pe cel care face răscumpărare prin răzbunarea adusă asupra ucigaşului: "Şi vor fi cetăţile acestea loc de scăpare de cel ce răzbună sângele vărsat (ebr. go'el), ca să nu fie omorât cel ce a ucis, înainte de a se înfăţişa el în faţa obştii la judecată" (v. 12). În v. 19 apare chiar expresia de "răscumpărătorul sângelui" (go'el haddam), expresie ce va apărea şi în Deuteronom 19:6.12 sau Iosua 20:3.5.9.

Răscumpărarea în gândirea ebraică sugerează că ceva deţinut pe drept a fost pierdut, iar răscumpărătorul redă celui deposedat acel drept, fie el moştenirea lotului de pământ sau dreptul de viaţă. Răscumpărătorul este cel care restabileşte ordinea. Prin termenul tehnic go'el, textul ebraic păstrează mai bine încărcătura teologică: moartea apare ca o deposedare a omului de viaţă primită de la Dumnezeu, ca un accident, ca ceva nefiresc. Răscumpărătorul, desigur identificat la nivel duhovnicesc cu Hristos, răscumpără starea originală a omenirii în legătură cu Creatorul. De altfel, putem spune că noţiunea de "Mântuitor" (gr. soter) redă şi termenul ebraic go'el, "răscumpărător", nu numai pe cel de "izbăvitor" (moşia').

Textul ebraic vorbeşte despre răscumpărător ca fiind "viu" (ebr. hai), dar cel grecesc aduce o precizare foarte interesantă: "veşnic" (gr. aenaos). Prin aceasta, se depăşeşte nivelul uman, veşnicia fiind un atribut dumnezeiesc şi transformând discursul lui Iov într-o mărturisire a încrederii ("eu ştiu") în izbăvirea adusă de Dumnezeu Însuşi. Răscumpărarea lui Iov din starea de boală şi părăsire îi aparţine lui Dumnezeu, Care îl face părtaş pe om la viaţa veşnică.

Pulberea pământului

Continuarea textului grecesc păstrează însă răscumpărarea divină în planul strict al existenţei umane. Iov aşteaptă ca izbăvirea să-i vină în această viaţă, "pe pământ", ca răsplată a răbdării cu care a îndurat încercările venite din partea lui Dumnezeu ("de la Domnul mi se împlinesc acestea").

De data aceasta, textul ebraic aduce un plus teologic: "La urmă peste pulberea (pământului) se va ridica". Nu pielea, adică trupul lui Iov, este ridicată din pulbere, ci Răscumpărătorul însuşi "se va ridica". Verbul "a se ridica", "a se scula" trimite la imaginea iniţierii unei acţiuni, ca în Psalmul 3:7 în care orantul Îi cere lui Dumnezeu să intervină: "Scoală, Doamne, mântuieşte­mă, Dumnezeul meu, că Tu ai bătut pe toţi cei ce mă vrăjmăşesc în deşert; dinţii păcătoşilor ai zdrobit". "A se scula" (ebr. qum) apare aici în paralel cu "a mântui" (ebr. hoşia'), în contextul biruinţei asupra vrăjmaşilor. În sens duhovnicesc, vrăjmaşul este chiar moartea, pe care Hristos îl învinge prin Înviere, "ridicarea" din morţi.

În Romani 4:24, Dumnezeu Tatăl este "Cel ce a înviat (literalmente "Cel ce a ridicat (egeirenta) din morţi pe Iisus, Domnul nostru", iar în 1 Corinteni 6:14 se spune: "Iar Dumnezeu, Care a înviat (lit. a ridicat) pe Domnul, ne va învia (lit. "ne va ridica") şi pe noi prin puterea Sa". Grecescul egeiro menţine dinamismul verbului ebraic qum. Sensul învierii este de altfel întărit de prezenţa "pulberii", din care Dumnezeu îl crease pe Adam (Facere 2:7) şi în care omul se întoarce (Facere 3:19; Biblia Sinodală redă: "Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", deşi nu despre pământ este vorba, ci de "pulbere"). Pulberea rămâne aşadar materia din care omul este făcut şi în care se întoarce, încât Avraam în Facere 18:27 exclamă: "Iată, cutez să vorbesc Stăpânului meu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă". Pulberea devine simbol al materiei lipsite de viaţă, iar ridicarea peste pulbere reprezintă învierea din moarte.

Vederea lui Dumnezeu

Textul masoretic mai are însă o caracteristică interesantă: "(afară) din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu". Cuvânt cu cuvânt pasajul spune: "din trupul meu", ceea ce ar putea fi interpretat în două moduri. Pe de o parte, Iov îşi mărturiseşte convingerea că Îl poate vedea pe Dumnezeu "din trupul său", adică prin ochii trupeşti, în această viaţă. Această variantă se sprijină pe teofania de la finalul cărţii Iov, când Dumnezeu Se manifestă vizibil şi când Iov îşi constată nimicnicia: "Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă" (Iov 42:5-6). Pe de altă parte, a doua variantă de interpretare este cea oferită chiar de traducerea Bibliei Sinodale: "Afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu", prin aceasta afirmându-se capacitatea omului de a se împărtăşi de vederea duhovnicească abia după moarte, "afară din trup". Implicit, răspunsul lui Iov funcţionează şi ca o mărturisire a nemuririi, omul păstrându-şi aptitudinile fireşti, ca de exemplu vederea, şi după trecerea în lumea de dincolo.

Cred însă că între cele două variante ar trebui preferată prima. Deşi nedeplin, omul este capabil să se învrednicească de gustarea Împărăţiei cereşti încă din viaţa aceasta, ca arvună a deplinătăţii pe care o poate experia doar dincolo. De altfel, aşa cum am observat, chiar textul biblic sprijină această variantă.

Textul nostru reprezintă aşadar nu doar o sugerare a Învierii Mântuitorului, numit Răscumpărătorul, nu doar o mărturisire a adevăratei răscumpărări care vine doar de la un Izbăvitor "veşnic", ci şi afirmarea posibilităţii vederii duhovniceşti a lui Dumnezeu în această viaţă. Dincolo de atenţionarea imposibilităţii vederii lui Dumnezeu (cf. Ieşire 33:20), textul biblic recurge la antinomia vorbirii "faţă către faţă" cu Dumnezeu (Ieşire 33:11), pe care am discutat-o şi cu altă ocazie.

Vederea lui Dumnezeu este aici apropiată chiar de darul profetic, pentru că se foloseşte acelaşi termen (ebr. haza) care apare de exemplu la începutul cărţii lui Isaia: "vedenia (ebr. hazon) lui Isaia". Prin terminologia aleasă se sugerează că vederea lui Dumnezeu, chiar dacă se întâmplă "din trup", nu se realizează cu ochii trupeşti, ci rămâne o vedere profetică, duhovnicească.

Autor: Lect. dr. Alexandru Mihăilă
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/