A spune adevărul
ca martiriu, în vederea comuniunii
Aristotle
Papanikolaou
În anul 1992, unul din profesorii mei de la
Facultatea de Teologie din cadrul Universității din Chicago, Arthur J. Droge, a
publicat o carte intitulată: O moarte
nobilă: suicid și martiriu între creștini și evrei în antichitate. Împreună
cu co-autorul ei, James D. Tabor, Droge afirmă: „Mai susținem că nu poate fi
stabilită nici o distincție din punct de vedere filosofic (adică cu ajutorul
unei definiții) între «suicid» și «martiriu». În ultimă instanță, totul depinde de angajarea
personală”.
Această concluzie a lui Droge și Tabor reprezintă o provocare pusă
creștinilor, pentru ca să explice ce anume este martiriul. Cum putem să-l
definim în mod corect? Care sunt elementele lui constitutive, care-l fac să se
deosebească de suicid sau de alte forme de moarte voluntară? În această scurtă
reflecție aș vrea să sugerez că martiriul este un eveniment de comuniune,
constituit de o particulară formă de inter-relație, între relație, celălalt și a spune adevărul. În a prezenta acest
lucru, voi aprofunda scurtele observații pe care le făcusem cu privire la a spune adevărul în conferința ținută
aici la Bose în anul 2014, care era intitulată: „Pentru o antropologie creștină
a păcii”.
În cursul primelor secole ale creștinismului existau creștini care,
datorită unui concept fals de mărturie și de imitare a lui Cristos, mergeau în
întâmpinarea, sau doreau să meargă în întâmpinarea unei morți voluntare,
într-un context în care nu exista nici un pericol pentru mărturisirea credinței
din partea lor. Biserica a stabilit canoane împotriva acestei forme de moarte
voluntară și, în a face acest lucru, a stabilit o distincție între o moarte
voluntară determinată numai de credința în
sau de dorința învierii promise,
și o moarte acceptată de bună voință, datorită unei publice mărturii aduse
adevărului lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos, care comporta și un risc. Ceea
ce constituie „moartea ca martiriu” nu este moartea ca atare în numele
credinței în învierea promisă, ci o moarte care este consecința unui a spune adevărul, care are ca efect
moartea. Pentru a fi mai preciși, pentru ca să existe martiriu trebuie să
existe un altul care să provoace moartea în relație cu acest a spune adevărul.
Există însă o altă dimensiune importantă, pentru ca a spune adevărul să aibă ca efect martiriul: iar aceasta este
comuniunea. Pentru ca această comuniune să se realizeze, trebuie să existe un
„altul” diferit de cel care amenință viața care se fondează pe a spune adevărul. În istoria Bisericii,
acest „altul” este reprezentat de comunitatea euharistică. Credincioșii
comunității euharistice primesc acest „a spune adevărul” al martirului cu
reverență, grijă și credință, și manifestă această primire prin comemorarea
euharistică a martirilor și prin așezarea moaștelor lor în altarul euharistic.
Moartea ca a spune adevărul a
martirului, care este o icoană a martiriului care spune adevărul lui Cristos
însuși devine baza din care se constituie comuniunea euharistică, prin memoria
ca și comemorare a martirilor și, deseori prin prezența lor iconică, prin
așezarea moaștelor lor în masa altarului. Această comuniune euharistică este
trupul lui Cristos și, ca trup al lui Cristos, este comuniune cu Dumnezeul
Treimic.
Mai mult încă, această comuniune nu înseamnă ștergerea actului rău pus în
act împotriva martirului. Așa cum am susținut în relația mea de la Bose în anul
2014, iubirea ca și comuniune care derivă din actul rău, nu neagă actul rău;
în multe icoane care reprezintă solemnitatea Ridicării la Cer, mai ales în cele
de tradiție rusească, există o profundă intuiție teologică în faptul că Domnul
și Mântuitorul nostru este reprezentat în înălțarea lui în mărire având rănile
crucii încă vizibile. După frumoasa expresie a teologului catolic Hans Urs von
Balthasar, iubirea ca și comuniune în euharistie există ca în a se face prezent
față de infinita apropiere și distanță între persoanele divine, care totdeauna
excede și depășește distanța creată de păcat.
