«Gol m-am născut,
și gol mă întorc în pământ».
Eu, Jossel, fiul lui Jossel Rachower din Tarnapol, scriu aceste rânduri în timp ce ghetto-ul din Varşovia este cuprins de flăcări. Casa în care mă găsesc este una dintre ultimele care încă nu arde. De câteva ore ne aflăm sub un violent foc de artilerie, în jurul nostru zidurile se prăbuşesc. Ca şi celelalte case din ghetto, cât mai degrabă şi acestea vor deveni mormântul locuitorilor şi apărătorilor ei. Razele aurii ale soarelui care penetrează în camera mea, această cameră de unde zile şi nopţi întregi am ochit duşmanul ţintind prin fereastră, mă anunţă că ziua se sfârşeşte. Soarele nu poate ştii că nu mă mai interesează dacă va mai răsări. N-i s-a întâmplat ceva curios: toate ideile noastre, toate sentimentele noastre s-au schimbat. Moartea care se aruncă peste noi nu ne apare brutală, dar este ca o eliberare, ca o salvare, deoarece distruge lanţurile noastre…
Iubesc mult animalele din pădure, şi îmi pare rău când se aseamănă cu ei, acele fiinţe rele, de la care supărarea se abate în acest moment asupra întregii Europe. Nu este adevărat că Hitler are în sine ceva animalesc; după părerea mea este produsul tipic al omenirii moderne. Această omenire l-a zămislit şi l-a format iar el nu este altceva decât expresia instinctelor sale cele mai profunde şi ascunse. Milioanele de oameni care se bucură de zi, de soare, de lumină în nesfârşitul univers…, nu au idee de masa de întuneric şi de teroare ce ne-o aduce soarele. A devenit un instrument în mâinile nelegiuiţilor. A fost folosit ca reflector pentru a descoperi urmele celor care căutau să se salveze. Când stăteam ascuns în păduri cu nevasta şi cu copii mei, cei şase copii ai mei, ne-a predat la cei care ne căutau.
N-am să uit niciodată ploaia de foc nemţească care se abătu asupra fugarilor pe strada care de la Grodno duce spre Varşovia. La răsăritul soarelui se ridicară şi avioanele şi începură masacrul lor. Nevasta mea muri în acel masacru cu copilul nostru de şapte luni în braţe. Doi din cei cinci copii care-mi mai rămăseseră dispărură în aceeaşi zi. Se chemau David şi Jehuda; unul avea patru ani, celălalt şase. La apusul soarelui, puţinii dintre cei care supravieţuiseră, plecară spre Varşovia. Dar eu cu ultimii trei copii ai mei am colindat pădurile şi câmpiile unde avusese loc masacrul în căutarea copiilor mei pierduţi. Vocile noastre tăiară tăcerea morţilor ca si cuţitele, tot timpul nopţii: David! Iehuda! Dar numai un ecou neputincios si trist răspundea strigărilor noastre ca rugăciunea unui muribund. N-am mai revăzut copii mei. Intr-un vis îmi spuseră să nu-i mai caut deoarece erau în mâinile lui Dumnezeu. Ultimii mei doi copii muriră în ghetto-ul din Varşovia. Rahela, copila mea de zece ani, auzise de multe ori că în coşurile de gunoi din oraş, în afara ghetto-ului, se găseau resturi de pâine. Se suferea de foame în ghetto, şi persoane înfometate zăceau ca gunoiul aruncaţi pe stradă. Eram dispuşi la orice fel de moarte, dar nu a muri de foame. Probabil că există o ultimă pasiune, o ultimă dorinţă rămâne încă în om atunci când toate celelalte sunt moarte: foamea, chiar şi atunci când se doreşte a muri. Copila mea puse în act planul ei împreună cu o prietenă de unsprezece ani. Noaptea, în întuneric, ieşi afară din casă. O găsiră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, în afara zidurilor ghetto-ului împreună cu prietena ei. O haită de nelegiuiţi începură să vâneze cele două copile înfometate. Nu puteau să mai alerge. Copiliţa mea căzu la pământ; naziştii îi loviră capul de nenumărate ori cu baioneta. Al cincilea copil, Iacob, a murit de tuberculoză în ziua lui de Bar Mizwah. Moartea lui a fost pentru mine o eliberare. Ultimul copil, o fată de cincisprezece ani, Chawe, a murit în timpul unei răpiri de copile care începu în ziua de Anul Nou (Rosh Nashanah) şi se termină la răsăritul soarelui. Sute de familii evreieşti își pierdură proprii copii în acest fel. Si iată, a ajuns şi ceasul meu. Ca Iov, pot şi eu să spun - şi nu sunt singurul - «Gol m-am născut, gol mă întorc în pământ».
