PREOTUL SI SFINTENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Hi hi hi

Fratele Ion a intrat în mânăstirea numită „a tăcerii”, iar Superiorul i-a spus: „frate, această mănăstire este una silențioasă. Ești binevenit aici și vei putea rămâne atât cât dorești, dar nu trebuie să vorbești până când nu-ți voi da eu permisiunea”. 

Fratele Ion a trăit în mânăstire timp de un an înainte ca Superiorul să-i spună: Frate Ion, ești aici deja de un an. Acum îți dau voie să spui două cuvinte.

Fratele Ion spuse: saltea tare.

Îmi pare rău să aud asta, spuse Superiorul. Îți vom schimba salteaua cu una mai bună.

După încă un an, Superiorul merse la fratele Ioan și-i spuse: a mai trecut un an. Poți spune alte două cuvinte. La care Fratele Ion spuse: mâncare rece.. Superiorul îl asigură că va porunci să i se dea mâncare caldă.

După încă un an, merse Superiorul la Fratele Ion și-i spuse: a mai trecut un an, poti spune două cuvinte. Fratele Ion spuse: Plec acasă. 

E mai bine așa, spuse Superiorul, de când ai venit aici n-ai făcut altceva decât să te plângi.  

UMORISMUL SANFRANCISCAN

Introducere 

Umorismul Sf. Francisc este surâsul celui care a înțeles adevărul condiției umane, în lumina Duhului Sfânt, și raportează la aceasta evenimentele, experiențele, judecățile și pasiunile. Umorismul este afirmarea personalității. Este foarte diferit de râsul la spatele altora, de glumă sau de ironie. 

Neprevăzutul, neașteptata apariție a unui punct de vedere personal care surprinde dintr-un unghi singular esența unui eveniment creează umorismul. Este tocmai această singularitate cea care face să iasă la lumină aspecte uitate sau latente ale unei situații care, obținând astfel proporția adevărului lui intrinsec, provoacă surâsul și dezamorsează o situație tensionată.

Departe de derâdere, este un surâs care răspândește optimism și simpatie. Umorismul sfinților este de acest fel. Sfinții văd evenimentele și persoanele cu ochiul credinței: înțelepciunea lor nu este umană, terestră, ci realist supranaturală. 

Umorismul în cuvinte

Nu este foarte ușor să caracterizăm umorismul Sf. Francisc, pentru că în timpul convertirii sale, el pare mai degrabă umorismul lui Dumnezeu decât al umanității lui. Toate dorințele obținerii gloriei umane se dărâmă nu atât din cauza lui, cât mai ales al lui Dumnezeu. Vanitatea tinerească se dezumflă la întoarcerea din campania militară care, de fapt, nu mai are loc. Nu-i rămâne decât arzătoarea derâdere a mulțimii, de care este acuzat din partea oamenilor, și despre care se suspectează chiar pe sine. Dar, ieșind din ungherul solitudinii în care se îngropase, Francisc este un om care renaște cu o nouă certitudine și cu o nouă înțelepciune, ca și cum ar vedea lumea de jos în sus (din periferie, ar spune Papa Francisc), în felul saltimbancilor care umblă pe palmele mâinilor: Francisc a înțeles că sărăcia este eliberare în tot ceea ce cred oamenii; de acum înainte ea este criteriul pentru a redimensiona toate prejudecățile și iluziile.

Umorismul lui se naște în cadrul acestei conștientizări, grație căreia Francisc a regăsit sensul proporțiilor și poate să surâdă de sine și de lume cu o detașare iubitoare. Exemplele sunt multe, unele celebre. Ajunge să cităm numai câteva.

După Toma de Celano, în sihăstria din Sarteano, Francisc este asaltat de diavol cu o ispită foarte puternică de necurăție. Începe să se biciuiască.  „Hai frate măgar – spunea trupului său – așa trebuie tu să asculți de mine, și așa trebuie să accepți această biciuire! Dar pentru că vedea că loviturile biciului ispita nu se îndepărta, în timp ce toate mădularele erau pline de vânătăi, deschise ușa chiliei și, ieșind în curte se aruncă gol de tot în zăpada înaltă. Luând apoi zăpada în mâini făcu șapte oameni de zăpadă, se așeză în fața lor și începu să vorbească astfel trupului său: Iată, omul cel mare este soția ta; dintre aceștia patru, doi sunt fii tăi și doi fiicele tale; ceilalți doi sunt sclavul și omul tău de curte, necesari slujirii tale. Grăbește-te, pentru că trebuie să-i îmbraci, deoarece mor de frig. Dacă apoi această multiplă preocupare te îngreunează, slujește-l numai pe Dumnezeu. În chiar acel moment, diavolul, plin de confuzie, se îndepărtă, iar Sfântul se reîntoarse în chilia lui, preamărindu-l pe Dumnezeu” (2Cel 116-117: 703).