În ceea ce aș numi fenomenologia martiriului, deci, nu vedem numai forme
tragice de moarte voluntară, ca de exemplu suicidul. Ceea ce vedem este
inter-relația dintre moarte, a spune
adevărul și alteritatea, al cărei rezultat final este comuniunea
euharistică cu Dumnezeul cel viu. Este martiriu datorită acestei comuniuni, dar
nu poate fi martiriu fără a spune
adevărul, care să fie simultan o moarte și o primire în fața celuilalt.
Această fenomenologie a martiriului cere să acordăm atenție și
fenomenologiei actului de a spune
adevărul.
Comprehensiunea dimensiunilor esențiale ale acestui a spune adevărul poate să înceapă prin examinarea unei simple
întâlniri. Atunci când întâlnim pe cineva pentru prima dată, nu-i dezvăluim
imediat secretele noastre cele mai profunde, evenimentele vieții noastre pe
care ne este frică să le descoperim altora, și care ar putea să includă înseși
acțiunile noastre, ceva ce ne-a fost făcut sau ceva care s-a întâmplat și are
vreo relație indirectă cu noi. Dacă întâlnesc pe cineva pentru prima dată, nu
îi voi dezvălui, de exemplu, că am ucis pe cineva ca urmare a unui accident de
mașină, independent de faptul că vina era sau nu era a mea; sau că am fost
violat; sau că unchiul meu este alcoolizat. Deși eu aș putea dezvălui vreun
aspect autentic al vieții mele cuiva pe care-l întâlnesc pentru prima dată, ca
de exemplu numele meu, locul unde trăiesc, meseria mea, de cele mai multe ori
noi ne prezentăm totdeauna străinilor, cât și familiarilor și prietenilor, și
chiar și nouă înșine, îmbrăcând măști. Masca ne protejează de privirea pătrunzătoare
și obiectivantă a celuilalt; îi împiedică celuilalt să ne cunoască cine suntem
cu adevărat; ne permite să controlăm imaginea pe care vrem să o proiectăm
asupra lumii și a nouă înșine.
În lumea decăzută, viața este o mare sărbătoare în mască, în care noi ne
îmbrăcăm cu „tunici de piele” (Gen 3,
21). Cu toate acestea, masca nu întotdeauna reușește să ne ferească de
proiecțiile pe care alții le impun asupra noastră, sau pe care noi ni le
impunem nouă înșine. Oricât am putea să ne construim o mască pentru a ne
prezenta nouă înșine și lumii, deoarece masca nu este reală, ea funcționează ca
un ecran gol în care atât persoana care îmbracă masca, cât și cei care o
întâlnesc, pot să proiecteze propriile dorințe și propriile frici. În
sărbătoarea în mască există un schimb de imagini false, al cărei rezultat final
este obiectivarea subiectului, din partea altora sau din partea subiectului
însuși și, în consecință, stabilirea unei relații de lipsă de autenticitate și
de lipsă de libertate; cu alte cuvinte, cu ajutorul limbajului mitropolitului
Joannis Zizioulas, cel mai mare teolog ortodox al timpurilor noastre, măștile
noastre ne constituie ca „non persoane”.
Dacă o relație vrea să depășească această economie a obiectivării, acest
schimb de imagini false, poate să-l facă numai prin actul de a spune adevărul. A spune adevărul înseamnă a sfâșia masca, cu scopul de a permite
atât subiectului cât și celuilalt de a fi prezenți în propria unicitate; a spune adevărul înseamnă a se elibera
pe sine înșiși de necesitatea măștii. Numai depunând masca o relație poate
depăși falsa proiectare a unor imagini și să se îndrepte spre autenticitate,
intimitate, încredere și iubire. Dacă doresc o relație autentică cu cel ce-mi
stă în față, atunci trebuie să-i spun acestei persoane lucruri pe care mă tem
cel mai mult să le spun cuiva; numai făcând cunoscut acest adevăr reușesc să
duc relația dincolo de superficialitate și pot să ajung la intimitate,
încredere și iubire, lucruri pe care doresc să le am cu cel care-mi stă în
față. Și, deoarece doresc o atare relație, pentru a îndepărta masca, trebuie să
pronunț adevărul; și, odată ce un atare adevăr a fost rostit, nu mai poate fi
retras; se evidențiază în mijlocul relației, cu forța de a o schimba pentru
totdeauna. Actul de a spune adevărul
este un eveniment relațional.