N-am să uit niciodată ploaia de foc nemţească care se abătu asupra fugarilor pe strada care de la Grodno duce spre Varşovia. La răsăritul soarelui se ridicară şi avioanele şi începură masacrul lor. Nevasta mea muri în acel masacru cu copilul nostru de şapte luni în braţe. Doi din cei cinci copii care-mi mai rămăseseră dispărură în aceeaşi zi. Se chemau David şi Jehuda; unul avea patru ani, celălalt şase. La apusul soarelui, puţinii dintre cei care supravieţuiseră, plecară spre Varşovia. Dar eu cu ultimii trei copii ai mei am colindat pădurile şi câmpiile unde avusese loc masacrul în căutarea copiilor mei pierduţi. Vocile noastre tăiară tăcerea morţilor ca si cuţitele, tot timpul nopţii: David! Iehuda! Dar numai un ecou neputincios si trist răspundea strigărilor noastre ca rugăciunea unui muribund. N-am mai revăzut copii mei. Intr-un vis îmi spuseră să nu-i mai caut deoarece erau în mâinile lui Dumnezeu. Ultimii mei doi copii muriră în ghetto-ul din Varşovia. Rahela, copila mea de zece ani, auzise de multe ori că în coşurile de gunoi din oraş, în afara ghetto-ului, se găseau resturi de pâine. Se suferea de foame în ghetto, şi persoane înfometate zăceau ca gunoiul aruncaţi pe stradă. Eram dispuşi la orice fel de moarte, dar nu a muri de foame. Probabil că există o ultimă pasiune, o ultimă dorinţă rămâne încă în om atunci când toate celelalte sunt moarte: foamea, chiar şi atunci când se doreşte a muri. Copila mea puse în act planul ei împreună cu o prietenă de unsprezece ani. Noaptea, în întuneric, ieşi afară din casă. O găsiră cu puţin înainte de răsăritul soarelui, în afara zidurilor ghetto-ului împreună cu prietena ei. O haită de nelegiuiţi începură să vâneze cele două copile înfometate. Nu puteau să mai alerge. Copiliţa mea căzu la pământ; naziştii îi loviră capul de nenumărate ori cu baioneta. Al cincilea copil, Iacob, a murit de tuberculoză în ziua lui de Bar Mizwah. Moartea lui a fost pentru mine o eliberare. Ultimul copil, o fată de cincisprezece ani, Chawe, a murit în timpul unei răpiri de copile care începu în ziua de Anul Nou (Rosh Nashanah) şi se termină la răsăritul soarelui. Sute de familii evreieşti își pierdură proprii copii în acest fel. Si iată, a ajuns şi ceasul meu. Ca Iov, pot şi eu să spun - şi nu sunt singurul - «Gol m-am născut, gol mă întorc în pământ».
Dumnezeu ne-a ascuns chipul său
Am 43 de ani şi când privesc la trecutul meu pot să spun, pe cât îi este posibil unui om să afirme ceva cu precizie, că am avut o viaţă minunată. Viaţa mea din trecut a fost binecuvântată de bucurie, dar nu am fost niciodată plin de orgoliu. Deschideam uşa oricărui nevoiaş, şi eram fericit când puteam să fac ceva pentru aproapele meu. L-am slujit pe Dumnezeu într-un abandon confident şi îi ceream numai să-l pot servi - cu toată inima, cu tot sufletul, cu toate puterile mele -. După tot ceea ce am suportat, nu pot să afirm că aceste dispoziţii ale sufletului nu s-ar fi schimbat, dar pot să spun cu siguranţă că credinţa mea în Dumnezeu nu s-a schimbat deloc. Într-o vreme, când eram fericit, mergeam la El, ca la unul care ţi-a acordat favoruri. Acum mă adresez Lui ca unuia care a devenit datornicul meu. Cred că am dreptul să îi spun lui Dumnezeu nemulţumirile mele. Si totuşi, nu cer ca Iov, ca Dumnezeu să-mi arate cu mâna sa păcatele mele pentru ca eu să ştiu de ce merit o asemenea pedeapsă. Oameni mai inteligenţi şi mai buni decât mine gândesc că evenimentele actuale nu sunt decat o pedeapsă pentru păcatele noastre. Se întâmplă ceva surprinzător în lume: este timpul în care cel Atotputernic își ascunde chipul celor care-L invocă. Dumnezeu a ascuns chipul său lumii. Pentru aceasta oamenii se abandonează plăcerilor lor sălbatice. Și este natural ca într-un timp în care aceste patimi domnesc în lume, primele victime să fie aceia în care ceea ce este divin şi curat trăieşte încă.