Este un exemplu al umorismului care-i place Sf. Francisc, pentru sine și pentru ceilalți. Episcopului Guido de Assisi îi spuse într-una din zile: „Domnule, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem și arme pentru a ne apăra” (3Comp 35: 1438). În Regula neștampilată, surăzând, scrie: „Iar frații să știe că blestemele și înjurăturile nu vatămă pe cei împotriva cărora sunt îndreptate, dar numai pe cei care le rostesc” (Rnb 9, 9:31). Și iarăși: „Într-adevăr, duhul cărnii vrea și încearcă să vorbească mult, dar să facă puțin, și caută nu religiozitatea și sfințenia interioară a duhului, dar vrea și dorește o religiozitate și o sfințenie numai de aparență în fața oamenilor” (Rnb 17, 12: 48). 

Dar cireașa de pe tort a umorismului lui Francisc ni se pare descrierea agoniei unuia care nu voia să se pocăiască, din Scrisoarea către toți credincioșii: o frescă umoristică – dacă vrem – de un umorism negru, dar de mare eficacitate și finețe: „trupul este infirm, se apropie moartea, aleargă rudele și prietenii și spun: „Spune cui lași lucrurile tale?”. Iată, soția și copiii, și prietenii și rudele se prefac că plâng. Iar el, ridicând ochii, îi vede plângând și mișcat de un sentiment rău, gândindu-se în sine, spune: „Iată, sufletul și trupul meu și toate ale mele le pun în mâinile voastre”. Într-adevăr, acest om este blestemat, deoarece își pune încrederea și își predă sufletul trupul și toate bunurile sale în astfel de mâini”. De aceea, spune Domnul prin gura profetului: „Blestemat omul care-și pune încrederea în om”. 

Și imediat cheamă preotul. Preotul îl întreabă: „Vrei să primești pocăință pentru toate păcatele tale? ” Acesta răspunde: Vreau. Vrei, pentru toate păcatele făcute și pentru toate acele momente în care ai furat și ai înșelat oamenii să ispășești așa cum poți, luând din bunurile tale,?”. Acela răspunde: Nu vreau!”. Și începe să-și piardă graiul și astfel acel mizerabil moare de o moarte amară” (2Lf 11: 205).

Și în Admonestări găsim perle de umorism: „Este mare rușine pentru noi slujitorii Domnului faptul că sfinții au făcut atâtea, iar noi, predicând și povestind despre ele ne lăudăm și vrem pentru acestea să primim laudă și preamărire” (Am 6:155). Alte exemple în Am 13:162 și 25:175.

Umorismul în acțiune

Francisc nu era numai isteț în a vorbi și în a scrie, dar trăia într-un ton umorist situațiile umane cele mai dramatice, făcând să spargă bubele serioase cu acul istețimii supranaturale.  Așa a făcut în întâlnirea cu tatăl său: „Tatăl său, văzându-l căzut într-o stare atât de mizerabilă, suferea mult. Și, deoarece îl iubise foarte mult, văzându-l acum cu chipul cadaveric din cauza privărilor excesive și din cauza frigului, încerca o mare rușine și suferea mult din cauza lui și, din acest motiv, ori de câte ori se întâlnea cu el îl umplea de înjurături. 

Omul lui Dumnezeu, însă, considerând înjurăturile părintelui, își luă un tată sărăcuț și disprețuit și îi spuse: „Vino cu mine și îți voi da o parte din pomenile pe care le voi primi. Atunci când îl vei vedea pe tatăl meu înjurându-mă, eu îți voi spune: „Binecuvântează-mă, părinte!”. Iar tu vei face deasupra capului meu semnul crucii și mă vei binecuvânta în locul lui”. În timp ce sărăntocul îl binecuvânta astfel, omul lui Dumnezeu îi spunea tatălui său: „Nu crezi că Dumnezeu îmi poate da un tată care să mă binecuvânteze, împotriva înjurăturilor tale?”. La fel de plin de umor a fost atunci când s-a adecvat cu gentilețe fratelui care murea de foame (Legp 1545), sau punând în scenă, la Greccio, pantomima cerșetorului care mănâncă, așezat pe pământ, resturile de la masa copioasă pregătită de frați cu prilejul Crăciunului (Legp 32:1579; Spec 20:1703). S-ar putea multiplica exemplele umorismului său, totdeauna imprevizibil și genial, dar și totdeauna poloticos: fiind la masă la Cardinalul Ugolino mănâncă resturi de pâine cerșită (Legp61:1611; Spec 23:1707); glumește cu cavalerii care îl escortează, pentru că își puseseră încrederea lor mai mult în „muștele lor” decât în providență (Lepg59:1609; Spec 22:1705); fratelui care ostenta o tăcere totală, interpretat de toți ca fiind semn al sfințeniei lui, îi propune să se spovedească, demascând astfel impostura lui (Legp 91:1647; Spec 102:1801). 