Puterea actului de a spune adevărul
va depinde acum de cel care ascultă. Dacă adevărul primit este manipulat și
folosit în dauna celui care a vorbit, atunci relația este potențial distrusă,
iar cel care a vorbit spunând adevărul va îmbrăca din nou masca, și va fi difident
în a dezvălui propria slăbiciune și vulnerabilitate în viitoarele relații.
Odată ce adevărul a fost pronunțat, ascultătorul are potențialitatea de a-l
face pe cel care o rostește ne-unic și ne-liber. Dacă însă adevărul pronunțat
este primit cu respect față de cel care
vorbește, cu încredere și iubire, atunci acest schimb de adevăr rostit și de
iubitoare primire a făcut să progreseze relația dincolo de simpla circulare a
false imagini și proiecții. Actul de a
spune adevărul care este primit cu iubire devine un eveniment de libertate
și de unicitate: libertate de necesitatea măștii; iar această demascare
înseamnă realizarea unicității subiectului în întreaga lui autenticitate. Cu
toate acestea, această libertate și unicitate a persoanei se verifică numai în
relații de adevăr, care fac posibilă aprofundarea iubirii.
Legătura dintre a spune adevărul, adevăr și putere este foarte viu
prezentată în romanul Crimă și pedeapsă
a lui Fiodor Dostoievski, între personajele Raskolnikov și Sonia. Mă gândesc
mai ales la scena din partea a cincea a romanului, când Raskolnikov dorește să-i mărturisească Soniei
că a ucis-o pe Elisabeta, fosta lui patroană de casă. Sonia îl îmbrățișează pe Raskolnikov,
atât fizic cât și metaforic, în întreaga ei amărăciune, iar această primire îl
surprinde pe Raskolnikov: „«Nu mă vei părăsi, Sonia, cred?» – spuse privind-o
aproape fără speranță. «Nu, nu; niciodată, niciodată! – exclamă Sofia – voi
veni cu tine, te voi urma oriunde!»”.
Raskolnikov recunoaște și faptul că, odată ce cuvintele au fost pronunțate,
Sonia are o anumită putere asupra lui, și spune: „Ce câștigi din această
stupidă victorie asupra mea?”. Raskolnikov încearcă să raționalizeze ceea ce
a făcut, sperând în ascuns ca Sonia să accepte aceste raționalizări. Dar Sonia
nu va face nimic; deși va continua să comunice iubirea și acceptarea ei față de
Raskolnikov, rămâne fermă în a numi în fața lui adevărul situației: „Iar
dumneavoastră ați ucis!”,
spune, îndemnându-l fără încetare să mărturisească la poliție și să accepte
suferința lui, chiar dacă acest lucru, pentru ea înseși, înseamnă să se separe
de cineva pe care-l iubește. Spune: „A accepta suferința, și împreună cu ea, a
ispăși vina, iată ce trebuie să faci”.
Evident, nu este întâmplător că Sonia este o prostituată; ironia sorții constă
în faptul că persoana cea mai neașteptată reprezintă la Dostoievski pe celălalt sacramental pentru Raskolnikov,
unul care reprezintă adevărul a ceea ce s-a mărturisit, dar care face acest
lucru astfel ca să consimtă o autorevelație
sub forma unei distrugeri de sine în vederea reconstituirii sinelui,
care are ca efect o transformare afectivă, care îi permite lui Raskolnikov să
iubească și să fie iubit, și celorlalți care-i stau aproape să-l iubească. Iar
acest lucru se materializează la sfârșitul cărții: „Raskolnikov îi strângea
mâna aproape cu aversiune, iar atunci când o vedea părea că încearcă aproape un
deranj; uneori nu rostea nici măcar un cuvânt, pe tot timpul vizitei... Dar
acum mâinile lor au rămas unite; Raskolnikov o privi fugitiv, nu spune nimic și
plecă ochii... Cum se întâmplase nici el nu știa, dar pe neașteptate era ca și
cum o putere l-ar fi apucat și l-ar fi aruncat la picioarele Soniei... Ea sări
în picioare și, tremurând toată, începu să-l privească. Dar imediat, într-o
singură clipă, înțelese totul. Iar în ochii ei se aprinse o fericire infinită.