Poate nu este prea mângâietor, dar soarta poporului nostru nu este stabilită de legi pământeşti, dar de legi cereşti. Cine ocupă credinţa sa în aceste evenimente, trebuie să vadă o parte din marea reglare de conturi divine în comparație cu care tragediile umane sunt pline de sens. Aceasta nu vrea să spună că un evreu pios acceptă judecata aşa cum ea soseşte şi să spună: Dumnezeu are dreptate, judecata sa este dreaptă. A spune simplu că merităm loviturile pe care le-am primit înseamnă a ne dispreţui pe noi înşine şi a dispreţui şi numele lui Dumnezeu.
Si astfel nu aştept un miracol, nu-L rog pe Dumnezeul meu ca să aibă milă de mine. Să-mi arate chiar aceeaşi indiferenţă pe care a arătat-o milioanelor de oameni ai poporului său¸ eu nu sunt o excepţie de la regulă şi nu mă aştept ca să-mi acorde o atenţie particulară. Nu voi încerca să mă salvez, nu voi încerca să fug de aici. Iată, muncesc udând hainele mele cu benzină- îmi mai rămân trei sticle din toată duzina pe care am vărsat-o pe capul acelor criminali. Îmi sunt drage, aşa cum îi este drag vinul celui care se îmbată. Când voi vărsa ultima sticlă pe hainele mele, voi pune această scrisoare în sticla goală şi o voi ascunde între pietrele de la fereastră. Dacă cineva mai târziu o va găsi, va putea înţelege – poate – sentimentele unui evreu, sentimentele unuia din acele milioane de evrei care a murit, un evreu abandonat de acel Dumnezeu în care credea cu tărie.
Eram 12 în această cameră când a început revolta. Am combătut duşmanul timp de nouă zile. Cei 11 tovarăşi ai mei au murit. Au murit foarte frumos. Si acest tânăr a murit în pace ca şi ceilalţi colegi de luptă care erau mai în vârstă. S-a întâmplat azi dimineaţă degrabă. Se urcase pe cadavre pentru ca să privească pe fereastră. Rămase lângă mine pentru câteva minute. După aceea, imprevizibil, căzu pe spate şi rămase nemişcat, ca o piatră. Între două smocuri de păr, pe fruntea lui palidă văd o picătură de sânge. Ieri dimineaţă, când duşmanul începuse ofensiva, eram vii cu toţii. Toţi cei unsprezece. Încă erau răniţi dar continuau să lupte. Au murit cu toţii în aceste două zile.
Eu cred în Dumnezeul lui Izrael,
chiar dacă a făcut tot posibilul
ca să distrugă credinţa mea în El
Îmi mai rămân numai trei sticle de benzină. Nu mai am muniţii. La etajele de mai jos se mai trage încă, dar nu pot să cobor ca să-i ajut deoarece scara nu mai există; pare că această casă trebuie să se prăbuşească dintr-un moment în altul. Scriu aceste rânduri întins pe pardoseală. In jurul meu zac prietenii mei morţi. Privesc chipurile lor: mi se pare că îmi surâd: «un pic de răbdare, încă câteva minute şi vei vedea şi tu totul va fi mai bine». Dar pentru moment sunt încă viu şi vreau să-i vorbesc Dumnezeului meu ca un simplu om, o fiinţă care are marele, dar tristul privilegiu de a fi evreu. Sunt foarte fericit că sunt evreu pentru că este dur, foarte dur. Sunt fericit de a aparţine poporului cel mai nefericit de pe pământ, care are Profeţii ca morală supremă şi lege sublimă.