Sfântul prefăcut

Era odată un frate cu viață onestă și sfântă, care se ruga zi și noapte. Oserva o tăcere neîntreruptă, până la punctul că, uneori, spovedindu-se unui frate preot, nu se exprima prin cuvinte, ci prin semne. Apărea atât de evlavios și fervoros în iubirea față de Dumnezeu înxât uneori, șezând în mijlocul confraților, deși stătea mut, atunci când asculta cuvinte frumoase și bune se bucura în interiorul și în exteriorul lui în așa fel că îi atrăgea spre iubirea lui Dumnezeu pe frații și pe alții care-l vedeau, și toți îl considerau sfânt. De mulți ani persevera în acest comportament. Dar se întâmplă că fericitul Francisc veni acolo unde locuia acesta și, auzind de la frați despre comportamentul lui, spuse: „Să știți că aici e vorba de ispită și înșelăciune diavolească, pentru că, în realitate, el nu vrea să se spovedească”. Între timp sosi pe acolo și ministrul general, ca să-l vadă pe Sf. Francisc, și începu să laude pe acel frate. Fericitul Francisc ăi spuse: „Crede-mă, frate, acela este condus și înșelat de duhul cel rău”. Ministrul general replică: „Mi se pare ciudat și incredibil ca într-un om în care apar atâtea semne și opere de sfințenie să se verifice ceea ce îmi spui tu”. Dar fericitul Francisc îi spuse: „Pune-l la încercare, cerându-i să se spovedească de două ori, sau o dată pe săptămână. Dacă nu te va asculta, să știi că este așa cum ți-am spus eu”.

Întâlnindu-se cu acel frate, ministrul general îi spuse: „Îți poruncesc să te spovedești de două ori, sau măcar o dată pe săptămână de azi înainte. Acela îi puse un deget pe buze, mișcând din cap și arătând cu gesturile că nu-l va fi ascultat pentru nici un motiv. Ministrul, pentru a nu-l exacerba, îl lăsă să plece. Dar după puțină vreme acel frate ieși din Ordin și merse în lume, iar după câtăva vreme muri.     

        Multe situații sunt rezolvate cu spiritul nostru umorist, dar și mai multe ar putea fi detensionate, dacă am fi mai isteți, spunând adevărul în totalitate, în deplină caritate, dar fără a fi severi sau chiar brutali. 

Jacques Guy Bougerol, Umorismo, în Dizionario francescano, pp. 1903-1906.

Traducere de Pr. Damian Pătrașcu

Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Cine este Dumnezeu?

Domnitorul din Siracuza l-a chemat la sine într-o zi pe filozoful Simonide şi l-a întrebat:

- Aud spunându-se atâtea lucruri despre divinitate şi deseori diferite unele de altele. Spune-mi tu, care eşti înţelept: cine este Dumnezeu?

Filozoful a răspuns:

- O, rege, dă-mi o zi, pentru a mă gândi.

A doua zi, Simonide s-a întors la rege şi l-a implorat:

- Mai am nevoie de încă două zile de studiu!

La sfârşitul acestora, s-a întors să-i mai ceară alte, alte zile. Şi tot aşa. Întrebat de rege, obosit să aştepte, de ce acţionează aşa, a răspuns:

- O, rege, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât Dumnezeu devine mai mare în ochii mei şi cu atât reuşesc mai puţin să-l înţeleg cu mintea mea!

GÂND LA SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU, 1 ianuarie 2025

„Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”.

Ne aflăm în prima zi a anului, iar Biserica, în înțelepciunea ei, a socotit bine ca să-l pună sub semnul și ocrotirea Maicii Domnului, în chemarea ei de mamă a lui Dumnezeu. Cred că și noi ne bucurăm de această înțelepciune și vrem să punem în mâinile ei toate dorințele și aspirațiile noastre pentru următoarele 365 de zile. 

Citind și meditând lecturile biblice de astăzi, cred că le-am putea aborda din perspectiva chemării, căci și de asta este vorba astăzi, Maria, fiică a Israelului, fiind aleasă de Dumnezeu de mamă, iar răspunsul ei fiind pe măsură, mamă în veac, asemenea Fiului ei, Dumnezeu în veac, căci credem că maternitatea ei nu s-a terminat odată cu moartea și învierea Fiului Cristos, dar continuă în Ceruri pentru toată veșnicia. 