Înțelese, și pentru ea nu mai existau dubii, că el o iubea, că o iubea intens,
și că, în sfârșit, sosise acel moment... Dar aici începe o nouă istorie,
istoria renașterii unui om, istoria marii lui reînnoiri, al progresivei lui
treceri de la o lume la cealaltă, al întâlnirii lui cu o nouă realitate, și
care, până în acel moment, era complet necunoscut. Acesta ar putea fi subiectul unei noi povestiri, dar pentru moment narațiunea
noastră se oprește aici”.
Nu ar fi fost posibilă nici o transformare asemănătoare dacă Raskolnikov i-ar
fi mărturisit numai lui Porfir, magistratul inchizitor; dar acest lucru se
putea întâmpla numai mărturisindu-i Soniei. Particularul „efect afectiv” depinde
de unicitatea ascultătorului, ca potențial „altul” iconic.
La o primă lectură poate părea că Sonia vrea să-l îndemne pe Raskolnikov să
mărturisească, fiind preocupată pentru nemurirea lui. Dar scena finală din Crimă și pedeapsă, sugerează Dostoievski,
ne îndreaptă atenția mai degrabă de la viața de după moarte la potențialul
transformativ al acestei vieți. Chiar dacă se află în spatele gratiilor, Raskolnikov
nu a fost niciodată atât de liber ca acum, când primește capacitatea de a iubi
și de a fi iubit. Cu ajutorul dinamicii de a
spune adevărul și de a pune în centru adevărul, Raskolnikov întrupează o
identitate între bíos și lógos a discursului creștin asupra
iubirii; Raskolnikov a reușit să se reinventeze pe sine cu ajutorul
mărturisirii făcute Soniei, care reprezintă și exprimă iconic ceea ce Dostoievski
consideră ca fiind adevărul creștin despre Dumnezeu ca iubire, adică adevărul
comuniunii divino-umane.
Această fenomenologie al a spune
adevărul ca eveniment de libertate și de unicitate, ne ajută să înțelegem
pentru ce Biserica îl identifică pe Cristos cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece
este Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl a revelat tot ceea ce Dumnezeu este
în Cuvânt; a revelat ființa lui Dumnezeu în persoana lui Cristos și, așa cum ne
amintește John Behr, ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu este revelat în întreaga
lui plinătate în Cuvântul pronunțat în patima lui Cristos, adică în moartea, învierea
și înălțarea lui Cristos la cer.
Dumnezeu nu-și mai poate retrage Cuvântul pe care l-a pronunțat; el este
irevocabil; se întinde între necreat și creat, în așteptarea răspunsului
ascultătorului. Ascultătorul este creația, dar nu există ființă vie care să
poată asculta și răspunde acestui Cuvânt în felul în care-l poate face omul.
Puterea Cuvântului de a transforma relația dintre necreat și creat, de a
elimina masca pe care o punem în fața lui Dumnezeu ca efect al condiției
noastre decăzute, depinde de modalitatea în care noi răspundem adevărului pe
care Dumnezeu l-a pronunțat, adevărul că Dumnezeu este prezent în Cuvântul lui Dumnezeu. Diferit de relațiile umane,
răspunsul nostru nu are puterea de a-l face pe Dumnezeu unic și liber; dar el
actualizează o relație cu Dumnezeu, care ne face pe noi înșine la fel de unici
și de extatici. Dumnezeu a spus în mod irevocabil adevărul ființei lui Dumnezeu
în persoana lui Cristos, și înseși dorința noastră de libertate și de unicitate
depinde de felul în care ascultăm și răspundem acestui adevăr, iar acest
răspuns trebuie să includă adevărul despre noi înșine, nouă înșine, celorlalți
și lui Dumnezeu.