Cred în Dumnezeul lui Izrael, chiar dacă a făcut tot posibilul ca să-mi stingă credinţa în El. Relaţia mea cu El nu este ca cea dintre un sclav şi un patron, dar ca relaţia dintre un discipol şi maestrul său. Cred în legile lui chiar dacă contest justificarea acţiunilor lui. Mă închin în faţa măreţiei lui dar nu voi săruta niciodată bastonul cu care mă pedepseşte. Îl iubesc, dar iubesc mai mult legea sa. Si chiar dacă m-aş fi înşelat în ceea ce priveşte persoana sa, eu voi continua să ador legea lui. Dumnezeu semnifică religie, dar legea sa înseamnă înţelepciune de viaţă. Tu spui că noi an păcătuit. Desigur, am păcătuit. Ca să primim o pedeapsă este drept. Aş vrea, totuşi, ca să-mi spui dacă există pe pământ un păcat care să merite o asemenea pedeapsă. Îţi spun toate aceste lucruri, Dumnezeul meu deoarece cred în tine, pentru că eu cred în tine mai mult ca oricând, deoarece acum ştiu că Tu eşti Dumnezeul meu şi nu Dumnezeul celor al căror fapte sunt rodul oribil al răutăţii lor.
Nu pot să te laud pentru acele acţiuni pe care Tu le suporţi, dar te binecuvântez şi te preamăresc pentru bunătatea Ta care inspiră teamă. Măreţia ta trebuie să fie nesfârşită dacă tot ceea ce se întâmplă nu reuşeşte să te impresioneze. Moartea nu mai vrea să aştepte. Trebuie să conclud. Sunetele mitralierelor de la etajele inferioare se răresc pe timp ce trece. Mor ultimii apărători din refugiul nostru şi cu ei cade marea şi frumoasa Varşovie evreie care îl temea pe Dumnezeu. Soarele asfinţeşte şi eu ţi mulţumesc, Doamne, că nu-l voi mai putea vedea răsărind. Raze roşiatice îmi ajung prin fereastră şi bucăţica de cer pe care reuşesc s-o o văd este în flăcări. Peste o oră maxim, mă voi reuni cu nevasta şi copii mai, cu milioanele de fii ai poporului meu, într-o lume mai bună unde nu domnesc dubiile, unde Dumnezeu este unicul împărat. Mor fericit, dar nu sunt mulţumit; abătut, dar nu disperat; mor în credinţă, dar fără să înalţ rugi; mor mărturisind iubirea mea pentru Dumnezeu, dar nu spun Amin orbeşte. L-am urmat pe Dumnezeu chiar şi atunci când m-a respins departe de El. Am împlinit porunca lui chiar şi atunci când, ca răsplată pentru această ascultare, mă lovea. L-am iubit. Am fost şi sunt încă îndrăgostit de Dumnezeu, chiar şi atunci când m-a trântit la pământ, m-a chinuit până la moarte, m-a făcut obiect de dispreţ şi râs.
Poţi să mă torturezi până la moarte, dar voi crede întotdeauna în Tine. Te voi iubi întotdeauna, în ciuda ta. Acestea sunt ultimele mele cuvinte, Dumnezeule judecător: nu vei reuşi să mă faci să-mi reneg credinţa în Tine. Ai făcut tot posibilul pentru ca eu să nu mai cred în tine, pentru ca eu să cad în dubiu, dar eu mor aşa cum am trăit, cu o credinţă de nedistrus.
Să fie lăudat în veci Dumnezeul morţilor, Dumnezeul răzbunării, Dumnezeul adevărului şi al legii, care peste puţin timp îşi va arăta din nou chipul său lumii şi va face să tremure fundamentele pământului cu vocea sa puternică.
Ascultă Izrael, Veşnic este Dumnezeul nostru, Veşnic este Unicul şi Singurul.Din “Testament dans la fournaisse”, în
Bible et vie chrètienne, n. 64 (1965), pp. 69-74.
Traducere de Pr.dr. Pătraşcu Damian