A fi mamă e o chemare, o vocație; a fi mama lui Dumnezeu e o taină, un gest de iubire deplină din partea lui Dumnezeu, dacă El a socotit bine și necesar să aibă o mamă, așa cum avem fiecare dintre noi. Maria este mamă în adevăratul sens al cuvântului, nu asistentă maternală; Maria este mamă și astfel va rămâne pentru totdeauna, zămislindu-l pe Cristos în fiecare zi în inimile noastre și al tuturor celor care vor veni după noi, căci altfel ce ar putea să însemne aceea adnotare a evanghelistului Luca: „Maria însă, păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”! Maria a născut o dată Cuvântul, pe Isus Dumnezeu și om, și din acest motiv este pe bună dreptate numită mamă, zămislind omul, și născând pe Dumnezeu și omul Cristos. 

Dar maternitatea Mariei nu s-a terminat odată cu această zămislire și această naștere, dar continuă, zămislind toate cuvintele, adică rugăciunile și tânguielile noastre, și prezentându-le Domnului pentru a fi ascultate. Și le meditează, adică le cântărește, le chibzuiește, le corectează și, după ce le-a zămislit, le duce înaintea Tatălui, și al Fiului său, și în fața Duhului Sfânt, pentru a aduce rod în viața noastră. Maria zămislește de fiecare dată când un om, și acesta cuvânt al lui Dumnezeu, vine pe lume. Maria ne păstrează în inima ei în tot timpul vieții, și ne zămislește la timpul potrivit, redându-ne Fiului său după ce noi vom fi căzut în păcat.

Mare har și mare chemare este să fii mamă, și cred că bucuria Mariei a fost de nedescris atunci când a auzit – pentru prima dată – din gura Pruncului Isus, om și Dumnezeu chemând-o „mamă”. Cum o fi reacționat Maria la auzul acestui Cuvânt? Nu ne este dat să știm, dar noi știm cum reacționează mamele noastre la auzul aceluiași cuvânt din partea noastră, fii lor, adică trăind o bucurie extremă. 

La fel și Maria. S-a bucurat, și poate că a înălțat lui Dumnezeu același cânt, rostit în fața Elisabetei, verișoara sa: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul, și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari cel Atotputernic, și numele lui este sfânt”. 

O anumită subcultură spune că femeile sunt creaturi slabe (în comparație cu bărbații). Dar noi știm că nu este așa. Femeile, și mai ales cele care sunt și mame numai slabe nu sunt. Gingașe, da, slabe niciodată. Oare n-am văzut noi cum reacționează o mamă atunci când fiul îi este în pericol? Ca o leoaică! Cu mama nu-i de joacă! Pune-te tu cu mama și-ai să vezi pe unde scoți cămașa! Femeia, dacă mai e și mamă, și dacă ar rămâne un ou bleg în frigider, o să facă în așa fel să gătească pt 5 000 de inși, (fără a număra bărbații și copiiii) și, după saturare, se vor mai putea strânge 12 coșuri cu firimituri. 

Numai de curiozitate, numărați câți văduvi și câte văduve sunt în satul/în cartierul vostru? Un bărbat, dacă rămâne văduv, se recăsătorește imediat, pentru că nu știe să facă nici măcar o omletă. Femeile nu, ele își trăiesc văduvia cu demnitate. Și, dacă mai e nevoie să o lăudăm pe Mama lui Isus, să citim ce zice evanghelistul Ioan: „Iar lângă crucea lui Isus stătea în picioare mama lui și sora mamei lui, Maria, soția lui Cleopa, și Maria Magdalena” (In 19, 25). Nici o mențiune despre vreun bărbat. Dar și mai profund: Mama Maria, stă în picioare. Asta este mama: stă în picioare, adică nu se pierde cu firea, nici în momentele cele mai grele ale fiilor ei. Acolo, la picioarele crucii, Maria este din nou în chinurile facerii, și îl va zămisli pe Fiul său din nou, de această dată pentru cer. 

Să ne rugăm astăzi Mamei cerești pentru noi chemări la vocația de mamă, căci tare puține au mai început să fie. Femei multe, mame puține, ar spune Sf. Ioan Gură de Aur! Și unde lipsesc mamele, este evident că lipsesc fii, lipsesc tații, lipsesc preoții, lipsește cerul. Căci dacă și Maria, la vizita îngerului ar fi făcut atâtea calcule câte se fac astăzi la decizia de a da naștere unui prunc, încă ne-am fi închinat la Zeul Soare. 

Spunea Pr. Constantin Galeriu: „chemarea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Repet acest cuvânt: bea cineva sau nu, izvorul curge”. Da!, Dumnezeu cheamă totdeauna, dar poate că există multă frică în noi să mergem la izvor și să bem. 

Nu vă temeți, ne spune și nouă Mântuitorul, și mai ales celor care au fost chemate să devină mame: ”nu vă temeți, eu am învins lumea” (In 16, 33). Să învingem noi  toți și ele toate calculele lumești din inimile noastre, și să mergem să bem. „Bea cineva sau nu, izvorul curge”, dar să nu lăsăm apa vieții lui Dumnezeu să curgă în zadar. Amin.