Așa cum a spus foarte frumos Sf. Augustin: „Chiar și dacă nu aș vrea să mă
mărturisesc ție, o, Doamne, ce ar putea să-ți rămână ascuns de mine ție,
privirii în fața căreia se deschide nud abisul conștiinței umane? Eu te-aș
ascunde mie, nu pe mine ție”.
Dumnezeu nu răspunde imaginilor false; le reduce în cioburi, așa cum a
făcut cu vițelul din aur; sau, mai degrabă, Dumnezeu rămâne ascuns în
fragmentarea produsă de aceste imagini false.
La acest punct, cineva ar putea să se întrebe: ce are de-a face fenomenologia
dintre actul de a spune adevărul cu
martiriul? Așa cum am sugerat deja, și cum aș putea explica mai bine cu
ajutorul altor exemple, unele forme de a
spune adevărul pot fi evenimente de comuniune. Dar sunt acele forme care
reclamă să se reveleze lucruri capabile să se îndepărteze masca care
proiectează o falsă identitate asupra subiectului. A dezvălui adevărul asupra
lucrurilor de care ne este frică să vorbim, asupra unor argumente de care nu
vrem ca alții să știe ceva, înseamnă a muri acestei false identități a măștii.
Există o moarte implicată în unele forme de a
spune adevărul, mai ales în cele care necesită îndepărtarea măștii. Totuși,
moartea care rezultă din unele forme de a
spune adevărul nu ar putea să realizeze comuniunea decât numai pentru un
„altul” care să se pună în atitudine de ascultare față de un atare act. Cineva
ar putea să mărturisească tot ceea ce îi este frică să reveleze, ar putea să-și
îndepărteze masca în intimitatea propriei camere, dar aceasta nu va produce
vreo formă de comuniune. Trebuie să existe un altul care să asculte acest act
de a spune adevărul, acest a muri
propriei vechi identități a măștilor. Rolul celuilalt este crucial în două
sensuri: înainte de toate, celălalt trebuie să primească acest act de a spune adevărul în așa fel încât să
nu-l manipuleze împotriva celui care vorbește ca o formă de putere. Nu există
comuniune în această formă de receptare. La fel, celălalt trebuie să spună
adevărul celui care face mărturisirea lui, pentru ca acesta din urmă să poată
muri vechii lui identități a măștilor. Sonia îi spune adevărul lui Raskolnikov,
un adevăr pe care el nu vrea să-l audă, dar un adevăr care, la sfârșit, produce
ca rezultat moartea vechii lui identități, pentru binele comuniunii.
Așa cum am amintit în intervenția mea la Bose în anul 2014, între
alcooliștii anomini, un alcoolist spune adevărul asupra propriei lui
dependențe, și numai dacă ceilalți alcooliști primesc această confesiune în
iubire și adevăr, alcoolistul poate muri vechii lui identități.
Un exemplu de experiență diametral opusă față de cea a alcooliștilor
anonimi arată încă odată importanța rolului iconic al ascultătorului, pentru a
înțelege dinamica puterii în actul de a spune adevărul. În luna august a anului
2006, ziarul New York Times publica
informația intitulată: „Pe internet, pedofilii își extind propria stăpânire”.
Acest articol arăta cum internetul oferă oportunitatea pentru autoproclamarea
sau confesiunea pedofiliei. Unii pedofili pot găsi grupuri de pedofili unde să
vorbească de propriile impulsuri. Diferit de alcooliștii anonimi, pedofilii
găsesc grupuri de alți pedofili care, în loc să-l considere pe tovarășul lor
pedofil vinovat pentru acest impuls, oferă justificări și raționalizări. În
cazul alcooliștilor anonimi, colegii alcooliști reflectă în mod explicit
ordinea: „Ai nevoie să controlezi acest impuls!”; în schimb, în cazul
pedofiliei colegii pedofili transmit mesajul: „Acceptă-l și nu te teme să-l pui
în practică!”. Urmează mărturisiri cutremurătoare online, ca de exemplu: „Fiica
mea și cu mine avem o sănătoasă și strânsă relație... Avem o «relație sexuală
consensuală» de acum de aproape două luni... Sunt bucuros că am găsit acest
site... Credeam că a simți atracție sexuală față de fiica mea era ceva rău. Acum
nu mă mai simt vinovat sau în conflict cu mine însumi”.
Deși cu rezultate opuse, contrastul dintre a spune adevărul al
alcooliștilor anonimi și mărturisirile online ale pedofililor dezvăluie rolul
simbolic al ascultătorului în cazurile în care este vorba de a spune adevărul. Acest rol simbolic nu
depinde numai de cuvintele exprimate de ascultător – staf, încurajare, primire
–. Atât alcooliștii anonimi cât și confesiunile online ale pedofililor arată că
efectul afectiv al a spune adevărul
al unui alcoolist și al unui pedofil depinde de cel căruia acest adevăr îi este
dezvăluit. Cu alte cuvinte, în vreme ce un alcoolist mărturisește propriul
alcoolism unui grup de alcooliști, pentru a ține sub control impulsul său, un
pedofil își face dezvăluirea tovarășilor pedofili pentru a accepta impulsul său
fără sentimente de vinovăție. De fapt, ar fi dificil să ne imaginăm ca un
pedofil să poată găsi aprobare pe lângă alte persoane. Pentru ca actul
comuniunii să se poată realiza nu este vorba numai de a mărturisi propriul
adevăr, dar este necesar să se spună adevărul și despre ceea ce este
mărturisit, deoarece numai dacă este primit în iubire și în adevăr, actul de a spune adevărul realizează o moarte
care face posibilă comuniunea.
Rolul ascultătorului în a spune
adevărul arată adevărata semnificație a sacramentului mărturisirii. Preotul
are funcțiunea „iconică” a celui care, în iertare, primește actul de a spune adevărul, dar care, așa cum a
făcut Sonia, judecă în mod veridic ceea ce este spus. Tocmai în aceste
întâlniri sacramentale noi „răstignim” vechia noastră identitate cu Cristos,
astfel ca să putem trăi cu El (cf. Rom
6, 6-8). Mărturisirea
este un sacrament, nu datorită vreunui contact legal cu Dumnezeu, ci pentru că
este o formă de martiriu, o moarte care este rezultatul unui a spune adevărul unui altul, care o
primește cu o judecată veritieră, și în iertare, pentru binele comuniunii.
Recunosc că există diferențe între a
mărturisi adevărul, în adevăr și iubire, care are ca rezultat moartea
propriei vechi identități, și moartea fizică a celui care mărturisește adevărul
revelației lui Dumnezeu în Cristos. Martirii pe care noi îi comemorăm în cadrul
liturgiei au mărturisit adevărul altuia care l-a judecat rău, și care, în
consecință, le-a provocat acestora moartea fizică, din cauza fricii a ceea ce
ei reprezentau. Tocmai în relație cu comunitatea euharistică acest a spune
adevărul găsește acceptarea în adevăr și, astfel, această moarte joacă un rol
constitutiv în a realiza comunitatea euharistică ca eveniment de comuniune. Recunosc
diferențele, dar din punct de vedere fenomenologic elementele constitutive sunt
identice. Dacă plecăm de la punctul de vedere al comuniunii și nu de la moarte,
vedem că această comuniune reclamă inter-relația dintre moarte, a spune adevărul
și alteritatea. Moartea vechii identități, care este rezultatul actului de a spune adevărul celuilalt care-l
primește în adevăr și iubire este o formă de martiriu, și face posibilă
comuniunea, deoarece sfâșie masca care împiedică comuniunea cu celălalt.
O ultimă întrebare pe care aș vrea să o pun este dacă martiriul ca act de a spune adevărul în vederea comuniunii
are implicații politice? Reacția inițială poate să fie cea de a spune că nu are,
deoarece comuniunea are loc în interiorul Bisericii și nu în comunitatea
politică. Cu toate acestea, este foarte clar că actul de a spune adevărul are implicații în formarea comunității politice,
care pot fi văzute clar în formă negativă în regimurile totalitare. Exemplul cel
mai evident este lipsa unui discurs liber în țările ex comuniste, mare parte
din ele fiind ținute sub control de agenții de securitate, ca de exemplu KGB și
Stasi, care desfășurau activitate de spionaj nu numai în alte țări, sau în
patrie față de străini, dar și față de proprii lor cetățeni. Așa cum este
povestit în mod cutremurător în filmul Das
Leben der Anderen (Viața celorlalți)
al lui Florian Henckel von Donnersmarck, această formă de control asupra
cuvântului a creat o situație în care cetățenilor le era frică să spună vreun
adevăr altor cetățeni, ba chiar prietenilor și celor din familia proprie. În interiorul
acestor societăți, posibilitatea de a manipula cuvântul rostit împotriva celui
care spunea adevărul era maximizată; exista o posibilitate limitată pentru
relații de încredere și, în consecință, de vulnerabilitate și de intimitate. Pe
scurt, exista o capacitate limitată de comuniune în interiorul acestor
societăți, în care a spune adevărul
nu era numai abolit, dar în mod activ ținut sub control. Este dificil de
imaginat să se crească într-o societate în care în orice raport social omul
este obligat să nu aibă încredere în nimeni, din moment ce nu se poate fi
siguri dacă propriul frate, unchi, prieten din copilărie sau medic nu cumva
este un agent al Stasi. Fiecare ascultător simbolizează teroarea Statului,
suscitând, în ultimă instanță, teama de a spune orice fel de adevăr. Vulnerabilitatea
și încrederea sub forma libertății de expresie ar putea să însemne arestare,
tortură și moarte.
Dinamica actului de a spune adevărul în regimurile totalitare, o comunitate
constituită de circularea minciunilor, este unul din motivele pentru care în
cartea mea The Mystical as Political
susțin că democrația liberală este forma de comunitate politică care reflectă
în mod iconic forma de comuniune care există în Biserică. Comunitatea
politică nu poate niciodată să realizeze comuniunea posibilă în Biserică, care
este o comuniune cosmică; dar suntem stimulați să gândim comunitatea politică
ca o formă de comuniune analogă cu cea a Bisericii. Forme analoge de comuniune
în sânul comunității politice sunt în mod deosebit angajante, deoarece implică
relaționarea cu un altul, care nu este de acord cu tine, și care chiar are
intenția de a distruge tot ceea ce tu iubești. Cu toate acestea, în
democrațiile liberale, capacitatea de a
spune adevărul face posibile forme de relaționalitate între alterități care
sunt imposibile în comunitățile politice ce impun tăcerea cu forța.
Probabil că există două obiecții tezei mele. Una ar putea susține că
democrațiile liberale sunt antitetice comuniunii, deoarece încurajează hiper-individualismul.
Eu aș răspunde că această asociere este falsă, și că hiper-individualismul este
mai degrabă un produs al hiper-capitalismului decât al principiilor liberale.
A doua obiecție ar putea afirma că liberalismul politic este construit pe
presupuneri contrare și inconciliabile cu antropologia teologică creștină, și
care, din punct de vedere istoric a fost promovat cu ajutorul retoricii
antireligioase. Acest lucru a condus mulți creștini să considere ca o formă de
martiriu un a spune adevărul, care
refuză în mod absolut liberalismul politic, ca promotor al unei forme de
secularism ateu și hedonist. Nu cred că retorica împotriva liberalismului
politic este un a spune adevărul ca
martiriu, pentru că, înainte de toate, o văd ca o formă a ceea ce eu numesc
„nestorianism politic”, în măsura în care este incapabilă să vadă binele în
ceea ce este altul față de Biserică, și crează binarii dualiste și reciproc
exclusive între Biserică și ceea ce nu este Biserica, lucru care este contrar
credinței creștine în întrupare, care promovează comuniunea divino-umană. Este și
o formă de „monofizism” politic, în măsura în care multă din această retorică
creștină este incapabilă să vadă diferența dintre Biserică și comunitățile
politice, culturale și naționale, și deseori are ca rezultat periculosul
fenomen al naționalismului politic.
Mai ales însă, o astfel de retorică împotriva liberalismului politic nu
este martiriu, deoarece este un a spune
adevărul bazat pe frica amenințării sau a atacului din partea celuilalt
care nu este Biserica. Nu este martiriu când există frică; nu există comuniune
bazată pe frică, pentru că, așa cum ne-a învățat cu mare înțelepciune Maxim
Mărturisitorul mai multe secole în urmă, nu poate exista iubire acolo unde
există frică față de celălalt. În
fond, martiriul nu este același lucru cu autoafirmarea; iar acest lucru
deoarece autoafirmarea se bazează pe frică.
Este această frică cea care i-a condus pe creștini să adopte o retorică de
autodemonizare împotriva acelora care sunt percepute ca fiind amenințări pentru
creștini; este frica cea care i-a condus pe creștinii ortodocși să vorbească de
„război sfânt” în conflictul sirian, ceea ce nu are absolut nici un precedent
în tradiția ortodoxă, pentru că expresia hieròs
pólemos nu există în literatura
patristică; este frica cea care i-a condus pe unii creștini ortodocși în
colaborare cu Statul să limiteze libertățile religioase, sub pretextul unor legi
împotriva terorismului; este frica cea care i-a făcut pe creștinii ortodocși să
nege botezul copiilor născuți din mame surogat, ei putând primi botezul numai
dacă mamele lor biologice se vor fi pocăit, și aceasta numai pentru a se
contrapune acceptării liberale a maternității surogat, chiar dacă, în
realitate, Biserica niciodată nu a negat botezul copiilor pentru nici un motiv;
este frica cea care îi face pe creștinii ortodoși să lupte împotriva
construirii de moschei în țările ortodoxe; este frica cea care face ca
creștinii din Statele Unite să susțină dreptul de a avea pistoale, și să-i
demonizeze pe refugiați, invocând construirea de ziduri; în sfârșit, este frica
cea care a împiedicat Bisericile ortodoxe din Statele Unite să condamne
violenza care vizează în mod specific comunitatea LGBTQ, așa cum a fost cazul
recent din Orlando, în Florida, definind-o, în schimb, act de terorism; această
lipsă de curaj este în mod deosebit rușinoasă, în lumina video-urilor existente
care arată membri ai clerului ortodox umblând prin lume și atacând violent
persoanele gay. Cineva ar putea justifica toate acestea în numele dreptului de
a spune adevărul împotriva liberalismului secular și ateu, în numele
reafirmării religiei în așa numita epocă post-seculară. Dar, din nou,
autoafirmarea nu este martiriu, mai ales dacă duce înainte o politică de
diviziune de matriță „nestoriană”, o politică de demonizare, și o confuzie
„monofizită” între Biserică și Stat. Semnul unei reale „politici a martiriului”
ar fi mai degrabă manifestarea vizibilă a unor forme de comuniune politică, de
forme de relaționalitate capabile să depășească profundele și iriducibilele
diferențe ce fac ca ființele umane să fie unice. Politica lui „noi” împotriva
lui „ei”, politica care creează frontiere și ziduri, politica demonizării,
politica autoafirmării nu este politica martiriului; este politica
antocomuniunii.
Acesta este marele dar pe care martirii îl fac lumii: faptul că nu poate
exista comuniune fără martiriu. Atentatele suicide provoacă numai ulterioare
diviziuni și conflicte, pentru că un atentat suicid în numele credinței este
autoafirmare și, în consecință, nu este un martiriu. Ceea ce lumea are nevoie,
acum mai mult în epoca globalizării, care este o epocă de întâlnire crescândă
prin diferențe, sunt mai mulți martiri; are nevoie de o politică a martiriului; are nevoie de o moarte (sperăm mai mult spirituală decât fizică), care să fie
rezultatul unui a spune adevărul în fața celuilalt.
Numai prin martiriu iubirea va învinge frica.
Aristotle Papanikolaou, A spune adevărul ca martiriu, în AA.VV., Martirio e comunione, Qiqajon, Bose 2017, pp. 321-336.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
